IMPORTANŢA STUDIILOR PEDOLOGICE ŞI DE

BONITARE CADASTRALĂ

Între condiţiile materiale, necesare vieţii şi activităţii oamenilor, un rol hotărâtor îl are
pământul - solul şi subsolul - el constituind premisa şi baza materială a oricărui proces de
producţie.
Calitatea sa, de generator inepuizabil de resurse materiale pentru condiţia umană,
pământul şi-o afirmă în toată deplinătatea prin folosinţa agricolă unde primordialitatea sa este cu
adevărat unică şi de neînlocuit .
Dacă pentru alte ramuri ale economiei naţionale, cu excepţia industriei extractive,
pământul joacă un rol secundar, servind doar ca suport şi spaţiu pentru desfăşurarea activităţii,
pentru agricultură pământul ocupă un loc hotărâtor în dezvoltarea economică de ansamblu a ţării
noastre .
În prezent pământul reprezintă, unica sursă naturală de producere a alimentelor, fără de
care nu se poate concepe existenţa vieţii. Este cunoscut faptul că dezvoltarea oricărei activităţi
economico-sociale reclamă suprafeţe de teren tot mai mari, concomitent cresc şi cerinţele
agroalimentare ale populaţiei, care nu se pot asigura decât prin intermediul pământului .
Ca mijloc de producţie şi obiect al muncii omeneşti, pământul, respectiv totalitatea
condiţiilor şi factorilor de mediu care se manifestă pe suprafaţa terestră, este definit printr-o
largă gamă de însuşiri fizice şi caracteristici economico-sociale.
Pământul este o creaţie a naturii şi doar în mică măsură el reprezintă un produs al muncii
omeneşti. Întrucât pământul la origine este un dar al naturii şi nu un rezultat al muncii omeneşti,
el nu are valoare ci numai întrebuinţare, putând să servească la obţinerea de bunuri materiale.
Obţinerea acestor bunuri se realizează numai în procesul muncii, numai în procesul investirii în
producţie a unor anumite cantităţi de muncă vie şi materializată. Din acest moment pământul
încetează de a mai fi un simplu dar al naturii, devenind tot mai mult un produs al muncii
omeneşti.
În procesul de producţie pamântul ” nu se consumă ” dacă este folosit raţional, ci
dimpotrivă calitatea lui poate creşte. Această particularitate conduce la necesitatea găsirii şi
practicării, în fiecare zonă, a acelor sisteme de agricultură care să asigure sporirea continuă a
potenţialului productiv al pământului.
Pământul are o capaciate de producţie foarte variată. Pe terenurile cu o fertilitate naturală
mai ridicată se vor obţine, comparativ cu terenurile mai slabe, producţii mai mari şi respectiv un
venit net suplimentar sub formă de rentă. Diferenţierile de fertilitate naturală existente între
diferitele terenuri în funcţie de timp şi spaţiu, nu au un caracter absolut. Ele se modifică
cantitativ şi calitativ odată mutaţiile intervenite în dezvoltarea forţelor de producţie, a
tehnologiilor aplicate, dar aceste diferenţieri nu dispar, ci se menţin în alte proporţii.
Spre deosebire de majoritatea mijloacelor de producţie din agricultură, care au un caracter
mobil, pământul prezintă o imobilitate spaţială. Pământul nu se poate deplasa dintr-un loc în
altul, ceea ce leagă şi condiţionează procesul de producţie din agricultură de existenţa unui
anumit teritoriu. Caracterul staţionar al pamântului, ca principal mijloc de producţie, imprimă nu
numai o imobilitate a celorlalte mijloace de producţie, dar şi un anumit mod de utilizare a
diferitelor suprafeţe de teren. Se are în vedere necesitatea practicării unor asolamente şi rotaţii,
respectiv a unor asemenea succesiuni a culturilor, care să conducă la ridicarea calităţii
pamântului, a fertilităţii sale economice.
Pământul, în momentul luării în cultură, devine teren agricol şi dispune de o fertilitate
naturală, ”originală”, care vine de la natură şi este determinată de ea. Dacă se face abstracţie de
condiţiile climatice, diferenţa de fertilitate naturală a terenurilor constă în diferenţa de
compoziţie chimică a stratului superior al solului, adică de conţinutul lor diferit în materie
nutritivă pentru plante. Însă, două suprafeţe de teren care au acelaşi conţinut chimic, deci au
aceeaşi fertilitate naturală, produc cantităţi diferite de produse agricole datorită faptului că
materiile nutritive ce pot fi valorificate nemijlocit de plante se găsesc sub formă mai mult sau
mai puţin asimilabilă. Aceasta este fertilitatea reală, efectivă, necesară de luat în consideraţie în
agricultură.
Fertilitatea este deci o însuşire dinamică a pământului agricol, legată indestructibil de
progresul tehnic, de factorii de producţie utilizaţi în agricultură.
Creşterea generală a fertilităţii solului, datorită îmbunătăţirilor survenite, duce la o
oarecare egalizare a condiţiilor de productivitate pentru unităţile agricole.
Posibilităţile oferite la un moment dat de ştiinţa agricolă permit luarea în cultură a
solurilor slab productive care pot fi exploatate cu cheltuieli la niveluri apropiate solurilor bune.
Acest proces nu este întotdeauna liniar. O structură optimă de culturi, care sunt adecvate pentru
un anumit teren, determină o rentabilitate mai mare decât o structură neraţională pe un teren de
cea mai bună calitate.
Pentru a cunoaşte exact potenţialul de producţie al solurilor s-au efectuat studii
pedologice de bonitare şi agrochimice, s-au elaborat hărţi de favorabilitate pentru principalele
culturi, hărţi privind rezistenţa solului la arat, studii de pretabilitate a solului pentru lucrări de
îmbunătăţiri funciare.
Termenul de ”bonitare a solului în vederea clasificării pe clase de fertilitate” apare
pentru prima oară la I.F Mayer (Germania) în anul 1805. De atunci va fi folosit mereu şi de alţi
cercetători pentru a desemna această complexă lucrare de măsurare a puterii de producţie a
pământului.
Şi în Romănia, de-a lungul timpului, s-au făcut studii care să pună în evidenţă diferenţa
de fertilitate a terenurilor agricole. Cele mai vechi preocupări sunt legate de clasificările
terenurilor pentru stabilirea impunerii, adică a birurilor, care erau diferenţiate în raport de
calitatea pământului agricol.
După anul 1990 cercetările asupra pământului României nu au avut atât obiectiv practic,
cât mai ales ştiinţific. Oamenii de ştiinţă români îşi propuseseră cunoaşterea aprofundată a
teritoriului ţării sub toate aspectele. Astfel, în 1096, Gh. Munteanu-Murgoci publică pentru prima
dată lista sistematică a solurilor României, pentru ca în 1927, împreună cu colaboratorii săi, să
realizeze prima hartă zonală a solurilor din România Mare.
În perioada interbelică studiile s-au intensificat şi s-au extins spre celelalte condiţii
naturale care influenţau producţia agricolă: relieful, hidrologia, clima.
În 1933, Amilar Vasiliu publică pentru prima dată o lucrare de bonitate a terenurilor pe
baza unui sistem de puncte atribuite proprietăţilor intrinseci ale solului. Din acest moment,
aproape toate cercetările întreprinse în domeniul bonităţii vor porni de la calităţile intrinseci ale
terenurilor, reliefului, hidrologiei şi climei, dar în strânsă legătură cu influenţa lor asupra
indicatorilor economici. O studiere sistematică, după o concepţie, va începe după anul 1953,
când s-a pus pentru prima dată problema zonării producţiei agricole în România.
Lucrările începute în 1953 se vor amplifica, vor apare noi descoperiri şi noi clasificări în
domeniu. Rezultatul va fi stabilirea terenurilor ecologice omogene pe toată suprafaţa ţării, adică
delimitarea acelei suprafeţe de teren care are aceleaşi calităţi naturale, dar şi de producţie. Pentru
a ajunge la stabilirea unei note pentru fiecare TEO (unitate de teritoriu ecologic omogen) a fost
nevoie ca pentru fiecare din cei 4 factori principali: sol, relief, hidrologie şi climă să se cauntifice
principalele caracteristici. De asemenea, s-au făcut cercetări pentru cunoaşterea exactă a
influenţei acestor caracteristici asupra randamentului la hectar şi a celorlalţi indicatori
economici: cost, beneficiu, rata rentabilităţii.
În urma cercetărilor întreprinse s-a stabilit ca bonitatea terenurilor să se facă pe baza unei
scări de 1-100 puncte, iar cei 4 factori pricipali să primească următorul punctaj: solul 0-50
puncte, clima +20 puncte, hidrologia +15 puncte şi relieful -15 puncte.
Pe teritoriul României s-au detaliat în profil teritorial, astfel încât astăzi se cunoaşte
capacitatea de producţie a fiecărui TEO exprimată prin nota medie de bonitate, semnificând
fertilitatea naturală la momentul elaborării lucrării.
Scara iniţială de 100 de puncte pentru fiecate categorie de folosinţă agricolă şi cultură a
fost împărţită în 10 clase de fertilitate (din 10 în 10 puncte), clasa I reprezentând terenurile cele
mai puţin fertile.
La rândul lor clasele de fertilitate au fost împărţite în 5 clase de favorabilitate, din 20 în
20 de puncte:
foarte favorabil I, 81-100 puncte;
foarte favorabil II, 61-81 puncte;
favorabil I, 41-60 puncte;
favorabil II, 21-40 puncte;
puţin favorabil, 1-20 puncte.
Dezvoltarea în producţie a progresului tehnic contribuie şi la sporirea fertilităţii solului,
iar investiţiile care se fac în acest scop determină creşterea notelor de bonitate naturale, ajungând
încet la nivelul notelor de tranziţie şi chiar de potenţare.
Capacitatea de producţie a terenului cuprinde atăt fertilitatea solului, cât şi modul de
manifestare faţă de plante a celorlalţi factori de mediu, începând cu cei atmosferici (lumina,
căldura, precipitaţiile), şi continuând cu cei geomorfici şi hidrologici.
Studiul pedologic şi bonitarea terenurilor agricole este un studiu special, pentru
inventarierea şi evaluarea resurselor de sol, pentru inventarierea şi delimitarea factorilor
limitativi sau restrictivi ai utilizării terenurilor pentru producţia agricolă, căt şi pentru încadrarea
terenurilor în clase de calitate după nota de bonitate.