PROPRIETĂŢI FIZICE ŞI FIZICO-MECANICE ALE SOLULUI

6.1. Textura solului şi clasele de textură

După cum a fost prezentat anterior, solul este alcătuit din trei faze: lichidă (apa
cu substanţele dizolvate), solidă (partea organică şi partea minerală) şi gazoasă (aerul
din sol). Partea solidă, se referă la fracţiunea minerală care provine din roca pe care s-a
format solul, adică fracţiuni granulometrice cu diametrul mai mic de 2 mm (nisip, praf şi
argilă) ceea ce constituie pământul fin şi fracţiuni grosiere cu diametrul mai mare de 2
mm (pietriş, pietre, bolovani etc.), constituind scheletul solului.
Textura sau alcătuirea granulometrică se defineşte prin conţinutul procentual al
diferitelor fracţiuni (nisip, praf, argilă), ce intră în alcătuirea solului.
6.1.1. Clasificarea şi caracterizarea fracţiunilor granulometrice
Sistemul român de clasificare a fracţiunilor granulometrice a fost adoptat după
clasificarea elaborată de Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului (SISS), cunoscut
sub numele de sistemul Atterberg, (tabelul 6.1) conform căruia diametrul de 2 mm al
particulelor elementare este considerat limită de separare între pământul fin şi scheletul
solului.
Pământul fin, este reprezentat de nisip grosier, nisip fin, praf şi argilă.
Argila, este constituită din particule foarte fine cu Ø < 2 mm reprezentată de
silicaţi secundari de tipul mineralelor argiloase, cu proprietăţi coloidale, capacitate mare
de reţinere a apei, permeabilitate scăzută pentru apă şi aer, plasticitate ridicată şi
coeziune mare între particule.
Praful, este reprezentat de particule fine de silicaţi primari (feldspaţi, hornblendă)
şi particule de cuarţ, cu Ø cuprins între 0,02 şi 0,002 mm. Prin coagularea acestor
particule se formează loess sau lehm, cu caracteristici moderate în ce priveşte
permeabilitatea şi coeziunea. Unele soluri cu conţinut ridicat de praf şi care sunt lucrate
intens, pot forma crustă.
Nisipul fin, este constituit din minerale primare nealterate sau cuarţ, cu Ø cuprins
între 0,2 şi 0,02 mm. Aceste fracţiuni conferă solului o permeabilitate ridicată, capacitate
de reţinere a apei şi conţinut în elemente nutritive redusă, capacitate de formare a
structurii slabă, ascensiune capilară foarte redusă.
 Nisipul grosier, predominant din particule de cuarţ cu Ø cuprins între 2 şi 0,2
mm, nu prezintă capacitate de reţinere a apei, ascensiunea capilară este aproape nulă.

GRUPE DE CLASE, CLASE ŞI SUBCLASE TEXTURALE

TABELUL 6. 1
Simbol Denumire Argilă Praf Nisip Raport Nf/Ng
hărţi <0,002 mm 0,002-0,02 mm 2-0,02 mm
g Texturi grosiere ≤12 ≤32 ≥56 oricare
Nisip ≤5 ≤32 ≥63 oricare
Nisip grosier ≤5 ≤32 ≥63 <1
Nisip mijlociu ≤5 ≤32 ≥63 1-20
Nisip fin ≤5 ≤32 ≥63 <20
u Nisip lutos 6-12 ≤32 56-94 oricare
Nisip lutos grosier 6-12 ≤32 56-94 <1
Nisip lutos mijlociu 6-12 ≤32 56-94 1-20
Nisip lutos fin 6-12 ≤32 56-94 <20
m Texturi mijlocii 13-32 ≤32 35-87 oricare
Lut nisipos
≤20 ≤32 48-87 oricare
Lut nisipos grosier 13-20 ≥33 ≤67 oricare
Lut nisipos mijlociu 13-20 ≤32 48-87 <1
Lut nisipos fin 13-20 ≤32 48-87 1-20
Lut nisipos prăfos ≤20 ≤32 48-87 >20
praf ≤20 33-50 30-67 oricare
≥51 ≤49 oricare
l Lut 21-32 ≤79 ≤79 oricare
Lut nisipo-argilos 21-32 ≤14 54-79 oricare
Lut mediu 21-32 15-32 23-52 oricare
Lut prăfos 21-32 33-79 ≤46 oricare
f Texturi fine ≥33 ≤67 ≤67 oricare
Lut argilos 33-45 ≤67 ≤79 oricare
Argilă nisipoasă 33-45 14 41-67 oricare
Lut argilos mediu 33-45 15-32 23-52 oricare
Lut argilo-prăfos 33-45 33-67 ≤34 oricare
a Argilă ≥46 ≤54 ≤54 oricare
Argilă lutoasă 46-60 ≤32 8-32 oricare
Argilă prăfoasă 46-60 33-54 ≤21 oricare
Argilă medie 61-70 ≤39 ≤39 oricare
Argilă fină ≥71 ≤29 ≤29 oricare
o Nu este cazulxxx
c Sedimente cu peste 40% CaCO3
p Roci compacte fisurate şi pietrişuri
z Roci compacte dure
- Depozite organice

xxx
se aplică la materialele organice, depozite calcaroase
 6.1.2. Clasificarea texturală a solului
Orice tip de sol este constituit din particule de nisip, praf şi argilă, însă proporţia
de participare a acestor fracţiuni depinde atât de compoziţia granulometrică a rocii pe
care s-a format cât şi de condiţiile de solificare. În funcţie de alcătuirea granulometrică,
fiecare orizont pedogenetic poate fi încadrat în grupa de clase texturale, clasa texturală
şi subclasa texturală.
În ţara noastră, a fost oficializată metodologia elaborării studiilor pedologice
(I.C.P.A., 1987), cu ajutorul căreia se poate stabili clasa şi subclasa texturală pentru
fiecare orizont de sol. În baza acesteia, au fost separate 3 grupe de clase texturale, 6
clase şi 23 subclase.
Texturi grosiere (soluri uşoare), cuprinde clasele nisip (N) şi nisip lutos (U).
Fiecare clasă se subdivide în 3 subclase în funcţie de ponderea celor trei fracţiuni
granulometrice şi a raportului dintre nisip fin şi nisip grosier.
Texturi mijlocii (soluri mijlocii), cuprinde clasele lut nisipos (S) şi lut (L), care se
subdivide în câte cinci subclase texturale.
Texturi fine (soluri grele), cuprinde clasele lut argilos (T) cu trei subclase texturale
şi argilos (A) cu patru subclase texturale.
6.1.3. Variaţia texturii pe profilul solului
În funcţie de materialul parental pe care s-a format solul şi condiţiile fizico-
geografice specifice fiecărei zone, textura solului poate fi: nediferenţiată, diferenţiată şi
contrastantă.
Textura nediferenţiată, este întâlnită la soluri formate pe materiale parentale
uniforme şi omogene în absenţa proceselor de argilizare, migrarea argilei sau podzolire.
Textura diferenţiată, apare la soluri formate pe materiale omogene, dar unde au
loc procese de argilizare sau migrarea argilei. În acest caz, a fost introdus termenul de
diferenţiere texturală (Idt), care reprezintă raportul dintre procentul de argilă din
orizontul B şi procentul de argilă din orizontul A sau E.
Textura contrastantă, apare atunci când solul s-a format prin intermediul
aluviunilor, alternând texturi fine cu nisipoase, grosiere cu fine etc.
Scheletul solului
 În cazul solurilor formate pe materiale dure (specifice zonelor montane), pot fi
întâlnite fragmente de roci de dimensiuni diferite, constituind scheletul solului. Odată cu
determinarea granulometriei solului, se apreciază: cantitatea de schelet, natura
mineralogică acestuia şi proporţia diferitelor categorii de fragmente. Cunoscându-se
aceste elemente, se poate calcula volumul de sol ce poate fi utilizat (explorat) de
rădăcinile plantelor cunoscut sub denumirea de volum edafic util (VEU).

VEU (%) = Adâncimea rocii dure x (100 - % schelet)/150

6.2. Structura solului şi tipuri de structură

Structura solului reprezintă modul de aranjare a particulelor elementare de sol în
formaţiuni mai complexe denumite agregate structurale, de diferite forme şi dimensiuni,
separate prin fisuri, goluri, planuri de desprindere etc.
În funcţie de mărime, formă, caracterele suprafeţelor şi muchiile elementelor
structurale se deosebesc mai multe tipuri de structură (după ICPA, 1987, în colaborare
cu SNRSS):
• monogranulară, particulele elementare nu sunt grupate în elemente structurale;
grăunţi minerali nelegaţi – nisip;
• masivă, la care particulele minerale sunt consolidate sau cimentate;
• glomerulară, unde elementele structurale sunt aproximativ sferice, poroase,
specifică orizontului Am;
• grăunţoasă, cu elementele structurale de formă sferoidal-cuboidă, neporoase;
• poliedrică-angulară, unde elementele structurale sunt dezvoltate pe cele trei
axe rectangulare, feţe netede, muchii ascuţite etc.;
• poliedrică-subangulară, asemănătoare cu cea granulară, dar cu muchiile
rotunjite;
• prismatică, cu axul vertical al elementelor mai dezvoltat decât cel orizontal,
specifică orizontului Bt;
• columnoidă, asemănătoare celei prismatice dar cu muchiile rotunjite;
• columnară, asemănătoare celei prismatice dar cu capetele prismelor rotunjite,
întâlnită de regulă în orizontul Btna;
 • sfenoidală, specifică orizonturilor vertice, elementele structurale sunt mari
înclinate sub un unghi cuprins între 10-60 o faţă de orizontală;
• lamelară sau foioasă, având axul orizontal mai dezvoltat decât cel vertical,
specifică orizonturilor de tip E;
• compusă, unde agregatele mai mari de desfac în agregate mai mici.
Structura solului, poate fi apreciată după mărimea ................

6.3. Alte proprietăţi fizice ale solului

6.3.1. Densitatea solului, reprezintă masa unităţii de volum a părţii solide a solului
şi se determină cu relaţia:
D = M/Vs (g/cm3)
Valoarea densităţii solului, depinde de alcătuirea părţii solide, compoziţia chimică
a componentelor solului şi structura mineralelor componente. Aceste componente au
densităţi diferite cuprinse între 0,8-0,9 cm 3 la materia organică proaspătă; 1,2-1,8 g/cm 3
la materia organică humificată şi peste în cazul componentelor minerale: 2,5-2,8 g/cm 3
la cuarţ; 3,4-5,2 g/cm3 la limonit, hematit; 2,7-3,1 g/cm3 la muscovit şi biotit etc.
6.3.2. Densitatea aparentă, reprezintă masa unităţii de volum a solului în
aşezare naturală şi se determină cu relaţia:
Da = M/Vt (Vs+Vp) g/cm3)
Valorile densităţii aparente depind de starea de afânare sau tasare a solului, de
natura solului, de adâncime etc. Aceste valori variază între 1-2 g/cm 3, însă de regulă,
sunt cuprinse între 1,0 şi 1,6 g/cm 3. Starea de aşezarea a solului influenţează
capacitatea de reţinere a apei, permeabilitatea pentru apă şi aer, rezistenţa mecanică
opusă de sol la efectuarea lucrărilor agricole şi pătrunderea rădăcinilor.
6.3.3. Porozitatea totală a solului, este o însuşire fizică ce exprimă proporţia
porilor din sol ocupaţi cu apă şi aer. Se determină cu ajutorul formulei:
PT = (1-Da/D) 100 (%)
Valorile porozităţii totale depind în special de textura şi structura solului. Astfel,
porozitatea totală creşte de la soluri nisipoase către argiloase şi de la soluri
nestructurate către soluri structurate.
 Condiţii optime de porozitate se realizează la soluri cu textură mijlocie şi cu
structură glomerulară, porozitatea totală având valori de 50-60 %.
6.3.4. Gradul de tasare, este o altă însuşire a solului care se corelează cu
valorile densităţii aparente şi porozităţii totale, astfel:

Interpretarea gradului de tasare

Tabelul 6.2
Simbol T1 T2 T3 T4 T5 T6
Denumire Foarte Afânat Netasat Slab tasat Moderat Puternic
afânat tasat tasat
Limite -18 -18…-11 -10…0 1…10 11…18 18

Gradul de tasare (GT %) se calculează cu formulele:

PMN - PT
GT =  x 100
PMN

PMN = 45 + 0,163A

în care: PMN - porozitatea minimă necesară (%);

PT - porozitatea totală (%);
A - conţinutul în argilă (%)

6.4. Proprietăţi fizico-mecanice ale solului

Principalele proprietăţi fizico-mecanice ale solului sunt: consistenţa, plasticitatea,
adezivitatea şi variaţia de volum.
Consistenţa, reprezintă gradul de tărie, de soliditate a unui corp, de rezistenţa
acestuia la deformare, sfărâmare etc. Se manifestă prin rezistenţa pe care o opune la
diferite solicitări mecanice (penetrare, compresiune, forfecare etc.). Valorile acestei
însuşiri, variază de la un sol la altul, în funcţie de textură, structură, conţinut în humus,
de natura cationilor adsorbiţi, de starea de afânare sau tasare etc.
Plasticitatea, se referă la proprietatea materialelor de a se modela uşor prin
apăsare şi de a nu mai reveni la forma iniţială. Solurile, prezintă plasticitate cu excepţia
celor cu textură grosieră (nisipoase). Plasticitatea nu se manifestă la soluri prea umede
sau prea uscate ci numai la un anumit interval de umiditate. Limitele extreme creează
probleme atât pentru efectuarea lucrărilor mecanice cât şi pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor.
Adezivitatea, reprezintă proprietatea solului de a adera la uneltele (manuale sau
mecanice) cu care se lucrează. Valorile adezivităţii se corelează cu indicii hidrofizici în
sensul că acestea cresc odată cu creşterea conţinutului de apă din sol (de la
coeficientul de higroscopicitate până la capacitatea totală) Este influenţată de textură,
structură, conţinut de humus, natura cationilor adsorbiţi de complexul coloidal.
Variaţia de volum a solului, este o proprietate caracteristică a solurilor care
constă în faptul că prin îmbibare cu apă solul îşi măreşte volumul (gonflare) iar prin
uscare revine la cel iniţial (contracţie).
Gonflarea este influenţată în mare măsură şi de natura cationilor care saturează
complexul argilohumic. Aşadar, ionii de sodiu determină o gonflare mai puternică
comparativ cu cei de calciu.
Fenomenul de gonflare-contracţie provoacă mari probleme privind
dezrădăcinarea plantelor în special la sfârşitul iernii fiind influenţat de umiditate şi de
îngheţ-dezgheţ.