Afectivitatea este o componentă fundamentală a psihicului uman, la fel de

prezentă în comportamentul și activitatea noastră cotidiană ca și cogniția. Nu

întâmplător, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna în jurul relației rațiune-
emoție, cu exagerările cunoscute – în direcția supraestimării rațiunii și subestimării
afectivității sau în direcția supraestimării rolului trăirilor emoționale și subestimării
rolului rațiunii.

Filogenetic și ontogenetic, proprietatea și disponibilitatea vibrării și trăirii

emoționale preced disponibilitatea și capacitatea nu numai a gândirii, ci și a
percepției.

La subiectul adult, pragul răspunsului emoțional la un stimul vizual sau auditiv

este mai scăzut decât al percepției, astfel că se poate trage concluzia generală că
răspunsul primordial al nostru la stimulările din afară este unul emoțional.

Activarea emoțională nespecifică pregătește și mediază activarea perceptiv-

cognitivă specifică. Pe măsura diferențierii și identificării stimulului, reacția
emoțională primară, nespecifică, va fi înlocuită cu trăirea emoțională specifică,
adecvată naturii și semnificației stimulului. Reacția primară intră în componența
reflexului necondiționat de orientare, iar cea de-a doua intră în componența actului
cognitiv propriu-zis.

De aici decurge dubla condiționare și dublul rol al sferei afective. O primă

condiționare rezidă în deficitul de informație despre stimul, iar cea de-a doua în
semnificația stimulului, stabilită în urma identificării lui.

Corespunzător celor două tipuri de condiționare, vom avea și cele două roluri: unul
de alertă-activare energetică, prin care se accelerează procesul percepției sau
interpretării, altul de selectare și potențare a atitudinii și comportamentului în raport
cu stimulul. Și într-un caz și într-altul, la baza producerii reacției și trăirii emoționale
stă interacțiunea dintre subiect și situație. Semnificația care acționează ca factor
determinativ în apariția emoției rezultă din raportarea proprietăților obiective ale
stimulului la așteptările și stările de motivație ale subiectului.

În lumina celor de mai sus, putem defini afectivitatea ca fiind ansamblul proceselor
psihice care reflectă, sub forma unor trăiri subiective specifice, raportul de
concordanță, respectiv, discordanță, dintre dinamica evenimentelor interne (stările
proprii de necesitate, motivație) și dinamica evenimentelor externe (stimulii, situațiile
obiective și proprietățile lor).

Procesele afective, indiferent de forma în care se structurează, pun în evidență câteva

trăsături comune, și anume: polaritatea, intensitatea, durata, convertibilitatea și
ambivalența.

[] Conținutul informațional al afectivitații

Afectivitatea reflectă relațiile dintre subiect și obiect sub formă de trăiri afective.
Afectivitatea reflectă raportul de concordanță sau discordanță dintre dinamica stărilor
interne de necesitate și dinamica evenimentelor, a situațiilor obiective externe.

Între stimulii interni și realitatea înconjurătoare au loc confruntări și ciocniri ale căror
efecte sunt tocmai procesele afective. Aprobarea sau satisfacerea cerințelor interne
generează plăcere, mulțumire, entuziasm, pe când nesatisfacerea acestor cerințe
generează stări de neplăcere, nemulțumire, frustrare, tristețe. Astfel, în cadrul
proceselor afective pe primul plan se situează valoarea și semnificația obiectului
pentru subiect.

Nu obiectul în sine este important, ci relația dintre el și subiect, întrucât numai într-o
asemenea relație obiectul capătă semnificații, în funcție de gradul și durata
satisfacerii trebuințelor.

[] Funcțiile afectivității

Afectivitatea îndeplinește funcții de alertă și activare energetică, de selectare și

potențare a comportamentului, în raport cu stimulii și posibilitățile satisfacerii
trebuințelor. Afectivitatea are atât o funcție reflectorie, cât și una adaptativ reglatorie.
Ea organizează conduita, susține energetic activitatea, dar poate să o și dezorganizeze
la nivele de intensitate prea ridicată.

Funcția esențială a afectivității în raport cu întreaga viață psihică este aceea de

susținere și potențare energetică. Prin afectivitate, omul se manifestă ca o ființă
capabilă să vibreze, să empatizeze, să se transpună și să trăiască în plan intern
raporturile sale cu lumea.

[] Structurile operatorii ale afectivității

Afectivitatea nu dispune de structuri operatorii, deoarece este un proces pulsional,

tensional. Raporturile afective cu lumea sunt foarte fluide, parcurg o succesiune de
stări ce nu pot fi subordonate sau manipulate prin intervenția unor operații
automatizante.

Putem vorbi cel mult despre o serie de structuri și reacții emoționale, de expresii
emoționale dintre care unele sunt înnăscute și identice la toți oamenii, iar altele sunt
dobândite prin învățare, imitație și chiar convenționalizare.

[] Produsul afectivității

Afectivitatea este trăită în plan subiectiv ca o vibrație concomitent organică, psihică

și comportamentală. Ea este tensiunea întregului organism cu efecte de atracție sau
respingere, căutare sau evitare. Procesele afective constituie armonizarea sau
conflictul individului cu lumea sau cu sine. Afectivitatea reprezintă reflectarea lumii
în subiect și vibrația subiectului în lumea sa. Trăirile afective constituie deci produsul
afectivității, ele sunt concomitent stare și acțiune, concentrate intern, dar și șuvoi
neîntrerupt de manifestări exterioare.

Trăirile afective pot fi: trăiri afective primare, care au un caracter spontan, fiind mai
apropiate de instinct, mai slab conștientizate și raționalizate, (tonul afectiv al
proceselor cognitive, trăirile afective de proveniență organică și afectele); complexe
(emoțiile curente, emoțiile superioare, dispozițiile afective) și superioare,
(sentimentele și pasiunile).