Upolvteisma

M .K .L Y NN
  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

S​ e  făcuseră  două  luni  de  când  tatăl  ei  a  aruncat-o  în  peștera  balaurului 
când îl găsise pe Zburător. 
Urca,  pentru  a  mia  oară,  rănindu-și  mâinile  până  la  sânge, încercând din 
nou  să  iasă  din  groapa  fără  fund  în  care se afla. Cu dinții încleștați și fruntea 
umedă  de  chin,  prințesa  Mira  a  dacilor,  altădată  învăluită  de  dragoste  și 
sclavi,  zăcea  uitată  în  groapa  Kogaionon,  ofrandă  pentru  balaurul  ce 
amenința poporul ei. 
Își ura existența.  
Era prea întuneric.  
Trebuia  să  devină  soția  unui  mare  războinic,  sau  să  moară  în  brațele  lui 
Zamolxe, nu să putrezească pentru o veșnicie în acea peșteră! 
Așa că urca.  
Urca încontinuu. 
Își  aruncă  privirea  peste  umăr  –  întunericul  acoperi  fundul  gropii. 
Zâmbi. Era mai sus ca niciodată, trebuia să urce mai departe! 
Piciorul  plin  de  sânge  închegat  alunecă  de  pe  o  piatră  mai  lucioasă decât 
celelalte, unghiile se rupseră sub granitul solid, iar când încercă să apuce orice 
din perete, piatra ieși din el și se pierdu, împreună cu ea, în abis. 
Se trezi, mult mai târziu, de la o lumină slabă. 
—  În  sfârșit!  spuse  o  voce  necunoscută.  Credeam  ca  nu  te  mai  trezești! 
Frumoasă căzătură. 
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
Mira clipi de câteva ori, încercând să-l vadă pe necunoscut. O durea capul 
îngrozitor,  iar  când  își  ridică  palma  la  ceafă  atinse  ceva  umed  și  cald.  Îi 
dădură lacrimile, pe care se grăbi să le șteargă cu mâneca. 
Nu avea timp pentru așa ceva.  
Se  ridică  în  capul  oaselor.  Stătea  lungită  pe  piatra  goală,  într-o  baltă 
întunecată,  cu  cămașa de noapte de pe ea plină de sânge și noroi. Părul roșcat 
părea mai mult negru de la funingine, iar unghiile rupte usturau groaznic. 
Își strânse genunchii la piept.  
Dezgustător. 
Ridică  ochii  la  necunoscut. Înalt, era alb din cap până în picioare – haine 
subțiri  de  in,  cu  broderii  aurite  la  încheieturi  și  gât,  păr  alb  ca  zăpada  din 
munți,  piele,  gene,  până  și  ochii  –  totul  era  alb.  Era  atât  de  ciudat  să  îl vadă 
acolo,  printre  pietrele  negre  de  cenușa  balaurului,  încât  la  început  crezu  că 
era în lumea lui Zamolxe. 
Necunoscutul  aprinsese  focul  într-un craniu umplut cu apa neagră de pe 
jos și își întinse mâinile spre el, încercând să se încălzească. 
Nu mai văzuse un foc de prea mult timp. 
— Cine ești? 
Necunoscutul surâse. 
—  Am  multe nume, începu el, uitându-se la ea de sub genele albe. Tu mă 
cunoști ca Zburător. 
Tresări. 
Atât mai trebuia! 
Doica  îi  spunea  mereu  că  Zburătorul  arăta  ca  un  șarpe  cu  aripi,  fioros și 
neîmblânzit,  iar  când  găsea  vreo  fată  necăsătorită,  o  chinuia  groaznic, 
aducând  boala  și  moartea  în  casă.  Trebuia  să  îl  alunge,  să  lipească  cu  zgură 
toate găurile casei și să nu-i deschidă în nici un fel dacă o chema să iasă. 
Dar,  cum  peștera  balaurului  nu-i  permitea acea soluție, încercă doar să se 
dea în spate. 
Zburătorul  zâmbi  larg  și  își  trecu  mâna  prin  păr.  Îl  avea  lung  și drept, ca 
toți sclavii din poporul ei. 
— Eram sigur, făcu, urmărind cum ea se feri de el. Cum te cheamă? 
2
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
— Mira, răspunse ea fără tragere de inimă. Sunt fata regelui Oroles. 
—  O!  monstrul  păru  interesat.  Ca  să  vezi,  o  prințesă  în  Kogaionon!  De 
cât timp ești aici? 
Nu-și  dorea  să-i  răspundă,  dar  nu  mai  văzu pe cineva de atâta timp că nu 
putu să reziste tentației. 
— De două luni. 
Balaurul  arunca  oase  în  groapă  în  fiecare  zi,  iar  până  atunci  o  făcuse  de 
șaizeci  și  două  de  ori.  Îi  era  atât  de  frică  să îi scape numerotarea zilelor, încât 
nu  putea  să  adoarmă  decât  după  ce  auzea  cum  de  deasupra  cădeau  în  șir 
bucăți din lumea de afară. 
— Eu sunt de patruzeci de ani, dar mulțumesc că m-ai eliberat. 
Se  cutremură  la  gândul  că  ar  fi  putut  să  rămână  în  acea  peșteră  pentru 
patruzeci de ani. 
Sau pentru toată viața. 
Ridică privirea spre bărbatul din fața ei. 
— Eu? Te-am eliberat? Când? 
Zburătorul arătă spre gura gropii, deasupra lor. 
—  Ai  spart  piatra  în  care  m-a  închis  vrăjitoarea  aia  de  Bendis,  –  zise  el, 
încruntându-se. – Baba n-a știut să aprecieze o companie plăcută. 
— Bendis? întrebă Mira, confuză. Zeița frumuseții? 
Zburătorul ridică scurt din sprâncene, deviind privirea. 
—  Niciodată  n-am  înțeles  de  ce  o  numiți  așa,  zise  și  arătă  spre  ea.  Orice 
muritoare e mult mai frumoasă decât o să fie vreodată baba aia nenorocită. 
Uluitor. 
—  Dacă  arată  atât  de  rău,  începu  ea, privindu-l în ochi. De ce te-ai dus la 
ea? 
Zburătorul  zâmbi  larg,  după  care  se  ridică,  apropiindu-se. Mira se lipi cu 
spatele de perete și strânse în mână o piatră, gata să o arunce spre el. 
Monstrul se așeză lângă ea și îi ridică bărbia cu două degete. În privirea lui 
vicleană ea nu putu să afle nimic. 
O speria. 

3
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
—  Vrei  să  te  scot  de  aici, Mira, prințesa dacilor? o întrebă el, privind-o în 
ochi. 
Nu se putea gândi la nimic altceva. 
— Da, îi zise scurt. 
— Atunci inima ta îmi aparține pe vecie. 
Doica  îi  spusese  că  Zburătorul  chinuia  fetele  necăsătorite.  Aparent,  nu 
era vorba despre durere. 
Înghiți în sec. 
— Veșnicia e prea lungă, ce zici de trei zile? 
Zburătorul  surâse  și  se  apropie mai mult. Genele albe păreau fire de iarbă 
cu promoroacă.  
— Îți salvez viața. Cer o viață în schimb. 
— Șapte zile. 
Îi  putea  simți  respirația  pe  buze,  când  el  se  depărtă  brusc,  revenind  la 
locul lui, în spatele focului, iar Mira expiră ușurată. 
— Bine, atunci, zise el, dându-și părul peste cap. Te las aici singură. 
Nu-i convenea deloc. 
— Nu vrei altceva? zise Mira încet, după care continuă cu încredere. Sunt 
prințesa dacilor, tatăl meu o să-ți dea orice îți dorești dacă mă salvezi. 
— Dar el te-a aruncat aici. Aparent, nu te iubește atât de mult. 
Devie privirea.  
Nu voia să se gândească la asta. 
Nu trebuia să se gândească la asta. 
— A fost forțat de popor, el nu a vrut să… 
— Și totuși, nu a trimis nici un Făt-Frumos să te salveze. 
Se  crispă  și  sări  în  picioare.  Rana  de  la  ceafă  îi  zvâcni  cu  putere  și  o  luă 
amețeala. 
—  Cine  ești  tu  să-mi  critici  regele?!  A  avut  motivele lui să nu mă salveze, 
dar  sunt  fata  lui,  sunt  prințesa  dacilor  și  nu  o  să zac aici uitată de toți! Nu ai 
nici  un  drept  să îmi ceri ceva ce nu-ți pot oferi, iar dacă refuzi să mă salvezi, o 
să mă salvez singură! 

4
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
—  O!  făcu  el,  ridicându-se. O prințesă cu caracter! Au trecut două luni și 
nu  ai  reușit  să ieși de aici, când crezi că o să o faci? În trei luni? Zece? Îți spun 
eu  –  când  o  să-ți  spargi  capul  ăla  frumos  de  pietrele  astea  și  o  să-ți mănânce 
viermii carnea! 
Se  uită  la  el  cu  ură  –  nu  avea  nevoie  de  cineva care să îi strige adevărul în 
urechi. Îl știa foarte bine și singură. 
Tatăl ei, familia ei, poporul ei – toți au părăsit-o cu desăvârșire. 
Zburătorul expiră obosit și devie privirea. 
— Uite, începu el, frecându-se la ochi. Nu e ca și cum îți cer infinitul. 
Mira își strânse buzele. 
— Nu ne cunoaștem. 
Zburătorul ridică privirea spre ea. Focul din craniu începea să se stingă. 
— Dar dacă te-aș lăsa să îmi spui mai târziu? 
Îl privi lung. Dacă i-ar fi lăsat răgaz, ar fi putut să găsească altă soluție. 
Așa că aprobă din cap. 
Zburătorul zâmbi și o luă de mână. 
— Totul o să fie bine, Mira. 
Și-ar fi dorit să fie adevărat. 
A  doua zi, când balaurul se apropie cu zgomot de gura gropii, Zburătorul 
o  luă  pe  prințesă  de  mijloc  și, sărind ușor ca o pasăre de pe o piatra pe alta, se 
prinse  de  coada  balaurului  și  se  aruncă  afară din groapă. Balaurul se întoarse 
fioros spre ei, cu cele trei capete gata să-i ardă de vii. 
Zburătorul  se  dădu  la o parte, o apucă mai strâns pe Mira de mijloc și sări 
cu  putere,  zburând  peste  jivina  imensă.  Se  lăsă  ușor  la pământ și, luând-o pe 
prințesă  de  mână,  o  luă  la  fugă  prin  peșteră,  șerpuind  prin  tunele  de  parcă 
știa sigur unde era ieșirea. 
Picioarele  Mirei  zvâcneau  îngrozitor,  dar  prințesa  continua  să  fugă, 
simțind cum setea de viață îi umpluse inima de putere. 
Râdea. 
Râdea fără să vrea. 
Va vedea, în sfârșit, soarele. 
În spate, balaurul se trezi din toropeală și porni în urma lor. 
5
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
—  Hai,  Mira,  hai  mai  repede!  îi  strigă  Zburătorul,  întorcând  spre  un 
tunel mai îngust. 
Nu putea să nu inspire adânc în piept aerul libertății. 
Se  uită  peste  umăr.  Balaurul  apăru  în  capătul  tunelului  prin  care  nu 
putea  să  treacă  și  își  întinse  unul dintre cele trei capete la gura lui, gata să dea 
drumul flăcării. 
— Zburătorule! strigă ea în deznădejde. 
El  o  trase  spre  el  și  întoarse  în  ultimul  moment  în  alt  tunel.  Focul  trecu 
cu  putere  pe  unde  au  fugit  ei  cu  o  clipă  în  urmă,  arzând  totul  în  calea  lui. 
Zburătorul o strânse în brațe, ferind-o de căldura insuportabilă. 
Răgetul nebun al balaurului o făcu să tresară. Zburătorul îi dădu drumul. 
— De aici e mai ușor, zise el, ștergându-i fruntea de funingine. Ești bine? 
Mira  dădu  din  cap  și  păși  mai  departe,  grăbind  pasul  în  fiecare  clipă.  Își 
dorea  să  vadă  soarele,  să  se  asigure că e acolo, să știe că nimic nu s-a schimbat 
în lumea celor vii. 
În  ziua  în  care a fost sortită balaurului, tatăl ei o chemase la el și bău cu ea 
din  vinul  păstrat  pentru  prima  zi  de  primăvară.  I  se  păru  ciudat,  dar  nu 
spusese  nimic  –  femeile  nu  aveau  voie  să  vorbească  fără  permisiune.  Fusese 
educată  să  devină  un  obiect  scump  care  urma  să  fie  vândut  la  momentul 
potrivit. 
Nu  se  împotrivise  niciodată.  Nu  putea  schimba  că  se născuse femeie, așa 
că  decise  să  devină  cea  mai  bună  din  neamul  lor.  Asta  trebuia  să-i  aducă 
fericirea. 
Nu? 
Cu  toată  dibăcia  și  frumusețea  ei,  împotriva  tuturor  dorințelor  ei, regele 
o  aruncase  balaurului,  de  parcă  nu existau alte soluții împotriva acelei jivine! 
Tatăl  ei  credea  atât  de  mult  în  profeții  și  ofrande,  încât  sacerdoții  îi  luaseră 
mințile. 
Tăcuse  și  îndurase  până  atunci,  dar  nu  și  mai  departe.  Trebuia  să 
vorbească. 
Aerul începu să prindă o aromă proaspătă de iarbă. 
Venise primăvara. 
6
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
Se  opri  la  ieșire  și  inspiră  cu  toată forța. Era în munți, la poale șerpuia un 
râu,  copacii  subțiri  și  deși  se  ridicau  goliți  de  frunze  până  sus,  spre  cerul 
albastru.  Pe  jos, printre frunzele uscate, răsăriseră fire de iarbă și flori albastre 
de cercer, iar mușchii verzi se prinseră de toate tulpinile mai groase. 
Nu mai mirosea a carne mucegăită. 
Nu mai trebuia să își îndure propriul miros. 
În sfârșit. 
Zburătorul  o  găsi  plângând.  O  strânse  la  piept,  deși  ea  nu-și  dorise  să-l 
lase, și plânsese tot ce nu și-a permis atâta timp. 
— Totul e bine, Mira, îi șopti el, mângâindu-i creștetul. Totul e bine. 
Coborâseră  spre  râu  și  îi  urmaseră  albia  până  au  dat  de  un  prag  în  calea 
lui,  în  care  se  adunase  apa,  formând  un  lac.  Zburătorul  plecă  în  căutarea 
lemnelor  de foc, iar Mira se apropie de apă, vrând să spele de pe ea acele două 
luni de chin. 
Atinse cu degetele piciorului apa. Rece. 
Păși  cu  încredere  înainte,  până  apa  o  acoperi  cu  totul.  Își  dorea  să  se 
trezească. 
Nu-și  scoase  de  pe  ea  cămașa  –  Zburătorul  s-ar  fi  putut  întoarce  mai 
devreme,  iar  Mira  își  dorea  să  își  acopere  cu  ceva goliciunea. În plus, cămașa 
trebuia spălată și ea. 
Se  lăsă  pradă  forței  din  jurul  ei.  Îi  înghețau  încet  vârfurile  degetelor, 
nasul,  urechile,  iar  inima  bătu  mai  rar  după un timp, calmându-se. Deschise 
sub  apă  ochii  –  lumina  soarelui  de  deasupra  dansa  mirific,  cu  razele  parcă 
prinse  de  brațele  subțiri  ale  ielelor  pădurii.  Lăsă  aerul  afară  din  plămâni, 
urmărind pentru o clipă cum bulbucii se ridicau tot mai sus, tot mai departe, 
și se grăbi să-i urmeze, ieșind la suprafață. 
Aerul părea mai rece decât apa – o făcu să tremure. 
Dar era bine. 
Zâmbi larg. 
Totul era bine. 

7
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
Se  spălă  pe  față,  pe  mâini,  până  dădu  jos  de  pe  ea  tot  sângele  și  toate 
grijile.  Aruncă  o  privire  spre  mal  –  Zburătorul  aprinsese  focul  și  o  privea, 
zâmbind. 
— O să îngheți de frig! îi zise tare. Am prins un iepure, nu ți-e foame? 
Atunci simți mirosul dulce de carne pusă pe foc. 
Se  grăbi  să  iasă  din  apă  și  își  acoperi  pieptul  până  ajunse  în  fața  focului. 
Cămașa  i  se  lipi  de  corp  și  îi  era atât de frig că nu se putea opri din tremurat. 
Pe  foc  se  prăjea  un  iepure,  iar  Zburătorul  îl  tot  învârtea,  încercând  să-l frigă 
pe toate părțile. El o privi tăcut un timp, după care expiră din greu. 
— Aș putea să te încălzesc, dacă ai accepta propunerea mea. 
—  P-prefer  s-să  îngheț-ț  de  fr-frig,  făcu  Mira,  frecându-și  umerii  cu 
palmele. 
Picioarele  i  se  încălziseră,  așa  că  se  apropie  mai  mult  de foc. Fața parcă se 
topi  sub  puterea  flăcărilor,  împrăștiind  fiori  prin  tot  corpul.  Când  își 
dezmorți mâinile, Zburătorul îi întinse ramura cu iepurele. 
— Tu nu vrei? îl întrebă confuză. 
— Eu mă hrănesc cu altceva, zise el viclean. Mănâncă. 
Acel  iepure  ars  la  suprafață  și  crud  la  mijloc  fusese  mai  bun  decât  orice 
mâncase  Mira  vreodată. Când terminase de mestecat ultima fărâmă de carne, 
părul și cămașa se uscaseră complet. 
—  Ce  s-a  schimbat  în  ultimii  patruzeci  de  ani?  o  întrebă  Zburătorul 
gânditor. 
Părea trist. 
—  Nu  foarte multe, îi răspunse, încercând să-și aducă aminte ceva istorie. 
I-am bătut pe bastarni în ultimul război… 
— Nu, nu la asta m-am referit, zise el. Societatea. Oamenii. 
—  Oh,  făcu  ea.  Bineînțeles  că  îl  interesau  femeile.  Nu  se  mai  poartă 
cămașă sub ie. 
Zburătorul se încruntă. 
— Serios? 
— Nu. 
Monstrul își dădu ochii peste cap. 
8
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
— Ești foarte rea cu inima unui simplu bărbat, Mira. 
— Ești ușor de păcălit, zise ea, râzând. 
Deși  fugise  prin  tuneluri  și  adunase  lemne,  hainele  Zburătorului 
rămăseseră  la  fel  de  curate  ca la început. Mira nu putea să nu fie invidioasă – 
era mare noroc să fii un spirit. 
— Ce ai de gând să faci acum că ai scăpat de balaur? 
Ea își lăsă capul pe genunchi. Focul începea să se stingă. 
— Vreau să mă întorc în Sarmizegetusa. 
— Dar o să te trimită înapoi! 
—  Vreau  să  vorbesc  cu  tatăl  meu.  Vreau  să-l  conving  să  nu  mai  bage  în 
seamă sacerdoții și să mă mărite, pur și simplu. 
Ridică ochii spre Zburător, care o privea îndurerat. 
— Crezi că o să te asculte? 
Mira zâmbi. 
— Sunt fata lui. 
Zburătorul dădu din cap, parcă aprobându-și gândurile. 
—  Bine,  atunci,  zise,  iar  apoi  arătă  spre  cămașa  ei.  Va  trebui  să-ți  găsim 
ceva de îmbrăcat pentru această călătorie. 
— O să mergi cu mine? se îngrozi ea. O să se uite toată lumea la noi! 
— Nu și dacă fac asta, spuse el, pocnind din degete. 
Pe  părul,  ochii,  genele  și  tot  ce  mai  era  alb  se  revărsă  culoarea  –  părul 
deveni  blond,  ochii  –  albaștri,  iar  broderia  hainelor  se  coloră în verde. Arăta 
ca un om obișnuit. 
Nu-i venea să creadă. 
Zburătorul  își  strânse  părul  la  spate  cu  o  sforicică  și lăsă coada în față, pe 
umăr. 
— Ce zici? 
Părea  un  tânăr  fiu  de  nobil,  dacă  nu  se  uita  la  păr.  Genul  de  tânăr  care 
fura sărutări de la fetele satului când tații lor erau în câmp. 
Devie privirea. 
— Arăți… obișnuit. 

9
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
—  Ce  bine  e  să  fii  eu,  zise  el  și  se  întinse. Dar avem un drum lung, așa că 
hai să pornim. 
Mira  nu  prea  își  imagina  cum  avea  să  ajungă  în  Sarmizegetusa  –  fusese 
adormită  cu  vinul  tatălui  ei  pentru  tot  drumul,  așa  că  se  lăsă  pe  mâinile 
Zburătorului, care îi spuse că aventura avea să dureze vreo trei zile. 
Mai  întâi  s-au  apropiat  de  un sat din munți, de unde Zburătorul îi furase 
o  ie,  fustă,  opinci  și  o  pelerină  lungă, groasă. Începea să arate din nou ca mai 
înainte. 
Viața ei revenea la normal. 
—  Trebuie  să  facem  rost  de  mâncare  pentru  drum,  îi  zise  Zburătorul, 
după ce ea se îmbrăcase. Nu prea mai sunt iepuri în partea asta a munților. 
Mira se opri din împletit părul. 
— Și cum facem asta? 
— Intrăm în sat, zise și o trase după el. Să nu scoți o vorbă. 
Șirul  de  case  se  întindea  dintr-un  capăt  în  altul  al  muntelui, cu o singură 
cărare  pe  mijloc.  Scunde,  cu  acoperișurile  mucegăite  de  ninsorile  iernii  ce 
trecuse,  ele  abia  dacă  păreau  locuite.  Copiii  alergau  de  colo  până  colo, 
jucându-se  cu  ramuri  și  pietre,  iar  femeile  tăiau  lemne pentru foc sau găteau 
în oale mari cina ce umplea satul de mirosuri mirifice. 
Îi  întâmpinase  un  moșneag  îmbrăcat  într-o  robă  lungă  –  sacerdotul 
satului. 
— Cine sunteți și ce căutați? îi întrebă el, sprijinindu-se de un toiag. 
—  Am  venit  cu  bine,  zise Zburătorul, aplecând capul. Suntem niște bieți 
călători,  rămași  fără  adăpost.  Sora  mea,  biata mea soră, moare de foame și cu 
binevoința dumitale, bătrâne preot… 
Mira tuși zgomotos. 
Sacerdotul se încruntă. 
—  Nu  avem  unde  să vă ținem peste noapte, dar vă putem da de mâncare, 
le  zise  bătrânul,  după  care  strigă  undeva  în  spate.  Zia!  Zia!  Adu  niște terci și 
pâine! 
Fuseseră  așezați  la  o  masă  mică,  rotundă,  cu  două  oale  cu  terci  și  câteva 
felii  de  pâine.  Mira  își  începu  terciul,  fără  să-l  lase  pe  Zburător  din  priviri, 
10
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
care  vorbea  ceva  cu  acea Zia care le adusese de mâncare. Erau prea departe ca 
să-i audă, dar îi vedea foarte clar. 
El  îi zâmbi dulce, privind-o în ochi, și o luă ușor de mâna pe care o sărută. 
Ea  râse,  îmbujorându-se,  iar  el  se  sprijini  de  gardul  din  spatele  ei, 
apropiindu-se mai mult. Ea rămase cu ochii spre el, neputând să respire, iar el 
îi șopti ceva la ureche, făcând-o să se înroșească și mai tare. 
Zburătorul o văzu pe Mira privindu-l, zâmbi ușor și o lăsă pe Zia să plece. 
— Încotro vă îndreptați? o întrebă sacerdotul brusc, făcând-o să tresară. 
— Sarmizegetusa, îi răspunse ea repede. Acolo stă unchiul nostru. 
— Hmmm, făcu sacerdotul, lăsându-și barba în piept. 
Zburătorul  nu  mai  era  de  văzut,  dar  preotul  nu  părea  alarmat.  El  își 
aruncă  privirea  departe,  printre  copacii  ce  înconjurau  satul.  Întunericul  se 
lăsa  tot  mai  mult,  aducând  cu  el  mirosul  proaspăt  al  frigului.  Mira  își  lăsă 
nasul  în  marginea  pufoasă  a  pelerinei  –  răcoarea  îi  înroși  fața  și  degetele  cu 
unghiile rupte. 
Îi  aruncă  o  privire  moșneagului,  care  nu  părea  să  o  bage  în  seamă.  I  se 
părea  atât  de  ciudat  să  fie  din  nou  printre  oameni,  să îi vadă îndeaproape, să 
vorbească cu ei și nu cu bezna peșterii... 
În  depărtare  se  auzi  urletul  lupilor.  Mira  își  duse  instinctiv  mâna  la 
frunte,  și  îl  văzu  pe  preot  făcând  la  fel.  Lupii  erau  păzitorii  poporului ei, iar 
cei care nu le răspundeau la salut aduceau mare necaz în casa lor. 
Nu  știa  cât  a  stat  acolo,  cu  cerul  împânzit  de  stele  și  bătrânul  tăcut,  dar 
păreau  că  au  trecut  ani.  Avusese  parte  de  liniște  încontinuu  timp  de  două 
luni  lungi,  dar  acea  liniște  pătrunzătoare  din  acea  noapte  luminată  de  astre 
era altfel. 
Era o altfel de liniște. 
Un țipăt lung sparse vraja. 
— Nesuferitule, să te înghită balaurul din peșteră! Cum ai îndrăznit!... 
În  sat  începu  forfota.  Sacerdotul  se  ridică  și  se  îndreptă  grăbit  spre  sursa 
gălăgiei. Mira îl urmă. 
În  mijlocul  satului  au  fost  aprinse  zeci  de  focuri,  iluminând  puternic 
calendarul  de  piatră  și  altarul  din mijloc. Lumea se adună ca albinele în jurul 
11
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
unei  case  cu  acoperiș  mai  înalt,  din  care  izvora  zarva.  Mira  se  apropie  mai 
mult și văzu cum un bărbat imens și bine făcut aruncă pe cineva pe ușă afară. 
Era Zburătorul. 
Părul  blond  îi  atârna  răvășit,  hainele  mototolite  păreau  îmbrăcate  în 
grabă,  iar  fața  era  brăzdată  de  zgârieturi  și  vânătăi.  Picioarele  și  mâinile  se 
umpluseră de noroi. 
—  Cum  ai  îndrăznit  să  îmi  ponegrești  biata  fată,  nătărăule?!  bărbatul  se 
îndreptă cu viteză spre Zburătorul întins pe jos. Stai că-ți arăt eu ție! 
Îi stătu inima în loc. Trebuia să-l salveze, dar cum? 
Sacerdotul dădu lumea din față la o parte și strigă poruncitor: 
— Davos! Oprește-te! Nu da că-l omori, nenorocitule! 
Bărbatul  era  gata  să-i  distrugă  fața  bietului  Zburător,  când  preotul  îl 
prinse de mână. 
—  Nu  faci  tu  soarta altui om! îi strigă lui Davos bătrânul în față. Trebuie 
să respecți datina! 
Fața bărbatului se crispă de furie. 
—  Tu  l-ai  lăsat  în sat! Davos se îndepărtă de Zburător, care se ridică încet 
în picioare. Mi-a nenorocit biata fată, biata mea Zia!... 
În prag apăru fata. Părul lung, despletit, îi atârna până la genunchi.  
Plângea. 
Lumea din jur începu să șușotească.  
Bătrânul se încruntă și se uită urât la Zburător. 
— Cum îți e numele, băiete? 
Monstrul zâmbi, ștergându-și sângele de pe obraz. 
— Degeaba, moșule, zise el, arătând spre Mira. Sunt deja logodit. 
Tot satul se întoarse spre ea. 
Capul, dintr-odată, i se goli de idei. 
Sacerdotul  se  încruntă și mai mult. El arătă spre Zburător, apoi spre Mira 
și spuse tare: 
— Prindeți-i pe amândoi! 
Doi bărbați puternici o apucară de mâini. Mira se smuci – degeaba. 
— Voi nu știți cu cine vă puneți! strigă ea, deznădăjduită.  
12
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
Zburătorul,  care  atârna  de  alți  doi  bărbați  masivi,  nu  părea  să  fie  speriat 
deloc.  Sacerdotul  arătă  spre  niște  copaci  din  spatele  casei,  unde  prințesa  și 
monstrul trebuiau să fie legați până mai marii satului le-ar fi decis soarta. 
Mira  încercă  să  se  elibereze,  dar  bărbații  o  țineau  prea  strâns,  iar  când 
frânghia a fost legată în sfârșit de copac, nu se mai putu mișca deloc. 
— Care e problema ta?! izbucni ea când rămăseseră singuri. 
Zburătorul începu să râdă. 
— Cum a fost terciul, prințesă? 
—  Chiar  ești  un  monstru!  făcu  ea  enervată.  De  ce  n-ai  lăsat  biata  fată  în 
pace? 
—  O,  deci  prințesa  are  voie să mănânce terci, dar bietul Zburător trebuie 
să îndure foamea? 
Zâmbea. 
Mira devie privirea. Uitase. 
—  În  plus,  continuă  el  încet.  Am  întrebat-o  de trei ori și m-a acceptat de 
fiecare dată, nu poți spune că e doar vina mea. 
Prințesa se încruntă. 
— Ai nevoie de permisiune? 
Zburătorul o privi uimit. 
—  Drept  cine  mă  crezi,  Mira?  Un  muritor  de  rând,  un  sclav?  Sunt  un 
spirit, exist după legile naturii. Iar natura nu ia nimic cu forța, niciodată. 
Uluitor. 
Doica îi spusese Mirei complet altceva, bineînțeles. 
— Atunci, începu ea confuză. De ce te urăsc oamenii atât de mult? 
Spiritul zâmbi larg. 
— Aparent, sunt o concurență neloială. 
Mira pufni. 
— Cât de încrezut poți să fii! 
—  Ba  deloc,  zise  el,  lăsându-și  capul  pe  trunchiul  copacului.  Cel  mai 
uimitor  lucru  din  lumea  asta întreagă e fericirea. Nu-ți dai seama că ai avut-o 
decât mult prea târziu.  

13
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
Mira  se  uită  și  ea  în  sus.  Noaptea  coborâse  definitiv  peste  munți. 
Ramurile  abia  înverzite  ale  copacilor  păreau  că  poartă  miriadele  de  stele  în 
loc de frunze. 
—  Îmi  place  să  cred  că sunt cel care aduce fericirea în sufletul unei femei, 
continuă el gânditor. Măcar pentru o clipă. 
— Zia nu părea fericită, spuse Mira ironic. 
— Tatăl Ziei nu vrea să o mărite, d-aia plângea. Nu are zestre pentru ea. 
— Iar acum nici că o să mai poată vreodată, mulțumită ție. 
Zburătorul expiră din greu. 
—  Fiul  fierarului o vrea, iar acum că știe tot satul că e ponegrită, tatăl Ziei 
o să fie fericit să o dea oricui. 
Mira îl privi uimită. 
— De unde știi toate astea? 
El se uită viclean la ea. 
— Sufletul unei femei nu este o taină pentru mine. 
Era  ciudat.  Zburătorul  părea,  la  o  primă  privire,  ilogic.  La  o  a  doua 
privire, însă… 
Mira  inspiră  cu  putere  aerul  rece  al  nopții,  încercând  să-și  golească 
mintea. Din spate se auzi gălăgie apropiindu-se. 
— Hmm? făcu spiritul. Deja? Credeam că o să țină mai mult. 
— Ce o să ne facă? întrebă ea încet. 
—  Probabil  o  să  încerce  să-mi  taie  mâna,  zise  el,  încruntându-se.  Așa  că, 
dacă  vrei  să  nu-mi  accepți  propunerea  din  Kogaionon,  ar  fi  bine  să găsești o 
soluție. 
— Poftim?! 
Gălăgia  se  apropie mai mult – un grup de bărbați și tineri cu sacerdotul și 
Davos în față i-au înconjurat.  
Trebuia să se gândească la ceva. 
Repede. 
Sătenii  i-au dezlegat și i-au dus spre altar. Bătrânul vorbea încet cu Davos, 
care părea împlinit. Ridicând capul, moșneagul arătă cu toiagul spre Mira. 

14
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
—  Pentru  greșeala  pe  care  a  făcut-o  logodnicul  tău  va  plăti  întreaga 
familie! Să li se taie mâinile drepte! 
— Nu! țipă Mira din toți rărunchii când bărbații o duseseră spre altar. 
De ce trebuia să sufere din cauza lui?! 
Și îi veni ideea. 
— El! ridică degetul spre spirit. El e Zburătorul! Sunt o biată fată de sclav, 
iar el m-a furat și m-a nenorocit, e doar vina lui! 
Printre  săteni  a  început  vorba,  iar  sub  privirea  uimită  a  spiritului,  Mira 
încercă să-și adune cuvintele. 
— Și-a schimbat fața și m-a adus în munți să mă piară! Salvați-mă de el! 
Zburătorul  râse  cu  poftă,  pocnind  din  degete. Culoarea dispăru complet 
din  corpul  și  hainele  lui,  dezvăluind  un  alb  imaculat  ce  în  lumina  focurilor 
părea  auriu.  Râsul  spiritului  deveni  din  ce  în  ce  mai  malefic,  făcându-i  pe 
bărbații ce îl țineau să sară în lături. 
—  Așa,  și?!  făcu  spiritul,  arătând  spre  ea.  Crezi  că  meriți  mai  mult?! 
Toate femeile trebuie să sufere!  
Mira se ofensă până în adâncul sufletului. 
— Jigodie ce ești! Cum îndrăznești?! 
Femeile  din  mulțime  se  aprinseseră  și  ele  –  insultele  curgeau  una  după 
alta.  Bătrânul  sacerdot  și  ceilalți  bărbați  l-au  înconjurat  pe  Zburător, dar nu 
cutezau  să  se  apropie.  Mira  rămăsese  la  marginea  acelui  cerc  și  se  tot  dădea 
înapoi, încercând să iasă din mulțime fără să fie observată. 
Bătrânul  preot,  văzând  că  pierde  controlul,  se băgă în fața spiritului, care 
ridica malefic mâinile spre mulțime, atrăgând toată atenția publicului spre el. 
—  Atunci  o  să  respectăm  datina!  spuse  el  tare,  ridicând  toiagul.  O  să-ți 
cânt spusele lui Zamolxe și o să părăsești pe vecie munții ăștia! 
Zburătorul râse din nou cu poftă. 
— Tu, bătrâne? Să mă alungi? N-o să-ți cadă barba? 
Mira  se  îndepărtă  de  mulțime  și  se  ascunse  printre  case.  Ce ar fi putut să 
facă  să  îl  scoată  de  acolo?  Era  bine  că  a  ajutat-o în prefăcătoria ei, dar sătenii 
păreau  mai  înfuriați  cu  fiecare  clipă  ce  trecea.  Trebuia  să  le  distragă  atenția, 
dar cum? 
15
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
Privirea  îi  căzu  pe  o  grămadă  de  fân pus pentru animale lângă un gard de 
lemn. Focul atârnat deasupra ei se clătina periculos în bătaia vântului. 
Prea periculos. 
Se  furișă  prin  curți  în  spatele  mulțimii,  unde  prinse  un toiag cu o flacără 
în vârf și dădu foc grămezii de paie. Para crescu repede, împrăștiindu-se. 
— Foc! Foc! 
Mulțimea  intrase  în  panică.  Oamenii  se îndepărtară de calendar și priviră 
speriați cum flăcările mâncau totul în jurul lor. Bărbații ce îi ținuseră pe Mira 
și  Zburător  s-au  grăbit  să  stingă  focul, astfel că Zburătorul rămase singur, cu 
sacerdotul în față. 
Prințesa se apropie de ei, iar spiritul o luă de mână. 
Moșneagul,  care  nu  aruncase  nici  un  ochi  flăcărilor,  îi  privi  lung,  după 
care dădu aprobator din cap și le întoarse spatele, dispărând în mulțime. 
Luna  se  întunecă  brusc.  Începu  să  bată  vântul,  care  prinse  flăcările  în 
brațe,  împrăștiindu-le  în  copacii  din  jur.  Ceva  era  ciudat,  de  parcă, 
dintr-odată, legile naturii nu mai funcționau. 
Era atât de multă lumină, și, totuși, Mira vedea doar întunericul. 
I se învârtea capul. 
Zburătorul  o  trase  grăbit  printre  case  afară  din  sat,  coborând  în  pantă 
spre râu. 
—  Cum  de  ne-a  lăsat  așa,  pur  și  simplu,  să  plecăm?!  îl  întrebă  ea, 
încercând  să  nu  se  împiedice  de  rădăcini.  Își  ridicase  fustele  mult  deasupra 
genunchilor. 
Spiritul părea supărat. 
— Zburătorule! făcu ea când el nu-i răspunse. 
— Nu avem timp acum! 
În  lumina  slabă  a  lunii  părul  alb  al  spiritului  părea  argintiu.  Oare  câte 
taine mai avea în spatele său?  
Mira se încruntă. 
Oare își dorea să afle? 
— Nu, tu să stai! îi zise, smucindu-se. Ce înseamnă toate astea?  
Zburătorul o privi lung. În ochii lui ardea tristețea. 
16
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
—  Sacerdoții  știu  adevărul  despre  spirite,  spuse  el  încet.  Mi-a  cerut  să  o 
ajut  pe  Zia  când  am  fost  să-ți  fac  rost  de  haine și mi-a promis o căruță cu un 
măgar pentru drumul nostru. 
Mira  se  încruntă.  Aparent,  partea  cu  știutul  sufletului  unei  femei  era  o 
minciună. Și totuși, de ce era supărat? 
— Dar e ceea ce faci – seduci femei. Care e problema? 
Surâse. 
— Eram sigur că n-o să înțelegi. 
El o trase de mână, dar ea rămase pe loc. 
— Explică-mi. 
Zburătorul  expiră  din  greu.  În  spate  se  întețea  gălăgia  –  li  s-a  observat 
absența. 
— O să ne prindă sătenii dacă mai zăbovim pe aici. 
Schimba subiectul. 
În privirea lui pierdută prințesa ghici o tristețe apăsătoare. 
Nu-i plăcea să le seducă. 
Îi strânse palma. 
— Oricând o să vrei să-mi spui ceva să știi că o să te ascult. 
Zburătorul  zâmbi,  dar  nu  viclean,  cum  o  făcea  mereu  când  o  cicălea,  ci 
împăcat, de parcă Mira spusese ceva ce așteptase demult să audă. 
Urmăriseră  albia  râului  până  au dat de o cărare, iar în tufele de zmeură de 
lângă  –  o  căruță  șubredă  cu  un măgar legat de ramura unui salcâm. În spate, 
prințesa  găsi  un  coș cu pâine, vin și niște brânză de oi. Zburătorul se instaură 
pe  măgar, pe care îl convinse cu ușurință să meargă, iar ea se întinse în căruță, 
încercând să adoarmă. 
Mișcarea o legăna, adormind-o. 
Oasele  cădeau,  lovindu-se  de  pereții  de  piatră  și  se  spărgeau  în  ecouri  de 
craniile uscate în mirosul de carne mucegăită. 
Tresări. 
Printre ramurile copacilor înalți se întrevedea cerul roz al răsăritului. 
— Te-ai trezit?  
— Am visat ceva urât, zise ea, frecându-se la ochi.  
17
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
—  Nu  băga  în  seamă  toate  nebuniile  pe  care  ți  le  arată  mintea  când  e 
adormită. 
Fusese atât de prompt, că prințesa nu mai avu ce să adauge. 
Aparent, încă era supărat. 
Mira  își  trecu  mâna  prin  părul  ei  creț  ce  amintea  mai  mult  o  claie. 
Zburătorul, care nu se mișcase de pe măgar, nu părea deloc obosit. 
— Mai avem puțin și ajungem în Dava. 
Prințesa se încruntă. 
Dava  era  o  cetate  așezată  la  marginea  unui  lac,  construită  de  un  grup  de 
nobili  ce  își  spuneau  Lupii  Albi.  Mira  nu  îi  cunoscuse  niciodată,  dar 
zvonurile  spuneau  că  din  aceste  familii  se  trăgeau  Feții-Frumoși  și 
Cosânzenele.  Printre  pereții  albi  de  marmură  și  grădinile  pline  de  pomi 
înfloriți  aveau voie să-și ducă traiul numai oamenii talentați. Dava era cetatea 
meșteșugurilor – cele mai frumoase bijuterii și țesături proveneau de acolo. 
Își  aduse  aminte  cum  în  copilărie  doica  o  dusese  în  Dava  să-i  arate 
coliviile  cu  păsări  din  grădinile  albe.  Printre  rămurelele  de  răchită  se 
ascundeau  păsări  măiestre  cu  pene  mult  mai colorate decât pâlcul de flori de 
lângă  palatul  regelui.  Și-ar  fi  dorit  să  rămână  acolo  pentru  totdeauna  –  era 
cea mai frumoasă cetate pe care o văzuse vreodată. 
Și urma să o vadă din nou. 
Își opri un căscat. 
— Povestește-mi ceva, îi zise ea, încercând să-l împace. 
Zburătorul se uită la ea peste umăr, zâmbind. 
— Prințesa s-a plictisit? 
Mira se apropie de marginea căruței, ca să-l audă mai bine, și se întinse. 
—  Exiști  de  la  începutul  timpurilor,  spuse  ea,  proptindu-și  obrazul  în 
palmă. Ce ți-a plăcut cel mai mult? 
Vântul îi ridică părul Zburătorului în valuri albe, strălucitoare. 
—  Hmmm,  făcu  el.  Cel  mai  mult  mi-a  plăcut  să  văd  cum  sacerdoții  au 
ridicat  Sarmizegetusa.  Voi,  muritorii,  nu  mai  știți,  dar  în  acel  loc  unde  e 
acum  altarul  și  palatul  regelui  au  coborât  la  începutul  veacurilor  zeii  și 

18
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
spiritele.  Fiecare  dintre  noi  a  lăsat  un  cuvânt  bun,  iar  sacerdoții  au  ridicat 
pentru noi câte o piatră care a legat poporul nostru de al lor.  
Mira îl privi, uimită. 
— Nu am auzit niciodată de asta! 
Zburătorul surâse. 
— Știi ce înseamnă cuvântul ”Sarmizegetusa”? 
— ”Cetatea de pe deal”. 
El dădu din cap. 
—  Nu,  Mira.  Înseamnă  ”Promisiune”.  E  promisiunea  zeilor  și  spiritelor 
că  vor  avea  grijă  de  poporul  vostru până la sfârșitul lumii dacă veți dori să ne 
venerați. 
— Și dacă vom înceta? 
Zburătorul evită să o privească. 
— Atunci vom deveni un mit. 
Restul  drumului  trecu  în liniște. Mira nu putea să nu vadă că Zburătorul 
era  în  altă  lume  –  tăcut și trist, el privea absent în față, împungând câteodată 
măgarul în coaste ca să o ia pe calea bună. 
Un mit? 
Îi  plăceau  miturile.  Eroii  câștigau  mereu  luptele,  iar  răufăcătorii  erau 
mereu pedepsiți de zei. Totul avea o logică. 
Viața avea o logică. 
Dar nu și după ce scăpase din peșteră. 
Dava  răsări  printre  ramurile  copacilor  ca  un  mărgăritar  scump:  pereții 
albi  străluceau  în  razele  soarelui  matinal,  iar  dincolo  de  ei  se  ghiceau 
acoperișurile  înalte  ale  caselor  nobilimii.  În  jurul  pereților  cetății  se 
împrăștiau  casele  mărunte  ale  țăranilor  cu  pământurile  lor  proaspăt  arate. 
Drumul  spre  porțile  cetății  șerpuia  printre  rânduri  de  pomi crescuți cu grijă 
ca  să  înflorească  pe  rând,  astfel  încât  toată  primăvara  țărâna era acoperită de 
petale de flori. 
Măgarul  pășea  hotărât  pe  albul  drumului,  călcând  cu  copitele  parfumul 
primăverii, iar porțile mari se apropiau tot mai mult. 

19
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
—  Am  prins  cel  mai  frumos  moment  să  vizităm  Dava,  îi  zise  Mira 
Zburătorului, prinzând în palme flori albe luate de briză. Ai mai fost aici? 
— Hm, făcu spiritul. Urât loc. Sclipește prea mult pentru ce oferă. 
— Nu știi ce vorbești. E cea mai frumoasă cetate din meleagurile astea! 
Zburătorul  sări  de  pe  măgar  când  s-au  apropiat  de  porți.  Câțiva  bărbați 
masivi urmăreau lumea care intra și ieșea din cetate. 
—  Dacă  tot  îți  place  așa  mult,  începu  spiritul  viclean,  ai  putea  să  ne  faci 
rost de un loc de odihnă. 
Mira își dădu ochii peste cap. 
—  Dacă  ai fi văzut și altceva în afară de probleme în cetatea asta, atunci ai 
fi știut de grădinile albe. 
Paznicii îi priviră insistent, dar nu le ziseseră nimic, lăsându-i să treacă. 
— Arată-mi drumul, atunci, spuse Zburătorul, ridicând din umeri. 
Străzile  curate,  pavate  cu  pietre  albe  ce  se  spălau  în  fiecare  dimineață  și 
împânzite  de  ghivece  cu  flori  din  cele  mai  colorate,  păreau  rupte  din  lumea 
zeilor.  Mira  nu  crezuse  niciodată  că  o  astfel  de  frumusețe  era  posibilă  – 
câteodată, dibăcia poporului ei o lăsa cu gura căscată. 
Șerpuind printre oamenii îmbrăcați în alb, Mira inspiră mirosul cunoscut 
al  paradisului.  Putea  să  găsească grădinile albe și cu ochii închiși – în față, tot 
înainte, până ar fi dat de calendar, iar în spatele lui, înghițind în frunziș casele 
nobililor  se întindea până în capătul celălalt al cetății grădina plină de cireși și 
meri, unde era interzisă distrugerea. 
Zburătorul opri brusc căruța. 
— Mira, spuse el scurt. 
Deschise ochii. 
În fața lor era Regalius. Mira și-l amintea de-o șchioapă, zburdând printre 
trunchiurile  copacilor  grădinii,  unde  prindea  împreună  cu  ea  bondari  între 
palmele mici. 
Îi promisese, în naivitatea lui de copil, că o să o ia de nevastă. 
Se  dădu  jos  din căruță, apropiindu-se de el. Se făcuse înalt, mult mai înalt 
decât  ea,  cu  pletele  cândva  lungi  și  aurii  tăiate  scurt.  Pe  fața  albă  de  groază 
începuse să răsară mustața. 
20
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
Fusese  numit  Făt-Frumos  când  au  împlinit  paisprezece  primăveri.  De 
atunci, nimic nu a mai fost ca înainte. 
Era singur, cu ochii albaștri înecați în frici. 
Îi zâmbi larg. 
— Eu sunt, Regalius! zise cu lacrimi în ochi. Am scăpat din Kogaionon! 
Mezinul conducătorului Davei o luă în brațe. Mirosea a primăvară. 
— Mira! îi șopti el în păr. Am crezut că nu o să te mai revăd! 
Și  îi  povesti  tot.  Cum  zi  după  zi  încerca  să  evadeze  din  groapă,  cum 
adormea  doar  după  ce auzea oasele căzând, cum mirosul insuportabil o făcea 
să prețuiască orice adiere de vânt din afară. 
Cum plânsese zile în șir, până i-au secat lacrimile. 
Cum a salvat-o Zburătorul. 
Regalius  îi  aruncă  spiritului  o  privire  ciudată,  pe  care  Mira  nu  o 
înțelesese.  Zburătorul  nu  zâmbi,  cum  o  făcea  mereu, ci rămase tăcut, ținând 
strâns frâiele măgarului. 
—  Ce  mă  bucur  că  ai  reușit  să scapi! îi zise Regalius, întorcându-i spatele 
spiritului. Trebuie să vii neapărat diseară la ospăț! 
— Dar… 
—  Te  rog!  Regalius  o  privi  dezamăgit.  Nu  ne-am  văzut  de  atâta  timp! 
Tata și frații mei vor fi bucuroși să te revadă! 
Mira zâmbi. 
Era același băiat care fugea împreună cu ea după bondari. 
— Bine, zise ea, făcând un pas în spate. Vom fi acolo. 
Regalius  surâse,  o  strânse  în  brațe  și  se  grăbi  să  plece,  făcându-i  cu mâna 
de departe. 
Era atât de fericită. 
Totul revenea la normal. 
În sfârșit. 
— Nu-mi spune că vrei să rămânem aici până mâine. 
Zburătorul părea supărat. 
Îl luă de mâini. 
— Haide, îi zise Mira, trăgându-l după ea. Hai să-ți arăt paradisul! 
21
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
Îi  arătă  tarabele  meșteșugarilor,  cu  ceața de mătăsuri și marea de bijuterii, 
îl  duse  pe  dungile  înguste  de  piatră  ale  calendarului,  îi  arătă  turlele de piatră 
ale  palatului,  piața  largă  cu  copaci  înfloriți  din  care  briza  scotea  fulgii 
primăverii. 
Iar la final, grădinile albe. 
S-au  întins  pe  jos,  pe  țărâna  încă  rece,  iar  Mira  își  puse  capul  în  poala 
Zburătorului.  Părul  și  ochii  lui  albi  păreau  rupți  din  coroana  înflorită  a 
caisului sub care stăteau. 
— Poți să-mi spui acum? 
Spiritul se încruntă. 
— Ce anume? 
Mira întinse palmele, prinzând petale de pe umerii lui. 
— De câte ori a trebuit să ți se frângă inima. 
El o privi uimit. 
Fix. 
—  Cine  ți-a…,  începu  el,  după  care  râse  forțat.  Ce  vrei  să  spui?  Sunt 
Zburător! Seduc femei. Eu nu am inimă. Sunt un spirit, până la urmă! 
— Dar ai trăit o veșnicie, și tot o veșnicie ai în față. 
Zburătorul evită să o privească. El îi prinse o buclă între degete și o roti pe 
toate părțile în liniște, până reuși să-și adune gândurile. 
—  În  părul  tău  se  ascunde  toamna,  zise  el  încet,  ridicând  ochii  spre  cer. 
Nu  te  mai  gândi  la  tristețile  lumii.  Ai  un  Făt Frumos care te așteaptă diseară 
la ospăț, nu? 
—  Și  eu  aș urî lumea dacă ar fi trebuit să dau o parte din suflet oricui. Mă 
întreb ce i-ai zis lui Bendis de te-a închis în Kogaionon pentru atâta timp. 
— Mira, o preîntâmpină el.  
— Vreau doar să ascult. 
Zburătorul o dădu la o parte, ridicând-o din poala lui 
— Nu ai ce să asculți. Nu e nimic. Nimic, înțelegi? 
Briza  ridică  în  aer  un  nor  de petale albe, rotindu-le în valuri împreună cu 
albinile ce roiau dintr-un pom în altul. 
— Nu mai contează oricum… 
22
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
O șoaptă. 
Zburătorul  se  ridică,  îndepărtându-se  cu  pași  repezi  de  caisul  sub  care 
rămăsese Mira. 
Totul căpătase un sens. 
O iubea. 
Zburătorul o iubea pe zeița frumuseții. 
Petrecuse  câteva  ore  în  grădina  albă,  așteptând  spiritul,  dar  el  nu  se  mai 
întorsese.  Deasupra,  soarele  tindea  spre  orizont.  Mira  se  ridică  de  sub  pom, 
lăsând acolo grijile lumii. Trebuia să ajungă la palat. 
În  Dava,  seara  aprinsese  torțele  de  pe  ziduri și pereții caselor de piatră. În 
umbrele nopții pomii păreau umpluți de zăpezi, și nu de flori. 
Se făcuse frig. 
În  fața  palatului  se  auzeau  cântând  în  tact  femei  și  bărbați lipsiți de griji. 
Înăuntru,  lumina  și  căldura  torțelor  o  făcu  pe  Mira  să-și  lase  pelerina, 
căutându-l  din  priviri  pe  Regalius.  Făt  Frumos  era  înconjurat  de  atenție,  cu 
fete  și  băieți  de  vârsta  lui  sorbindu-i  fiecare  vorbă.  Purta  o  ie  înflorată,  cu 
însemne  regale  la  mâneci,  iar  la  mijloc  avea  un  brâu  brodat  cu  grijă,  ce  îi 
scoteau în evidență înaltul titlu. 
Ar fi putut rămâne aici. Era prințesă, deci era cea mai bună alegere pentru 
un Făt Frumos. S-ar fi măritat cu el și ar fi rămas în Dava pentru totdeauna. 
Zâmbi. 
Pentru totdeauna. 
Regalius sorbi din cupă și dădu cu ochii de ea. Surâse. 
—  Dragi oaspeți, spuse el tare, iar lumea se întoarse cu ochii spre el. După 
cum v-am promis, în această seară o să vă arăt un strigoi! 
Mira se încruntă. 
Regalius  se  apropie  de  ea,  făcându-și  loc  prin  mulțime,  dar  se  opri  la 
câțiva  pași.  Zâmbetul  lui  deveni  sfidător,  de  parcă  se  uita la un nenorocit de 
sclav. 
—  Uitați  cine  a  îndrăznit  să  fugă  din  Kogaionon!  râse  el  tare.  Prințesa 
Mira,  care  a  fost  sortită  balaurului,  a  îndrăznit  să  creadă  că  are  dreptul  să 
revină printre noi! 
23
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
— Regalius, ce crezi… 
—  Tacă-ți  gura,  scroafă  nesuferită!  urlă  el  cu  fața  distorsionată  de  furie. 
Cum îndrăznești să-mi rostești numele cu gura aia ponegrită de balaur?! 
Totul  plesni  ca  o  bucată  de  sticlă.  Umezeala  și  boala  se  răspândi  în  sală. 
Afară,  un  tunet  asurzitor  sparse  liniștea  dinăuntru,  iar  Mira  simți  în  nări 
mirosul de șobolani morți. 
Lumea  începu  să  șușotească,  arătând  la  ea  cu  degetul.  Prințesa  se  uita  în 
jur,  încercând  să  găsească  măcar  o  privire  de  compătimire,  dar  nu  avea  de 
unde.  Oamenii,  poporul  ei,  o  priveau  cu  atâta  scârbă  de  parcă  ea  însăși  ar  fi 
fost balaurul. 
Și, probabil, așa ar fi privit-o toți, pentru totdeauna. 
Pentru totdeauna. 
Se  uită  la  Regalius.  Tânărul se distra copios aruncând în ea cu blesteme și 
înjurături, iar lumea din jur îi sorbea fiecare vorbă. 
De când a fost numit Făt-Frumos, nimic nu a mai fost la fel. 
Dacă el se schimbase atât de mult, la ce s-ar fi putut aștepta de la tatăl ei? 
— Tu m-ai chemat aici! strigă ea în golul gălăgiei. 
Regalius  râse  și îi vărsă tot vinul din cupă în cap. Picături reci de roșu i-au 
lăsat dâre lungi pe hainele furate de Zburător.  
Picături care se transformau sub ochii ei în sânge. 
Primele  haine  pe  care  le purtase după atâta timp erau pline de sângele ce i 
se scurgea din păr. 
Oamenii  prinseseră  curaj  și  îi  urmară exemplul lui Regalius, aruncând cu 
vin și mâncare în amanta balaurului. 
Își dorea atât de mult să plece. 
Dar dacă renunța, umbra trecutului îi va fi mereu șoptită pe la spate. 
—  Nu  am  nici  o  vină!  strigă  ea,  ridicând  capul  și  ferindu-se  de  ce  se 
arunca în ea. Vreau doar să mă întorc acasă! 
Regalius o prinse de guler, ridicând-o de ie până o rupse la mânecă. 
—  Tu,  care  te-ai  culcat  cu  zmeul,  care  ar  fi trebuit să salvezi tot poporul, 
să  te  întorci?! zise el cu dezgust. Tu nu vezi că nu te vrea nimeni?! Întoarce-te 
de unde ai ieșit și nu printre noi! 
24
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
Gloata  îi  repetă  în  cor  cuvintele,  băgând-o  din  ce  în  ce  mai  mult  în 
mormânt. 
Mirosul de carne în putrefacție deveni insuportabil. Îi veni să vomite. 
Se  smuci  cu putere din mâinile lui Regalius și fugi afară. În cap îi răsunau 
ecouri ale propriului ei glas iar, și iar, și… 
În spate, gloata o urmărea. 
Trebuia să se ascundă. 
Ploua. 
Copacii parcă se goliseră de flori, iar Dava – de căldură. 
Fugea  unde  vedea  cu  ochii,  ținându-și  ia  strânsă  la piept, unde era ruptă. 
Lacrimile amestecate în vin îi frigeau obrajii și îi încețoșau privirea. 
Poate ar fi fost mai bine să nu iasă din groapă niciodată. 
Coti lângă o tarabă și se opri. 
O  căruță  plină cu fân și atât – zidul palatului se ridica prea sus ca să poată 
fi atins. 
Punct mort. 
Se  ascunse  în  spatele căruței și își așteptă, plângând, sfârșitul. Gloata păru 
să se apropie tot mai mult, când o figură întunecată apăru de după colț. 
— Mira? 
Se ridică și fugi spre el, aruncându-se în brațele calde. Era Zburătorul. 
Spiritul  se  uită  în jur după mulțime și când se asigură că nu era nimeni pe 
aproape, o strânse la piept. 
—  Oh,  Mira…,  șopti  el,  după  care  îi  dădu  drumul.  Trebuie  să  plecăm 
până n-au închis porțile. 
Și o trase după el. 
Cum făcuse și în tunel. 
De ce el o salva mereu? 
Spiritul  șerpuia  printre  tarabe  de  parcă  ar  fi  cunoscut  cetatea  ca  dosul 
palmei.  Gloata  roia  prin  grădinile  albe  și  poarta  principală,  iar  când  vocea 
asurzitoare a lui Regalius se auzi în spatele lor, Zburătorul tresări. 
Era prima oară când îl vedea speriat. 

25
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
—  Făt-Frumos  nu  crede  în spirite, îi zise ea Zburătorului. Crezi că poți să 
faci ceva să bagi frica în el? 
Zburătorul clătină din cap. 
—  Nu  trebuie  să  afle  că  părăsim  Dava,  altfel  ne  va  urmări  până  în 
Sarmizegetusa.  Acum  că  tot  orașul  e de partea lui o să ne găsească cât ai clipi. 
Pot doar să sar peste zid, dar trebuie să ne apropiem de poarta secundară.  
Mira arătă spre turlele palatului, trăgându-și cu putere nasul. 
— Ai putea să te împingi cu picioarele de ele ca să te lansezi mai sus. 
Spiritul inspiră, hotărât, și o prinse de talie. 
— Ține-te bine. 
Briza  nopții  îi  răci  obrajii arși de supărare. Putea din nou să zboare, putea 
să inspire aerul curat cu tot pieptul, putea… 
Aruncă  o  privire  spre  orizont,  de  la  înălțime  zidului,  când  Zburătorul 
ajunse în cel mai înalt punct. 
Bolta  neagră  a  nopții  se  fărâma  încet,  bucată  cu  bucată,  de parcă ar fi ars 
fără  flacără.  Cenușa  întunecată  a  cerului  cădea  ușor,  ca  fulgii,  distrugând 
încet realitatea. 
Mira își strânse ochii. 
”Încă puțin.” 
”Te rog.” 
Zburătorul  ateriză  ușor  pe  iarba  uscată  de  dincolo  de  zid  și,  ținând-o  de 
mână, o luă la fugă. 
Când Mira nu mai putu să alerge, o luă în spate. 
Ascunzându-și fața în părul alb al spiritului, prințesa dacilor nu putu să-și 
mai oprească lacrimile.  
De ce nu putea totul să fie bine? 
Își dorea doar să fie fericită. 
Zburătorul  se  opri  brusc,  iar  Mira ridică privirea – în fața lor era o căruță 
cu  poloboace  cu  vin.  De  pe  cal  îi  urmărea  uimit  un  moș.  Zburătorul  îi 
întinse câteva monezi de aur și zise scurt: 
— Sarmizegetusa. 

26
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
Moșul  nu  avu  nimic  împotrivă,  cotind  spre  pădure,  iar  spiritul  se  urcă 
împreună cu ea în căruță, strângând-o în brațe. 
— Mira… Iartă-mă… 
Zgomotul copitelor de cal ar fi trebuit să o liniștească. 
Ar fi trebuit. 
Îi strânse ia în pumni. Din toată lumea numai el continua să o accepte. 
— De ce m-ai lăsat singură?! strigă ea în noapte.  
Ecoul trezi câteva păsări, care își luaseră zborul. 
Zburătorul  o  privi  îndurerat.  În întunericul nopții ochii lui păreau negri, 
iar părul – cenușiu. 
— El e om, iar eu… 
— Și tu ce?! 
Copitele calului și gâzele pădurii îi făceau capul să explodeze. 
Spiritul îi prinse fața în palme. 
—  Mira,  te  rog!  zise  el  încet  și  își  lipi  fruntea  de  fruntea  ei.  Trebuie să te 
întorci printre muritori! 
Da! 
Dar s-ar fi putut descurca fără el? 
Îl voia atât de mult, dar inima lui era dată altcuiva. 
Lacrimile cădeau una câte una în poala fustei distruse. Spiritul încerca să i 
le prindă cu degetele mari ale palmelor. 
Ar fi putut să se arunce în acele brațe deschise. 
Ar fi putut să uite totul. 
Dar  oare  era  corect?  Avea  vreun  drept  să-i  ceară  acelui  spirit  să-i  dea  o 
parte din veșnicia lui?  
I-ar fi frânt inima. 
Ca toate celelalte femei. 
— Și tu? îi zise încet. Tu nu contezi? 
Zburătorul își lipi obrazul de fruntea ei. 
— Oh, Mira… 
Adormi  în  brațele  lui,  în  timp  ce  căruța  cu  poloboace  de vin îi ducea tot 
mai aproape de Sarmizegetusa. Dava rămăsese mult în spate. 
27
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
Se  trezi  cu  ochii  roșii  și  umflați.  Avusese  același  coșmar  cu  carne 
mucegăită  căzând  de  deasupra,  de  parcă  era  iar  în  Kogaionon.  Se  grăbi  să  se 
ridice din brațele spiritului și își privi îmbrăcămintea distrusă. 
Nu-i mai tremurau degetele. 
Va  continua  drumul.  Dacă  nu  era  în  stare  să  lupte  pentru  propria  viața, 
atunci nu mai avea dreptul la ea. Iar moartea nu trebuia să fie o opțiune. 
Întins  pe  toată  lățimea  căruței,  Zburătorul  dormea  dus,  cu  genele  albe 
umbrindu-i  obrajii.  Soarele  îi  strălucea  în  părul  alb,  iar  briza  îi  ridica  pletele 
în aer. 
Părea atât de calm. 
Pădurea  prin  care  treceau  devenea  cunoscută.  Printre  ramurile  negre  ale 
brazilor abia se întrevedea cerul. Încă puțin. 
Dacă regele nu o să o asculte, cum nici Regalius nu a vrut? 
Nu. Nu trebuia să se gândească la asta. 
— Frumoasă zi, nu-i așa, prințesă? 
Moșneagul  de  pe  cal  părea  să  zâmbească.  Înfofolit  într-o  pelerină umedă 
de  rouă,  el  își  trăsese  pălăria  mult  peste  cap,  ascunzându-se  de  razele 
dimineții. Mira îl privi uimită. 
— Mă cunoașteți? 
Bătrânul râse. 
— Când v-am văzut ieri, am crezut că visez! V-ați întors atât de târziu! Ați 
reușit să doborâți balaurul? 
Mira se încruntă. 
Să doboare balaurul? 
Deci la asta se referise Regalius? 
Bună idee. 
—  Da!  zise  ea  cu  încredere.  Zburătorul  m-a  ajutat  să  dobor  balaurul din 
Kogaionon!  A  durat  destul  de  mult,  dar  cu  vorbele  zeilor,  am  reușit  să 
scăpăm de pericol! 
Dacă adevărul nu putea funcționa, minciuna era singura ei scăpare. 
Moșneagul expiră ușurat. 

28
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
—  Eram  sigur  că  o  să  reușiți!  Sunteți  prințesa  dacilor,  până la urmă! Am 
crezut  la  început  că  regele  nostru  și-a  pierdut  mințile,  să  își  trimită  fata  în 
groapa  Kogaionon,  singură!  –  bătrânul  țocăi  dezaprobator.  –  Și  ați  reușit să 
vă întoarceți și în ziua solstițiului! 
Mira se albi la față. 
Ceva nu era bine. 
Socotise  zilele  după  cum  cădeau  oasele  în  Kogaionon.  Crezuse  că 
balaurul  mânca  o  dată  pe  zi.  În  Dava,  în  inima munților, primăvara începea 
târziu, aproape de solstițiu. Cum putuse să uite? 
Groapa balaurului îi furase nu două, ci patru luni. 
Coșmarul durase mai mult decât credea. 
— Solstițiu? întrebă ea încet. 
— Da! zise moșul tare. Cui crezi că îi duc atâta vin? Se ține mare ospăț! 
Îi  tremurau  mâinile,  iar.  Zburătorul,  care  se  trezise  de  la  zgomot,  i  le 
acoperi cu palma lui. O privea printre genele albe de care încă nu se desprinse 
somnul. 
Dacă reușea să se întoarcă printre ai ei, ce s-ar fi făcut cu el? 
—  Ai  petale  de  cireș  în  păr,  zise  spiritul,  prinzând  printre  degete o buclă 
roșcată. 
Nu știa ce să-i spună. 
Drumul  coti  brusc,  urcând  în  panta  pe  care  Mira  o  cunoștea  de  mică. 
Obișnuia  să  fugă  cu  copiii  nobililor  printre  copacii  pe  care  îi  știau  atât  de 
bine,  încercând  să  găsească  ielele.  Dacă  le-ar  fi  găsit,  și-ar  fi  dorit  să  rămână 
un copil pentru totdeauna. 
Panta  stâncoasă,  în  stânga  căreia  se  ascundea  o  cascadă  ce  izvora  din 
inima  muntelui,  încetinea  atât  de  mult  căruța,  că  Mira  și  Zburătorul  au 
luat-o  pe  jos,  luându-și  la  revedere  de  la  bătrânul  care  își  mângâie  mulțumit 
buzunarul cu monezi de aur. 
Nemuritorul căscă zgomotos. 
— Nu știam că spiritele au nevoie de somn, zise Mira încet. 
— Câteodată și visele au nevoie să se odihnească. 
— Ce? 
29
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
— Nimic. 
Prințesa  ridică din umeri și se ocupă de ia ruptă, legând peste umăr partea 
din  față  cu  cea din spate. Bănuia că arăta absolut îngrozitor, cu părul ciufulit 
și hainele pline de dâre roșii de vin. La unghii încerca să nu se uite. 
— Ce ai de gând să faci când o să rămân în Sarmizegetusa? 
Zburătorul evita să o privească. 
— M-aș întoarce la Bendis. 
Mira simți pentru o clipă cum inima i se opri. 
— Dar te-a închis în Kogaionon pentru patruzeci de ani! 
Spiritul râse. 
—  Ar  trebui  să-mi  cer  iertare  de  la  babă,  totuși,  dacă  nu  vreau  să  mă 
găsească ea pe mine într-un moment nepotrivit. 
— Crezi că o să te asculte? 
Zburătorul îi aruncă o privire pătrunzătoare. 
— Tu crezi că tatăl tău o să te asculte? 
Mira nu se găsi ce să-i răspundă, iar restul drumului trecu în liniște. 
În curând, aventura lor va lua sfârșit. El se va întoarce la Bendis, va seduce 
alte  femei,  care  îi  vor  frânge  ultimele  bucăți  din  inimă,  iar ea, în cel mai bun 
caz,  se  va  mărita.  Tinerețea  urma  să  devină  o  amintire  care  îi  va  încălzi 
sufletul până se va întoarce la Zamolxe. 
De  după  colț  răsări  dealul  cu  pereții  de  piatră a cetății. Ei se întindeau pe 
tot  platoul  Sarmizegetusei,  ascunzându-se  printre  foioși  și  brazi,  apărând 
pământul sfânt de grijile lumii. 
Drumul  coti  încă  o  dată,  oprindu-se  în  poarta  imensă  de  piatră  cu 
rânduri  de  oșteni  ce  zgâlțâiau  pe  oricine  voia  să  intre  în  cetate.  Mira  îi 
cunoștea atât de bine că abia se abținuse să nu le strige numele. 
Îl luă de mână pe Zburător. 
— Nu mă lăsa singură de data asta. 
Spiritul îi strânse palma. 
— Niciodată. 
Își  colorase  părul  și  hainele  din  nou  în  încercarea  lui  de  a  părea  un 
muritor. 
30
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
Mira  le  zâmbi  larg  oștenilor,  care  la  început  o  priviră  cu  groază,  iar  apoi 
mai marele dintre ei strigă puternic: 
— Prindeți-o! 
Și  înainte  să-și  dea  seama ce se întâmpla, Mira fu desprinsă de Zburător și 
dusă prin porți înăuntru.  
Deși nu o mai ținea de mână, prințesa știa că spiritul era mereu lângă ea. 
Totuși, îi promisese. 
Printre  capetele  mari  ale  oștenilor  putea  vedea  cum  Sarmizegetusa  fu 
îmbrăcată  în  straie  de  sărbătoare  –  de  pe  pietrele  înalte  ale  arcurilor  și 
zidurilor  fuseseră prinse panglici colorate și coronițe de flori aduse din câmp. 
Petale  albe  erau  împrăștiate  de  vânt  în  toate  colțurile,  umplând  aerul  de 
parfumul Davei. 
Îi veni să vomite. 
Calendarul  principal,  cu  statui  de  conducători  și  parii  zeilor  în  jur,  avea 
prinse  de  el  torțe  cu  flăcări  albastre,  iar  palatul  regelui  se  ridica  atât  de  sus, 
până deasupra coroanelor brazilor, că strălucea în bătaia razelor solare. 
Oamenii,  nobilii  pe  care  îi  cunoștea  de  mică  și sclavii lor, toți păreau atât 
de  fericiți  și  lipsiți  de  griji,  încât  Mira  se  simțea  în  plus.  Fericirea  lor  îi  era 
străină. 
Gălăgia  veselă  se  stinse,  schimbându-se  în  șoapte  umplute  de  frici,  când 
cei  doi  prizonieri  fură  aruncați  pe  lespezile  de  piatră  din fața palatului. Mira 
nu  putu  să  nu  vadă  țepele  pline  de  sânge  închegat  din  stânga  lor,  unde 
sacerdoții regelui își trimiteau mesagerii. 
Din  spate,  vocile  îi  repetau  numele,  transformându-l  într-un  ecou 
enervant în capul ei. 
Când ușa palatului se deschise, își drese vocea. 
Regele  nu  era  de  văzut.  Ieșise  Zirax,  sacerdotul  întregului  popor  dac, 
îmbrăcat  într-o  robă  verde,  de  sărbătoare.  Bărbatul  era  dușmanul  Mirei 
dintotdeauna  –  înalt  și  uscat  de  bătrânețe,  el  îi  privea  sfidător  și  fără 
compasiune. 
—  Regele  nu  are  timp  acum  de  ei,  zise  Zirax  poruncitor  ostașilor. 
Aruncați-i în țepe. 
31
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
Se enervă. Cine era el să îi decidă soarta, de fiecare dată? 
— Sunt prințesa Mira și cer să vorbesc cu tatăl meu! 
Zirax nici nu se uită la ea. 
Trebuia să repete până ar fi fost auzită. 
— Sunt prințesa Mira și…! 
—  Și  ai  adus  cu  tine  un  spirit  în  loc  de  o  victorie.  Nu  ai  reușit  să  faci 
nimic  folositor pentru acest popor, deci sentința ta e sa te întorci la Zamolxe. 
Luați-i! 
Ostașii s-au apropiat de ei, culegându-i de pe jos. 
Atât? 
A stat în groapa balaurului timp de patru luni ca să fie omorâtă la final? 
Era atât de nedrept! 
Așa  că  începu  să  strige  după  tatăl  ei.  Striga  cum  țipase  în  Kogaionon,  în 
primele  zile,  când  tot  ce  îi  mai  rămăsese  erau  pereții  de  piatră  și  carnea 
mucegăită de sub picioare.  
Și  deși  tot poporul ei plângea la nașteri și dansa la înmormântări, tot ce își 
dorea Mira mai mult era viața. 
Viața și dreptatea. 
Când  ostașii  i-au  adus  în  fața  țepelor,  ușile  palatului  se  deschiseseră  din 
nou. Era regele Oroles. 
Mic și slab, el își privea inexpresiv fiica ce urma să moară. 
— Tată! strigă ea în disperare. Ești orb?! Îți omoară propria fiică! 
— Dați-le drumul, spuse el încet. 
Zburătorul  se  smuci din strânsoarea ostașilor. În jur, lumea începuse să se 
adune – zeci de fețe cunoscute o priveau cu dezgust. 
Regele se sprijini de sacerdot, respirând greu. Era bolnav. 
— Ce ai să-mi spui, Mira? 
Prințesa  simți  un  nod  în  gât  –  nu  știa  cum  să-i  zică  prin ce a trecut și cât 
de mult i-a fost dor de casă. I-ar fi luat o veșnicie. 
Dar pentru asta venise. 

32
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
—  De  ce  nu  am  dreptul să mă întorc? De ce sunt amenințată peste tot cu 
moartea?!  Vreau doar să fiu din nou vie! zise ea, plângând. Uită-te la tine, ești 
bolnav! Sunt singurul tău copil! Cine îți va moșteni munca?! 
Regele se încruntă. Zirax îl prinse mai bine de braț. 
—  Zeii  au spus că tu o să omori balaurul. Ai murit pentru mine în ziua în 
care  am  aflat  acest  lucru.  O  moarte  în  schimbul  a  sute  de  mii de vieți, Mira! 
zise  el  tare,  după  care  tuși  zgomotos.  Iar  cel  care  îmi  va  moșteni  tronul  va fi 
Regalius. E cel mai talentat Făt-Frumos. E o alegere bună. 
Tatăl ei părea să se convingă mai mult pe el decât pe ceilalți. 
Nedreptatea o înjunghia continuu. 
—  Dar  sunt  vie,  sunt  aici,  nu  mă  vezi?  spuse  ea, iar când găsi în mulțime 
bătrânul ce îi aduse la cetate, exclamă cu toată forța. Am omorât balaurul! 
Zburătorul  tresări,  regele  și  sacerdotul  măriră  ochii  de  uimire,  iar 
mulțimea amuți brusc. 
Mințise. 
Nu avea puterea să își conducă propria poveste. 
Se trezea. 
Cerul  se  întunecă. Vântul rupse panglicile și florile colorate, stinse torțele 
cu  foc  albastru.  Un  răget lung sparse liniștea profundă – dinspre Kogaionon 
apăru o umbră imensă ce plana periculos deasupra Sarmizegetusei. Mulțimea 
începu  să  facă  zgomot  –  oamenii  se  împrăștiară,  încercând  să  se  salveze  de 
urgia monstrului din cer. 
—  Mincinoaso!  strigă  Zirax,  arătând  cu  degetul  spre  ea.  Nu  meriți  să  fii 
printre noi! 
Ostașii  o  prinseră  de  brațe,  dar  Zburătorul  fu  mai  rapid  –  din  câteva 
lovituri o eliberă, luând-o de mână. 
Mira se uită la rege – tatăl ei o privea dezamăgit. 
Trist. 
Totul era un dezastru. 
Distruse lumea. 
Iar. 

33
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
Vântul  se  înteți,  luând  cu  el  acoperișuri,  crengi,  pietre  și  statui.  O  rafală 
mai  puternică  transformă  oamenii  în  cenușă,  împreună  cu  tatăl  ei  și 
sacerdotul. Zburătorul o luă în brațe și își lipi obrazul umed de fruntea ei. 
— Iartă-mă. 
— Nu, Mira, te rog! Ți-am promis că o să-ți arăt fericirea!... 
Își  privi  mâinile – printre crăpăturile negre ca de cărbuni se scurgeau dâre 
de sânge. 
Zburătorul îi luă fața între palme. 
Era atât de trist. 
— Mi-aș fi dorit să dureze mai mult… 
— Ți-am zis, nu mă poți salva. 
Spiritul o apucă strâns de umeri. Vântul îi lua vocea. 
—  Ba  da!  strigă  el.  Mira!  Promite-mi  că  o  să  strigi  cât  poți  de  tare! 
Promite-mi  că  o  să  țipi  și  o  să  te  zbați  și  o  să  faci  totul  ca  să  fii  auzită! 
Promite-mi! 
Cărbunele  urca tot mai mult. Lumea din fața ochilor începu să plutească. 
Și-ar fi dorit să dureze mai mult. 
— Mira! Mă auzi?! Promite-mi! 
Îi  simți  căldura  buzelor  pe  buzele  ei  reci.  De  ce  plângea?  Oare  ea  conta 
atât de tare? 
Și-ar fi dorit să dureze mai mult. 
— Îți promit. 
Și lumea se cufundă în întuneric. 
O  trezi,  ca  întotdeauna,  zgomotul.  De  ce  toate  poveștile  pe  care  și  le 
închipuia  trebuiau  să  se  termine  cu  distrugere?  Zburătorul  îi  promisese  o 
poveste  fericită  de  data  asta,  dar  fusese  de  atâta  timp  despărțită  de  lumea de 
afară că nu mai știa ce era normal. 
În  fiecare  zi  încerca  să  se  lupte  cu  nebunia,  închizând  ochii  și 
imaginându-și povești. 
Oare asta era ultima? 
Zgomotul  se  întețea.  Era  atât  de  neobișnuit  să  audă  oameni,  încât  îi  luă 
ceva timp să-și dea seama că erau ei. 
34
 M.K.LYNN –
​ ​ ULTIMA POVESTE 
 
Răgetul urșilor loviți de sulițe o făcură să se încrunte.  
Era de nouăsprezece ani în Kogaionon. 
Trebuia să strige. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
35