Din viața dacilor după Alexandru Vlahuță

Demult, cu câteva mii de ani înaintea noastră, trăia prin locurile acestea
un neam de oameni viteji, mândri și netemători de moarte: erau dacii, strămoșii
noștri.
Stăpâni pe un pământ frumos, bogat și darnic, anume parcă făcut pentru
un asemenea popor, dacii ajung, în mai puțin de un veac, să-nchege o țară
puternică: Dacia.

Când un împărat mare din vremea aceea a întrebat un trimis al dacilor

dacă se teme de el, acesta a răspuns: - Dacii nu se tem decât de cer, să nu cadă pe
ei. Așa era poporul care a stăpânit mai demult locurile acestea.
Dacii erau oameni trupeși, bine legați, de statură potrivită. Purtau părul
lung, lăsat în plete pe umeri și pe spate, retezat în dreptul frunții, barba mare și
stufoasă.
 Îmbrăcămintea lor era o cămașă de in, lungă până la genunchi, strânsă cu
o cingătoare peste mijloc. Purtau ițari largi, legați la glezne cu sfoară sau vârâți în
opinci, iar pe deasupra o manta lungă, fără mâneci, prinsă pe umăr. Conducătorii
purtau o căciulă țuguiată, cei de jos umblau cu capul descoperit.

Femeile erau înalte, mândre la port, cu multă blândețe și duioșie în chipul

lor frumos, în ochii lor mari, galeși, umbriți de gene lungi. Purtau o rochie ușoară
până-n călcâie, pe deasupra o haină până la genunchi, strânsă la brâu, pe cap o
broboadă de in sau cânepă, mărgele la gât și flori în cosițe. Ele se îngrijeau de casă
torceau, țeseau, creșteau copiii.
 Bărbații, când nu erau în război, duceau la pășune hergheliile de cai,
cirezile de vite și turmele de oi, semănau grâu pentru negoț și mei pentru hrana
lor – străvechea mămăligă.

În poienile pădurii creșteau albinele pentru miere, iar din munți scoteau
aur. Toamna plecau în cărăușie: coborau la Mare belșugul holdelor, aurul
munților, cai, lână, miere, ceară și aduceau de la negustorii greci: arme, stofe
alese, vase de bronz, scula și podoabe de care n-aveau ei.
 Iarna, în căsuțele lor de bârne sau de pământ, adunați pe lângă vatră, își
povesteau isprăvile, luptele și primejdiile prin care au trecut și toate câte au mai
auzit și au văzut prin locurile îndepărtate pe unde au umblat.

Știindu-și țara râvnită de dușmani lacomi, nu uitau să-și pregătească și

armele de luptă: săbii încovoiate, scuturi ovale și arcuri cu săgeți. La nevoie mai
foloseau și măciuci, coase și topoare.

Dorința lor de a-și apăra țara și traiul liber îi făceau temuți în războaie și
despre vitejia lor vorbesc istoricii vremii.