Examen filosofia

1. Obiectul de studiu al filosofiei.

Filosofia este un fenomen cultural bogat și are un caracter polifuncțional. Filosofia include un șir
de școli, curente filosofice. Au existat mai multe puncte de vedere în ceea ce privește obiectul
de studiu al filosofiei. În dependență de ele apar diverse opinii. Pentru majoritatea filosofilor
consideră că filosofia are obiectul de studiu realitatea înconjurătoare: integral sau a unor părți
ale ei. Se considera că filosofia este: a) o învățătură, b) o teorie, c) o știință, d) activitate umană.
Obiectul de studiu general al folosofiei este realitatea obiectivă și în special legile ei generale de
dezvoltare.

2. Concepția despre lume și structura ei.

Concepția despre lume – totalitatea de idei despre lume în întregime, despre om, locul lui în
această lume. Întrebările care sunt analizate sunt întrebări destul de generale și principale
pentru a întelege ce prezintă lumea ca atare. Ele pot fi divizate în întrenări despre
natură/univers, societate, om.
Despre univers: apariția lumii, univers finit sau infinit, apare în timp sau este etern.
Despre societate: esența societății esența istoriei, ce prezintă istora umană, care este viitorul
umanității.
Despre om: esența umană, ce prezintă omul, natura lui.
Concepția despre lume include idei, reprezentăro, valori, aspirații, proiecte, convingeri, emotiții
și sentimente. Toate aceste elemente pot fi clasificate în 2 blocuri: blocul intelectual și blocul
emoțional-psihologică și de comportare. Blocul intelectual este îndreptat spre acumularea
cunoștințelor, analiza și sinteza lor, verificarea cunoștințelor și evidențierea cunoștințelor
adevărate. Blocul emoțional-psihologic este îndreptat spre crearea personalității umane. El
include în sine valorile spirituale, aspirațiile, proiecte, convingeri. Emoțiile și sentimentele
pozitive crează o concepție pozitivă despre lume, iar cele negative respectiv concepție negativă.
Concepția despre lume are 2 niveluri: cotidian și teoretic. Nivelul cotidian se bazează pe
experiența de toate zilele, pe cunoștințele obișnuite. Acest nivel este bogat, dar logici nu este
structurat. El nu se bazează pe anumite principii, de aceea poate include idei i teorii contrar
opuse (de ex idei științifice și religioase). Nivelul teoretic se bazează pe cunoștințele științifice.
Fundamentul acestui nivel este filosofia. Este logic structurat și are principii bine determinate.

3. Tipuri istorice de concepții despre lume.

În dependență de nivelul de dezvoltare a societății, de nivelul de cunoștințe, de dezvoltarea
economică în istorie au fost cunoscute 3 tipuri de concepții despre lume: mitologică, religioasă și
filosofică.

4. Concepția mitologică despre lume.

Unica formă a conștiinței sociale din comuna primitivă. În concepția mitologică nu există
diferențiere clară dintre om și natură, gîndire și realitate, ideal și material, obiectiv și subiectiv, și
care include diferite cunoștințe primitive, credințe și mituri nesistematizate.
Elementul principal al gîndirii mitologice este mitul. Esența mitului o constituie reflectarea
fantastică a realității naturale și sociale sub forma unor legende, istorisiri sau alegorii.
Clasificarea miturilor:
- Telegonice (povestesc cum au apărut zeii sau cum și-au împărțit atributele)
- Cosmogonice (caută să explice și să reconstituie apariția sau ”facerea lumii”)
- Etiologice (încearcă să explice originea unei instituții sau a unei tradiții, ceremonii)
 - Eshatologice/apocaliptice (descrie moartea cosmosului, iar uneori reînvierea lui și începutul
unei noi evoluții)

Rolul mitului: făcea legătura dintre trecut și prezent, dintre viața spirituală a diferitor generații,
se formau părerile colective ale neamului; stimula anumită formă de conduită.
Mitul Enuma Eliș:
La început a existat doar haos, întruchipat de primii zei – Monștrii Apsu, Mummu și Tiamat. Apoi
au fost creați eilanți zei. Cei tineri au hotărît să introducă oridnea în haosul inițial, de aceea
Apsu, Mummu și Tiamat pun la cale un complot pentru a-i nimici. Vechiul zeu EA îl ucide pe Apsu
și îl face inofensiv pe Mummu. Pentru care Tiamat se hotărăște să se răzbune și creează 11
monștri. Nici un zeu nu a îndrăznit să pornească împotriva zeiței Tiamat și a armatei sale. Numai
tînărul Marduk, zeul orașului Babilo, primește provocarea cu condiția că primește puterea de a
decide soarta lumii. Zeii l-au pus la încercare și i-au cerit să facă o minune. El a făcut ca o mantie
să dispară apoi să apară înapoi. În luptă Marduk a luat cu sine Potopul și a legat alături patri
atelaj: Distrugătorul, Nemilosul, Înecătorul și Zburătorul. Marduk cu sabia îi sparge teasta zeiței
Tiamat, îi deschide vinele și poruncețte vîntului de Miazănoapte să-i ducă sîngele într-un loc
ascuns. După victorie Marduk vrea să facă un lucru neobișnuit și așa se hotărăște să înceapă
facerea lumii.

5. Concepția religioasă despre lume.

A apărut pe baza celei mitologice. Generalizează cunoștințele primitive într-o teorie integrală
despre toată realitatea. Constă în împărțirea lumii în: naturală și supranaturală. Lumea divină
(supranaturală) este primordială și ridijează cu lumea naturală (umană). Esența religiei constă în
credința existenței anumitor puteri supranaturale. Orice religie este o oglindire fantastică în
minșile oamenilor a forțelor exterioare, care diminuiază viața lor de toate zilele, în care forțele
pămîntești iau forma unor forțe suprapămîntești.
Izvoarele religiei: gnoseologic, social, psihologic.
- Izvorul gnoseologic
ține de cunoașterea umană, care este contradictorie, relativă, însă omul vrea să cunoască
adevărul în totalitate, ceea ce este imposibil, pentru că cunoașterea evoluează și
cunoștințele noastre despre realitate sunt în veșnică schimbare.
- Izvorul social
În societate există un șir de structuri sociale, pături sau clase, care au interesul de a menține
o anumită stare de lucru și atunci se utilizează puterea religiei, a instituțiilor religioase,
normelor religioase, pentru a menține această stare de lucru.
- Izvorul psihologic
Vorbește despre fragilitatea ființei umane, despre puterile lui reduse față de forțele
supranaturale și sociale, de aceea omul are nevoie de a se adresa puterilor supreme, de a fi
ajutorat.
Religia apare în diverse forme:
- Forme simpliste (sunt legate de formele superioare, credințe păgîne/superstiții, însă în
anumite cazuri sunt utilizate de formele superioare): fetișism (credința în puterea
miraculoasă a unor lucruri), totemism (credința în ocrotitorul unui neam), anemism
(credința în faptul că natura este însuflețită), magia (credința în posibilitatea de a utiliza
forțelor supranaturale în interese personale).
- Forme superioare: politeism (credința în existența mai multor zei), monoteism (credința
într-un singur zeu).
 6. Concepția filosofică despre lume.
Este generată de necesitatea umană de a găsi sensul și logica, de aceea această concpție este
un raport dintre gîndire și existență. Nu se bazează pe credință sau imaginație subiectivă, ci pe
rațiune. Concepția filosofică de fiecare dată își va argumenta pozițiile sale. Filosofia are o
atitudine critică atît față de mit cît și față de religie. Le analizează și evidențiază elementele
pozitive ale acestor concepții și în același timp critică neajunsurile lor.
Obiectul filosofiei : primele principii, cauze.
În dependență de ceea ce se ia ca factor primordial – materia sau ideea – sistemele filosofice se
împart în:
- Materialism (primordial materia)
- Idealism (primordial spiritul)

7. Funcțiile filosofiei.
- Funcția conceptuală
Filosofia constituie un sistem închegat de idei, noțiuni și teorii istorice determinate cu privire
la realitatea obiectivă, privită sub aspectele cele mai generale. Filosofia oferă o interpretare
de ansamblu a lumii și în acest sens este o concepție generală despre lume, care exprimăă
atitudinea oamenilor față de realitatea înconjurătoare. În dependență de aceste atitudini
fiolosfia s-a divizat în două concepții: materialismul (primordial materia) și idealismul
(primordial spiritul).
- Funcția metodologică
În sînul filosofiei s-au creat diferite sisteme de studiere a realității. Sunt cunoscute două
metode generale de concepere a realității: metoda dialectică și metoda metafizică.
Metoda dialectică presupune înțelegerea lumii ca un tot unitar, ale cărei părți sunt în
interdependență și în interacțiune, în continuă schimbare și dezvoltare, cauza mișcării și
dezvoltării aflîndu-se în interiorul obiectelor și fenomenelor, în contradicțiile lor interne.
Metoda metafizică cercetează obiectele și fenomenele în mod izolat, nu admite existența
dezvoltării, redicînd mișcarea la o simplă creștere cantitativă și explicînd-o prin cauze externe,
ceea ce admite intervenția unei forțe supranaturale.

8. Funcția conceptuală a filosofiei.

9. Funcția metodologică a filosofiei.

10. Filosofia Chinei Antice. Școlile filosofice din China Antică.

Statul chinez este un stat oriental, ierarhic și despotic. Toată puterea se află în mîinele unui singur om
– imperatorul. Din punct de vedere economic el este stăpînul tuturor pămînturilor. Din punct de vedere
ideologic el este primul preot. Din punct de vedere politic – primul administrator. Este conderat fiul
cerului, avînd în vedere că pentru chinezi cerul este puterea universală. Local are înlouitorii săi, numiți
Vani. Omul obișnuit este o persoană supusă , însă noțiunea de supunere din punct de vedere etic este
foarte importantă pentru chinezi. Adesea această noțiune este îțeleasă ca respect, de aceea în cultura
chineză sunt un șir de noțiuni etice, ca respectul față de fratele mai mare, stima față de părinți, respectul
celor mai mici față de cei mai mari; și din punct de vedere social acest respect este înțeles ca supunerea
celor săraci față de cei bogați.
Filosofia chineză apare în sec. VI î.e.n. și se bazează pe 2 izvoare: social și cultural.
 1) Izvorul social

2) Izvorul cultural
În China antică au existat cărți vechi, în care sunt expuse primele idei filosofice. Importante
sunt: Cartea Prefacerilor, Cartea Istoriilor, Cartea Primăverii și a Toamnei, Cartea Stihurilor și
Cronicilor.
În aceste cărți întîlnim ideea despre geneza Universului, la care participă două puteri: yin și
yang. Aceste două puteri nu există separat, doar împreună. Yin este puterea pasivă, noaptea,
întunericul, femininul. Yang este puterea activă, soarele, ziua, masculinul.
Este promovată deasemenea ideea că ar exista o cale – Dao – lege universală, care dirijează cu
tot ce există. De aceea este important de a cunoaște și urma.

În baza acestor idei apar un șir de școli, care au marcat perioada numită ”perioada a 100 de școli”. Cele
mai importante sunt:
- Confucianismul
- Moismul
- Daosismul
- Legismul
- Nominalismul
- Școala naturfilosofică

Confucianismul
a fost fondat de către Cun-Fu-tze (Confucius).
În confucianism sunt evidențiate 2 probleme principale: organizarea statului și crearea unei
personalități umane.
Confucius considera că puterea universală este cerul și soarta oamenilor depinde de cer. Statul trebuie
să fie organizat ca o familie, unde fiecare își are locul său: părinții – responsabili și exempli. De aici reiesă
că și imperatorul trebuie să se comporte ca un părinte, așa încît să fie exeplu pentru ceilanți. El este
responsabil de ceea ce se petrece în societate, în caz contrar oamenii nu se supun. Aceste idei însă sunt
arhaice, deoarece într-o societate unde sunt clase, relațiile nu sunt ca într-o familie. De aceea Confucius
spunea că adevăraii imperatori au trăit în trecut.
A doua problemă este legată de educarea omului. În legătură cu aceasta apare ideea de omul
ales/nobil și cel josnic. După el oamenii superiori au calități superioare, sunt înțelepți, respectă oamenii,
cunosc calea de mijloc în comportare, iar cei josnici sunt exact opuși și înțeleg doar partea lor.

Moismul
A fost fondat de către Mo Di, care a înaintat un sistem bazat pe iubire generală, prosperare și profit
reciproc. El considera că oamenii trebuie să se comporte cum cerul. Cerul nu face deosebire nici între
oameni, nici între state. Pentru el toți sunt egali. Cerul îi iubește pe toți la fel, de aceea omul, urmînd
calea cerului, trebuie să iubească pe toți la fel. Voința cerului nu este voința celor bogați, ci voința
oamenilor simpli, a poporului. Societatea trebuie să fie măsura generală de omenie și dragoste
reciprocă.
Spre deosebire de confucianism, moismul se atîrnă critic față de tradiții, afirmînd că în tradițiile
trecutului există unele elemente negative.

Daosism
 A fost fondat de către Lao Tseu.
Această școală susținea că nu Cerul este principalul, ci legea Dao, care dirijează cu tot ce existp, atît cu
fenomenele naturale, cît și cu ființele umane. Pentru a înțelege această lege, ea poate fi divizată în 2
părți: Dao cu nume și Dao fără nume.
Dao cu nume este ființa,fenomenele și lucrurile sesizate prin organele senzoriale.
Dao fără nume este neantul. El este mai principal, pentru că din el apar lucrurile și în el se întorc. El nu
este dat în organe senzoriale, de aceea este mai greu de înțeles.
Oamenii obișnuiți încep cunoașterea de la ceea ce este pe Pămînt, ceea ce este în cer și la sfîrșit ajung
la Dao fără nume. Iar înțeleptul începe cunoașterea direct de la Dao fără nume.

Legism
Legismul s-a întemeiat și s-a dezvoltat în condițiile unei confruntări permanente cu confucianismul
timpuriu și a durat cîteva secole. Legismul accentua primordialitatea legilor, demonstrînd că politica este
incompatibilă cu morala, spre deosebire de confucianiști, care reieșiau din calitățile morale.
Ei optau pentru statul despotic, bazat pe egalitatea tuturor în fața legii. Aceasta se considera marea
artă a guvernării.

Nominalism
s-a orientat spre rezolvarea problemelor ce țin de limbajul exprimării realității. Scopul principal era de
cerceta problemele legate de corectitudinea lucrurilor. În acest concept era necesar ca fiecare lucru să
fie denumit reieșind din însăși lucrul, nu doar pe baza semnelor senzitive.

Școala naturfilosofică
Abordează problema elementelor inițiale ale devenirii și formării lumii. Se spune că inițial exista o
îngrămădire nebuloasă de substanțe cu caracter uniform (numită tai-ți), compusă din particule
materiale. Aceste particule pot fi pozitive (ian-ți) și negative (in-ți). La ciocnirea lor apare lumea în forma
cunoscută de noi.
Alternanța dintre ian și in se numește dao, adică cale, drum – și această cale o urmează toate lucrurile.

11. Filosofia Indiei Antice.

Filosofia în India antică avea un caracter religios și a apărut în sec. XII-XI î.e.n.
Se bazează pe izvoarele: social și cultural.
1) Izvorul social
Societatea indiană este îmărțită în 4 caste, numite și varne. Castele sunt endogame,
adică nu este posibilă trecerea de la o castă la alta. Trecerea este numită reîncarnare și este
hotărîtă de carma – legea universală care răsplătește sufletul cu o viață nouă. Fiecare castă își
are legea sa de comportare, numită dharma și portul său.
- Casta brahmani (preoți, ideologii; haine albe)
- Casta kșatrilor (politicieni, militari; haine galbene)
- Casta vaiși (oameni simpli ca țărani, negustori, meseriași; haine roșii)
- Casta șudrilor (oamenii fără drepturi; haine negre)
2) Izvorul cultural
Ideile religioase și filosofice se găsesc în culegerea ”Vede”, ce înseamnă cunoștințe.
Vede este împărțită în mai multe cărți:
- Sanhit (carte de imnuri religioase)
- Brahman
 - Araniak
- Upanișade

Zeitatea principală este Brahma(substanță cosmică sau energie). Sufletul este numit Atman și este
parte din Brahma. Atman este de natură spirituală. Datoria lui este de a se întoarce înapoi în Brahma,
pentru că corpul este de natură străină, material și nu are nimic comun cu Atman. Corpul este
considerat veșmînt al Atmanului.

Ideile filosofiei indiene:

1. Ideea despre geneza Universului
Ființa reprezintă ceva unitar, amorf, nedeterminat, lipsit de conținut concret. Nu se
poate spune nici că există, nici invers. Primul impuls a fost dorința. Sub influența ei unitarul se
împarte în diferite dimensiuni contradictorii.
2. Ideea despre substanța lumii
Se explică prin 3 termeni:
- Prajapaty (inițial a fost omul primordial, care a fost sacrificat, iar din el apare tot ce există)
- Scambhi (tot ce există are nevoie de un suport, un obiect sacru)
- Pranov (ce inseamnă respirație; în respirație nu este simplu aer, ci substanță ce susține viața
și dă energie)

Aceste idei stau la baza școlilor idiene:

1. Școli ortodoxe (care susțin Vede)
- Yoga
- Vedanta
- Vaișeșica
- Nyaya
- Sankaya
- Mimansa
2. Școli neortodoxe (școli reformatoare, care interpretează altfel aceste idei)
- Budism
- Jainism
- Carcava

Buddism
Fondatorul este principele indian Siddharta Gautama, numit și Buddha, adică Luminătorul. În noua sa
religie Buddha înlătură pe Brahma și tăgăduiește chiar existența sufletului. Această religie se bazează pe
2 principii fundamentale:
- Răul făcut înmulțește răul
- Viața este suferință, iar cauza acestor suferințe sunt dorințele, plăcerile și poftele omenești.
Buddha afirmă că pentru a ieși din suferință trebuie de înlăturat aceste dorințe și pofte, urmărind 8
reguli de înlăturare:
- Reținerea de la minciuni și vorbe vulgare
- A nu dăuna, a nu face rău la tot ce este viu
- A te reține de la furt
- A trăi din muncă cinstită
- A lupta cu ispita
 - A înțelege caracterul trecător al vieții
- A te izola de la tot ce te leagă de viață
- Îndreptarea corectă a gîndului
Deasemenea Buddha înaintează ideea că concentrarea constă din 4 etape:
1. Concentrarea rațiunii curate, netulburate pentru înțelegerea adevărului
2. Credința în adevărurile budismului și atingerea echilibrului sufletesc
3. Eliberarea de bucurie și simțul trupescului
4. Atingerea calmității totale – nirvana

Carvaka
A fost proclamat de Carvaka. Este un curent filosofic materialist. Acest curent filosofic promovează
ideea că tot ce există, inclusiv și omul, este alcătuit din cele 4 elemente: apă, aer, pămînt și foc. Carvaka
neagă existența vieții de apoi. Se spune că după moarte corpul se doscompune în aceste elemente. Iar
după moarte nu există nici altă viață, nici altă lume. De aceea este important să înțelegi că în viață este
suferință, dar noi trebuiesă ne gîndim la plăceri.
Jainism
Întemeietorul jainismului a fost predicatorul Vardhamana, numit și Mahoviza și Jina. În această
învățătură speculațiile religioase se împletesc cu raționamente filosofice. Esența personalității umane
este ambigenă: materială (adjiva) și sufletească (djiva). Elementul de legătură dintre ele îl constituie
carma, care dă posibilitate sufletului să se unească cu materia rudimentară, ceea ce duce la apariția
individului. Astfel carma insoțește sufletul în șirul fără sfîrșit al renașterilor.
În această concepție Dumnezeu este privit ca un suflet, care cîndva a trîit într-un corp material și s-a
eliberat din mrejele carmei.
Adepții jainismului acordă o atenție deosebită alcătuirii eticii, deoarece prin înfăptuirea faptelor bune
sufletul se poate elibera de sub influența carmei și a samsarei.

Sankya
Acest curent învață că există o primă cauză materială a lumii – pracriti. La început pracriti a existat într-
o stare amorfă, iar transformarea ei în lumea vietăților și a lucrurilor a avut loc prin influența a trei
elemente calitative: radjas (aspirație), tamas (întuneric), sattva (claritate). În fiecare lucru în dependență
de caracterul său predomină unul din aceste trei elemente. Se recunoaște deasemenea existența
sufletului absolut (puruși).
Yoga
este un sistem filosofic care se concentrează asupra dobîndirii unei stări sufletești deosebite.
Întemeietorul a fost Patandjali. Pentru a întelege acest sistem trebuie cunoscute cîteva noțiuni de bază:
- citta primește forma tuturor stărilor psihice potențiale
- iama (stăpînirea de sine)
- asana (stăpînirea respirației în unele poziții stabilite ale corpului)
- pratiahara (izolarea sentimentelor de influența exterioară)
- dharma (concentrarea gîndului)
- dhiana (meditarea)
- camadhi (starea de uzurpare, eliberarea de învelișul corporal)
Yoga recunoaște existența unei ființe absolute ișvara, care ajută pe discipolii școlii sale în a izbuti să=și
elibereze sufletul din mrejele carmei și a samsarei.
Vaisheshika
Este o direcție de gîndire cu tendințe materialiste. Fondatorul a fost Canada. Principala idee este că
există schimbări permanente, un proces veșnic și ciclic de apariție și decădere. Elementul stabil
reprezintă atomul (anu), care este veșnic și nu este creat de nimeni. Din unirea temporară a atomilor
apar lucruri însuflețite și neînsuflețite. Iar sufletul este deasemenea infinit și veșnic și există în două
forme: paramatman (absolut) și atman (individual).
Nyaya
Fondatorul acestui sistem a fost Akșapada Gotama. El se bazează pe cercetarea problemelor metafizice
pe baza logicii. Se acordă un interes deosebit pentru cunoașterea sigură și veridică. În acest sistem se
introduc cîteva izvoare de cunoaștere: veridică (simțirea, concluzia, concluzia prin anolagie,
demonstrarea) și îndoielnică (memorie, îndoială, greșeală, argumentul ipotetic).
În acest sistem Dumnezeu este creatorul, ocrotitorul și distrugătorul. Dumnezeu îi ajută pe cei care
aleg între bine și rău.
Mimansa
curent filosofic care s-a format ca rezultat al cercetării Vedelor. Întemeietorul este socotit Djaimini.
Conform acestei învățături unica cale de eliberare din mrejele carmei și a samsarei constă în îndeplinirea
coerentă a ceea ce învață Vedele. Mimansa percepe Vedele ca pe o autoritate superioară, care este
veșnică și absolută.
Vedanta
Această școală consideră că adevărul este Brahma, care există în afara spațiului și timpului. Tot ceea ce
există este o iluzie. Aceste iluzii fiind create de organele senzoriale umane și de rațiunea limitată. Acest
lucru poate fi schimbat prin reorientarea modului de cunoaștere. Este necesar de trecut de la
cunoașterea exterioară la interioară. Această școală susține că în fiecare din noi există un Brahman, care
trebuie cunoscut prin meditație.

12. Filosofia cosmologică în Grecia Antică. (etapa preclasică: școala din Milet, Școala din Eleea,
Heraclit)
Filosofia Greciei Antice a lăsat o amprentă importantă în istoria omenirii. Multe din ideile
filosofiei grecești au devenit în prezent fundamente a multor direcții științifice.
Printre primii filosofi greci putem evidenția pe Thales, Anaximandru și Anaximene, care au
format Școala din Milet, ce s-a ocupat de problema substanței.
1) Thales
În concepția lui Thales explicația tuturor lucrurilor se găsește în faptul că există un principiu
unic al lor – apa, care este începutul tuturor lucrurilor. Totul iese din apă și totul în apă se
descompune. Thales deasemenea afirma că Pămîntul plutește pe apă ca o bucată de lemn, iar
Cosmosul este plin de zei. Thales a fost primul care a încercat să răspundă la întrebarea ”Ce este
totul?” și deasemenea a lăsat în urma sa multe lucruri importante din activitatea sa matematică:
cercul se împarte de diamentru în 2 părți, în triunghiul isoscel unghiurile de la bază sunt egale, la
întretăierea a două drepte inghiurile formate vertical sunt egale etc.
2) Anaximandru
Era discipolul lui Thales, însă el considera că substanța primară este apeironul (infinitul). El
presupunea că spațiul inițial a fost umplut cu substanță, care nu avea nici un element cunoscut.
Astfel, ne fiind determinată, ea includea în sine toate formele substanțiale care mai tîrziu s-au
separat din cauza schimbării temperaturii și s-au aranajat în spațiul cosmis în depedență de
greutata sa. Iar cu timpul toate aceste substanțe se vor întoarce înapoi în apeiron.
3) Anaximene
Anaximene pune la originea lumii aerul, afirmînd că aerul poate să explice apariția lucrurilor,
deoarece îi sunt iminente procesele de dilatare și condensare, din care derivă celelete fenomene
(dilatare – foc, condensare – apă, pămînt, pietre)
 În filosofia greacă mereu au existat două tendințe în explicarea problemei mișcprii și
dezvoltării, care au fost inițiate: prima de Heraclit, iar a doua de eleați.
Filosofia lui Heraclit. Dialectica (Logosul) lui Heraclit.
Ca și filosofii din Milet Heraclit considera că tot ce ne înconjoară a apărut dintr-o substanță
primară. În viziunea lui această substanță era focul. El spunea că cosmosul este un foc veșnic, că
nu a fost creat de nimeni, că a fost, este și va fi mereu. În viziunea lui cosmosul este în veșnică
schimbare, supus unui proves stabil. Astfel Heraclit creează o folosofie a mobilismului etern, pe
care el o enunță prin fraza ”Panta rey” (totul se schimbă, totul se scurge).
În această mișcare exită o lege – logos – care reprezintă războiul continuă a elementelor
cosmosului, care în viziunea lui Heraclit este regele a tot ce există. Astfel el promovînd ideea că
contrariile compun integritatea, precum ziua și noaptea, binele și răul, ceea ce desemnează
Logosul general – armonia contradictoriilor.

Filosofia școlii din Eleea. Învățătura ontologică. Dialectica negativă.

Filosofia eleată a formulat noțiunea de ființă și existență. Cei mai de vază reprezentanți au fost
Xenofan, Parmenide, Zenon.
1) Permenide
Parmenide susține că existența nu este ceea ce putem înțelege cu ajutorul organelor
senzoriale, ci este ceea ce putem înțelege doar cu ajutorul rațiunii, deoarece senzațiile ne oferă
informație doar despre lucrurile ce sunt în mișcare, schimbare, însă ceea ce este etern poate fi
sesizat doar prin gîndire.
Despre existență Parmenide spune că nu este contradictorie, multiplă sau schimbătoare. Ființa
este unitarul și numai unitarul are contradicții, astfel încît unitarul poate fi înțeles iar multiplul cu
contradicțiile lui nu. El spune că ființa poate fi cunoscută, iar neantul nu.
2) Zenon
În opinia lui unitarul, adică ființa există, iar multiplul, adică neantul nu există. Zenon a înaintat
mai multe argumente împotriva multiplului, însă azi se cunosc doar cîteva.
- Argumentul dihotomiei
El spune că dacă un segment îl divizăm în jumătate, iar acele segmente iar în jumătate și așa cu
fiecare segment, atunci operația nu poate fi sfîrșită. Ceea ce demonstrează că unitarul nu poate
fi divizat.
- Achile și broasca țestoasă
Dacă Achile și broasca țestoasă pornesc în aceeași direcție, iar broaștei îi dăm un avans, atunci
Achile se va apropia mereu de ea, dar nu o va ajunge niciodată.

13. Filosofia clasică în Grecia Antică. (etapa clasică: sofiștii, democrit, pitagora, socrate, platon,
aristotel)

Filosofia sofiștilor
Sofist înseamnă învățător de înțelepciune, deoarece în Grecia antică au apărut o serie de
filosofi care propuneau să învețe doritorii pentru bani. Necesitatea a crecut odată cu creșterea
democrației, deoarece o creștere social-politică depindea de cunoștințe, de abilitatea de a
convinge cetățenii. Anume această misiune și-au luat asupra lor sofiștii. De aceea această
perioadă este numită perioada de iluminare, întrucît răspîndește ideile filosofice în cercuri mai
mari în societate. Scopul sofiștilor era de a învăța pe doritori logică: să argumenteze, să dispute,
să combată argumentele. Deasemenea tot sofiștii au înaintat sistemul de argumente pro și
contra.
Cei mai de vază sofiști au fost: Protagoras, Gorgias și Hippias.
Protagoras
A format un punct de vedere sceptic față de posibilitățile omului de a cunoaște lumea
înconjurătoare. El spunea că sursa întregii cunoașteri se află în senzații. Oamenii percep lumea
diferit în dependență de starea lor sau starea lucrurilor ce îl înconjoară. Lucrurile nu sunt pentru
toți la fel. El spunea că nu poate exista nici o știință unică, ci numai opinii diverse despre unul și
același lucru.
Gorghias
Își fondează sistemul său filosofic pe baza filosofiei eleate, care spunea că ființa există, iar
neantul nu există. Însă Gorghias afirma că nu există nici neantul, nici ființa, că nu există nimic. El
demonstra aceasta prin 2 argumente:
- Dacă ar exista neantul, atunci ar exista ceea ce nu există. Iar să existe și sa nu existe în același
timp este ceva contradictoriu.
- Dacă ar exista ființa, atunci ea trebuie să fie ori eternă ori temporară, iar ființa este existența,
ce nu poate avea început sau sfîrșit, ceea ce iarăși este o contradicție.

O viziune opusă sofiștilor avea Socrate.

Socrate
Socrate considera că activitatea sofiștilor este dăunătoare și credea de datoria lui să se ocupe
de desăvîrșirea cetățenilor Atenei. Se ocupa cu instruirea oamenilor chiar pe străzile Atenei.
Sofiștii spuneau că noțiunile și conceptele nu sunt bine definite, de aceea se poate aduce
argumente atît pro cît și contra. Socrate însă demonstrează că noțiunile generale sunt bine
definite și că ele pot fi contruite în mod logos. De aici problema filosofiei lui Socrate este
formarea și natura conceptelor generale, care în opinia lui sunt principiile fenomenelor. Socrate
spunea că în activitatea sa subiectul trebuie să tindă spre cunoștințe nu spre opinia personală,
iar cunoștințele sunt un ideal spre care să ajungi în decursul disputului. Activitatea lui Socrate
presupune un dialog cu critici reciproce și schimb de opinii, în urma cărora trebuie găsit ceea, ce
trebuie să recunoască toți. Prin urmare el propunea nu studiul lucrurilor, ci a ideilor
Astfel Socrate considera că pentru a ajunge la adevăr trebuie de definitul conceptul. Prin
aceasta el pune baza metodei inductive de definire a conceptelor. El introduce momentul
destrămării opiniilor, prin intermediul ironiei – arta de a pune întrebări și de a-l sufoca în
contradicții pe interlocutor. Iar ideile generale definite trebuie să fie alabile pentru toate cazurile
posibile.

Filosofia lui Democrit. Structura materială a lumii.

A fost numită și materialism, care astăzi stă la baza diferitor sisteme de gîndire. Democrit ia
drept teză inițială noțiunile de ființă și neant, înaintate de școala eleată, dar care le considera
abstracte. Democrit le concretizează, indentificînd ființa cu atomii, iar neantul cu vidul.
În concepția lui Democrit realitatea este compusă din atomi și din vid. El definește atomul ca o
corpusculă mică indivizibilă. Iar corpul este compus din acești atomi, cît și din vid, care se
găsește între atomi și îi divizează unul de altul.
El explică devenirea lucrurilor prin mișcarea atomilor. În mișcare atomii se ating unul de altul,
se supun presiunii, loviturilor, în rezultatul cărora atomii se unesc, se dezunesc, ceea ce aduce la
apariția și dispariția lucrurilor.
Democrit spunea că atomii se află într-o continuă mișcare, datorită căreia atomii zboară
iregulat și fiecare de sine stătător în vid. Iar unde atomii se întîlnesc și se unesc apare mișcarea
de rotație, sub acțiunea căreia se atrag cantități și mai mari de atomi. Atomii grei se unesc la
centru, iar cei ușori la extremtăți. Astfel orice unire de atomi poate da naștere la o noua lume
sau corp cosmic, iar ciocnirea corpurilor cosmice eliberează atomii în spațiul cosmic.

O viziune opusă sofiștilor avea Socrate.

Socrate
Socrate considera că activitatea sofiștilor este dăunătoare și credea de datoria lui să se ocupe
de desăvîrșirea cetățenilor Atenei. Se ocupa cu instruirea oamenilor chiar pe străzile Atenei.
Sofiștii spuneau că noțiunile și conceptele nu sunt bine definite, de aceea se poate aduce
argumente atît pro cît și contra. Socrate însă demonstrează că noțiunile generale sunt bine
definite și că ele pot fi contruite în mod logos. De aici problema filosofiei lui Socrate este
formarea și natura conceptelor generale, care în opinia lui sunt principiile fenomenelor. Socrate
spunea că în activitatea sa subiectul trebuie să tindă spre cunoștințe nu spre opinia personală,
iar cunoștințele sunt un ideal spre care să ajungi în decursul disputului. Activitatea lui Socrate
presupune un dialog cu critici reciproce și schimb de opinii, în urma cărora trebuie găsit ceea, ce
trebuie să recunoască toți. Prin urmare el propunea nu studiul lucrurilor, ci a ideilor
Astfel Socrate considera că pentru a ajunge la adevăr trebuie de definitul conceptul. Prin
aceasta el pune baza metodei inductive de definire a conceptelor. El introduce momentul
destrămării opiniilor, prin intermediul ironiei – arta de a pune întrebări și de a-l sufoca în
contradicții pe interlocutor. Iar ideile generale definite trebuie să fie alabile pentru toate cazurile
posibile.

Platon
Este principalul rival al lui Democrit. Platon este categoric împotriva materialismului în general.
Platon își construiește sistema sa pe baza metodei teleologice, în care ființa tinde spre un scop
final. Platon urmărește în cercetările sale lumea ideilor. Obiectul cercetărilor sale fiind etica.
Centrul învățăturii lui Platon reprezintă învățătura despre idei. El pune întrebarea studierii
conceptelor, care ar da o cunoștință adevărată despre esența lucrurilor, metodă întîlnită și la
Socrate. Platon urmărea scopul să pună baza cunoașterii conceptuale. Pentru aceasta Platon a
stabilit două grade a cunoașterii:
1. Opinia, care se datorează simțurilor.
2. Știința, care se datorează inteligenței.
Platon împarte totul în două lumi:
- Lumea sensibilă, numită și lume a aparențelor, care se cunoaște prin opinie.
- Lumea inteligibilă, numită și lumea esențialității, care se cunoaște prin știință.
Opinia este o cunoaștere aproximativă, foarte utilă și practică, însă nu are nici un fundament,
și are 2 moduri de cunoaștere: opinia ce se bazează pe credință, cînd se referă la obiecte; și
opinia ce se bazează e conjectură, cînd se referă la imaginile lucrurilor sensibile.
Știința nu constă decît în a ieși din lumea sensibilă și a intra în lumea ideilor. Știința în opinia lui
Platon are 2 modalități:
1. Facultatea de a raționa (trecerea de la idee la consecință)
2. Intuiția intelectuală (act direct și imediat prin care se află adevărul)
Problema pe care o pune Platon este de a găsi drumul care să conducă de la aparent la
realitate, de la ulizia existenței la existența însăși. Drumul cunoașterii în opinia lui Platon este
întoarcerea în lumea ideilor. După el pentru fiecare multitudine din lumea ideilor există o idee
distinctă, un principiu. Prin urmare, adevărul este ideea, iar pentru a ajunge la adevăr trebuie de
parcurs drumul de la idei simple la idei mai vaste, mai generale.
După Platon cea mai generală idee este Binele, pe care îl consideră temeiul existenței. Binele
este scopul principal, este legătura dintre lumea superioară și inferioară.
 Aristotel
Filosofia lui Aristotel se baza pe transformarea teoriei socrato-platonice într-o teorie care ar
explica lumea fenomenelor. Aristotel spunea că teora lui Platon nu putea să explice ființa, din
cauza separării lumii în 2 părți. Aristotel afirma că lumea ideală și senzitivă este una și aceeași și
introduce 4 cauze cu ajutorul cărora explică totul: materia, forma, cauza mișcării și scopul.
Aristotel pune problema contopirii acestor două lumi, care după opinia lui se petrece în lucruri,
care conțin atît esența cît și temporarul. În lucruri se petrece contopirea formei cu materia.
Forma există real, iar materia numai ca posibilitate. Pentru a explica acest moment el folosește
activitatea tehnică. De exemplu forma unui ulcior este dată de olar, iar materia este doar
posibilitatea de a se formaliza.
Cauza mișcării Aristotel explică prin ideea că toate fenomenele tind spre a ajunge la forma
ideală, adică spre noțiune. Aristotel considera că există o cauză primară, eternă a mișcării și
acesta este Dumnezeu. Acest moment religiile le vor folosi pentru a argumenta teoriile
religioase.
Astfel Aristotel creează o știință logică, care se bazează pe următorul principiu: generalul, care
se exprimă prin intermediul noțiunii, este esența, cauza, fundamentul lucrurilor, iar sarcina
științei constă în deducerea particularului din general. Orice cunoaștere constă în unirea
noțiunilor, adică în formarea judecăților. Judecata este unirea obiectelor prin afirmație ori
negație. Aristotel deosebește 4 grupe de judecăți:
- Afirmative și negative
- Adevărate și false
- Generale, particulare și singulare
- Posibile, necesare și reale
Aristotel introduce noțiunea de gen. Genul este ceea ce se referă într-o multitudine cître
esență, iar ce se află în legătură cu genul este semn. Dacă semnul se deosebește prin natură p
grupă de obiecte, se numește specie. Ceea ce deosebește un obiect de un gen sau o specie de
altele se numește semn.
Aristotel se baza pe raționament, care el considera că explică cum se înlățuiesc esențele.

14. Filosofia antropoligică în Grecia Antică. (elenistă și romană)

Filosofia elenistă are drept scop rezolvarea problemelor legate de om și aprofundarea
concepției existenței umane. Filosofia elenistă și romană încearcă să lege individul de
natură, afirmînd că astfel este posibil eliberarea individului de orice relații interioare.
Filosofii eleniști și romani considerau că sistemul filosofal din epoca precedentă, unde
omul este baza orașului-stat, este unul greșit. De aceea polisurile grecești au murit sub
loviturile și contradicțiile interioare. S-a mărit distanța dintre individ și stat, astfel încît
individul nu-și mai poate lega virtuțile de interese statului, adică de principii exterioare. Și
astfel indiviudul trebuie să găsească în sine binele , liberatatea și armonia, care au dispărut
din practica socială.

Școala lui Epicur. Epicurenii.

Fondatorul acestui curent a fost filosoful grec Epicur, care afirma că sarcina principală a
filosofiei este creearea științei despre comportare, care ar face omul să devină fericit. El
considera că aceasta este posibil numai odată cu determinarea locului pe care îl ocupă omul
în natură.
Epicur pornește de la tezele lansate de Democrit: lumea e formată din atomi și vid;
relațiile dintre obiecte sunt bazate pe principiul determinismului. Însă Epicur le liberalizează
și propune următoarele perfecționări:
- Democrit spune că mișcarea atomilor este determinată de necesitatea exterioară
mecanică, Epicur însă consideră că este determinată de proprietățile interioare ale
atomului
- Epicur deasemenea afirmă, spre deosebire de Democrit, că atomii pot să se abată
spontan de la mișcarea dreptliniară, iar aceasta asigură libertatea omului
Atît Democrit, cît și Epicur, afirmă că pentru a găsi fericirea omul trebuie să elibere
sufetul de tot ce stă în calea plăcerii. Epicur propune trei tipuri de plăceri:
- Naturale și necesare pentru viață
- Naturale, dar care pentru viață nu sunt necesare
- Artificiale și netrebuincioase pentru viață
Epicur consideră că omul are nevoie doar de cele naturale și necesare, iar de restul
se poate lipsi. El afirmă că omul trebuie să se elibereze de tulburări sufletești, neliniște și
frică de orișice, de ex zei, moarte, viața de apoi etc. Astfel încît cine se debarasează de
teamă față de împrejurări este mai fericit.
Epicur consideră că omulului nu trebuie să-i fie frică de moarte. El trebuie să se
familiarizeze cu gîndul că moartea nu are nimic cu el atît timp cît este viu, iar cînd moartea
este cu el, omul nu mai există.

Stoicii.
Fondatorul acestei școli a fost Zenon din Chition. Baza acestei filosofii sunt ideile
materialiste și realiste. Ca și Heraclit ei consideră că cosmosul este un foc, o eternă
schimbare. Ei afirmă că în comos există anumite legități și că el este rațional, iar rațiunea
supremă este Zeus. Zeus divizează întregul și dirijează cu elementele acestuia. Iar virututea
omului constă în aceea ca activitatea lui să corespundă și să slujească voinței dirijorului
suprem.
Stoicii afirmă că izvorul libertății omului este echilibrul interior și spiritul calm, întrucît
omul singur își poate concepe caracterul sorții sale, deoarece dispune de rațiune. Zenon
afirma că scopul final al omului este de a trăi potrivit naturii, deoarece natura conduce omul
spre virtute.
Acest curent filosofic este opus celui Epicur, deoarce Epicur afirma că fericirea se poate
găsi prin raționalizarea necesităților umane, iar Zenon afirma că fericirea se poate găsi prin
supunere totală legității fizice. Însă ambii filosofi afirmau că individul trebuie să fie
independent de condițiile exterioare.
Astfel Stoicii considerau că fericirea este reală numai atunci cînd individul își știe a supune
interesele și ambițiile personale naturii.

Scepticismul. Scepticii.
Problema principală este etica. Scepticii văd izvorul fericirii în autoconștiinșa individului,
iar scopul vieții în independenșa și integritatea individului.
 După sceptici, natura este un obiect neînțeles pentru oameni. Noi nu putem explica ce
domnește în natură, de aceea izvorul fericirii este liniștea, ce e legată de puterea rațiunii.
Esența filosofiei scepticismului se regăsește în 3 teze:
- Nu putem ști care este natura lucrurilor.
- Trebuie să ne reținem de la lucruri.
- Dacă ne vom reține vom obține liniștea.
Despre lucruri scepticii spun că se poate conchide contradictoriu, de aceea trebuie de
reținut de la judecată, care aduce doar la nemulțumire, neliniște și iritsare. Iar reținirea și
tragere la concluzie aduc liniște.

Neoplatonism.
Fondatorul este Plotin, care descrie omul, scopul căruia este neglijarea lumii reale,
senzoriale pentru purificarea spiritului și familiarizarea lui cu lumea eternului și
transcendenței. După părerea lui Plotin, ființa este compusă dintr-o sistemă ierarhică, care
conține patru trepte consecutive:
- Prima etapă este începutul existentului, Unul. Unul este aceea de ce depinde totul,
iar el nu depinde de nimic. El este lumina și binele absolut.
- A doua etapă este rațiunea. Unul generează rațiunea, care este aceeași ființă, dar în
ipostază contemplativă. Gîndul și obiectul gîndirii sunt identice.
- A treia etapă este sufletul, care este născut de rațiune, este o asemănare a rațiunii.
- A patra etapă este lumea răului, materia, care nu conține în sine nimic din lumea
binelui.
Plotin considera că scopul omului este de a parcurge aceste trepte de jos în sus, ajungînd
la treapta superioară el se va contopi cu substanța, cu binele absolut, unde sufletul se va
liniști.
Plotin deasemenea evidențiează 4 etape de desăvîrșire morală, care înalță personalitatea:
- Perfecționarea morală prin care omul își reglează activitatea social-practică, ceea ce
duce la călirea personalității și apariția insușirilor morale.
- În a doua etapă are loc eliberarea sufletului de corp.
- În a 3 etapă spiritul contemplează superiorul și atinge ipostaza ființei – rațiunea.
- Ultima etapă este etapa contopirii cu Dumnezeu, cînd omul nemijlocit contemplă pe
Dumnezeu.

15. Filosofia medievală. Izvoarele ei.

Epoca medievală se caracterizează printr-un șir de evenimente specifice, care au influențat și
asupra dezvoltării
filosofiei specifice acestei perioade:
- declinul orînduirii sclavigiste
- în locul prorietății sclavigiste și-au făcut aparția marea proprietate funciară feudală, ceea ce
a dus la consacrarea dreptului de prorietate al feudalului asupra conducătorului direct,
țăranul legat de pămînt
- noțiunea de sclav este înlocuită cu noțiunea de iobag. Iobagul era obligat față de stăpînul
său la zile de clacă, în schimb însă avea dreptul de a fi stăpînul unei mici gospodării și al
cîtorva unelte de producție
 - s-au dezvoltat orașele, care au creat condiții pentru unificarea politică, și deasemenea a
influențat deschiderea școlilor, universităților, bibliotecilor, însă societatea și știința se
dezvoltau foarte încet.

16. Filosofia patristică în Epoca medievală. (Apologetica: patristica și apologetica)

Filosofia medievală se caracterizează prin 2 momente importante: apologetica și patristica.
Apologetica este etapa care a însoțit procesul de instituționalizare a creștinismului. Apologeții
făceau efortul de a justifica gîndirea creștină și tot odată de a obține recunoașterea legală a
creștinimsului.
Apologeții și-au creat o serie de probleme, care ai devenit cardinale pentru creștini:
- problema lui Dumnezeu
- problema creării lumii
- problema naturii omului și scopurilor sale
Dintre cei mai important susținători a apologeticii au fost: Justin, Minucius Felix, Arnobius,
Cyprianus.

Patristica se definește prin ”opera părinților bisericii”, deoarece prin ea se încearcă să se

sistematizeze religia creștină. Ei încearcă să impună creștinismul ca singura modleitate de
gîndire, ca filosofie și morala spirituală absolută. Însă patristica spre deosebeire de apologetica
nu nega filosofia antică, ci o interpretează în favoarea dogmaticii creștine.
O influență deosebită în această perioadă l-a avut Aureliu Augustin, care afirma că ”Fără
credință nu pot exista cunoștințe, nu poate exista nici un adevăr”. El spunea că Dumnezeu este
existența supremă, care determină ordinea în societate. Dumnezeu a creat lumea din nimic
după voina sa, dar nu din necesitate.
Omul, în concepția lui Augustin, este lumea mică (microcosmosul), el este un suflet rațional și
o voință liberă. Subiectiv omul acionează liber, dar de fapt tot ce face omul sunt acțiunile
Domnului înfăptuite prin Ființa lui. Iar sufletul este nemuritor și liber în acțiunile sale.
Augustin introduce conceptul de predestinare divină, care spune că Dumnezeu alege pe unii
oameni pentru a-i salba și a le da o viață fericită, iar pe alții pe a-i supune la chinuri eterne în iad.

Astfel în epoca medievală creștinismul capătă amploare și adepți, promovînd ideea principală
că omul este neputincios, iar soarta lui este hotărîtă de o forță supranaturală. Legea supremă
reprezenta voința divină.

17. Filosofia scolastică în Epoca Medievală.

Scolatistica
Filosofia scolastică apare în urma reformei școlare întreprinsă de Carol cel Mare, de aceea și
mai este numită ”filosofia școlii”.
Scolastica cunoaște două perioade de dezvolare:
- Prima etapă se caracterizează prin efortul de a adapta logica aristotelică și filosofia
platoniană la învățătura creștină
- A doua etapă se caracterizează prin folosirea filosofiei aristotelice în slujba dogmelor
bisericești. Însă aceasta a provocat aparția unei atitudine de opoziție împotriva principiului
autorătății, ceea ce a slăbit forța bisericii.
Cei care căpătau o cugetare în opoziție cu dogmele bisericești au influențat la crearea a două
concepte opuse ce s-au dezvoltat în interiorul scolasticii: realismul și nominalismul.
Realismul a avut la bază 2 teze:
 - Universaliile (genuri și specii) constituie esența realității
- Universaliile există înainte și indepedendent de lucrurile individuale
Pornind de la filosofia lui Platon, realiștii afirmau că noțiunile generale și universaliile sunt
anterioare lucrurilor.
Nominalimsul însă promova ideea că universaliile nu sînt decît simple denumiri ale lucrurilor,
fără un corespondent obiectiv în afară.
Nominaliștii au pornit de la filosofia lui Aristotel și spuneau c numai lucrurile individuale au
existență reală, că concepțiile și universaliile sunt simple nume date lucrurilor.
Unul din susținătorii nominalismului a fost Berenger de Tours, care considera că unicul criteriu
valabil al adevărului este experiența senzorială, iar generalitățile nu sunt altceva decît născociri
ale imaginației.
Filosofii nominaliști au avut un rol importat în formare altor curente filosofiece:
- Filosofia lui Duns Scot, care promova ideea că numai individualul este real, au contribuit la
demilitarea filosofiei de teologie, ceea ce a pregătit terenul prin care avea să se afirme mai
tîrziu empirimsul știinific modern
- Operele lui William Occam, care isi exprima vehement opozitia fata de realismul scoalistic,
au dat o lovitură puternică asupra dogmatimsului autoritar al bisericii catolice.

18. Filosofia Renașterii. Umanismul. Panteismul și științele naturii.

Epoca renașterii este o perioadă din istorie, ce se caracterizează prin libertatea față de
autoritățile tradiționale, libertatea în știință, artă, dezvoltarea omului întreg ca suflet și corp.
Unele dintre cauzele apariției acestei transformări sunt: falimentul scolasticii, redescoperirea
culturii antice, înlăturarea supremației bisericești, cît și dezvoltarea individualității puternice, atît
a oamenilor, cît și a statelor.
Această epocă se caracterizează prin cîteva trăsături esențiale:
- se răspîndește individualismul și lupta împotriva bisericii, astfel apare Protestanismul, ce
introduce principiul individualismului chiar și în credință
- se promovează libertatea de fi tu însuți, de a gîndi și a lucra prin tu însuți , chiar și contra
tradițiilor autorităților
- se impune o nouă concepție asupra naturii, unde natura dobîndește un înțeles de sine
stătător, iar natura infinită este singura pe care nu o putem înțelege. Astfel apar teoriile
esențiale precum că pămîntul se rotește în jurul soarelui

Filosofia naturii. Panteism

În epoca renașterii apare o nouă viziune asupra naturii, unde ea deja nu este întruchiparea
Satanei, ci mama a tot ce ne înconjoară, obiectul iubirii și admirației. Astfel obiectul filosofiei
deja nu mai este Dumnezeu, ci natura.
Un reprezentat de valoare este N.Copernicus, care a întemeiat un nou sistem cosmogonic, prin
care afirmă Soarele este centrul sistemului solar, iar Pămîntul se rotește în jurul Soarelui. Prin
această teorie el a declarat independența față de Dumnezeu și față de religie.
În filosofia lui Bruno apare ideea infinității lumii, care presupune că Pămîntul este o planetă
neînsemnată într-un ocean de alte planete, ceea ce iarăși duce la ruinarea concepțiilor religioase
cu privire la poziția Pămîntului în Univers. Universul însă în esența lui este Unul, care are la
temelie o singură substanță, însuși Dumnezeu. Dumnezeu este considerat forța primordială din
lume. Astfel apare concepția panteistă(pan-tot, theos-Dumnezeu). Acest concept a reprezentat
singurul mijloc de a împăca religia cu știința nouă.
 Alți reprezentanți de valoarea care s-au preocupat de filosofia naturii au fost Galileo Galilei,
Leonardo da Vinci, Iohan Kepler, P. Gassendi.
Iohan Kepler demonstrează că planetele se mișcă în jurul soarelui nu circular, ci elipsoid.
Galileo Galilei cu ajutorul unui telescop confirmă concepția heliocentrică copernică. Iar P.
Gassendi a fost unul din filosofii care a demonstrat că toate corpurile sunt compuse din atomi,
care se deosebesc doar prin întindere, formă și mișcare.

Umanismul

Filosofia social-politică. Gîndirea socială și mișcarea reformistă

Filosofii epocii renașterii apără libertatea statului de Biserică, cer neutralitatea statului în
religie și pun temeiurile ideilor democratice. Reapar ideile antice a drepturile eterne ale omului.
Cei mai importanți reprezentanți ai acestui curent sunt:
- Niccolo Machiavelli, care promova ideea libertății statului împotriva hegemoniei
papalității. El considera că politica poate căpăta independență teoretică, doar prin
separarea ei de religie.
- Thomas Morus, pe lîngă ideile promovate de Machiavelli, susținea că cetățenii trebuie să
fie egali economic.
- Iohanes Althusius, care promova ideea că sociatatea a luat naștere printr-un contract
conșient între indivizi.
În această perioadă poporul este foarte nemulțumit de corupția bisericii, de aceea poernește un
val de reforme, care înlătură din creștinism toate dogmele ce i s-au adăugat și păstrează doar
Biblia, pe care Luther o traduce, astfel societatea întorcîndu-se la izvoarele primitive, considerate
mai adevărate.
Reforma cerea ”credința personală”, ceea ce însemna că omul se poate mîntui fără ajutorul
bisericii. Deasemenea se promova libertatea credinței, adică ideea că nimeni nu trebuie să fie
impus să creadă, deoarece omul trebuie să iubească pe Dumnezeu dezinteresat, fără egoism.
Însă această reformă a devenit o putere istorică, din cauza transformării ei într-o nouă biserică,
cu pastori și dogme.

19. Filosofia modernă. Empirismul.

Înflorirea filosofiei moderne este legată de progresul țătilor din Europa Occidentală.
Dezvoltarea societății burgheze pune un șir de probleme în fața gîndirii filosofice de
ordin social și politic.
Filosofia modernă este îndreptată împotriva gîndirii scolastice. Ea încearcă să
construiască o înțelegere nouă a lumii, apropiată de știință, de aceea se pierde uneori
hotarul dintre filosofie și știință. Curentele principale sunt: raționalismul și empirismul.

Filosofia empirică

Francis Bacon!!
Bacon supune unei critici riguroase filosofia antică, scolaistică și renașterii. El promova ideea
emancipării gîndirii, libertății cercetării și eliberarea de orice autoritate.
În viziunea lui Bacon libertatea gîndirii se manifestă prin îndoială. El spunea că dacă procesul gîndirii
începe cu îndoiala atunci se va termina cu certitudinea, iar dacă invers, atunci se va termina cu îndoiala.
 Bacon critică existența idolilor și noțiunilor. În concepția lui Bacon idolii ascund de înțelegerea nostră
lumea reală și încurcă la cunoașterea lucrurilor. El a divizat idolii (erorile) în 4 categorii:
1) Idolii tribului (tribus), care țin atît de rațiune cît și de organele senzoriale. Bacon susținea ideea
că natura nu trebuie cercetată prin asemănare cu omul, căci asta dă naștere gîndirii teleologice.
Deasemenea Bacon era împotriva generalizărilor excesive, cînd în baza unor exemple individuale
se efectuează idealizări universale.
2) Idolii cavernei (specus), care sunt determinate de fiziologia și psihologia individual. Multe erori
ale oamenilor își au originea în educația lor, în obiceiuri și întîmplări.
3) Indolii forului (fori), care se formează în rezultatul comunicării, practicii lingvistice. Una din erori
este faptul că oamenii deseori nu cunosc însemnătatea cuvintelor, astfel evidențiindu-se
intelectul comun, și nu individual.
4) Indolii teatrului (theatri), care se nasc prin încălcarea legilor logice. Sunt erori care apar în
rezultatul credinei oarbe în autorități. Astfel Bacon critică filosofii renumiți, care au devenit
piedică în dezvoltarea gîndirii libere.
Bacon deasemenea a propus o metoda generală de cercetare științifică, numită empirică, care constă
din două părți: experimentul și inducția.
Experimentul constă în culegerea datelor. Principalele metode ale experimentului sunt:
- Variatio (variația, schimbarea condițiilor experimentului)
- Traductio (prelungirea duratei experimentului)
- Inversio (inversarea experimentului)
- Cumpulsio (eliminarea calității)
- Applicatio (aplicația unei legi naturale)
- Copulatio (unirea experimentelor)
Inducția constă în tehnici operative, care generalizează datele experimentului. Bacon critica inducția lui
aristotel, pe care o numea inducția prin enumărare, adică se enumera faptele ce demonstrau adevărul
concluziei. Inducția sa, Bacon a numit-o inducție prin eliminare, care constă în eliminarea neesențialului
și evidenierea esențialului. După culegerea datelor, trebuie alcătuite tabelel, care generalizează datele.
Aceste tabele ajută la descoperirea esenței lucrurilor și erau de 3 tipuri:
- Tabela prezenței, unde se înscriau datele ce desciu fenomenul cercetat
- Tabela absenței, unde se înscriau datele în care fenomenul cercetat lipsește
- Tabela gradelor și comparației, unde se înscriau datele în care fenomenul cercetat este prezent,
dar nu complet.

Thomas Hobbes
Hobbes era susținător al ideilor empirice ale lui Bacon, însă pentru Hobbes matematica joacă un rol
important în cercetarea științifică. În concepția lui Hobbes cunoștințele sunt identificate cu puterea, care
asigură progresul societății.
Hobbes definește filosofia drept o știință despre corpuri, cauze și proprietățile lor. În înțelegerea
obiectului filosofiei Hobbes se axează pe cîteva momente esențiale:
- Separarea științei de religie, filosofiei de teologie
- Identitatea filosofiei cu știința
- Limitarea obiectului filosofiei la învățătura despre copruri
Hobbes divizează corpurile în 3 clase:
- Copurile naturii moarte
- Corpurile naturii vii
- Corpurile naturii artificiale
De aici și învățătura despre corpuri se împarte în 3 categorii respective.
 Hobbes deasemenea introduce logica și metafizica.
Logica este redusă la calculul matematic, deoarece matematica este principala formă de cunoaștere.
Metafizica studiază ideiile corpurilor generale.
Metoda lui Hobbes este aproape de metoda de cercetare a lui G. Galileu, care se împarte în două
metode: analitică și sintetică.
Metoda analitică descompune fenomenele în părțile lor ocmponente, care sunt studiate experimental
spre a li se derermina însemnătatea lor cantitativă. Metoda sintetică unește elementele care au fost
descompuse la prima etapă.
Hobbes deasemenea neagă existența substanței materiale și spirituale, afirmînd că acestea sunt doar
niște denumiri, care denumesc partea cantiativă a lucrurilor.
Despre om Hobbes afirmă că el este corp natural dotat cu viață. El studiază anumite procese organice,
astfel reducînd procesele fiziologice și anatomice la mișcarea mecanică a sîngelui și inimii. Iar în calitate
de corp social este cunoașterea, care începe de la senzații și perceperi, cauzate de mișcarea corpurilor și
acțiunea lor asupra organelor senzitive. Hobbes deasemenea susținea ideea că cauza pasiunilor
oamenilor sub obiectele materiale, iar principala caracteristică a oamenilor este egoismul, care
stimulează toate acțiunile oamenilor.
Hobbes a studiat și teoria statului, conceptul de contract social, și a înaintat anumite legi morale, care
să servească drept conduită socială:
- Fiecare trebuie să lupte pentru dobîndirea păcii
- Să refuzi de dreptul natural de a fi liber pentru binele personal și social
- Să îndeplinești conveniile
- Să întorci datoriile
- Să ierți oamenii etc
Însă ca aceste legi să fie respectate, trebuie să existe o putere socială supremă, care să-i impună pe
toți să le urmeze. Astfel oamenii semnează un contract prin care înmînează puterea unui suveran, căruia
i se supune și biserica. Puterea suveranului este absolută, și el trbeuie să aibă grijă de toți cetățenii.

Locke
Este numit empirist pur. Locke și-a concentrat atenția asupra la 4 teme:
- Gnosiologie
- Probleme etico-politice
- Religie
- Pedagogie

Gnosiologia lui Locke se bazează pe 2 probleme:

- Care sunt capacitățile umane pentru a cunoaște obiectele din lumea înconjurătoare
- Care sunt obiectele de care rațiunea noastră se poate preocupa (limitile cunoașterii noastre)
În opinia lui locke, rezolvarea acestor probleme ar elibera omul de sceptism și trîndăvie intelectuală.
Locke afirma că ideile nu provin din rațiune, ci din experiență, iar experiența este limita cunoașterii.
Locke deasemenea critica teoria ideilor înnăscute. El spunea că nu există idei și principii înnăscute, iar
rațiunea nu poate inventa și formula idei. Izvorul rațiunii reprezintă experiența. Ca argument la critica
sa, el spunea că ideile înnăscute nu pot exista, tot așa cum ele nu există la copii și la oameni psihic
nedezvoltați.
După Locke experiența este reflectarea lumii reale de către organele senzoriale. El evidențiază două
tipuri de experiență: interioară și exterioară. Prin cea exterioară omul percepe lucrurile materiale, în
rezultat căpătînd senzații. Iar prin cea interioară omul percepe și urmărește operațiunile intelectuale și
mersul gîndirii, în urma căreia apar ideile reflexive.
 Deci ideile sunt provocate de capacitățile obiectelor, pe care Locke le numește calități. Locke
evidențiază două tipuri de calități: primare și secundare. Calitățile primare sunt simple și sunt
inseparabile de corpuri, ele nu depind de senzație (întinderea, forma, mișcarea, soliditatea). Iar calitățile
secundare nu sunt reale, ele provin din modul omului de a percepe calitățile primare (miros, culoare,
sunet).
Locke împarte ideile în două categorii: simple și compuse. Din cele compuse fac parte modurile,
substanțele și relațiile. În conceptul lui Locke noțiunile abstracte sunt mai mult sau mai puțin iluzii, de
aceea ajunge la concluzia că limitele cunoașterii umane este senzația. De aceea Locke trece la de
principiul său filosofic, la filosofia carteziană, care spune că Dumnezeu și noțiunile abstracte sunt
cunoscute prin intuiție.
Conceptul social al lui Locke se bazează pe rațiune, care în opinia lui Locke este legea după care omul
trebuie să trăiască în societate. Principiile de bază al rațiunii sunt:
- Oamenii sunt egali de la natură
- Oameni sunt liberi de la natură în activitate, în modul de a dispune de proprietate și
personalitate
Despre stat Locke spune că s-a format în baza unui contract, însă spre deosebire de Hobbes, Locke
spunea că puterea statului nu este absolută. Puterea este compusă din 3 puteri: legislativă, executivă și
federală. Drepturile statului sunt limitate, iar cetățenii au dreptul să se răscoale împotriva statului în caz
că le sunt încălcate drepturile.

George Barkeley
Barkeley susține concepția rațională despre lume și critică concepța substanțială a lui Newton.
Barkeley pornește de la filosofia lui Locke, însă renunță la experiența exterioară și creează o filosofie
bazată numai pe senzații.
Barkeley promova ideea că oamenilor li se pare că văd lucrurile în spațiu, că de fapt perceperea
spațiului este un rezultat al raționamentului este generată de asociațiile continue de senzații. Barkeley
deasemenea existența calităților secundare și primare, afirmînd că ele snt doar date psihice. Pentru
Barkeley există real doar singularul, pentru că numai el este dat în senzații, însă prin realitate nu se
înțelege nimic ce este independent de senzații. De aici și vestita lui frază : a exista înseamnaă a fi
perceput.
Despre idei Barkeley susține că nu există idei generale. Cum de exemplu nu ne putem imagina un
triunghi la general, însă putem să ne imaginăm un triunghi concret: isoscel, ascuțit, dreptunghic etc.
Există doar idei despre obiecte singulare, care sunt prezentate drept idei generale.
Despre știință Barkeley spune că are scopul de cunoaște obiectele singulare, și folosește în acest scop
semnele (cuvintele), care desemnează doar lucrurile particulare.

David Hume
Este un sceptic și critică filosofia , afirmînd că ea nu vede limitile cunoașterii, neajunsurile intelectului și
a simțurilor. Hume susținea ideea că toate cunoștințele vin din experiență. Cunoștințele sunt compuse
din 2 clase de obiecte: idei și impresii. Impresiile sunt reprezentări puternice, intensive, apropiate de
original. Iar ideile snt reprezentări slabe, sunt amintiri a impresiilor concrete, de aceea ideile sunt legate
de memorie și imaginație.
Ideile la rîndul lor se împart în 2 clase: simple și compuse. Ideile simple se formează pe baza
impreisilor, iar cele compuse apar în rezultatul travaliului intelectului, prin combinare și abstractizare.
Hume deasemenea critică ideile abstracte. El afirma că ideile abstracte nu sunt universale, ci
particulare.
 Hume critică și cauzalitatea. El începe de la ideea că există două tipuri de cunoaștere: una autentică,
alta incertă. Cea autentică are loc în algebră, matematică, iar cea incrtă în știința despre natură. Știința
despre natură se bazează pe noțiunea de cauză. Hume spune că cauzalitatea nu poate fi cercetată cu
ajutorul rațiunii, ci doar cu ajutorul simțurilor.

20. Filosofia modernă. F. Bacon.

21. Filosofia modernă. Raționalismul.

Rene Descartes!!
Un reprezentant important al acestui curent este filosoful francez Rene Descartes, care și-a
concentrat atenția asupra metodei matematicii. El afirma că anume matematica poate servi drept
exemplu pentru o metodă științifică, deoarece în celelante științe judecata este lipsită de claritate,
și este adesea contradictorie. El înaintează 4 reguli pentru cercetarea științifică, care au marcat
începutul gîndirii moderne:
1) Regula evidenței
Care spune că o cercetare nu poate fi începută pînă nu sunt clare premizele, postulatele de
bază, deoarece nu se pot utiliza idei neclare și vagi. El îndeamnă să evităm cu grijă graba
și prejudecata, ca să nu primim un lucru ca adevărat înainte de-al fi cunoscut. Iar cînd îl
vom cunoaște cu adevărat, nu-l vom pune niciodată la îndoială.
2) Regula divizării întregului în părțile lui componente
Care spune că orice problemă trebuie analizată și divizată în probleme mai mici, care pot
fi soluționate mai ușor, astfel se va ajunge la simplitate și corectitudine
3) Regula sintezei
care spună că după analiză trebuie să restabilim obiectul rațiunii, astfel înțelegînd
problemele complexe
4) Regula controlului riguros
Care spune că atît analiza cît și sinteza trebuie supuse unui control riguros, ca să fii
convins că nu ai lăsat nimic la o parte

Descartes deasemenea afirma că pentru matematică sunt foarte importante deducția și intuiția,
de aceea cercetările trebuie începute de la îndoială. El spune că analizînd cunoștințele anterioare,
poți pune la îndoială orice, deoarece aceste cunoștințe se bazează pe experiența senzorială, astfel
ajunge la concluzia ”dacă te îndoiești, înseamnă că gîndești, iar dacă gîndești înseamnă că exist”.
Așa apare fraza Cogito ergo sum (dacă gîndesc – exist), care reprezintă adevărul lui Descartes.
El apelează la Dumnezeu pentru a efectua trecerea de la evidența rațională la exterioară.
Descartes spune că ideile înăscute sunt o moștenire dumnezeiască, ca omul să poată înțeleagă
lumea, iar principala idee înăscută este ideea de Dumnezeu.
Descartes întelege prin Dumnezeu o substanță infinită, independentă, a-tot-puternică cu care au
fost creat și produs totul. Iar omul este o substanță finită, care nu ar putea exista, dacă nu ar
exista o substanțp infinită care să pună în omul substanța finită.
Despre lume Descartes spune că este substanțială, deoarece substanța este baza lucrurilor și
spiritului. De aceea există două substanțe: materială (fundamentul lucrurilor materiale) și
spirituală (fundamentul fenomenelor spirituale).
 Substanța materială se caracterizează prin întindere, caracterizată prin figură, formă, mărime,
prin mișcare, care este impusă din exterior, prin impulsul mecanic. Iar celalante proprietăți, ca
miros, gust, sunet, sunt subiective, deoarece nu sunt clare și distincte.
La Descartes Universul devine un mecanism, în care există anumite principii:
- Cantitatea de mișcare este constantă
- Inerția (direcția mișcării se schimbă prin lovitura exterioară)
- Corpul uman, animal este deasemenea un mecanism
Substanța spirituală nu poate fi explică prin legile mecanicii. Însușirile de bază ale ei fiind:
gîndirea, imaginația, voința. Această substanță permite omului să cunoască lumea materială.

Baruh Spinoza
Spinoza se bazează pe ideea că omul în viată trebuie să fie fericit. Aceasta este esența omului,
prin care omul caută să-și mențină existența. Fericirea depinde de conștientizarea locului omului
în lume.
Spinoza spune că este important să cunoști natura lui Dumnezeu, care de fapt nu este un om,
precum afirmă creștinii, ci este identic naturii. Spinoza deduce două ipostaze ale lui Dumnezeu:
- În natura naturans (natura naturantă), care reflecăă funcția creatoare a lui Dumnezeu
- Natura naturata, care reflectă creația, rezultatul activității dumnezeești.
Spinoza afirma că natura naturantă este substanța lumii, iar cea naturată sunt stările lumii. Iar
înțelegere acestora permită să cunoaștem structura lumii.
Filosofia lui Baruh Spinoza se bazează pe cîteva idei principale:
1) Dumnezeu în ipostaza de natura naturantă este substanța lumii reale
Care spune că tot ce există este necesar, nu întîmplător, iar Dumnezeu n-are scopuri, ci
acționează doar în virtutea necesității sale, el fiind cauza imentă a tuturor lucrurilor.
Puterile dumnezeiești sunt infinite la număr, însă omul cunoaște doar doua: întinderea și
gîndirea, unde întinderea corespunde substanței materiale, iar gîndirea – spirituale.
Acestea sunt atributele dumnezeiești. Iar substanța este doar una – Dumnezeu.
2) La crearea lumii corporale și lumii spirituale iau parte și modurile
Spinoza afirma că lumea este o modificare a substanței, iar modurile sunt modificările
substanței. Totalitatea lucrurilor sunt rezultatul activității găndirii și întinderii, unde
modalitatea gîndirii sunt ideile, iar mod. întinderii sunt corpurile.
Spinoza deasemenea face o analiză complexă a pasiunilor. El afirma că există 3 afecte
fundamentale (plăcerea, neplăcerea, dorința), care generează toate pasiunile (iubirea, ura,
bucuria, disperarea, siguranța etc). De înțelegerea acestor pasiuni depinde procesul de
cunoaștere, care poate fi 3 tipuri: senzorială, rațională și intuitivă.
Spinoza spunea că iubirea lui Dumnezeu este cel mai înalt sentiment uman, de aceea
cunoașterea intelectuală a lui Dumnezeu este cea mai înaltă formă a cunoașterii, astfel încît
fericirea omului depinde de iubirea față de Dumnezeu.

Gotfrid Leibniz
Asemeni lui Descartes și Spinoza crează o sitemă metafizică la baza cărei pune ideea
substanței, însă spre deosebire de ei Leibniz susținea că fenomenele nu pot fi explicate, bazîndu-
se doar pe principiile mecanice.
Leibniz a încercat să înlocuiască noțiunile filosofiei antice și scolastice cu noțiuni și idei noi,
împrumutate din matematică și mecanică. El considera că există anumite cunoștințe, pe care le
numea ”cauză finală” și ”forma substanțială”, fără de care nu se poate vorbi despre o filosofie
adecvată. Aici el se referea la succesele lui Platon și Aristotel, pe care le considera mult mai
valoroase decît cele a lui Descartes. Astfel Leibniz promova ideea că filosofii moderni trebuie să
mediteze asupra cunoștințelor medievale și antice.
După Leibniz, scopul joacă un rol fundamental, deoarece cercetarea adevărată trebuie să se
bazeze atît pe principiile cauzei eficiente, cît și pe principiul finalităii. Lumea a fost creată, iar
creația nu poate fi lipsită de scop.
Leibniz deasemenea afirma că e imposibil să explici esența fenomenelor prin cauzele care le
propuneau modernii: întinderea, mișcarea, figura, numărul. El le considera doar cauze exterioare.
De exemplu, întinderea nu poate explica mișcarea, însă puterea poate. În acest caz, puterea este
forma substanțială.
Pentru Leibniz ideea dualității substaneței tot era străină. El afirma că substanța este ființă și ea
nu poate fi divizată. În opinia lui substanța este multiplă și de dimensiuni infinite de mici, pe care
le numește monade. Monadele precum conștiința sunt alcătuite din reprezentări, și sunt de 3
tipuri:
1) Monade nule/pasive – sunt inferioare și își formează închipuiri incerte despre lume
2) Monade-suflete – sunt superioare și își formează reprezentările prin intermediul
senzațiilor
3) Monade-spirite – reprezentările sunt conștiinte
Fiecare monadă ocupă un anumit loc în spațiu, adică își formează un anumit punct de vedere
asupra Universului, care se va deosevi de punctul de vedere ale celorlante monade. Însă există
monada monadelor, Dumnezeu, care reprezintă înțelegerea perfectă a realității, pentru că include
în sine toate punctele de vedere.

22. Raționalismul lui Rene Descartes.

23. Pozitivismul și etapele lui de dezvoltare.

Întrebarea esențială a filosofiei pozitiviste este relația dintre gîndirea concretă și gîndirea metafizică,
dintre științele pozitive și filosofie. Filosofii acestui curent dau prioritate cunoștințelor bazate pe
experiență. Dacă o anumită generalizare poate fi redusă la cunoașterea fenomenală atunci ea este
considerată adevărată, dacă nu poate fi redusă la fenomene concrete atunci este considerată lipsită de
sens. Din acest punt de vedere pozitivismul critică metafizica și teologia.
Pozitivismul trece prin 3 etape în dezvoltarea sa.

Primul pozitivism
Fondatorul este O.Comte, care promova ideea că filosofia trebuie să fie cu caracter de știință și ideile
ei trebuie să fie la fel de precise ca și ideile științei. În conceptul lui Comte filozofia pozitivă constă din
reguli generale cu privire la cunoaștere, iar scopul ei este de a asigura disciplina inteligenței și să
satisfacă nevoia teoretică ca cea practică.
Filozofia pozitivă studiază nu cauzele, ci legile căror li se supun fenomenele. Comte sustinea că cauzele
sunt necunoscute pentru om, unica ce el poate cunoaște este raporturile de succesiune sau similitudine
dintre fenomene, care spre deosebire de cauze sunt constante. Astfel Comte evidențiază obiectul
filozofiei pozitive: cunoașterea fenomenelor și legilor acestora, reduse la raporturi de succesiune și
similitudine.
În opinia lui Comte progresul social este determinat de progresul intelectual, iar dezvoltarea gîndirii
umane trece prin 3 stadii:
- Teologic
 - Metafizic
- Pozitiv
În stadiul teologic explicarea fenomenelor se face prin acceptarea existenței unei forțe supranaturale.
În stadiul metafizic omul nu mai apelează la forțele naturale, ci explică fenomenele prin atribuirea
fiecăruia la o entitate corespunzătoare,
Iar în stadiul pozitiv omul abondonează încercările de a găsi cauzele și de a răspunde la întrebări
teologice și metafizice, și trece la acceptarea cunoștințelor exacte culese de științele pozitive. Aceste
cunoștințe trebuie să fie culese de știință, care să stabilească anumite legi, relații de succesiune și
similitudine, de care să se conducă ceilanți.
În această situație rolul filosofiei se reduce la sistematizarea și integrarea datelor științei pozitive. În
sistematizare Comte utilizează 3 principii:
- De la simplu la compus
- De la abstract la concret
- Principiul istoric, în dep de timpul apariției științei
Sitema științelor capătă următoarea formă:
- Matematica
- Astronomia
- Fizica
- Chimia
- Fiziologia
- Fizica socială
- Morala

Pozitivismul faza a doua (empiriocriticism)

În opinia filosofilor acestui curent știința trebuie să se ocupe doar de analiza fenomenelor.
Reprezentatul E. Mach demonstrează că noțiunile de timp și spațiu absolut nu pot fi utilizate ca noț
universale în filosofie și știință. Noțiunile sunt lipsite de sens. El ajunge la concluzia că în cercetarea
naturii cel mai principal este legătura dintre fenomene.
Fenomenele sunt privite de Mach ca un ansamblu de senzații. Mach spune că există doar senzații și de
ele sunt legate stările omului. Senzațiile după Mach nu sunt retrăiri personale, ci fenomene de sine
stătătoare, și le numește elemente. Așa Mach elimină contradicția dintre obiect și subiect, senzație și
lucru, susținînd că sarcina principală a științei este de a analiza experiența senzorială, adică a
elementelor.

Pozitivismul în stadiul al treilea (neopozitivism)

Spre deosebire de filosofia tradițională, neopozitivmsul nu este preocupat de cercetarea realității
subiective, a obiectelor și legităților acestora, ci de analiza limbajului prin intermediul căruia este
descrisă realitatea. După părerea acestor filosofi majoritatea neclarităților care există în știință se
datorează întrebuințării incorencte a limbii. De aceea ei se procupau de cercetarea limbii pentru a
exclude din ea raționamentele lipsite de sens, psudoproblemele și paradoxurile. Ei căutau să
construiască un limbaj logic corect.
Filosoful B. Russell susținea că apariția paradoxurilor în matematică se datorează prezenței greșelilor
de natură logică în conținutul matematicii, dar pentru a le identifica este necesară elaborarea unei noi
logici, care ar face posibilă soluționarea lor.
Atît Russell cît și filosoful R. Wittgenstein critică neajunsurile limbii naturale:
- Cuvintele limbajului natural nu sunt univoce
- Un cuvînt poate avea mai multe sensuri, sau mai multe cuvinte pot avea același sens
- Sensul cuvintelor deseori este vag, neclar
 - Unele cuvinte sunt lipsite de snes
- Regulile de formare a frazelor nu sunt perfecte din punct de vedere logic
Bazîndu-se pe aceste neajunsuri ei au încercat să formeze un limbaj logic în care să fie înlăturate aeste
neajunsuri. Schema unui astfel limbaj era văzut astfel:
- Elementele de bază sunt denumirile, care trebuie să fie simboluri care corepund strict cu
obiectele descrise
- Diferite combinații de denumiri formează propoziții simple atomare care nu mai pot fi separate
- Din propoziții atomare, cu ajutorul legăturilor propoziționale se pot forma propoziii moleculare,
care pot fi separate în propoziții atomare
- Gramtica limbii perfecte este gramatica logică
- Structura unui astfel de limbaj trebuie să fie scheletul teoriei științifice

24. Filosofia lui A. Schopenhauer.

Arthur Schopenhauer a fost un filozof german, cunoscut - mai ales - prin teoria sa asupra
primatului „voinței” în sfera reprezentării lumii și în comportamentul uman.
Sub influența lui Platon și a lui Immanuel Kant, Schopenhauer se situează în problema teoriei
cunoașterii pe poziția idealismului. Bazat pe achizițiile științelor naturale, dezvoltă un punct de
vedere original asupra fiziologiei percepției. După Schopenhauer, lumea exterioară există numai
în măsura în care este percepută și prezentă în conștiința omului, deci ca reprezentare. El nu este
totuși întru totul de acord cu Kant, care considera că "lucrul în sine" (das Ding an sich) ar fi mai
presus de orice experiență senzorială și în consecință nu ar putea fi cunoscut. Schopenhauer
susține că Voința stă la baza reprezentării lumii, având o puternică forță lipsită de rațiune și de
scop. Spre deosebire de Hegel, consideră că lumea și istoria sunt lipsite de sens și de o țintă
finală. Voința stă nu numai la baza acțiunilor omului, ci determină întreaga realitate, organică sau
anorganică. Voința se manifestă în lumea animală ca forță vitală și ca impuls spre procreare.
Această teorie asupra "primatului voinței" reprezintă ideea centrală a filozofiei lui Schopenhauer
și a avut, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în actualitate, o influență
crescândă asupra gândirii filozofice

Estetismul
Concepțiile lui Schopenhauer asupra literaturii și artei sunt o consecință directă a pesimismului
său și a influenței filozofiei budiste. Voința este un impuls existențial care nu dă nici o satisfacție,
dimpotrivă, creând permanent noi necesități ce nu pot fi în întregime satisfăcute, devine o sursă
de suferință. De aceea nu poate exista o fericire de durată; viața este o vale a plângerii, plină de
dureri. La un nivel superior, însă, omul se poate sustrage dictatului Voinței, reușind să se
elibereze. Eliberarea de suferință se realizează prinnegarea Voinței, care poate fi obținută prin
contemplația artistică sau prin asceză, renunțare și meditație. Prin artă, omul scapă de sub
dominația Voinței și devine un "subiect pur și pasiv al cunoașterii".El a fost numit al doi-lea
Budha.

Concepții asupra moralei

În timp ce omul se poate elibera doar temporar de cătușele Voinței prin contemplația artistică,
concepția etică a lui Schopenhauer dă soluția negării durabile a Voinței. Spre deosebire de Kant,
etica lui Schopenhauer nu se bazează pe rațiune și pe legile morale; el vede în "milă" singura
modalitate a comportamentului moral. Prin compătimire și înțelegerea suferinței lumii, omul își
depășește egoismul și se identifică cu semenii săi (Über die Grundlage der Moral, 1840).
Metafizica lui Schopenhauer poartă eticheta budismului; tot astfel etica sa este impregnată de
concepția budistă asupra lumii și de misticismul creștin.

25. Filosofia lui F. Nietzsche.

 Friedrich Wilhelm Nietzsche este cel mai important filosof al secolului al XIX-lea, care a
exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată, asupra gândirii filosofice a generațiilor ce
i-au urmat.
Filosofia lui Nietzsche gândește reevaluarea filozofiei și artei Greciei din perioada istorică cea
mai veche. Nietzsche identifica în tradiția greacă patru etape:
1) etapa obscură a Titanilor când lumea era indefinită;
2) etapa rațiunii echilibrate și a visării (apolinicul);
3) etapa haosului, a beției, a dezordinei, a băuturilor narcotice (dionysiacul);
4) etapa acordului între apolinic și dionisiac, unde starea de beție este limitată de o rațiune
echilibrată. În special tragedia greacă (Eschil, Sofocle) a fost interpretată ca o expresie a
impulsului vital care se reîntoarce asupra sa însuși, limitând ordinea și dezordinea, ambele
înțelese în termeni radicali, excesivi.
Nietzsche critică valorile fundamentale ale societății ultra-raționalizate în care trăia, ajungând la
negarea principiilor enciclopediste ce exclud vitalismul existenței.
Conceptul de "voință de putere" joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche - un instrument
pentru înțelegerea lumii. Proiectul lui de reevaluare a conceptelor tradiționale ale metafizicii va
antrena abolirea valorilor idealiste, în special ale creștinismului, dar și ale istoricilor. Voința de
putere este analizată ca relație internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii,
ca pathos fundamental, și nu numai ca dezvoltare a unei forțe. Această concepție permite
depășirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli și a speranței într-o lume de
dincolo, acceptarea vieții în ceea ce comportă ea ca aspirație spre putere. Astfel, contrar falselor
interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic și
intelectual, ci reprezintă o tendință în evoluție, așteptată și dorită de om: "Am venit să vă vestesc
Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit" (Așa grăit-a Zarathustra). Omul este așadar o
punte între maimuța antropoidă și supraom, un element tranzitoriu în evoluție (cf. parabola
acrobatului din Zarathustra).
Pornind de la premisa voinței de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe
prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor și afectelor, conștiința nefiind decât
perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forțelor subconștiente. Nietzsche face distincție între
morala celor slabi și cea a celor puternici. Astfel, în concepția lui, mila, altruismul, toate valorile
umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei
frumuseți morale și a se convinge de propria-i superioritate.
Nietzsche este considerat un filosof vitalist. El propovăduiește toate virtuțile omului sănătos, ale
omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului care știe să susțină pe
umerii săi libertatea. Ca o ironie a celor susținute, Nietzsche a fost toată viața sa un om bolnav.
Motivul principal pentru care el renunță la cariera universitară este boala sa care se înrăutățise.

26. Metafizica. Esența ei.

Metafizica abordează o problematică ce o depășește pe ceea care privește existența noastră concretă,
determinată spațio-material. Ea este cunoașterea absolutului, adică procuparea metafizică privește
realitatea din punct de vedere al eternității, a ceea ce este permanent, fără început și sfîrșit.
Metafizica are de rezolvat două probleme:
Prima, cum este posibilă cunoașterea metafizică, adică car sunt mijloacele ei de cunoaștere.
A doua, ce este însăși această realitate, adică ce există real.
Naie Ionescu susține că metafizica este un drum care trebuie urmat, căci metafizica există, fără doar și
poate prin ea însăși și pentru ea însăși; ea este o experiență trăită personal, o soluție personală, care
depinde mult, are efecte și implicații nemijlocite asupra celui care o realizează.
Schițăm înțelesul metafizicii în lucrările lui Nae Ionescu:
- Preocupările metafizice depășesc viața noastră de toate zilele;
 - Cunoștința sau atitudinea metafizică este o trăire a realității;
- Metafizica este în adevăr un cod de trăire și de valorificare a realității în raport cu anumite
necesități și probleme proprii;
- Metafizica este legea stabilită în trăire însăși a procesului, adică surprinderea secretului
existenței însăși.
Procuparea metafizică consideră realitatea din punct de vedere al eternității. În acest sens trebuie să
înțelegem că metafizica este și trebuie să fie o știință a absolutului, pentru că absolutul înseamnă
necondiționat și necondiționat înseamnaă veșnic, iar veșnic înseamnă ceac nu cunoaște timp; pentru că
veșnicia nu este infinitatea timpului, nu este timp prelungit la infinit.

Problema fundamentală a metafizicii este fundamentul existenței, fundamentul cosmosului în general,

principiul fundamental din care decurge totul.
Metafizica este fel de a interpreta, de a valorifica realitatea, care reprezintă puncte de vedere ce sunt
de natură personală.
Este evident că orișice metafizică poate să ajungă și este necesar să ajungă la problema unei relaități
ultime.

Trei definiții de bază a metafizicii:

1. Stiință a existenței ca existență
2. Știință a primelor principii și cauze
3. Știință a absolutului

Din cele spuse anterior reiese, că metafizica este necesară omului pentru a înlegere: ce există ca atare
și cum să se comporte omul în condițiile acestei existențe. Dacă prima ființă este Dumnezeu, atunci el
întemeiază orișice existențp particulară și atunci este bine să ascultăm de cuvîntul lui. Dar dacă u existp
această ultimă ființă și există natura, pur și simplu, atunci ea întemeiază existența noastră, și, atît
cunoașterea cît și comportarea noastră depinde de această ultimă existență. Atunci cunoașterea
științifică ne arată drumul spre ceea ce este ființa ca atare.
În filosofia contemporană mai de se utilizează în locul metafizicii noțiunea de ontologie.

27. Ființa – concept fundamental al ontologiei.

Obiectul ontologiei este ființa sau existența.
Noțiunea de ființă:
Orișice discurs filosofic presupune ceva exitent, de altfel gîndirea nu are obiect de reflecție
filosofică. Însă ființa este trată de filosofi diferit. În filosofie sensul general al temenului a fi este
cel acordar de Aristotel: ființa este reflecția ce are în vedere primele principii și cauze. Ființa este
numele pentru tot ce există. Ființa și nul sunt același lucru și de aceeași natură, pentru că apar
împreună ca principii și cauze. Termenul existența provine de la termenul grecesc to on redat în
latinp prin termenul ens entitate. Cicero utilizează un derivat a lui to on și anume sistere ex a ieși
în afară, cu sensul de a fi în afară de neant și de pură posibilitate. În latină va fi menținută
semnificația de existență ca întreg, diferită de părțile ei.

28. Conceptul de existență în filosofie. Existență și esență.

Reflecția asupra existenței este cocomitent și o reflecție asupra esenței existenței, căci a
explica ce este existența înseamnă a-i preciza esența, natura.
Esența este ceea ce prin care o ființă este ceea ce este și nu altceva. Altfel spus, esența este
ceea ce constituie și determină un lucru și-l distinge de alte lucrui. Din punct de vedere logic
 esența este ceea prin care ceva este inclus în specia sa. În limbajul filosofic se mai ultilează și alți
termeni sinonimi cu esența: rațiunea, în plac logic conceptual al acelui lucru; natura în sens de
prim principiu, constitutiv și întemeietor al acelui lucru; substanța, lucru care există prin sine și
în sine; forma ca principiu determinant al esenței unui lucru; quiditate, ca răspuns la întrebarea
ce este cutare, răspuns ce ia forma unei definiții.
Termenului esență i s-au conferit două semnificiații: esență reală, esența ideală, esență
individuală și universală.
Esența reală este cea care există propiu-zis, sau poate să existe, independent de conștiință, și
poate fi individuală sau universală.
Esența individuală redă natura individuală a aunui lucru, ca principiu întemeietor al însușirilor
individuale.
Esența universalp este abstractă și exprimă natura comună a lucrurilor reunite într-o specie.
Esența ideală ia forma unui concept formulat de rațiune și poate fi corespondentul logic al
esneței reale sau o simplă ficțiune fără corespondent.
Conceperea concomitentă a existenței și esenței se justifică că existența este faptul ce există,
actul esenței, ceea ce prin care esența devine actuală și efectivă, iar esența este ceea în ce un
lucru constă. Lucrurile sunt unite prin existență, prin faptul ca sunt și se deosebesc prin ceea ce
sunt, prin esență.

29. Arhitectonica existenței la Aristotel.

În filosofia lui Aristotel lumea capătă o altă arhitectonică. La el existența se diversifică și se stratifică
într-o serie de etaje de la ființă însăși pînă la lucrurile individuale. Între cele două lumi(existență ca
existență și individuațiuni) se situează universele. Aristotel își propune să identifice ceea ce este comun
existenței în trecerea de la sensibil la inteligibil, sau principiile ce întemeiază existența, materia și forma.
Referindu-se la exista determinată Aristotel va distinge patru modalități de a fi:
1) Existența ca accident ce smenifică o determinare a unui lucru ce i se atribuie unui lucru după
adevărul ei, dar care nu este necesară nici constantă (om lăudăros, haină neagră). Accidentul ne
fiind necesar este înrudit cu neființa;
2) Existență ca potență ce se referă la existența părților ce alcătuiesc întregul existenței, părțile nu
există separat ci coexistă. Potența are și sensul de capacitate de a se transofrma, de a deveni
altceva, precum statuia ce există ca potență în marmură;
3) Existența ca act ce se referă la mișcare, ceea care săvîrșește potența în realitate, actualitate;
4) Existența după cele zece categorii: substanța, cantiate, calitate, poziție, acțiune, loc, relație și
timp. Categoriile exprimă în plan ontic felurile fundamentale de a fi ale oricărei existențe, sunt
esențiale și sesizabile prin intelect. Ele nu exprimă o pluralitate de noțiuni, ci multiplicitatea
modurilor existenței determinate, și snt esențe, determinări proprii lucrurilor, și deci purtătoare
de existență. Astfel, pentru Aristotel, lumea esențelor nu este transcendentă lumii lucrurilor, ci
lucrurile ca existențe determinate au esențp ce poate fi cunoscută;
5) Existența ca ceva adevărat, ca opusă nonexistenței în sens fals. Aristotel pricizează faptul că
sensul cel mai propriu al existenței și nonexistenței este de adevăr sau fals; filosofia ca știință a
existenței este totodată și știinșa adevărului, căci existența determinată are atăt adevăr cîtă
existență are.

30. Interpretarea existenței în filosofia modernă.

Perspectiva semnfiicării existenței se modifică î gîndirea epocii moderne, cînd prin instaurarea
raționalismului și criticismului se proclamă primatul raționalului asupra existentului, alc
reativității și activității subiectului. În acest cadru existența și esența nu mai sunt concepute ca
 fformînd o unitate, ca fiind identice; esența nu mai este substratul, substanța, ci forma logică. R.
Descartes și mai ales Im. Kant vor considera că cercetarea existenței necesită o cercetare
prealabilă a condițiilor, formelor subiective de cunoaștere, prioritar devenind acum cum
cunoaștem în loc de ce cunoaștem. Conceptul fundamental devine relați, iar ontologia din
susbstanțială devine relaționistă. F. Bacon înlocuiește instrumentariul cunoașterii antice cu
metode noi, iar categoriile aristotelice nu mai exprimă realități de sine stătătoare, constante ale
existenței, ci redau structuri ale subiectului.

31. Ființa în interpretarea filosofiei contemporane.

Epoca contemporană va lărgi orizontul existenței aflat în atenția ontologiei, prin centrarea
discurului filosofic spre zoen ce țin de creativitate, viața și activitatea omului, valorile și cultura
sa. Subiectul activ devenind centrul de ordonare a lumii și explicare a acestuia. Aceasta va
impune noi resemnificări asupra conceptului de existență.
Una dintre cele mai influente concepții în filosofia contemporană este existențialismul.
Reprezentantul acestuia, M. Heidegger, se va impune printr-o nouă manieră de a gîndi existența.
Conceptul fundamental al filosofiei sale este existența în sens antic to on (ființă), dar raportat la
om. Cuvîntul german utilizat de Heidegger în ontologia sa este Dasein, prin care semnifică
exsitența ca lov privelegiat al adevărului ființei. Esența dasein-ului o constituie existența sa, ca
existență umană. Enunțul fundamental al filosofiei sale este doar omul există care nu anulează
restul existenței, ca fiind ireal și aparent, ci exprimă acea ide că omul este acea ființare a cărui
ființă se distinge prin situarea fermă și deschisă în stare de neascundere a ființei. Altfel spus,
omul este existența autentică, în sine, care are conștiința reprezentării existenței ca existență,
fiind existența prin conștiință, existență umană, ca adevărată existență. Dasein-ul nu are ființă
determinată odată și pentru totdeauna, ci aceasta se naște și devine permanent prin
confruntarea cu modalitățile sale de a fi. Determinările ființei nu mai sunt categoriile lui
Aristotel, ci existențialii: faptul de a fi în lume, faptul de a fi laolaltă, înțelegerea, libertatea,
proiectul, grija, faptul de fi întru moarte. Heidegger va distinge între planul ontic, cînd existența
desemnează planul de a exista și planul ontologic cînd existența este determinată de modurile
sale. EL va concepe două moduri de a exista: faptul de a fi în chip nemijlocit, propriu lucrurilor
materiale, și existența proprie omului, ca ființă ca gîndește și decide. Relația omului cu lumea
este de tip cognitiv și activ, omul manifestîndu-se liber, nedominat de imediat, ci dominînd
ființarea. Cunoașterea filosofică asigură aproprirea omului de esența sa, de ființă ca ființă
umană, spre deosebire de știință în care raportarea la lume este tot cognitivă, dar după lucru,
supusă și asertivă lumii, care îngrădește libertatea. Atunci cînd omul trăiește conform condiției
sale, destinului ființei sale, se realizează existența omenească, autentică, destinul său fiind de a
trăi lier și în adevăr.
Concepția hedeggeriană despre existență se regăsește în opera lui J.P. Startre pentru care
existența desemnează conștiința trăirii în libertate. Omul este proiect, se autoconstruiește, își
construiește o esență care este a sa, după cum știe să trăiască în situație.

32. Existență – realitate.

De acum în atichitate existența a fost concepută ca reală și ideală. Realul este considerat
starea de fapt, efectivă, întrupată, realitată a existenței, care există independent de spriit.
Existența ideală semnifică tpt ce are o natură ideală, viața spirituală. Cele două domenii au fost
gîndite în filosofia tradițională ca fiind două lumi distincte, separate și ireductibile, numite
lumea externă și lumea internă. Existența reală mai este numită lumea obiectivă, iar cea reală
lumea subiectivă. Prima cuprinde realitatea exterioară conțiinței, cea de a doua curprinde
procesele și conținutul conștiiței noastre. Conținutul realității obiective îl alcătuiește materia în
 mișcare, structurată spațio-temporal, cu toate determinările și procesele sale obiective, în afară
de subiectivitate, care determină viața psihică.
Ideea existenței a două lumi distincte este părăsită în epoca contemporană, cînd se apreciază,
că din punct de vedere ontic, existența este una, cele două zone avînd același statut. Dacă lumea
este înțeleasă ca integritate, ori totalitate a lucrurilor existente, atunci ea curpinde deopotrivă
sfera obiectivului și a subiectivului. Subiectivul nu este un alt mod de a fi, ci un anume mod al
ontologicului, și anume modul specific uman de a lua cunoștință cu restul lumii. Doar din punct
de vedere psihologic procesele și fenomenele de conștiință sunt altceva decăt fenomenele
existneței externe; pentru ontologie obiectivul și subiectivul sunt date ale aceleiași lumi. Această
viziune respinge atît teza materialismului, după care materialitatea lumii predomino spiritul și
acesta devine dependent de materie, cît și spiritalismul, care susține că spriitul predomină
corporalul, dimpotrivă conștiința este în lume, asemeni și alaături de alte existențe. Doar în plan
gnoseologic obiectul predomină, iar subiectul este secundar, iar în plan axiologic subiectul este
mai valoros.
Filosoful român M. Florian susține că existența poate fi împărțită în 3 clase de obiecte: reale
(corpuri și suflete), nereale sau fictive(ale iamginației și iluziei) și neutrale sau suprareale
(obiectele formale ale științe). Ultimul timp tot mai mulți filosofi susțin necesitatea divizării
existenei în 3 lumi: materială, ideală și lumea creată de om (lumea științei).
Cercetarea conținutului conceptului de existență presupune și o analiză din perspectiva
dinamicităii și istoricității acesteia, fapt care relvă că existența cuprinde nu numai o stare
afectivă, realizată, ci și una realizabilă, posibilă. Atributul de existență îl are nu numai ceea ce s-a
realizat, ci și ceea ce se poate realiza, posibilul. Distincția real-posibil, ca moduri de existență în
devenire, explică caracterul istoric al Universului. Posibilul precede realul, el prezintă condițiile
necomplete ale realului.

33. Conceptul de realitate în știință. Realitatea fizică.

Dezvoltarea științei a condus la crearea unui noi cadru conceptual despre existență și
determinările ei. Dezvoltarea fizicii și a matematicii a făcut posibil crearea unor concepte
specifice precum cele de relaitate fizică și realitate matematică. Conceptul de realitate fizică a
apărut în rezultatul polemicii epistemologice între Enstein, Bohr și Heisemberg, Born,
Cshrodinger, Planck ș.a., cu privire la interpretarea teoriei cuantice, dar neînsoțit de o
semnificare exactă a conținutului său. Se poate aprecia că sensul este cel de realitate
determinată din punctul de vedere al teoriilor din fizică, realitatea ca obiect al acestora.
Dacă în fizica clasică se admitea fără nici o rezervă recunoașterea realității obiective a lumii
fizica, fizică contemporană, prin înderpătarea de realitatea empirică, instrumentalizarea și
matematizarea ei, a pus în discuție problema relațiilor dinre limbajul și teoriile sale cu lumea
reală. În noul context științific apare întrebarea, dacă obiectele și stările redate în conceptele și
teoriile fizicii au existență în sine, în afară și independent de observații și măsurători; dacă
conceptele teoretice au valoarea cognitivă, se referă la ceva real sau au doar o valoare
instrumentală, operațională ca simple ficțiuni. Majoritatea savanților au acordat o valoare
cognitivă construcțiilor teoretice explicative, ca fiind imagini explicative asupra fenomenelor și
proceselor reale. Perfecționarea modului de exprimare al limbajului științific a generat o
legătură inseparabilă între formalismul matematic al teoriilor fizice și conținutul lor explicativ.
Referitor la conceptul noi de realitate fizică s-au prefigurat mai multe poziții. Pentru A. Einstein
termenul posedă diferite sensuri:
1) Realitate fizică drept realitate obiectivă;
2) Realitate fizică drept imagine adecvată a realității obiective;
3) Relaitate fizică drept fundament empiric al științei.
 Această poziție a lui Einstein îl va face să respingă punctul de vedere a școlii de la Cpenhaga și
la o înțelegere incorectă a domeniului fizicii cuantice, el va respinge legile statice ale fizicii
cuantice, ignorînd caracterul boiectiv al probabilității.
Pentru întemeietorii fizicii cuantice conceptul de realitate fizică consemnează altceva și anume
noua situație gnoseologică creată în fizică. Pornind de la constatarea că nu există o graniță certă
între ocmportarea obiectelor în sine și interacțiunea lor cu aparatele de măsră prin relaitate
fizică se va desemna anume această situație, a fenomenelor cuantice a căror comportare estre
determinată de intracțiunea loc cu condițiile experimentale. Astfel noțiunea de realitate fizică s-
a constituit la confluența ontologicului cu gnoseologicul, pentru a caracteriza starea unei
realități așa cum rezultă din cunoaștere. Termenul consemnează manifestarea microcosmosului
ca obiecxt al cunoașterii și nu ca realitate în sine.

34. Conceptul de realitate în știință. Existența în matematică. Realimsul. Nominalismul.

Intuiționismul.
Apariția paradoxurilor în matematică la sf sec al XIX-lea a produs în matematică o criză de
fundamente, care a impus o reconstrucție a acestora. Printre problemele incluse în reconstrucția
teoretică s-a situat și cea a existenței matematice. Inițial aceasta a fost inclusă în încercarea de
definire a statutului ontologic al obiectelor matematice și de reformare a criteriilor realității
matematice, în cadrul logicismului, formalismului și intuiționismului. Mai apoi ideea existenței
matematice a fost implicată în studierea reporuliu dintre obiectele matematice și sistemele
formale. Cele trei perspective principale de reformare a matematicii corepunzătoare direcțiilor
de rezolvare filosofică a problemei universalelor: realism, conceptualism și nominalism.
Realismul acordă obiectelor matematicii o existență în sine, independentă de construcțiile
teoretice și lingvistice. Cantor, Bolzano, Frege, Russell, Godel etc, considerau că matematica are
ca obiect de studiu un domeniu de entități aparte, ne-spațiale, ne-mentale, atemporale și
nelingvistice, dar reale, care sunt cunoscute prin intuiție. Formulele matematice descriu aceste
obiecte, iar ceea ce spun despre ele poate fi adevărat sau fals. Obiectele matematicii sunt reale,
alcătuiesc un dat exterior diferit de existența fizică.
Conceptualismul consideră entitățile matematice ca fiind exclusiv creații subiective, pure
abstracții, fără nici o corespondență cu realitatea.
Nominalismul reduce existența matematică la limbaj. Susține că nu există decât forme sau
acțiuni particulare denominabile distinct, negând existența universaliilor, adică a realităților
generice, independente de subiect. Declară că există doar entități particulare care posedând
diferite grade de similitudine structurală sau dinamică sunt convențional numite cu același nume
concept.

35. Conceptul de substanță în filosofie.

Pentru a înțelege lumea ca atare nu este de ajuns să vorbim pur și simplu despre unvers, ființă
și neant sau realitate. Aceastea sunt concepte destul de abstracte, care ne vorbesc că ceva este,
dar este important să înțelegem cum există acel ceva. La prima vedere tot ce există este în
veșnică mișcare, schimbare, devenire. Ce este azi mîine nu va mai fi la fel. De exemplu, astăzi
cireșul este frumos, căci a înflorit, dar peste o zi-două floare a căzut, el numai este cum a fost
astfel se schimbă anotimpurile, oamenii, timpul etc. Dar în unul și același timp același cireș
înflorește în fiecare primăvară, anotimpurile au aceleași cicluri, omul rămîne același om pe tot
parcursul unei vieți. Deci fiecare lucru conține ceva care este constant pe tot parcursul existenței
sale. Anume constantul acesta este numit în filosofie substanța.
Substanța este o categorie filosofică pentru desemnarea realității în planul unității ei interioare
și a formelor ei de manifestare și dezvoltare. Substanța este neschimbătoare sore deosebire de
 permanentele schimbări ale însușirilor și stărilor ea este ceea ce există în sine și datorită sie
insăți, ea este cauza primară a ceea ce are loc. Anume substanței i atribuie libertatea ca
posibilitate de a se determina pe sine insăți prin fundamentele proprii. Deci ea nu poate avea o
putere din afarp care ar acționa asupra ei. Tradițional se disting două tipuri de substanță:
materia și spiritul.

Istoria conceptului
Cuvîntul latin substantia vine de la latinul substare (substrat), ceea ce este dedesubt, suport și
este traducerea termenului grec esență (ousia).
În filosofia antică substanța se tratează drept substrat, primul fundament al tuturor lucrurilor.
Substrat (prima materie, prima substanță, prima stihie, primul element, începutul unic) în sens
larg fundamentasl a tot ce există. Obișnuit substratul îl identifică cu materia. În sens îngust prin
substrat se înțelege structurile și formațiunile simpel care rămîn stabile, neschimbate la orișicare
transformare a lucrului și determină însușirile ei concrete (de ex atomii în reacțiile chimice).
În perioada natur filosofiei antice și mai tîrziu filosfii considerau, că în fundamentul diversității
lucrurilor stă un oarecare element:
Thales evidenția apa în calitate de element primar;
Anaximandru considera că elementul primar este apeironul (infinitul sau nedeterminatul);
Anaximene a determinat aerului în calitate de element primar;
Aristotel presupunea că primele elemente sunt 5: aerul, apa, pămîtul, focul și eterul (substanța
celestă). Fiecare element reprezintă una din stările primei materii unitare: o combinație
determinată a însușirilor de bază: cald, frig, umed, uscat.
Cald + uscat = foc
Cald + umed = aer
Frig + umed = apă
Frig + uscat = pămînt
Eterul – începutul mișcării

36. Conceptul de materie în filosofie.

Conceptele de substanță, substrat deschid calea spre înțelegerea unui alt concept filosofic
important – materia. Inițial materia vom încerca s-o reprezentăm ca substrat material al lumii
materiale, adică a lucrurilor, fenomenelor naturale.
Termenul materie este utilizat, deja de Plato pentru desemnarea substratului lucrurilor, care
după modul de a exista erau opuse ideilor. Aristotel recunoștea existența obiectivă a materiei.
Pentru el aceasta (hile – pădure, sau material de construcție) este eternă, necreată și
indestructibilă. În epoca primelor concepții atomistice ale antichității materia era considerată
substanță, fundament a tot ce există, din care este construit totul în Univers. Din acest punct de
vedere clasice pot fi considerate concepțtiile lui Leucip și Democrit.
În epoca medievală materia era considerată principiul multiplului și al individualizării.
În epoca luminilor accentul conceperii materiei s-a schimbar spre diversitatea lumii. Din acest
punct de vedere materia ca substanță există nu înainte și nu paralel cu lucrurile, dar numai în
diversitatea de fenomene și prin ele. Holbach considera că materia este tot ce acționează asupra
organelor noastre senzoriale.
La sfărșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea descoperirile din fizică au făcut
posibil ca reprezntările noastre despre materie să se schimbe. În conceptul de materie este
inclus nu numai substanța, dar și cîmpul, ca o formă deosebită de existență a materiei.
În una dintre formulele primite e materilismul dialectic, materia este considerată insăși
realitatea obiectivă, care există în afara noastră și este dată în organele noastre senzoriale. Dar
 această definiție, după părerea noatră, estea prea largă și nu face deosebire între materialul sau
ubstratul lucrurilor și realitatea obiectivă, care fără doar și poate incșude și alte elemente ale
realității, cum ar fi proprietățile lucrurilor, relațiile dintre ele.

37. Structura materiei.

Structura materiei este descrisă de un șir de științe despre natură cum ar fi fizica, astrofizica,
chimia, biologia etc.
În reprezentările științifice contemporane despre structura materiei stă ideea despre o
structură sistemică compusă. Orișice obiect al lumii materiale poate fi privit în calitate de sistem,
adică o integritate specifică alcătuită dintr-un ir de elemten și legături între acestea. De
exemplu, macrocorpul poate fi privit drept un sistem anumit de molecule. Fiecare moleculă de
asemenea este un sistem de atomi și o anumită legătură între ei, nucleele atomilor se supun
anumitor forțe electrostatice. Atomul, de asemenea este un sistem, careare structură interioară,
el include protoni și netroni, care mereu se transformă unul în altul. Protonul și neutronul de
asemenea sunt sisteme compuse. În ei pot fi evidenșiate elemente specifice quarcul, care
interacționează cu gluonii, care este un fel de clei, ce unește quarcurile, protonii, neutronii, pe
care fizica îi unește în grupa hadronilor (particule grele) există datorită interacțiunilor quarc –
gluonii.
Studiind natura vie de asemenea întîlnim o organizare sistemică a naturii. Sisteme compuse
sunt atît celula, cît și organismele alcătuite din celule; un sistem integru reprezintă viața pe
pămnt – biosfera, care există datorită interacțiunii părților acesteia: microorganismelor,
plantelor, animalelor și omului. Biosfera poate fi privită ca un sistem, tot așa cum este molecula,
aotmul, unde sunt elemente și legături între ele.
Prezența însușirilor și elementelor comune a diferitor sisteme materiale face posibil ca acestea
să fie unite în diferite clase de sisteme materiale. Aceste clase adesea snt numite niveluri de
organizare a materiei sau tipuri de materie. Toate tipurile de materie sunt legate genetic între
ele, de aceea structura materiei poate fi prezentată într-o anumită ieiarhie.

38. Nivelurile organizării materiei.

Nivelurile organizării naturii neorganice
Cele mai adînci structuri ale lumii materiale sunt reprezentate de obiectele elementare, aceastea sunt
particulele elementare. În afara electronului care a fost descoperit în secolul al XIX-lea, celelate particule
ale microlumii au fost descoperite în secolul al XX-lea. Însușirile lor au apărut destul de neobișnuite , față
de ceea ce se cunoștea pînă la ele. Toate particulele elementare conțin atît însușiri corpusculare, cît și
ondulare, iar legitățile lor, studiate de fizica cantică se deosebesc de legitățile din fizica clasică. Pînă la
descoperirea pariculelor elementare știința cunoaștea două tipuri de materie: substanța și cîmpul. Încă
la sfîrșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea cîmpul era determinat ca un mediu material
continuu, iar substanța ca un mediu material discontinuu, compus din corpuscule discrete. Dezvoltarea
fizicii cuantice a evidențiat relativitatea dieferențierii substanței și a cîmpului acestea pot fi diferențiate.
Dar la nivelul micro cîmpul constă din cuante, care pot fi considerate particule cu caracteristice
ondulare. De exmplu, cîmpul electromagnetic poate fi considerat un sistem de fotoni, iar cîmpul
gravitațional – n sitem de gravitoni (corpuscule ipotetice). În același timp, particulele substanței –
electronii, mezonii etc. În anumite cazuri în fizică sunt considerați cuante ale cîmpurilor corespunzătoare
(electrono-pozitron, mezon).
Particulele elementare iau parte la formarea a aptru tipuri de interacțiuni – puternică, slabă,
eletromagnetică și gravitațională. Ultimile două tipuri de interacțiuni se manifestă la orișice distanță cît
de mare nu ar fi, de aeea ele supun toate procesele n numai în microlume, dar și macrolume – planete,
stele, galactici. În ce privește interacțiunile puterice și slabe, acestea se manifestă doar în microlume.
 Particulele elementare pot fi clasificate după tipurile de intetracțiuni:
- Hadronii (particlele grele – protonii, neutronii, mezonii) participă în toate interacțiunile;
- Leptonii (leptos – ușor, de ex electron, neutrino) nu participă în interacțiuni puternice, doar în
cele slabe electrice și gravitaționale;
- Gravitonii sunt purtătorii doar a puterilor gravitaționale.
Cercetarea acestor structuri a devenit scopul principal al fizicii conteporane. Căutările sunt suținute de
interesul de a găsi cele mai adînci structuri ale materiei, care determină evoluția Universului, specificul
interacțiunii și dezvoltării obiectelor lui.
Primul succes în această direcție a fost descoperirea quarc structurii hadronilor. În stare liberă aceștia
nu au fost găsiți, ei par a fi închiși în compoziția hadronilor. Mărirea distanței între wuarcuri în interiorul
hadronilor implică și întărirea forțelor care-i unește.
Quarcurile și leptonii sunt obiecte fundamentale în sistemul particulelor elementare. Ei sunt materialul
fundamental de construcție a Universului.
Cu cît fizica pătrunde mai mult în structurile materiei cu atît mai posibil devine înțelegerea evoluției
Universului, deoarece este clar că materia evoluează.
Structura elementară a materiei în afara particulelor inclde și vacuumul fizic. În aceasta se află toate
particulele. Vaccuumul fizic nu este vid, ci o anumită stare a mateirie. În el au loc procese complexe,
legate de apariția și dispariția particulelor virtuale. Particulele virtuale sunt potențele anumitor tipuri de
particule elementare, care apar și dispar pentru un timo foarte scurt, de aceea despre ele se spune, că
sunt gata de naștere, dar nu se nasc. S-a descoperit că vacuumul fizic printr-un salt este în stare să-și
transforme de fază.
Ultimile cercetări în microlume a făcut posibil să se înțeleagă structura și evoluția Universului, a
apariției lui prin Marea explozie, în urma cărei au apărut mase noi de particule elementare prin
terecerea de fază a vacuumului. Interacțiunea microelementelor și apariția particulelor mici prin aceste
interacțoiuni servește drept fundament pentru apariția sitemelor materiale mai complexe. Din
particulele elementare apar atomii care sunt formă specifică a materiei.
Particulele elementare, nucleul atomilor, ionii (atomii ce au pierdut o parte din electroni) pot compune
o stare deosebită a materiei, asemănătoare gazelor, numită plasmă. Corpuri uriașe de plasmă legate de
cîmpuri electromagnetice și gravitaționale alcătuiesc stelele, care reprezintă un nou nivel de organizare
al materiei. În adîncurile lor au loc reacții nucleare, pe parcursul cărora unele particule se transformă în
altele și în rezultat acestea emană energie. Stelele sunt un fel de focar al atomilor. Datorită reacțiilor
care se petrec în ele se formează atomi, din aceștia apr moleclele. Din molecule se formează
macroobiectele (lichide, gazoase, solide). Un tip deosebit de organizare a macroobiectelor sunt
planetele, copruri cu o structură complicată interioară, care au nucleu, litosferă, uneori atmosferă și
hidrosferă. Stelele și planetele formează siteme planetare. Îngrămădiri mari de stele, sisteme planetare,
gaze și colb interstalare fomrează un nou top de obiecte materiale numite galactici. Pămîntul aparține la
una dintre aceste galactivi, care reprezintă un sistem uriaș în formă de spirală eliptică. Masa stelelor,
care aparțin galacticii noastre este concentrată într-un disc cu mărimea de 100 mii de ani lumină în
diametru și cu grosimea de 1500 de ani lumină (viteza luminii 300 mii km/s). Soarele nostru se găsește la
marginea galacticii și se rotește în jurul nucleului ei, făcînd o rotație în 200 ml de ani, așa zis un an
galactic.
Galacticile se unesc în clustere – sisteme de galactici cu legitțile sale. Pe aceastea le-am putea compara
cu structura moleculelor. Sitemele de galactici se unesc în metagalactici. Metagalacticile formate din
sisteme de galactici interacționează între ele. Ele interacționează astfel, că se îndepărtează unele de
altele. Acest proces de îndepărtare a obiectelor galactice se numește expansiune. Expansiunea s-a
început din momentul Marii explozii. După datele științei contemporane metagalactica a apărut acum 20
de mld de ani în urmă.
 Nivelurile organizării materiei organice
La un anumit nivel de dezvoltare a materiei în hotarele anumitor sisteme planetare au apărut condiții
de formare din moleculele materiei neorganice purtători ai vieții. Ca și materia neorganică, viața are
anumite niveluri de organizare. Pot fi evidențiate sisteme protocolare – acizi nucleici (ADN și ARN) și
proteinele. Celulele sunt un alt nivel de organizare biologică, care există de sine stătător în forma unor
organisme monocelulare, ființele monocelulare (plantele și animalele). Un nou nivel de organizare a
materiei este sunt structurile compuse din organisme individuale – populațiile, comunități de indivizi de
aceeași specie, care sunt legate prin același genofond și se reproduc. (Haita de lupi, moșiroiul de furnici,
familia de albine). În acest nivel de organizare a materiei se include și biocenozele. Biocenoza se
formează din interacțiunea populațiilor și a mediului ambiant. În sistemul integral al biocenozei
populațiile acestea sunt legate între ele astfel, încît produsele activității vitale ale unora devin condiții de
viață pentru altele. Și în sfîrșit biosfera. În acest sistem diferite biocenoza formează un sistem global al
vieții ce se numește biosfera.
ADN este prescurtarea de la acidul dezoxiibonucleic. Acesta este format din molecule organice dintre
cele mai complexe. Substanța se găsește în fiecare celulă a ființelor vii și este esențială pentru identiatea
oricărui organism, de la Euglena viridis, mica ființă unicelulară aflată la granița dintre plante și animale, și
pînă la Homo sapiens sapiens, omul contemporan.
ARN (acidul ribonucleic) este ca și ADN-ul un polinucleotid format prin copolimerizarea
ribonucleotidelor. Un ribonucleotid este format dintr-o bază azotată (adenină A, guanină G, uracil U și
citozină C), o pentoza (D-2 –dezoxiriboză) și un fosfat. În molecula de ARN uracilul înlocuiește timina.

39. Fizica contemporană despre structura materiei.

În reprezentările științifice contemporane despre structura materiei stă ideea despre o
structură sistemică compusă. Orișice obiect al lumii materiale poate fi privit în calitate de sistem,
adică o integritate specifică alcătuită dintr-un ir de elemten și legături între acestea. De
exemplu, macrocorpul poate fi privit drept un sistem anumit de molecule. Fiecare moleculă de
asemenea este un sistem de atomi și o anumită legătură între ei, nucleele atomilor se supun
anumitor forțe electrostatice. Atomul, de asemenea este un sistem, careare structură interioară,
el include protoni și netroni, care mereu se transformă unul în altul. Protonul și neutronul de
asemenea sunt sisteme compuse. În ei pot fi evidenșiate elemente specifice quarcul, care
interacționează cu gluonii, care este un fel de clei, ce unește quarcurile, protonii, neutronii, pe
care fizica îi unește în grupa hadronilor (particule grele) există datorită interacțiunilor quarc –
gluonii.

40. Schema organizării ierarhice a materiei.

Organizarea ierarhică a materiei
Microelemente, vacuum fizic – atomi – molecule – macroobiecte – planete – sisteme planetare –
galactici – siteme de galactici
Planeta: Nivel microcelular ADN, ARN, proteine – celule – organisme multicelulare – populatii –
biocenoza – societatea umana – biosfera

Structura atomului
Cei mai mulți atomi sunt compuși din trei de particule subatomice:
1. Electronii, care au sarcină electrică negativă și sunt cele mai puțin masive particule subatomice;
2. Protonii, care au sarcină electricp pozitivă și sunt de 1836 ori mai masivi decît electronii;
 3. Neutronii, care nu au sarcină electrică și sunt aproximativ de 1939 ori mai mari decît electronii.
Protonii și neutronii formează nucleul atomic, dens și masiv, ei fiind numiți și nucleoni. Electronii
formează un nor electronic ce înconjoară nucleul.
Pozitronul este antiparticula electronului. Are exact aceeași masă ca electronul, dar are sarcină opusă.
În urma interacțiunii dintre electron și un pozitron are loc anhilarea celor două particule, proces însoțit
de eliberare de energie.
Pozitronul are numeroase aplicații în cercetările din fizica particulelor și în tehnicile de imagistică
medicală. Spitalele, de exemplu, folosesc tomografia cu emisie de pozitroni, putîndu-se astfel observa
fluxul sanguin, metabolismul ori receptorii neuronirlor.

Particulele subatomice
Înainte de 1961 erau cunoscute dintre acestea doar electronii, protonii și neutronii. Azi se cunoaște că
protonii și neutronii sunt alcătuiți din particule și mai mici, numite quarcuri. Sunt două tipuri de
quarcuri: up și down. Neutronul este format din două quarcuri down și un quarc up, iar protonul este
format din două quarcuri upși un quarc down.
O importanță deosebită o au bosonii, particulele de transport a forțelor de interacțiune.
Protonii și neutronii sunt menținuți împreună în nucleu prin intermediul gluonilor ce transportă forța
nucleară.

41. Mișcarea – atribut universal al materiei.

Aristotel
Una dintre probleme importante ale mișcării este legătura ei cu materia. Aristotel considera că
materia este pasivă și c mișcarea este introdusă în materie. După Aristotel există primul motor
care pune în mișcare lumea. Primul motor este o forță exterioară materiei. Este clar că Aristotel
avea în vedere mișcarea mecanică, unde pentru a pune în mișcare un corp este nevoie de o forță
exterioară.

Newton
Aceeași poziție o va avea și Newton, care va susține punctul de vedere a existenței mișcării
absolute, adică mișcarea în sine. De aceea el va spune că sistemul nostru planetar a fost pus în
mișcare printr-un impuls al lui Dumnezeu. Aceasta se mișcă după anumite legi, care pot fi
studiate.

Democrit
Dar de acum în antichitate a apărut poziția că nu există mișcare în afara materiei și că aceasta
este atribut al amteriei. Astfel, Democrit susținea că atomul are un atribut esențial – de a fi în
mișcare. Deci, Democrit nu mai separă mișcarea de materie.

Hobbes
În epoca modernă, atunci cînd se dezvolta mecanica, filosoful englez Hobbes va nega punctul
de vedere despre existența absolută a mișcării și va spune că mișcarea este cauzată de
interacțiunea lucrurilor, că aceasta interacționează între ele și prin aceasta ele își schimbă
direcția mișcării lucrurilor și viteza.

Hegel și legile dialecticii!!!!

 Filosoful german Hegel studiind gîndirea ajunge la concluzia că de fapt mișcarea trebuie privită
nu numai sub aspectul mecanicii, adică a schimbării locului în spațiu, ci ca orișice schimbare în
general, aici incluzînd și noțiunea de dezvoltare. Mai tîrziu aria de influență a legilor dialecticii a
fost lărgită și extrapolată și asupra materiei, a naturii și a societății. Astfel, s-a ajuns la concluzia
că există legi, care explică schimbarea, transformarea, dezvoltarea, mișcarea în general.

Prima dintre aceste legi este unitatea șu lupta contrariilor. Această lege explică care este
izvorul mișcării, schimbărilor. Orișice fenomen, lucru în esența sa, în substanță conține părți
contrat opuse. Acestea fiind identice, adică existînd într-o anumită armonie sunt în mișcare.
Inițial părțile formează doar o diferență, o deosebire. Însă această deosebire, diferenț crește
pînă trece în opoziții, ceea ce formează o contradicție dezvoltată. Contradicția, care aduce la o
luptă între părțile opuse se rezolvă, adică fenomenul, lucrul vechi se nimicește, dar nu cu totul,
în nucleul lui se naște un fenomen, lucru nou, care va avea aceeași soartă.

A doua lege este trecerea schimbărilor contitative în schimbări calitative. Această lege explică
mecnaismul schimbărilor. Orișice calitate care este identică lucrului sau fenomenului conține
anumtie caracteristici cantitative (mărime, greutate, volum, dimensiuni) și acestea se găsesc
mereu în schimbare. Însă toate schimbările cantitative au o măsură pînă la care ele se petrec,
dacă această măsură este depășită, atunci calitatea se schimbă, lucrul, fenomenul trece în
altceva, el se transformă (floarea de măr – în măr).

A treia lege este negarea negației. Ea demonstrează că mișcarea, transformarea, dezvoltarea

nu este drept liniară, sau conține nu doar faza progresivă, ci și pe ceea regresivă. Mișcarea și mai
ales dezvoltarea, se petrec în formă de spirală. Primul fir al spiralei este afirmarea unei calități,
fenomen, al doilea fir al spiralei, care urmează dupa acesta este negarea primului fir, adică a
ceea ce a fost afirmat de la început, dar cu menținerea a ceea ce a fost trainic, pozitiv. Al treilea
fir al spiralei, care-l neagă pe al doilea, repetă prima afirmație sau primul fir al spiralei, dar la un
nivel superior, menținînd pozitivu de la faza a doua..

42. Legile mișcării, transformării, dezvoltării.

43. Formele mișcării materiei.

Știința contemporană a descoperit un șir de forme ale mișcării materiei.
În corespondență cu ierarhia formelor de materie există calitativ diferite forme de mișcare a materiei.
Formele de mișcare ale materiei pot fi divizate în trei blocuri, care corespund nivelurilor de dezvoltare a
materiei: mișcarea neorganică, mișcarea în materia organică și mișcarea socială.
În materia neorganică:
- Mișcarea mecanică;
- Mișcarea paritculelor elementare – cîmpurile electromagnetice, gravitațional, interacțiunile
slabe și puternice, procesele de transformare ale particulelor elementare;
- Mișcarea și transformarea atomilor și moleculelor, reacțiile chimice;
- Schimbările în macrocorpuri, procesele termice, shcimbările în stările de agregare, vibrațiile
sonore etc;
- Procesele geologice;
- Schimbările în sistemele cosmice: planete, stele, galactici.

În materia organică:
- Metabolismul;
 - Autoreglarea, dirijarea și reproducerea în biocenoză și în alte sisteme ecologice;
- Interacțiunea biosferei cu sitemele naturale ale planetei;
- Procesele biologice ale organismelor, îndreptate spre conservarea organismelor;
- Procesele supraorganice care reflectă raporturile între reprezentanții diferitor specii în
ecosisteme și determină numărul și zona de distribuire a lor, evoluția.

În societate:
- Diversitatea manifestării activității conștiente a omului;
- Toate formele de reflectare și de transformare intenționată a naturii;

Formele superioare de mișcare apar pe baza formelor inferioare și le includ în sine în formă
transformată. Între ele există unitate și interacțiune, dar formele superioare calitativ sunt diferite de
cele inferioare și nu se reduc la ele.

44. Concepțiile de spațiu și timp în filosofie.

Obiectele materiale există în spațiu și timp. Natura lor nu poate fi descrisă făr aceste atribute.
A.Augustin remarcă această dificiență a definirea timpului. El susține că parcă știm ce este
timpul, dar cînd încercăm să-l definim apar probleme. El precizează : Dacă nimeni nu mă
întreabă știu, iar dacă m-ar întreba cineva să-i explic, nu știu. Totuși, cu încredere afirm, că dacă
nu ar trece nimic nu ar exista timp trecut și dacă nu ar veni ceva nu ar fi timp viitor și dacă nu ar
exista nimic nu ar fi timp prezent.
Totuși este o deosebire între cunoștințele despre spțiu și timp. Natura spațiului este mai
cunoscută. Încă din antichitate avem o știință a spațiului, geometria creată încă de Euclid, pe
cînd o știință a timpului înca nu avem. Pierre Janet afirmă că noi înțelegem spațiul puțin,
deoarece am învățat să ne mișcăm în el în diferite direcții, dar nu înțelegem timpul deoarcere nu
putem face nimic cu el, și să ne întarcem în timp nu putem. Hegel explica această situație prin
faptul că spațiul este capabil de figurație, dar timpul nici nu se vede, nici nu se percepe vreodată
ca atare. EL se cunoaște prin medieri.

45. Concepțiile de spațiu și timp în știința contemporană.

În epoca contemporană se afirma că noi înțelegem spațiul puțin, deoarece am învățat să ne
mișcăm în el în diferite direcții, dar nu înțelegem timpul deoarcere nu putem face nimic cu el, și
să ne întarcem în timp nu putem. Hegel explica această situație prin faptul că spațiul este capabil
de figurație, dar timpul nici nu se vede, nici nu se percepe vreodată ca atare. EL se cunoaște prin
medieri.

46. Concepția substanțială despre spațiu și timp.

Concepția substanțială presupune existența de sine stătătoare, în afara lucrurilor, de rînd cu
lucrurile, a spațiului și timpului. Din această concepție ar reieți că spațoiul și timpul sunt un fel
de containere în care se desfășoară evenimentele, se mișcă lucrurile.

Democrit
Una dintre primele concepții substanțiale despre spațiu și timp a fost concepția lui Democrit în
sistmeul său atomist. El considera că atomii ca să se poată mișca trebuie să aibă loc liber, adică
spațiu liber, pe care el îl numește vid. Din acest punct de vedere spațiul există separat de atomi,
adică există în mod absolut. Nici timpul nu depinde de existența atomilor, dar depinde de
mișcarea lor, de unirea sau dezunirea lor în spațiu.
 Isaac Newton
Ideile lui Democrit vor fi susținute de Newton. El va susține că spațiul și timpul există în mod
absolut, independent de materie. Timpul absolut există în sine și prin natura sa, și se scurge în
mod uniform, făeă relație cu nimic exterior. Parametrul t care figurează în ecuațiile mecanicii
clasice redă timpul absolut, uniform și etern, care există independent de lucrurile care durează,
tot așa și spațiul există independent de lucrurile întinse. Corespunzător timpului și spațiului
absolute există și mișcări absolute, precum a Pămîntului în raport cu spațiul absolut. Newton va
admite și existența unui spațiu și timo relativ; spațiul relativ este înțeles ca o măsură sau o parte
oarecare mobilă a spațiului absolut, care se relevă simțurilor noastre prin poziția sa față de
anumtie corpuri. Timpul relativ, aparent și comun este acea măsură, precisă sau neegală,
sensibilă și externă a oricărei durate determinate prin mișcare și care se exprimă prin zile, ore,
luni, ani.

Rene Descartes
Ideea timpului și spațiului absolut este continuată de filosoful francez Rene Descartes. El va
înțelege timpul ca fiind o succesiune de momente, independente unele de altele, iar spațiul fiind
ca cel ce constituie esența proprie a corpurilor, substanța materială însăși. Întinderea, ca
proprietate a lucrurilor de a ocupa un spațiu, un loc, este adevărata formă și esență a materiei și
nu un simplu accident. Descartes va exclude noțiunea de vid și va susține că spațiul este tot una
cu substanța.

47. Concepția relațională despre spațiu și timp.

Concepția relațională despre spațiu și timp susține că acestea nu au existență absolută, că
elereflectă raporturile dintre corpurile materiale care sunt în mișcare.

Aristotel
Aristotel este unul dintre primii reprezentanți ale acestei concepții. Pentru el spațiul este locul,
iar timpul este momentul (acum), numărul momentelor. Spațiul există dependent de corpuri, iar
timpul există în legătură cu mișcarea, fără a se condunda cu ea.

Înțelegerea ralaționistă a spațiului și a timpului va fi continuată în modalități diferite de filosofi

precum A. Augustin, G. Leibniz, T. Hobbes, Mach, Whitehead și de savanți renumiți ca Einstein,
Rieman, Lobacevschi. În genere aceștia vor concepe spațiul ca sisteme de raporturi, ca relații
între corpuri și fenomene.

Leibniz
Leibniz, în opoziție cu Descartes, va susține că întinderea nu este totuna cu substanța, căci
substanța este una și indivizibilă, pe cînd întinderea este divizibilă la infinit. Leibniz va respinge
ideea existenței spațiului și timpului ca realități absolute, independente de lucrurile întinse și
fenomenele ce se succed. El va invoca, drept argument, principiul rațiunii suficiente, ca principiul
întemeietor al metafizicii slae și care nu s-ar putea susține în condițiile acceptării spațiului și
timpului absolut. Dacă timpul, de pildă, ar fi real în sine, independent de lucrurile care durează,
nu s-ar putea explica de ce a creat Dumnezeu lumea mai degrabă într-un moment decît altul,
momentul creației neavînd, în acest sens, nici o rațiune suficientă, și tot așa se poate afirma și
despre locul creației.

Hobbes
 Tot în acest sens și Tomas Hobbes spunea că spațiul și timpul nu există în mod absolut și că
acestea sunt fantome, iluzii.

48. Concepția subiectivistă despre spațiu și timp.

O a treia poziție filosofică asupra spațiului și timpului este concepțtia subiectivistă a lui Im.
Kant. După el, atît spațiu, căt și timpul sunt forme ale cunoașterii. Kant va respinge deopotrivă
conceperea spațiului și timpului ca realități în sine sau ca relație a corpurilor și fenomenelor, căci
ele nu ar exista dacă am face abstracție de toate condițiile subiective ale intuirii lor. Dacă timpul
ar fi real, ca o determinare sau ordine inerentă a lucrurilor, atunci n-ari mai putea fi dat acestora
anterior ca o condiție a lor, și deci, n-ar mai putea fi cunsocut și intuit apriori prin judecăți
sintetice. Acest fapt este real, considera Kant, numai dacă se înțelge timpul ca condiție
subiectivă de producere a intuițiilor și reprezentărilor despre lume. Numai așa, timpul ca firmă a
intuiției sensibile poate fi reprezentat anterior lucrurilor, apriori. Orice act al cunoașterii nu ar
putea avea loc dacă suviectul nu ar poseda aceste cadre apriori ale percepției și reprezentării
lumii. Întrucît orice raportare la lume se face în coordonate spațio-temporale, atunci condițiile
apriori ale cunoașterii au caracter de necesitate și sunt universale. Caracterul esențial al cadrelor
apriori este de a fi transcendentale, adică de a percede orice cunoaștere. Ca forme ale
cunoașterii spațiul și timpul nu sunt concepte extrase din experiență și construite de intelect, ci
sunt un dat primar, anterior oricărei raportări la experiență, obiecte ale intuiției pure, ale
sensibilității. Spațiul este formă a simțului extern, după care este percepută lumea exterioară,
iar timpul forma simțului intern, după care se percepe viața noastră interioară, ca succesiune de
momente și stări.

49. Definițiile spațiului și timpului.

Spațiu
Comun definițiilor spațiului este înțelegerea lui ca o categorie ce desemnează întinderea, mărimea,
forma sau figura corpurilor. Orice corp are întindere din raporturi de mărime și figură. Întinderea
evidențiază aspectele de continuitate ale spațiului, iar coexistența aspecele de discntinuitate.
Determinările de mărime și figură aparțin corpurilor ca existențe individuale, dar ele aparțin oricărui
corp, ceea ce înseamnă că spațiul este u atribut general. Acest mod de înțelegere înlătură poziția
existenței spațiului în calitate de vid, loc pustiu.

Timp
Timpul este definit ca o categorie filosofică ce exprimă durata, succesiunea și simultaneitatea
proceselor și fenomenelor din Univers. Durata esenței timpului exprimă continuitatea proceselor și
fenomenelor. Durata presupune succesiunea care ar exprima aspecte de discontinuitate și ambele duc la
simultaneitate, ca durată a unor procese ce se petrec simultan.
Timpul este înțles de regulă ca o scurgere a clipelor, a momentelor ce îl compun, ceea ce presupune
schimbare, devenire. În termeni aristotelici se poate spune că temporatilitatea este accidentul prin care
substanța durează în timp. Definiția timpului, după Aristotel, este ca măsură a mișcării.

50. Spațiul în geometria euclidiană și geometriile neeuclidiene.

Goemetria lui Euclid

Cunoașterea științifică a spaiului și timpului a început încă în antichitate prin constituirea geometriei
euclidiene, care a sintetizat principalele cunoștințe despre spațiu. Pînă în sec al XIX-lea geometria lui
Euclid a consituit principala modalitate de analiză științifică a spațiului real. Pe temeliile acestei teorii și-a
întemeiat Newton modelul spațial al fizicii clasice, iar Kant concepția sa aprioristă asupra spațiului. În
spiritul geometriei euclidiene, spațiul real este considerat a fi omogen, continuu și tridimensional: o
consecință a tridimensionalității spațiului este că orișice entitate din spațiul apropiat nouă este
considerată că are volum.

Goemetriile lui Lobacevschi și Riemann

Crearea geometriilor non-euclidiene, în sec XIX-lea de către Lobacevschi și Riemann a deschis o
perspectivă nouă a abordării structurii spațiale. Dacă se pot construi și alte geometrii decît cea
euclidiană, înseamnă că axiomele lui Euclid nu exprimă unica structură a minții omenești, deci nu trebui
absolutizată anterioritatea structurilor spațiale ale subiectului cunoscător, așa cum credea Kant. S-a
impus, de asemenea recunoașterea posibilității existenței unor structuri spațiale diferite de cele din
geometria lui Euclid.
Lobacevschi a creat o geometrie deosebită de cea a lui Euclid, are s-a confirmat pe suprafețe în formă
de șea (pseudosferă). Una din caracteristicile acestei geometrii este că suma unghiurilor în triunghi nu
este constantă și egală cu 180 de grade, dar se schimbă în dependență de shcimbarea lungimii laturilor
și este întotdeauna mai mică de 180 de grade.
Mai tîrziu Reimann crează altă geometrie în care suma unghiurilor într-un triunghi este mai mare de
180 de grade.
Însemnătatea acestor descoperiri este:
1) S-a acceptat în societatea umană posibilitatea existenței unei multitudini de structuri spațiale, a
unei varietăți a spațiilor reale, în paralel cu admiterea capacității constructive a minții umane,
posibilității elaborării teoretice a unor geometrii care nu au o corespondență directă cu spațiul
accesibil observației și experimentului. Acest fapt a condus la extinderea interpretărilor
constructiv-convenționaliste în geometrie și în matematică, în general.
2) Crearea geometriilor ne-euclidiene au demonstrat legătura strînsă între materie și spațiu,
condiționarea însușirilor spațiale de însușirile materiei.

51. Spațiul și timpul în teoria relativității.

Fizica relativistă a lui Einstein
Fizica contemporană a demonstrat adevărul geometriilor ne-euclidiene. Teoria relativității
creată de A. Einstein a descoperit noi legături a spațiului și timpului cu mișcarea materiei. Teoria
relativitățiii demonstrează ca simultaneitatea evinimentelor nu este absolută, dar relativă.
Evenimentele care sunt simultane într-un sistem material, adică în aceleași condișii ale mișcării,
nu sunt simultane în raport cu alt sistem material, adică în alte condiții de mișcare. De acest fapt
fundamental sunt legate și alte poziii: depărtarea dintre careva corpuri nu este egală în diferite
sisteme materiașle care sunt în mișcare; cu creșterea vitezei depărtarea (lungimea) se
micșorează. Tot astfel, intervalul de timp între careva evenimente este diferit în diferite sisteme:
cu creșterea vitezei el se micșorează.
Cercetările cîmpului gravitațional în teoria generală a relativității au descoperit și mai departe
legăturile dintre timp și spațiu și materia în mișcare. A fost stabilit că însușirile reale ale spațiului
și timpului cu atăt mai mult diferă de caracteristicile lor din geometria euclidianp cu cît mai mare
este masa corpurilor, adică cu cît este mai puternic cîmpul gravitațional. Într-un cîmp
gravitațional puternic spațiul se curbează. Atît timpul căt și spațiul în cîmpul puternic
gravitațional se schimbă. Cîmpul gravitațional shcimbă mersul timpului. Cu cît sunt mai mari
masele corpurilor, cu căt mai puternic este cîmpul gravitațional, cu atît mai încet curge timpul.
Aceste descoperiri demonstrează legătura spațiului și timpului cu matera care se află în
mișcare și că acestea depind de însușirile materiei. Deci este posibilă concluzia generală că
spațiul și timpul nu există absolut, dar sunt relaționale și depind de materia în mișcare, ele sunt
accidente ale materiei, după cum susținea Aristotel.