1.

Regim politic-exprimă totalitatea procedeelor de realizare a puterii de stat, evocă

raporturile dintre componentele sistemului social-politic şi economic. I.Deleanu
menţionează că regimul politic reprezintă ansamblul instituţiilor şi al mijloacelor
prin care se realizează puterea.

2. Regimul dictatorial este o varietate a regimului politic rezultat din confuziunea puterilor. Se
instaurează preeminenţa executivului faţă de legislativ. Nu doar prin opresiunea adunării sau
adunărilor legiuitoare se ajunge la un regim politic autoritar. Acest regim politic autoritar este
instituit şi menţinut prin constrângere. În condiţiile existenţei unui şef de stat (şef al
executivului), puterea se personalizează excesiv ce duce la instaurarea unui sistem totalitarist.

Sintetizand, putem aprecia ca regimurile politice nedemocratice, dictatoriale se individualizeaza

in teorii si practica vietii politice prin urmatoarele trasaturi:

-puterea de stat este detinuta si exercitata in mod absolut de catre o persoana sau un grup de
persoane care concentreaza in mainile lor intreaga putere, indeosebi cea politica;

-aplicarea puterii nu se realizeaza in baza principiului separarii acesteia sau chiar daca acest
principiu se mentine, el este formal avand un rol propagandistic;

-inexistenta unor organe reprezentative ale puterii de stat sau chiar daca acestea sunt prezente in
viata politica, atributiile si prerogativele lor sunt considerabil restranse. Organele puterii, atat
cate exista, sunt numite, ele subordonandu-se total puterii. In aceasta situatie nu se mai poate
vorbi de existenta statului de drept;

-lipsa pluripartidismului politic si ideologic si, in consecinta, a opozitiei politice. In cadrul

societatii se instaureaza dominatia politica si ideologica a unui singur partid, a celui aflat la
putere. Singura ideologie admisa este ideologia partidului unic, aceasta devenind ideologia
oficiala a puterii. Ea va intemeia si va promova interesele partidului, ale grupului aflat la putere,
impunandu-se adeseori si prin forta;

-prin mijloacele propagandei si ideologiei partidului are loc crearea cultului personalitatii sefului
partidului, asa cum s-a intamplat in cazul lui A.Hitler, B.Mussolini, V.Stalin, I.B.Tito, Mao
Tzedun, N.Ceausescu, Kim Ir Sen etc.;

-regimurile dictatoriale isi au mijloacele si metodele proprii de guvernare de la cele legale, pana
la cele ilegale, de la manipularea "pasnica", pana la violenta deschisa. Folosirea unora sau altora
dintre aceste metode depinde de momentul concret istoric, de forta grupului aflat la putere etc.

In antichitate si in feudalism, regimurile dictatoriale s-au manifestat sub forma monarhiilor

absolute. In epoca moderna, odata cu burghezia si marea societate, capitalismul, regimurile
dictatoriale incep a fi inlocuite de regimurile democratice.

In perioada contemporana, cele mai reprezentative forme ale regimurilor dictatoriale au fost si
mai sunt regimurile coloniale, regimurile fasciste, regimurile comuniste si regimurile militare.

3. "Autoritarismul - se caracterizeaza prin dominatia sefului statului si limitarea libertatilor

politice"19 .
Toate regimurile politice autoritare, sustine politologul francez G.Burdeau, sunt dictaturi si ele
provin "nu atat din teoria politica cat si din criza sociala"20.

In interiorul regimurilor democratice, G.Burdeau descopera: regimuri ale "democratiei conduse"

si regimuri ale "democratiei care conduce".

In primul tip de regimuri, ale democratiei conduse, poporul, sustine G.Burdeau, este condus de
sus. Asemenea regimuri au fost cele ale democratiilor liberale clasice din secolul al XIX-lea. In
acest tip de regimuri politice democratice conduse, sunt incluse si fostele regimuri comuniste.

Incepand cu secolul al XX-lea, se constituie regimurile democratiei care conduce. Ele se

caracterizeaza prin faptul ca asigura posibilitatea poporului de a exercita o influenta directa
asupra infaptuirii puterii de stat. In acest ultim tip de regimuri politice, G.Burdeau include tarile
burghezo-democratice contemporane.

4. Democrația este un regim politic care se bazează pe voința poporului ca şi regim politic,
democraţia se bazează pe participarea directă sau prinreprezentanţi, a poporului la viaţa politică.
Pentru a exista un regimdemocratic, este necesară existenţa unor valori de bază: libertatea,
dreptatea şi egalitatea în faţa legii, transparenţă, toleranţă, competiţia dreaptă,egalitatea şanselor,
egalitatea în drepturi. Orice stat democratic promovează şi garantează libertăţile personale ale
cetăţenilor, în limitele stabilite de legeafiecărui stat.Astfel, cetăţenii trebuie să aibă dreptul la
conduită şi opinie proprie, să se bucure de securitatea domiciliului, a bunurilor pe care le posedă.
este necesar ca indivizii unui stat democratic să-şi poată exprimaliber punctul de vedere, să aibă
libertatea de a-şi alege conducătorii şi de adecide în probleme de interes public. Caracteristicele
unui regim democratic sunt următoarele: Statul trebuie să funcţioneze pe baza unui ansamblu de
reguli şi proceduri. Acestea stabilesc cu exactitate care sunt persoanele careiau decizii de interes
public şi cum sunt adoptate aceste decizii. Este necesar garantarea participării unui număr cât
mai mare de persoane, de organizaţii şi instituţii la luarea deciziilor în stat, (trebuie ca drepturile
şi libertăţile oamenilor să fie protejate de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la
informaţie, dreptul de asociere, libertatea întrunirilor, drepturile electorale. un element important
al democrației estebconstituția. Acest document,votat de către popor prin referendum organizat
în mod liber, reglementează drepturile și libertățile individului într-un stat.

5. Republica Moldova este o republică parlamentară cu un președinte în calitate de șef al statului

și un prim-ministru în calitate de șef al guvernului.

Regim parlamentar are la bază ideea colaborării puterilor. Aici organul legislativ şi organul

executiv sânt distincte şi colaborează în exercitarea funcţiilor statului. ele dispun de mijloace
politice care le permit să se controleze reciproc. Caracteristic pentru regimul dat este.

–                      existenţa unui executiv dualist: şeful statului şi guvernul;

–                      şeful statului nu este responsabil politic faţă de parlament;

–                      dacă şeful statului a fost ales de parlament sau de către corpul electoral, el nu
poate fi revocat;

–                      guvernul, ca organ colegial, răspunde politiceşte în faţa parlamentului;

–                      parlamentul poate demite guvernul;

–                      guvernul răspunde indirect pentru activitatea şefului statului. Actele şefului
statului trebuie contrasemnate de către şeful guvernului;

–                      guvernul se sprijină în activitatea sa pe majoritatea parlamentară;

–                      guvernul, prin intermediul şefului de stat poate recurge la dizolvarea

parlamentului.

Ca produs al istoriei, regimul parlamentar se divizează în două tipuri:

Regimul parlamentar dualist se caracterizează prin responsabilitatea colectivă a guvernului nu

doar în faţa parlamentului, ci şi în faţa şefului de stat.

Regim parlamentar monist. Aici guvernul este responsabil doar în faţa parlamentului ales prin
vot universal, direct.

6. Prin autoritate politică politică pot avea în primul rând reprezentanţii statului, ai instituţiilor
acestora. Dar o astfel de autoritate o pot avea şi alte persoane: reprezentanţi ai sindicatelor, ai
patronatelor, ai ong-urilor etc. În contexte în care în chestiune este cooperarea dintre oameni
ideea de autoritate în sens politic devine extrem de importantă. (De pildă, în obştile tradiţionale,
ori în general în contextele în care oamenii trebuie să coopereze pentru a gestiona un bun
comun.)

Puterea autoritară este o formă de conduită care implică o autoritate nelegitimă, în care

normele liberale și democratice nu sunt respectate. În regimurile nedemocratice, guvernanții s-au auto-selectat
sau dacă au fost aleși, nu pot fi înlăturați de la putere de către cetățeni prin alegeri libere și competitive.
Legitimitatea” şi „legalitatea, sunt concepte apropiate, dar nu identice. Conceptul legitimităţii
poartă mai repede un caracter de apreciere, un caracter etic şi politic, legalitatea – un caracter
juridico-formal şi etic neutru. Puterea de stat, de regulă, este legală. În acelaşi timp, ea poate fi
nelegitimă, adică nu este acceptată de popor, dacă elaborează legi după propria viziune şi le
foloseşte ca mijloc al violenţei organizate, făcând samovolnicie

7. Autoritatea tradițională se referă la faptul că un ordin este autorizat dacă se conformează la tradiție. Aceasta
poate fi înteleasă fie ca o manieră de a face, a fi sau a simți la cei care ce receptează acest gen de ordin se
așteaptă, fie ca o legătură care le permite să se supună fără a-și pierde identitatea.

Autoritatea carismaticăSe referă la faptul că un ordin este receptat ca autoritativ deoarece acela
care îl emite este înzestrat cu o carismă (har). Carisma este calitatea percepută a unui conducător
de a realiza lucruri extraordinare, mult peste puterile oamenilor obișnuiți. Cei ce urmează
conducătorul carismatic manifestă entuziast și pasional sprijinul pe care îl acordă conducătorului
respectiv.

Autoritatea rațional-legalăSe referă la faptul că ordinul este autoritativ în virtutea unei

proceduri, cod, reguli sau sintaxe, care pot fi explicitate oricând într-o manieră convenabilă.

8. Sistemul partidist are in vedere modul de structurare, de functionare a partidelor politice in

cadrul vietii politice dintr-o societate. El se refera cu precadere la numarul partidelor politice
care exista intr-o societate si prin a caror participare se deruleaza, se realizeaza viata politica din
cadrul acesteia.
Conform  numarului partidelor politice dintr-o societate care prin aceasta dau si asigura
functionalitatea vietii politice. Din acest unghi de vedere avem urmatoarele tipuri de sisteme
partidiste:
a)monopartidiste-consta in fundamentarea activitatii si vietii politice din societate pe existenta si
functionalitatea unui singur partid politic. O asemenea situatie se intalneste in imprejurari diferite
b)bipartidiste-Bipartidismul este sistemul intemeiat pe existenta si functionalitatea a doua partide
politice. El se intalneste in aproape toate fazele vietii partidiste, democratice, la inceputul
acestuia, in perioada de dezvoltare si maturizare a sa.
c)pluripartidiste- Pluripartidismul este caracteristica unui regim politic în care libertatea de
asociere permite la mai mult de două partide să participe la dezbaterile politice și la alegeri.
Acesta este unul dintre fundamentele democrației reprezentative. Sistemul pluripartid este un
sistem în care mai multe partide politice din tot spectrul politic pot candida la alegerile naționale
și toate au posibilitatea de a câștiga ministere separat sau în coaliție.

9. Statul democrat contemporan este de neconceput fără existenţa sistemului pluripartidist.

Experienţa istorică a ţărilor cu tradiţii democratice, precum şi cea a noilor democraţii din Europa
Centrală şi de Est, mărturiseşte că pluripartidismul este cel mai efi cient mecanism capabil să
asigure un raport reciproc mai mult sau mai puţin stabil al intereselor tuturor forţelor sociale,
protejând prin aceasta societatea de abuzul de putere din partea uneia dintre ele. Din această
cauză, partidele politice ocupă un rol important în dezvoltarea democraţiei şi a menţinerii
acesteia. La rândul său, acesta se caracterizează prin următoarele trăsături:

a) este caracteristica unui regim politic;

b)  libertatea de asociere permite la mai mult de două partide să participe la dezbaterile politice și la alegeri;

c) acesta este unul dintre fundamentele democrației reprezentative;

d) sistemul pluripartid este un sistem în care mai multe partide politice din tot spectrul politic pot candida la
alegerile naționale și toate au posibilitatea de a câștiga ministere separat sau în coaliție;

e) este o garanție pentru cetățean că poate controla acțiunile statului, cu presă liberă, dar și să poată interveni
liber pe scena politică.

10. Sistemele electorale sau sistemele de vot întâlnite în întreaga lume sunt strâns legate sistemele de
partide din țara luată in considerare. Sistemele de vot reprezintă mecanismul prin care se selectează
reprezentanții unei grupări cărora li se deleagă autoritatea de a-și reprezenta alegătorii și de a lua
decizii în numele și pentru aceștia din urmă.

În cadrul democratic de analiză a procesului electoral se întâlnesc trei mari tipuri de sisteme de vot:
sistemul electoral majoritar și sistemul electoral cu reprezentare proporțională şi sistem mixt În
genere, sistemul electoral majoritar este întălnit în acele țări care prezintă democrații majoritariste (de
exemplu Marea Britanie, SUA), iar sistemul electoral cu reprezentare proporțională este caracteristic
țărilor care și-au organizat regimul politic conform unei democrații consensualiste (de exemplu
Germania, Italia, Belgia)

Este o combinație hibridă a celor doua forme clasice de sistem electoral: cel majoritar uninominal și
cel proporțional pe liste de partid.
Primul din acestea, sistemul majoritar uninominal, este cel in care cine câștiga cele mai multe voturi
intr-o circumscriptie primește toate mandatele de acolo, chiar dacă nu reprezintă majoritatea
absolută.

Daca o formatiune primește, să spunem, 30%, procentul relativ cel mai ridicat, iar toate celelalte
reunite 70%, atunci cea care a întrunit scorul cel mai mare, de 30%, va lua toate mandatele, chiar
dacă o majoritate a alegătorilor din circumscripție nu se identifica cu programul ei.

Sistemul, este limpede, favorizează partidele mari, sau pe cele locale, in detrimentul partidelor mici
si al candidaților independenți.

Majoritatea țărilor occidentale -principalele excepții fiind Statele Unite si Mare Britanie- folosesc
însă un sistem proportional pe liste de partid. Alegătorii votează un nume de pe una din listele
propuse de partide în circumscripții plurinominale, iar locurile se atribuie în funcție de procentele
obținute.

Sistemul mixt, aplicat in primul rând in Germania si Italia, este cel mai complicat, in măsura in care
jumatate din locurile disponibile sînt ocupate pe liste de partid, iar cealaltă jumătate e compusă din
mandate individuale, uninominale. Candidații uninominali sînt fie numiti de partidele care au depus
deja liste, fie sînt independenți. In acest sistem, așadar, alegătorii completează doua buletine.

Un efect previzibil al sistemului mixt este ca el duce aproape inevitabil la eliminarea partidelor mici
si la restrangerea numărului formatiunilor care intră în parlament.

In cazul Moldovei, pe deasupra, chiar eliminand teama ca sistemul mixt e costisitor si ca favorizeaza
partidele si politicienii cu bani, e limpede că in același timp sistemul riscă să penalizeze atât
alegătorii, cât si candidații, din stânga Nistrului, care nu au la dispoziție decât listele de partid si nu
au posibilitatea de a vota pentru candidați uninominali.

11. Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova și unica
autoritate legislativă a statului. Organul legislativ este compus din 101 deputați, aleși în cadrul
alegerilor parlamentare desfășurate în baza sistemului electoral mixt, care prevede alegerea a 50
de deputați într-o circumscripție națională și 51 deputați aleși în circumscripțiile uninominale.
Candidați la funcția de deputat în Parlament pot fi persoanele cu drept de vot, care dețin cetățenia
RM și care au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de 18 ani.

Modul de alegere a consiliilor locale și a primarilor este stabilit de Titlul V al Codului electoral.
De la declararea independenței, în Republica Moldova au avut loc 6 scrutine locale generale. Din
diverse motive, atunci când funcțiile de primari devin vacante, Comisia Electorală Centrală
organizează alegeri locale noi, de obicei de cel mult 2 ori pe an, primăvara și toamna, cu excepția
ultimului an de mandat al autorităților locale.
12. Democrația reprezentativă este un regim politic democratic în care cetățenii deleagă puterea
poporului - a "suveranului" - unor reprezentanți pe care îi aleg chiar din rândurile lor, pentru a se
ocupa de treburile publice. Alegerile legitimează dreptul reprezentanților de a decide în locul și
în numele poporului, fără a-l mai consulta, pentru o perioadă de timp limitată, după care trebuie
organizate noi alegeri.

Primele state democratice moderne care au adoptat modelul democrației reprezentative sunt
Marea Britanie și S.U.A., unde s-a trecut la separarea puterilor în stat și la alegerea
conducătorilor.

Doctrinele politice nedemocratice

Tirania era o formă antică de guvernământ a unor cetăți grecești caracteristică epocii de trecere de la
oligarhia aristocratică la democrația sclavagistă. Puterea unui tiran era obținută de cele mai multe ori
prin uzurpare și stăpânire nedreaptă bazată pe asuprire și violență.
Oligarhia este o formă de structură a puterii în care puterea, autoritatea publică este deținută unui
număr mic de oameni, de o minoritate. Acești oameni se pot distinge prin nobilime, bogăție,
legături de familie, educație sau control corporativ, religios, politic sau militar. Astfel de stări
sunt adesea controlate de familiile care, de obicei, își transmit influența de la o generație la alta,
însă moștenirea nu este o condiție necesară pentru aplicarea acestui termen. Oligarhii pot fi
membri ai guvernării, fie au o influență decisivă asupra formării și luării deciziilor în interesele
lor personale și de grup

Totalitarismul este un regim politic în care puterea aparține, în totalitate, unei persoane sau unui
grup de persoane. Spre deosebire de sistemul politic de tip monarhie absolută sau dictatură, în
regimurile totalitare distanța între stat și societate este, practic, anulată, în sensul că puterea
întrupată de stat, prin partidul unic, pătrunde până și în viața particulară a fiecărui cetățean.
Ideologia totalitaristă este opusă conceptului de societate deschisă.

13. Pluralismul este, în sens general, recunoașterea diversității. Conceptul este utilizat, de multe ori
în moduri diferite, într-o gamă largă de aspecte. În politică, pluralismul este adesea considerat de
către adepții democrației moderne, care urmează să fie în interesul cetățenilor săi, astfel încât și
pluralismul politic este unul dintre cele mai importante caracteristici.

Pluralismul este de asemenea, un termen folosit pentru a desemna un punct de vedere teoretic de stat
și a puterii - care în grade diferite sugerează faptul că pluralismul este un model adecvat de modul în
care puterea este distribuită în societate. Pentru informații cu privire la teoria politică a pluralismului
a se vedea Pluralismul (teorie politică).

În politica democratică, pluralismul este un principiu director care permite coexistența pașnică de
interese diferite, convingeri și moduri de viață. În acest context, are conotații normativ absente din
utilizarea sa pentru a desemna un punct de vedere teoretic. Spre deosebire de totalitarism sau
particularism, pluralismul recunoaște diversitatea de interese și consideră că este imperativ ca
membrii să se acomodeze diferențelor prin implicarea în negociere de bună-credință.

„Consensul politic” nu este doar o dorință pioasă de înțelegere între partide, ci un concept care a fost
analizat în profunzime și definit cu precizie de către Comisia de la Veneția.
El funcționează în mai multe variante. Forma radicală este, de pildă, cea aplicată într-o parte a
Canadei, unde guvernul local de consens nu se bazează pe partidele politice. In această variantă
canadiană, deputații, odată intrați în parlament, sunt considerați cu toții ca indpendenți. Ei se reunesc
de la egal la egal, iar liniile directoare și prioritățile guvernului local sunt decise fără ca vreo tendință
ideologică sau partinică să poată interveni în dezbateri.

E ceea ce se numește un guvern de consens, însă consensul poate funcționa și în ceea ce se numește
„democrația consensuală”, care e baza unor sisteme politice precum Elveția sau Belgia. In asemenea
țări guvernele nu pot fi decât de coaliție. Sistemul de mare coaliție, care se bazează pe o alianță între
principalele mari partide, altminteri opuse ideologic, cum e cel actual din Germania, unde creștin-
democrații lui Merkel conduc împreună cu adversarii lor, socialiștii lui Schulz, este de asemenea o
formaă de consens politic lărgit. Actuala coaliție guvernamentală din Germania constituie de altfel un
caz de manual de politologie, întrucât guvernul federal funcționează perfect, cu toate că cele două
partide, creștin-democrații lui Merkel și socialiștii lui Schulz, se vor înfrunta în alegerile din
septembrie care vor decide cine va fi cancelar.

Studiile politice concrete, în special asupra Canadei, unde sistemul guvernării prin consens e aplicat,
de pildă, în Teritoriile de Nord-Vest, arată că într-un asemenea sistem comunicarea între deputați și
miniștri poate fi mult mai fluidă și eficace decât într-un sistem bazat pe partidele politice.

Opusul sistemului consensului politic este cel tradițional al confruntării între partide, sistemul care
mai este numit și «agonistic», al înfruntării și luptei ideologice. Acest sistem e de altfel la fel de
legitim și democratic ca și cel al consensului politic larg.

Într-un sistem de consens, deputații, care nu mai sunt, tehnic considerați a reprezenta forțe politice
antagoniste, formează comitete permanente care examinează toate legile și regulamentele înainte ca
ele să ajungă la votul din parlament. Deputații pot astfel să fasoneze și să amendeze textele de lege
fără a le mai face subiectul unor lungi și inutile lupte politice în parlament.

Principala problemă generată de un asemenea sistem este că aleșii nu pot discuta cu alegătorii
proiectele de texte de lege înainte ca acestea să devină publice.

14. Opoziţia este un factor institutional şi un element esenţial al democraţiei

parlamentare;Opoziţía are rolul formal de a reprezenta în mod oficializat şi organizat, critica de
ansamblu şi punctuală a programului de guvernare;Opoziţia constituie din principiu, o alternativă
politică a majorităţii guvernamentale.

Opoziţiei, acesteia ii revine, în schimb, principalul rol de a supune Guvernul unei permanente
critici, scoţându-i în evidenţă greşelile şi nivelul redus al capacităţii şi responsabilităţii sale de
guvernare.

15. Majoritate parlamentară este considerată fracţiunea sau coaliţia fracţiunilor, anunţată prin
declaraţie, care cuprinde mai mult de jumătate din deputaţii aleşi.
În vederea promovării unor viziuni şi obiective comune, deputaţii independenţi şi/sau neafiliaţi
care nu fac parte dintr-o fracţiune parlamentară, fracțiunile politice care nu dețin un număr
suficient de a forma o majoritate pot constitui, în orice moment o coaliție parlamentară.