Notă informativă

Adolescența – vîrsta vulnerabilă

Adolescenţa este perioada de vârstă cuprinsă între 14-18 ani. Ea este un moment critic din
dezvoltarea individului deoarece acesta caută să se raporteze permanent, la ceilalţi, ca o
persoană autonomă, cu conştiinţa propriei identităţii.
Fizic, insul cunoaşte la această vârstă o dezvoltare accelerată, fetele evoluând mai repede decât
băieţii. De altfel, fetele îşi încheie creşterea fizică la vârsta de 17 ani. Cea mai mare parte dintre
ele (75%) ating faza pubertăţii înainte de 14 ani, pe când băieţii ajung la acest moment, în
majoritatea lor (85%), la 15 ani. 
Adolescenţii consumă mult alimentar şi de aceea nutriţia şi programul de masă sunt de o
deosebită importanţă. Psihologic, adolescentul se caracterizează printr-o bogată imaginaţie, el
„visează cu ochii deschişi“, dar şi prin creşterea puterii de judecată. În schimb, memoria este
deficitară. În acest interval de timp individul dezvoltă interese şi abilităţi speciale fără însă a avea
tenacitatea şi capacitatea de a finaliza o acţiune. Emoţional, adolescenţii sunt foarte sensibili şi de
aceea se pot simţi foarte uşor lezaţi, când se manifestă atitudini ostile faţă de ei. De asemenea, ei
dovedesc interes pentru competitivitate şi sunt dispuşi să participe la orice acţiune care le-ar
permite să-şi etaleze cunoştinţele şi abilităţile. Social, adolescenţii se caracterizează prin
autodefinirea sinelui în relaţie cu societatea în totalitatea ei, iar identitatea apare ca o poziţie a lor
faţă de lumea în care trăiesc. Din acest status apar probleme specifice adolescenţei: tensiunea
dintre el şi societate, câştigarea independenţei faţă de părinţi, alegerea carierei şi a stilului de
viaţă, viaţa sexuală. Întrucât adolescentul îşi construieşte identitatea, în primul rând, în raportul
său cu familia şi societatea, el exersează experienţe proprii pentru că numai astfel trăieşte cu
convingerea despre oportunitatea lor.
Adolescenţa este vârsta marilor experienţe şi experimente cruciale, iniţiate şi trăite de
adolescent pentru prima oară în viaţă. Adolescenţii trec prin reale crize existenţiale şi de
identitate. Traversarea acestor experienţe cruciale este o condiţie obligatorie în pregătirea
adolescentului de asumarea de roluri şi statusuri ca viitor adult. În acest sens, el stabileşte despre
mediul său de viaţă, decide cum acţionează cu cine se întâlneşte şi în ce locuri, fără însă a ţine
seama de consecinţele şi şi riscurile unora dintre experienţele sale. Un loc esenţial în adolescenţă
îl ocupă relaţiile sociale. La această vârstă indivizii dezvoltă dorinţa de libertate şi de explorare a
spaţiilor necunoscute, dincolo de ceea ce este spaţiul familial şi cel şcolar sau al vecinătăţii
imediate. Discriminarea de vârstă, este trăită intens şi contradictoriu de către adolescent fiindcă el
crede că nu i se recunoaşte noua sa poziţie socială de către familie, şcoală şi mediul său de viaţă. 
Relaţiile părinţilor cu adolescenţii au particularităţi ce le deosebesc de raporturile din
copilărie. Dacă în copilărie, insul este integrat în actul satelitizării de familie, cu efecte benefice
pentru creşterea şi dezvoltarea sa, adolescentul tinde să fie autonom de familie. Părinţii nu mai
sunt modele, dimpotrivă, ei devin obiectul unor critici severe, ceea ce este natural, pentru că la
această vârstă spiritul critic este definitoriu, iar exersarea lui cu privire la conduita şi mentalitatea
părinţilor ajută la formarea abilităţilor de interacţiune concomitent cu aspiraţia adolescentului către
individualitate, uneori exacerbată. Între părinţi şi adolescenţi relaţiile pot fi tensionate, ajungând
până la ruperea lor, situaţie generată de neînţelegerea din partea părinţilor a problemelor reale ale
adolescentului şi de spiritul excesiv de autonomie al adolescentului.
Părinţii, şi în general adulţii, caută să-l socializeze pe adolescent orientându-l spre ceea ce va
face în viitor, spre viaţa de adult, acordând o importanţă redusă problemelor specifice vârstei lui.
Or, adolescentul trăieşte puternic tot ce se întâmplă cu el în prezent fiindcă el se confruntă cu
aspecte concrete ale propriei vieţi, pentru el grave, şi, de aceea, el este preocupat, înainte de
toate, de rezolvarea acestora, fiind mai puţin interesat de pregătirea pentru ceea ce va face în
viitor. Odată cu vârstă adolescenţei, individul îşi dă seama că dispune de elan, forţă şi posibilităţi
de a produce ceva, de a schimba mediul căruia îi aparţine, că poate să-şi construiască un mod de
viaţă propriu. El face în acest fel trecerea de la generaţia familială la generaţia socială. Apariţia, la
adolescent, a reprezentărilor despre sine determină orientarea lui către unele norme şi valori ale
adulţilor ce vizează în special egalitatea tânărului cu cei maturi, dorind să semene cu aceştia. De
altfel, una din aspiraţiile cele mai frecvente ale adolescentului este cea de a fi adult. De aceea,
adolescentul nu mai acceptă vechile norme şi reguli ce stăteau la baza raporturilor sale, copil fiind,
cu adultul.
De ce iau adolescenţii decizii proaste?
 
Cu toate acestea, datele nu au fost de ajuns pentru a-i mulţumi pe oamenii de
ştiinţă. Aşa se face că, la Spitalul McLean, dr. Deborah Yurgelun-Todd a realizat un
studiu cu ajutorul imagisticii cu rezonanţă magnetică funcţională. În studiu, atât copii,
cât şi adulţi au fost rugaţi să recunoască expresiile regăsite pe chipurile unor oameni
fotografiaţi. În astfel de teste, copii şi adolescenţii se bazează foarte mult pe
amigdală, o structură din lobul temporal asociată cu reacţiile emoţionale. Adulţii în
schimb, se încred mai puţin în amigdală şi mai mult pe lobul frontal, regiunea
asociată planificării şi judecăţii. Rezultatele testului au arătat că foarte rar s-a
întâmplat ca adulţii să nu ghicească ce inspirau oamenii din imagini. Copiii şi
adolescenţii, în schimb, au avut tendinţa de a interpreta frica drept furie, confuzie
sau tristeţe. Prin urmare,  Yurgelun-Todd consideră că aceste confuzii din rândul
tinerilor se înregistrează tocmai din cauza faptului că în cazul adolescenţilor creierul
încă nu a atins maturitatea. Din acest motiv, adolescenţii au tendinţa de a crede că
au descoperit furia şi ostilitatea, acolo unde acestea nu există. 
 
În acelaşi sens, oamenii de ştiinţă de la Universitatea Tample au studiat modul în
care adolescenţii evaluează riscurile. Într-un experiment în care s-a folosit un joc
care simula conducerea unei maşini, cercetătorii au observat disponibilitatea
adolescenţilor şi a adulţilor de a trece, la semafor, pe culoarea galbenă. 
 
Toţi participanţii s-au dovedit a fi prudenţi atunci când se jucau singuri. În schimb,
atunci când jucau în prezenţa prietenilor, adolescenţii începeau să îşi asume mai
multe riscuri. În consecinţă, diferenţele de vârstă se observă în procesul decizional,
iar adolescenţii tind să ia decizii sub impact emoţional sau social şi în urma
provocărilor. Aşa se explică de ce, în general, adolescenţii sunt mai dispuşi să
recurgă la infracţiuni, dacă operează sub forma unui grup. 
Pe de altă parte, cercetătorii s-au întrebat dacă nu cumva ariile din creier bogate în
dopamină nu ar putea să îi facă pe adolescenţi să devină vulnerabili în faţa efectelor
dependente induse de droguri şi alcool. 
În urma acestor studii este lesne de înţeles de ce, în multe ţări, tinerii nu sunt
consideraţi adulţi până la vârsta de 18 sau chiar 21 de ani. Giedd, de exemplu
susţine că maturitatea individului se atinge atunci când creierul s-a maturizat, adică
la 25 de ani. Deşi aceste concepte sunt des dezbătute, în realitate, părinţii cunosc
instinctiv momentul în care copiii lor ating maturitatea. 
 
Totuşi, este bine de ştiut că adolescenţii nu adoptă un comportament dificil doar
pentru a-şi scoate părinţii din sărite, ci pentru că sunt supuşi unor schimbări
neaşteptate pe care nu ştiu cum să le gestioneze.