Tema: Puterea politică

1. Conceptul, esența şi trăsăturile puterii politice. Subiectul şi obiectul

puterii
2. Clasificarea puterii şi funcțiile ei principale. Formele democratică şi
dictatorială de manifestare a puterii.
3. Autoritatea politică.
4. Legitimitatea politică, formele şi tipurile de legitimitate a puterii.

1. Conceptul, esența şi trăsăturile puterii politice. Subiectul şi

obiectul puterii.

Puterea este un concept fundamental în politică. Noțiunea de putere, inclusiv cea de

putere socială este extrem de generală, fără a fi în măsură să aibă niște delimitări clare,
precise. Unii autori definesc puterea prin stat, având în vedere rolul acestei instituţii în
cadrul puterii. De aceia ei consideră că „puterea politică este puterea socială concentrată
în stat”. Cu toate că există o diversitate de opinii referitor la conceptul de putere, însă toţi
sunt de aceiași părere, că puterea este o condiție necesară pentru funcţionarea oricărui
stat, cu excepţia anarhiștilor, care nu recunosc şi sunt împotriva statului şi respectiv
puterii.
Analizând conceptul de Putere se poate de observat că această noțiune se aplică într-un
sens foarte larg, de ex.: -juriștii vorbesc despre puterea legii, a statului; economiștii -
despre puterea economică; sociologii - despre puterea socială; părinţii - despre puterea
familială, militarii – putere militară etc. Însă pe noi ne interesează doar aspectul ei politic
şi social.
În ceia ce priveşte pe plan istoric se poate de menţionat că practica şi experiența
istorică arată clar că puterea pe parcursul evoluției istorice, s-a bazat preponderent pe
violență şi era foarte crudă cu acei care tindeau să o acapere. Ex., sec. 16, în Anglia, anual
erau nimiciți aproximativ 90 mii, Spania – 90 mii, Franța, în timpul revoluției de la 1789
au fost nimiciți zeci de mii. În URSS, pe timpul regimului stalinist au fost reproșați
aproximativ 60 mln.
Însăși noțiunea de putere din lat. „potere” înseamnă; a putea, a fi capabil. Prin
urmare, puterea este capacitatea de a impune propria voință sau de a exercita
autoritate asupra altora.
Esenţa: Rolul puterii în societate se referă la următoarele constatări: 1. de regulă
oamenii nu se conformează automat legilor sau anumitor reguli - puterea instituie
respectul faţă de acestea; 2. toate societățile au nevoie de o orientare, coordonare spre
anumite scopuri – puterea având funcţia de a realiza aceasta şi a menține societățile în
stare de funcţionare; 3. competiția politică dintre indivizi, grupuri sociale, partide poate
genera instabilitate – puterea fiind acel mijloc de a veghea, păzi unitatea societăţii şi de a
menține ordinea stabilită; 4. fiecare structură politică (statul îndeosebi) întră în raport cu
altele – puterea acționează pentru apărarea intereselor naţionale, economice, politice,
culturale...

1
 Sociologul german Max Weber, referindu-se la conceptul de putere menţiona
următoarele: „Puterea este capacitatea unei persoane, individ, care reușește în anumite
condiţii sociale să-şi impună voinţa sa în pofida rezistenței opuse din partea unei sau
unor persoane, reuşind astfel să-şi atingă scopul”.
Americanul Robert Dali socotea că „existența puterii se măsoară prin posibilitatea de
a controla activitatea altora”. El a explicat aceasta printr-o formulă: „A are putere asupra
lui B în măsură încât A îl poate determina pe B să facă ceia ce nu ar face”.
Francezul Marsel socoate că puterea nu este un fapt specific omenesc, dar are
rădăcini şi premise în structura biologică, care ne este comună cu animalele. Şi se
ajunge la concluzia că esența puterii se află în natura omului ca fiinţă biologică.
Ş.L.Montesquieu (iluminist francez) menţiona că: „experiența ne învaţă că cei care
au deţinut o funcție un timp mai îndelungat tind să facă abuz de ea”.
Lordul Acton (istoric, politician englez, sec 19) menţiona că: „puterea corupe, iar
puterea absolută corupe în mod absolut”(unii îi atribuie această expresie lui Churchill)
Trăsăturile puterii politice: Puterea politică are anumite trăsături care o
individualizează faţă de alte forme de putere din societate, precum:
 Se manifestă la nivelul cel mai general al societății, asigurând organizarea şi
conducerea ei la nivel general.
 Prin forța de care dispune, puterea deține capacitatea de control a societății,
în scopul asigurării concentrării acesteia spre o conducere unitară cu caracter
suveran.
 Puterea politică se exercită, de regulă, pe baza unei legislații asigurate prin
constituție şi alte legi.
 Puterea politică se manifestă în mod organizat prin intermediul unor
instituţii politice (stat, partide etc.)
Subiectul şi obiectul puterii: La baza activității puterii stau raporturile de
dominație şi de supunere, iar aceste raporturi se formează între subiectul şi obiectul
puterii. Subiectul puterii este acela care deține capacitatea de a influența asupra altuia şi
reuşind astfel să-şi atingă scopurile, adică conducătorii, acei care conduc (minoritatea
care comandă). Obiectul puterii este acela care îşi aranjează comportamentul său în
corespundere cu conținutul de influență şi cerinţele din partea subiectului, adică cei
conduși (majoritatea, care ascultă, se supune).
Subiectul puterii este : statul (principalul purtător de putere), instituţiile politice, ca
guvernul, parlamentul, instituţiile judiciare, elita politică, liderii politici etc.
Obiectul puterii – este societatea în ansamblu, grupurile sociale, individul.
Izvorul puterii este poporul, care exercită suveranitatea națională în mod direct cât şi
prin organele sale reprezentative (art. 2, al. 1 din Constituția Rep. Moldova).
Controlul asupra puterii se exercită din partea organelor de drept, constituție, din
partea partidelor de opoziție, mijloacelor de informare în masă...
Participanții la raporturile de putere sunt: partidele politice, organizațiile şi mișcările
sociale, masele, grupurile de presiune...

1. Clasificarea puterii şi funcțiile ei principale. Formele democratică

şi dictatorială de manifestare a puterii.
2
 Puterea trebuie de analizat atât din aspectul social cât şi din cel politic. În
conformitate cu aceasta puterea poate fi divizată în: Putere socială, politică şi de stat.
Mijlocul prin care societatea se reglează şi autoreglează şi care asigură desfășurarea
tuturor activităților umane, funcţionarea de ansamblu, îl constituie puterea sub forma sa
cea mai generală – puterea socială.
Prin putere socială se înţelege capacitatea pe care o are sau o dobândește un om sau
un grup de oameni de a-şi impune voinţa asupra altora în vederea efectuării unor
activități cu o anumită finalitate, privind dirijarea societăţii spre anumite scopuri.
Prin urmare, puterea este o relaţie socială caracteristică oricărei comunități umane,
indiferent de dimensiunile ei (familie, trib, popor, națiune), atât la scara naţională, cât şi
la scara internaţională.
Puterea socială apare până la apariţia statului şi a altor instituţii politice, în condiţiile
comunei primitive. Această formă de putere reflecta nivelul de dezvoltare a societăţii, în
care lipsea proprietatea privată, clasele, diviziunea socială a muncii...Puterea socială nu
avea nici o bază economică solidă. Dar pe parcursul evoluției istorice, odată cu apariţia
statului, claselor, proprietăţii private etc., apare şi puterea politică, care se înfăptuiește
în rezultatul activității politice a unei clase sau unui grup social prin intermediul unor
oarecare norme de drept sau acte. Puterea politică îşi găsește reflecția într-un anumit
sistem politic în funcţionarea căruia un mare rol îl joacă partidele politice şi alte
organizaţii şi mişcări. Şi în fine puterea de stat este capacitatea statului de a-şi impune
voinţa sa asupra tuturor participanților la acţiunea socială şi de a conduce aceste acţiuni
atât prin convingere cât şi prin constrângere.
Puterea mai poate fi clasificată şi în dependenţă de mijloacele care se aplică în
exercitarea guvernării: a) putere de constrângere, b) putere de convingere, c) prin influenţă
la opinie. Fiecare din aceste aspecte a puterii are şi subiectul său de realizare: armata,
poliția - puterea de constrângere; instituţiile economice influențează prin convingere;
şcoala, biserica, mass-media, inclusiv televiziunea, radioul au o influenţă foarte mare la
opinia publică.
Puterea mai poate fi clasificată în: putere tradiţională, unde de partea puterii este
tradiția, deprinderea şi în acest caz ea nu are nevoie de a-şi dovedi legitimitatea; putere
militară – dobândită prin lovitură de stat, în care puterea o exercită militarii; putere
revoluţionară – unde puterea are o largă susținere în rândurile maselor.
Funcţiile puterii politice:
 Funcţia de instruire şi consacrare a autorității, care aduce în prim plan
autoritatea puteri politice, respectiv caracterul ei influent bazat pe
legitimitate.
 Funcţia programatică (decizională), care constă în elaborarea unor
programe, în conformitate cu care trebuie să se acționeze. Cu cât programul
de acţiune, deciziile corespund cu cerinţele generale ale progresului, cu atât
puterea câștigă în credibilitate şi autoritate.
 Funcţia organizatorică, care constă în capacitatea puterii de a mobiliza
grupurile sociale pentru a acționa în conformitate cu programul adoptat.

3
  Funcţia coercitivă, de constrângere prin diferite mijloace pentru ai
determina pe cetăţeni să respecte şi să acționeze în conformitate cu cele
adoptate, sau de reprimare a împotrivirii celor ce se opun.
 Funcţia ideologică, de educare a oamenilor în spiritul valorilor ce decurg
din programul stabilit.
 Funcţia de control, de urmărire a modului în care linia stabilită se respectă
şi a măsurilor ce se impun în conformitate cu legea.
 Pregătirea de specialişti, care să se ocupe de organizarea vieţii sociale în
conformitate cu voinţa puterii politice, îndeosebi în exercitarea guvernării.
Formele democratică şi dictatorială de manifestare a puterii. Prin modul în
care se acționează în societate şi prin metodele de exercitare a guvernării, puterea
politică se prezintă sub două forme: democratică şi dictatorială.
Forma democratică există atunci când aceasta se constituie drept rezultat al consultării
şi consimțământului cetățenilor..., iar cea dictatorială, contrar voinței şi intereselor
cetățenilor. Această putere aplică metode de constrângere, de violență. La etapa actuală
puterea dictatorială îşi dovedește tot mai mult incapacitatea de a se menține, de a-şi
îndeplini funcţia de conducere a societăţii, fiind nevoită sub presiunea maselor, să
cedeze tot mai mult puterii democratice.

2. Autoritatea politică.

Termenul de autoritate provine de la latinescul „autoritas” ceea ce înseamnă

forţă sau putere de convingere, prestigiu. Pentru exercitarea rolului său în cadrul
societăţii, puterea politică aplică o serie de mijloace economice, politice, sociale etc.,
folosind atât metoda de convingere cât şi cea de constrângere pentru a-şi impune propria
voință. Puterea are caracter de autoritate şi se realizează în principiu pe două căi: a) prin
convingere şi b) prin constrângere.
Puterea coercitivă (de constrângere) este o formă instabilă şi ineficientă de a conduce.
De aici una din problemele fundamentale cu care se confruntă liderii, este să-şi
legitimeze poziția - adică să transforme puterea în autoritate.
Def. Capacitatea puterii de a-şi impune voinţa sa în societate printr-o diversitate
de mijloace, pentru a-i asigura stabilitatea şi funcționalitatea se numeşte autoritate
politică. În esență, autoritatea politică este dreptul și capacitatea guvernanților de a
conduce. Ea există atunci când subordonații recunosc dreptul superiorilor de a le da
ordine. Cea mai simplă definiție a autorității politice poate fi: Capacitatea puterii de a
obține ascultare fără constrângere se numeşte autoritate politică.
Autoritatea politică este un aspect al puterii politice reprezentând modalitatea
concretă de manifestare a puterii. Forţă puterii politice este cu atât mai mare, cu cât
autoritatea politică se realizează preponderent prin convingere, prin alăturarea maselor
la activitatea puterii politice. Prin urmare, adevărata autoritate politică este aceea prin
care puterea se realizează prin convingere.
Stabilitatea, funcționalitatea societăţii este legată în mod direct de forţă puterii ca
autoritate politică. Autoritate înseamnă de asemenea capacitatea unei persoane, grupuri
de persoane sau instituţii de a obține, în virtutea unor calităţi sau împuterniciri, respect
4
şi ascultare faţă de acțiunile promovate. Din acest considerent, stabilitatea societăţii este
legată în mod direct de forţă puterii ca autoritate politică. Prin urmare, autoritatea
politică este o latură a puterii care se bazează pe forța argumentului, dar nu pe
argumentul forței, deoarece orice putere politică, când se bazează numai pe forţă,
constrângere îşi pierde treptat autoritatea, care inevitabil duce la declinul său şi
înlăturarea ei de pe scena politică. De regulă ea se află în minoritate cu societatea, cu
interesele majorității. Experiența arată că şi autoritatea politică nu este nelimitată. Ea se
schimbă dacă vine în conflict cu voinţa majorității, deoarece dacă această autoritate nu
ţine cont de voinţa şi interesele individului nu poate să fie de durată lungă. Astfel,
autoritatea politică se referă la cadrul instituțional în care folosirea puterii politice este
organizată şi legitimă.

4. Legitimitatea politică, formele şi tipurile de legitimitate a

puterii.

Ca să se poată impune puterea trebuie să fie legitimă. Legitimitatea politică este

legată de putere şi respectiv de autoritate politică. Expresia de legitimitate derivă din
latinescul „legitimus - ceea ce înseamnă conform cu legea”. Pentru prima dată această
noțiune a fost introdusă în vocabularul politic la începutul sec.19 în Franța şi se avea în
vedere o putere legitimă contrar celei nelegitime.
Def. Legitimitatea politică constituie un principiu conform căruia un sistem de
guvernare, o putere politică se exercită pe baza unui drept conferit de guvernați,
de cetăţeni, pe baza unor înțelegeri legiferate. Constituind recunoaşterea de către
cetăţeni a dreptului de guvernare al puterii politice, legitimitatea politică conferă
puterii autoritate politică. Cu cât o putere politică este mai legitimă, cu atât autoritatea
ei politică este mai mare. Şi invers.
Legitimitatea unui regim nu poate fi recunoscută odată pentru totdeauna, ea trebuie
supusă mereu controlului, deoarece trebuie să existe mereu o concordanţă între valorile
proclamate iniţial şi realizările sale ulterioare.
Constituind o înțelegere între guvernanți şi guvernați, legitimitatea politică, ca şi
puterea politică, are un caracter istoric. Din acest punct de vedere, istoria cunoaşte două
forme de manifestare a legitimității: divină şi legitimitate civilă.
Legitimitatea Divină îşi întemeiază dreptul la guvernare pe ideia caracterului sacru
al puterii, a originii divine, a reprezentantului ei - de regulă monarhul. Ideia legitimității
divine se întâlnește încă din antichitate, mai ales în perioada medievală, în cadrul
monarhiilor absolute, chiar şi mai târziu în cadrul monarhiilor constituționale. Forma
divină de legitimitate se întâlnește chiar şi în cadrul formei republicane de guvernare,
când nou alesul preşedinte depune jurământul nu numai pe constituție dar şi pe Biblie.
În această situaţie legitimitatea puterii se făcea prin divinitate şi orice ridicare împotriva
puterii era sinonim cu ridicarea împotriva divinității, lui dumnezeu.
Legitimitatea Civilă a puterii politice este considerată o formă superioară de
legitimitate, deoarece are la bază acordul şi voinţa cetățenilor, în legătură cu exercitarea
puterii. Legitimitatea civilă apare în societatea modernă, în legătură cu apariţia
regimurilor democratice, care include în sine două condiţii de bază: 1. pe de o parte,
5
formularea unor obiective în dezvoltarea societăţii, în concordanţă cu cerinţele
progresului istoric, 2. iar pe de altă parte, prin obţinerea acordului cetățenilor în
exercitarea puterii în realizarea scopurilor propuse. Ea se întemeiază pe lege, pe votul
direct, secret şi liber exprimat, pe referendum, care prin aceasta legitimează puterea
politică şi asigură cea mai mare stabilitate şi dă eficiență guvernării.
Tipurile de legitimitate a puterii politice. Sociologul german Max Weber a
evidenţiat trei tipuri de legitimitate politică:
Legitimitatea tradiţională se bazează pe cutumele transmise în timp şi este
caracteristică societăților patriarhale şi monarhice, care premerg statului modern. Șefii
legitimi îşi dețin puterea în virtutea demnității personale, care le este conferită prin
tradiţie. Autoritatea tradiţională este sacră, eternă şi inviolabilă. Ea poate fi exercitată de
o singură persoană (monarh, papă, patriarh etc.) sau de un grup de persoane (nobili,
preoți etc.) al cărui/căror drept de a conduce este acceptat de absolut toată lumea.
Legitimitatea carismatică, în vocabularul religios, carisma este darul extraordinar de
la Dumnezeu. Deținătorii acestui tip de legitimitate sunt consideraţi eroi cu puteri
excepționale, uneori li se conferă chiar puteri supranaturale, care prin farmecul lor
personal sau prin forţă ideilor pe care le propagă, reușesc să mobilizeze grupuri mari de
oameni. Liderii carismatici apar de obicei în momente cruciale, de instabilitate politică
şi economică. Primii deținători ai acestui tip au fost profeții religioși: Isus, Magomet,
Buda...Mai târziu a fost preluat şi de liderii politici: Al. Macedon, Cezar, Napoleon,
Stalin, Hitler, Mahatma Gandi...Oricât de carismatic ar fi un lider, autoritatea lui va fi
de scurtă durată dacă nu o va transfera unei instituţii care să devină permanentă.
Legitimitatea legal - rațională (birocratică) este opusul autorității carismatice. În acest
caz supunerea nu este în faţa unui om, ci a unui set de legi (principii). Acest tip de
legitimitate se întâlnește în societățile moderne, democratice în care cetăţenii respectă legile
nu din teamă sau tradiţie, ci pentru că au convingerea că într-o societate rațională este
necesar să existe ordine şi lege. Prin urmare, se acceptă autoritatea legii, nu numai a celor
care fac legea.
E necesar de menţionat că tipurile de legitimitate enumerate nu se regăsesc decât
foarte rar în stare pură, ele persistă de obicei într-o formă amestecată (mixtă).
Însă o putere legitimă pe parcursul guvernării, în rezultatul încălcărilor legii, abuzului
de putere...se poate transforma într-o putere nelegitimă. În sociologia şi politologia
europeană şi americană a fost evidenţiat procentul de legitimitate a unei puteri
(guvernări sau lider politic). Acest procent este determinat în conformitate cu rezultatele
sondajelor sociologice şi constituie apr. 30%. Aceasta înseamnă că: dacă mai mult de
30% din populaţie au încredere într-o guvernare, aceasta înseamnă că ea este legitimă.
Iar dacă mai puţin de 30% acordă încredere acestei guvernări – ea se socoate nelegitimă.
Aceasta se referă şi la politicieni (lideri de partid, prim - miniștri, președinți de stat etc.),
dacă conform sondajelor de opinie ei au un rating mai mic de 30%, în democrațiile din
Occident, de regulă îşi dau demisia.
Particularitățile de cădere a legitimității puterii:
 -creşterea gradului de constrângere a cetățenilor;
 -limitarea drepturilor şi libertăţilor;
 -nivelul înalt de corupție;
6
  -mass-media este supusă controlului din partea puterii, instaurarea cenzurii;
 -persecutarea liderilor politici din opoziție...
Punctul apogeu de cădere este atunci când masele îşi manifestă deschis ostilitatea faţă
de această putere şi care duce inevitabil la înlăturarea ei de pe scena politică.