Capitolul II.

Studiu comparativ asupra adoptării codului civil francez și român

După Revoluţia din 1789 activitatea Adunării constituante în Franţa gravita în jurul
elaborării constituţiei, aceasta fiind sarcina pe care şi-o atribuiseră pe 9 iulie 1790; în acest
context, determinarea « a ceea ce ţine de constituţie şi ce de legislaturile viitoare, devine una
dintre dezbaterile esenţiale ale perioadei 1790-1791”1.
În cursul dezbaterilor referitoare la reforma judiciară din iulie 1790, Thouret propune un
articol care prevedea elaborarea de către legislaturile viitoare a unui cod general de legi simple,
clare şi în acord cu Constituţia, articol care, în ciuda protestelor câtorva deputaţi, va fi încorporat
în Legea din 16-24 august 1790. Adunarea Constituantă se rezumă aşadar la votarea principiului
redactării viitoare a unui cod civil, dispoziţia lui Thouret regăsindu-se apoi în preambulul
Constituţiei din 1971.
Deşi codificarea dreptului civil nu figura în preocupările Constituantei, voinţa 2 care stă la
baza principiului adoptării codului civil este acceaşi cu cea care îşi propune redefinirea societăţii
franceze, atâta timp cât „teoria constituţionalistă a acelei epoci determină referirea la ideea de
sistem, în aşa fel încât, ca expresie juridică a unei raţionalităţi logico-formale, sub constituţie
catedrala juridică se organizează în sistem”3. Codificarea dreptului, începută de Adunarea
Constituantă şi realizată mai întâi în domeniul dreptului penal şi anunţată în cel al dreptului civil,
exprimă această nevoie de organizare sistemică a constituţionalismului 4. Codificarea este văzută
astfel ca mărturie a prezenţei dreptului natural în gândirea redactorilor codului, referinţe de tot
soiul regăsindu-se în lucrările pregătitoare la jusnaturalişti reprezentând toate tendinţele de la
Cicero până la Grotius, Locke, Pufendorf şi Montesquieu.
Pe de altă parte, dacă civil semnifică „recunoaşterea unei societăţi eminamente
reglementată de dreptul pozitiv sub forma legii”5 dreptul civil este inseparabil de existenţa unei
anumite filosofii politice. Codul este prezentat în general ca determinând apariţia unui nou drept
ce consacră principiile revoluţinare formulate în 1789, şi stingerea dreptului Vechiului Regim
bazat pe „diversitate şi pluralism juridic” 6; legile civile chiar dacă „nu fundamentează
guvernământul, îl menţin”7.
Pentru a asigura respectul constituţiei este nevoie ca regulile ce reglementează viaţa
privată a cetăţenilor să fie conformă acesteia 8 , stabilizarea „suportului social al regimului fiind
1 Jean-Louis Halperin, L’impossible code civil, op.cit., pag.80
2 Robert Badinter, Le plus grand bien, pag. 27. Trebuie nuanţată însă intensitatea voinţei politice a Adunării
constituante în ceea ce priveşte adoptarea unui cod civil, neadoptarea acesutia explicându-se nu neapărat prin lipsa
capacităţii, ci prin „dificultăţile pe care le ridica definirea drepturilor private ale francezilor pornind de la Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului, pentru că aceste drepturi uşor de proclamat erau dificil de pus în practică în
realitatea complexă a societăţii franceze”
3 Simone Goyard Fabre, Les fondements de l’ordre juridique, op.cit., pag. 134.
4 Ibidem
5 Naoaki, în Mélanges Philippe Jestaz, op.cit., pag. 285
6Jean-François Nirot, Homo civils, Contribution à l’histoire du Code Civil français, Tome I, Presse universitaire
d’Aix-Marseille, 2004, pag. 29.
7 Portalis, Discurs preliminaire
8 Jean-François Nirot, op.cit., pag. 38.
considerată fundamentală pentru atingerea ţintei tuturor modelelor de organizare socio-politică
ce s-au succedat din 1789 până în 1804”9. Revoluţia are nevoie de un drept care s-o apere,
”raporturile dintre indivizi trebuiesc regândite, recreate în armonie cu noul sistem politic pentru
a-l consolida şi a-i asigura conservarea (...), în acest sens trebuind interpretate şi dispoziţiile
decretului din 16 august 1971 care ordona că legile civile vor fi revăzute şi reformate de
legiuitori, şi va fi făcut un cod general de legi simple, clare şi în acord cu Consituţia”10.
De altfel scopul stabilizării regimului politic este expres formulat în proclamaţia
consulilor şi este preluat de redactorii codului civil aşa cum reiese din discursul lui Portalis care
arată că „este momentul adoptării unor legi bune în vederea menţinerii guvernului, acum când
Franţa respiră şi când Constituţia îi permite să se gândească la prosperitate” 11. Codul civil este
astfel mereu prezentat ca fiind consacrarea principiilor Revoluţiei de la 1789, convingere
exprimată sau analizată prin referirea la spiritul codului civil.
Atâta timp cât acţiunea revoluţionarilor a fost cel mai bine explicată şi susţinută din punct
de vedere juridic şi politic de teoria drepturilor naturale, proclamaţia lui Napoleon din 15
decembrie 179912 trebuie interpretată ca marcă a momentului important pentru stabilitatea
regimurilor politice care vor urma revoluţiei, în care drepturile omului sunt preluate de către
diferitele raporturi sociale pe care dreptul le va reglementa. În acest sens se înscrie şi
convingerea exprimată de Touiller în cursul său de drept civil: „Am arătat de la bun început că
legile civile pentru a fi juste nu trebuie să fie decât dezvoltarea şi sancţionarea acelei legi eterne
pe care Dumnezeu a promulgat-o prin dreapta raţiune şi care rămâne aceeaşi în toate timpurile şi
în orice loc (...) şi că există o legătură reală şi necesară între dreptul natural şi dreptul civil” 13.
Dreptul natural focalizat pe drepturile omului constituie „de la Revoluţie până în perioada lui
Napoleon al III-lea elementul comun al aborărilor filosofice sau juridice care au avut în centrul
lor probleme constituţionale (...) în aşa fel încât până în 1870 doctrina juridică este în marea ei
parte jusnaturalistă, neexistând, cel puţin în dreptul public, o şcoală pozitivistă” 14. În acest
context, constituţionalismul revoluţionar consacră drepturile omului sub forma unor criterii de
care depinde juridicitatea oricăror acţiuni normative.
Distanţa parcursă între declararea drepturilor omului ca fundamente ale noii societăţi şi
adoptarea codului civil de la 1804 face ca acesta să fie considerat o tranziţie între legislaţia civilă
a revoluţiei, dreptul intermediar, şi dreptul vechiului regim, înţelegându-se astfel că drepturile
omului încarnează o concepţie asupra juridicului dependentă de conţinutul pe care actorii politici
îl atribuie acestora în funcţie de concepţia dominantă a moralei publice şi de stadiul concret de
dezvoltare al societăţii (secţiunea 2). Această analiză a drepturilor omului ca fundamente ale
codului civil este desfăşurată într-o apreciere generală a cadrului constituţional din momentul

9 Jean-François Nirot,op.cit., pag.36

10 Jean-François Nirot, op.cit., pag. 38
11 Jean-François Nirot op.cit., pag. 45.
12 Proclamaţia lui Napoleon din 15 decembrie 1799„Cetăţeni, Revoluţia se fixează la principiile care au început-o:
aceasta s-a încheiat!”.
13 Toullier, citat după Nirot, pag. 237.
14 Luc Heuschling, Etat de droit, Rechtsstaat, Rule of law,op.cit., pag. 335.
adoptării codurilor, care ar fi trebuit, potrivit filosofiei revoluţionare, să corespundă principiilor
constituţionalismului (secţiunea 1).

Secțiunea 1. Cadrul constituţional al adoptării codului civil

Analiza concretă a cadrului constituţional în care are loc adoptarea codului civil este de
natură a preciza rolul pe care drepturile omului percepute sub forma unor condiţii de care
depinde juridicitatea normelor îl jocă la momentul constitutirii fundamentului pe care se va
consolida mai apoi dreptul civil francez şi român.
Art. 12 al Legii din 19 noiembrie 1799 care pregăteşte instrumentele adoptării
Constituţiei consulatului arată în art. 12 că schimbările aduse în materie constituţională nu pot
avea ca scop decât să „consolideze, garanteze şi consacre inviolabilitatea suveranităţii poporului
francez, Republica una şi indivizibilă, sistemul reprezentativ, separaţia puterilor, libertatea,
egalitatea, siguranţa şi proprietatea”15; codul civil este adoptat într-un climat politic ce face
trecerea între Franţa drepturilor omului şi adoptarea senatus-consultului din 18 mai 1804 care
pune bazele unei moarhii ereditare.

A. Constituţia anului VIII

Constituţia din 1799, chiar dacă fusese prezentată ca acceptată de o majoritate

covârşitoare a populaţiei16, marca în fapt instaurarea puterii personale a lui Napoleon. Sfârşitul
Revoluţiei pe care acesta îl anunţa cu ocazia luării puterii are loc în favoarea învingătorurilor
loviturii de stat, Bonaparte neavând de altfel altă legitimitate decât cea conferită de această
victorie, atâta timp cât acesta nu a fost niciodată ales de francezi şi puterea sa nu s-a baza
niciodată pe suveranitatea poporului. Constituţia nu mai reprezintă în sistemul instaurat de
Bonaparte o limită a puterii aşa cum o prezenta constituţionalismul revoluţionar, rezumându-se
la prezentarea în scris a regulilor care asigură conducerea politică a societăţii. „Autoritatea
trebuie mereu să vină de sus, poporul fiind la baza edificiului şi având sarcina de a consolida
vârfurile”. Obsesia stabilităţii politice întărită de prelungirea etapei revoluţionare netermiantă de
etapa directorială, este foarte bine resimţită în perioada loviturii de stat din Brumarie, „şi este
văzută ca o temă care legitimează consolidarea puterii personale a lui Bonaparte în detrimentul
idealului revoluţionar”17.

15 Citat după Marcel Morabito, op.cit., pag.133.

16 3 011007 pentru şi 1 562 împotrivă. Datele sunt extrase din Morabito, pag. 149, autor care susţine varianta unei
falsificări a rezultatelor plebiscitului.
17 Jean-François Nirot,op.cit., pag. 46
 Legea din 9 noiembrie 1799 „consolidează autoritatea executivă rupând astfel în mod
radical cu tradiţia constituţională reieşită din principiile de la 1789” 18, Constituţia care îi urmează
nemainstituind „reprezentanţa naţională ca loc privilegiat de exerciţiu al suveranităţii. Executivul
devine centrul de impuls al noilor instituţii” 19. Această concepţie autoritară a executivului se
reflectă de altfel şi în procesul de adoptare a Constituţiei, comisiile care înlocuiseră Corpul
legislativ prin legea din 9 noiembrie şi cărora le fusese atribuită potrivit art. 3 al acestei legi
sarcina de a „pregăti modificările ce trebuiesc aduse dispoziţiilor organice ale constituţiei ale
cărei vicii şi inconveniente au fost revelate, se vor rezuma în fapt să semneze pe 22 decembrie
„un text gândit de Sieyès şi epurat de Bonaparte”20.
Comisiilor le este propusă o Constituţie neînsoţită de o declaraţie a drepturilor, fapt ce nu
mai deranjează atâta timp cât această idee a declarării drepturilor omului fusese ruinată deja de
rapiditatea cu care aceste texte se succedaseră din 1789 21 în pofida principiilor de universalitate
şi atemporalitate pe care le promovau. „Lucrările constituante îşi pierd astfel în anul VIII
caracterul unei întreprinderi globale. Nu mai este vorba despre schimbarea societăţii sau de
reclădirea statului”22.
Dincolo de neproclamarea formală a drepturilor naturale în cadrul unei declaraţii după
modelulul celei de la 1789, noţiunea de garantare constituţională a libertăţilor individului nu mai
constituie nici ea un element structural al societăţii politice pe care Constituţia din 1799 o
instituia, rarele libertăţi pe care regimul napolenian le consacră fiind din acest punct de vedere
ridiculizate23. Astfel, niciuna din cele două comisii competente să vegheze la respectarea
libertăţii individuale şi a presei instituite de senatus consultele organice din 28 floreal an XII nu-
şi îndeplineşte rolul de o manieră care să aducă aminte de idealul de la 1789 de societate în care
negarantarea drepturilor determina inexistenţa Constituţiei 24.
În sistemul politic instituit de această Constituţie puterea legislativă era divizată în mai
multe adunări, iniţiativa legislativă aparţinând însă doar primului consul. Principiul
reprezentativităţii nu mai constituie astfel un element al regimului politic instituit în 1799; în
timp ce constituţia din 1791 stabilea că iniţiativa legilor aparţine Adunării25, art. 25 al titlului III
al constituţiei de la 1799 arată că o lege nouă nu va putea fi promulgată dacă proiectul a fost
propus de guvern.
Proiectele legislative erau redactate de către Consiliul de stat, dezbătute de Tribuni,
fiecare proiect fiind adus apoi în faţa Corpului legislativ, care votează fără a putea dezbate, după
ascultarea expunerilor celor trei reprezentanţi ai Consiliului de stat, respectiv ai tribunilor.

18 Marcel Morabito, op.cit., pag.133.

19 Marcel Morabito, op.cit., pag .143.
20 Marcel Morabito, op.cit., pag. 139.
21 Trei declaraţii ale drepturilor
22 Marcel Morabito, op.cit., pag. 139.
23 Cristophe de la Mardière, op.cit., pag. 244.
24 Ibidem 244.
25 Art.1 secţiunea 1 a capitolului III.
Tribunii puteau trimite legea Senatului pentru a-i fi verificată constituţionalitatea, acesta având
rolul de a conserva Legea fundamentală a statului.
În acest sistem, apare astfel pentru prima dată instituţia controlului de constituţionalitate
realizat de către Senat, căruia îi este atribuită de către art. 21 al Constituţiei din 1799 competenţa
de a anula ca neconstituţionale toate actele care îi sunt trimise de Tribunaut sau de Guvern.
Existenţa acestei posibilităţi a controlului de constituţionalitate nu este însă marca
constituţionalismului care ar impune garantarea supremaţiei constituţiei, ci a desacralizării legii
ca o contrapondere a întăririi puterii executive în raport de cea legislativă26.
În ceea ce priveşte adoptarea celor 36 de legi ce compuneau la acea dată codul civil 27,
Comisia însăcinată cu redactarea acestora nu era „o emanaţie a unei adunări reprezentative şi nu
se compunea din deputaţi, ci rezultatul unei alegeri directe a lui Napoleon” 28; acesta formează o
comisie din patru membri prin decretul din 12 august 1804, fiecare membru al comisiei fiind ales
în considerarea calităţilor juridice dar şi a viziunilor politice care trebuiau să se încadreze în cele
tolerate de Bonaparte, niciunul dintre aceştia nedeţinând calitatea de parlamentar. De altfel,
aceasta este inovaţia politică a lui Bonaparte în ceea ce priveşte adoptarea codului: să facă din
Guvern şi nu din Adunare organul principal al discuţiilor şi adoptării codului.
Comisia lucrează între august 1800 şi ianuarie 1801, când depune proiectul de cod civil
tribunalului de casaţie şi tribunalelor de apel pentru a-şi formula observaţiile: „Bonaparte şi
Cambacérès înţeleseseră că textul va fi cu atât mai bine acceptat dacă cei care îl vor aplica vor
avea sentimentul că au fost asociaţi elaborării acestuia” 29. Textul codului a fost împărţit în 36 de
legi30, votate şi promulgate separat între 1803 şi 1804, reunite apoi în Legea din 21 martie 1804
într-un corp unic sub numele de Codul civil al francezilor31. Niciuna din cele 36 de legi nu a
făcut obiectul vreunui control de constituţionalitate.

B. Cadrul constiuţional al Principatelor române

Constituţionalismul este asociat, aşa cum am văzut, cu ideea de limitare a puterii politice,
distingându-se între constitutionalismul lato sensu care desemnează acea tenhnică de limitare a
puterii politice a cărei manifestare nu este dependentă de existenţa unui anumit cadru politic şi
stricto sensu potrivit căruia puterea politică limitată este cea care se manifestă în cadrul statului

26 Marcel Morabito, op.cit., pag. 145.

27 După refuzarea primelor titluri ale codului, Guvernul retrage toate proiectele, urmând epurarea opoziţiei existente
în sânul Tribunaut, pentru a evita ca acesta să mai insulte public guvernul, după cum justifică Bonaparte. Astfel
Senatus-consultul din 18 martie 1802 va elimina 20 de tribuni. Nirot, pag.52.
28 Robert Babinter, Les plus grand bien, op.cit., pag. 49.
29 Robert Badinter, Le plus grand bien, op.cit., pag. 56.
30 Ce corsepund celor 36 titluri ale codului.
31 În 1807 codul civil devenit codul unei mari părţi a europei este redenumit codul napoleon după numele celui care
susţine imperiul în cadrul căruia acesta este legea comună.
modern32. Analiza cadrului constituţional din Principate la data adoptării codului civil prin
raportare la principiile constituţionalismului, presupune deci stabilirea puterii sau a centrilor de
putere politică ce ar trebui să facă obiectul limitării prin tehnicile propuse de aceste principii.
Identificarea centrului de putere politică este indispensabilă şi atunci când analizează acest curent
din perspectiva individului, pentru care elementul central al constituţionalismului este desemnat
de existenţa unor dispoziţii intangibile puterii publice.
Potrivit acestei distincţii, puterea politică manifestată în Principate în momentul adoptării
codului civil nu întâlneşte cadrul specific statelor moderne, atâta timp cât independenţa
României este cucerită abia în 1788. Nu este vorba aşadar despre existenţa în Principate a unei
constituţii specifice constituţionalismului, actele care organizau exerciţiul puterii politice fiind
adoptate sub controlul unor puteri internaţionale: Convenţia de la Paris este un tratat
internaţional după toate canoanele juridice, iar Statutul dezvoltător un act care chiar dacă emană
de la o autoritate internă are nevoie de acordul puterilor internaţionale pentru a dobândi caracter
juridic.
În Tratatul de pace de la Paris din 30 martie 1856 este prevăzută înfiinţarea în fiecare
dintre cele două provincii a unui Divan ad-hoc „aşa cum se constituie reprezentaţiunea cea mai
exactă a intereselor tuturor claselor societăţii. Aceste Divanuri vor fi chemate a exprima dorinţele
populaţiunilor în ceea ce priveşte organizarea definitivă a principatelor” 33. Pe baza opţiunilor
astfel exprimate o comisie specială formată de puterile contractante se va întâlni cu un comisar al
Sublimei porţi şi vor stabili bazele viitoarei organizări a Principatelor. Înţelegerea finală cu
puterea suzerană va fi consacrată printr-o convenţiune care va constitui definitiv organizarea
provinciilor.
Această convenţiune este Convenţia de pace de la Paris încheiată între puterile garante
cu privire la Principatele Române din 7/19 august 1858. Textul stabileşte atribuirea puterii
publice în fiecare principat unui Hospodar şi unei Adunări elective lucrând în cazurile prevăzute
de Convenţiune, cu concursul unei Comisiuni centrale, comună ambelor Principate. Puterea
executivă aparţine Hospodarului, iar cea legiuitoare este exercitată colectiv de Hospodar, de
Adunare şi de Comisiunea centrală 34. Iniţiativa legislativă este împărţită în funcţie de legi de
interes special şi cele de interes comun între titularul puterii executive şi Comisiunea centrală.
Voinţa poporului român se va face în mod concret simţită abia cu ocazia alegerii Hospodarului 35,
moment în care Ioan Cuza devine Domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei, punându-se astfel
bazele formării statului naţional român. Uniunea reală urmează celei personale: Cuza guvernează
cu concursul unui singur Minister36, Adunările elective se întrunesc în una singură, administraţia
este exercitată de un Consiliu de miniştri.

32 Constituion et constitutionnalisme, op.cit., pag. 118

33 Cristian Ionescu, Dezvoltarea constituţională a României, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag.198.
34 Art.4 şi 5 din Convenţie.
35 Nu este însă vorba despre o alegere directă a poporului român : potrivit art. 10 al Convenţiei Hospodarul este ales
pe viaţă de Adunarea Electivă.
36 22 ianuarie 1862 se formează primul guvern unitar român, urmate 2 zile mai târziu de unirea celor două Adunări
Elective.
 Ca urmare unei crize dintre puterea executivă şi Adunarea Generală din 1864 37, Cuza
dizolvă Adunarea Generală prin Decretul din 2 mai al aceluiaşi an, decret prin care supune
aprobării poporului Statutul Desvoltător al Convenţiunii din 7/19 august 1858 38. Statutul
dezvoltător al Convenţiei de la Paris este un act de natură constituţională ce emană de la puterea
executivă şi are la bază voinţa autoritară a domnitorului Ioan Alexandru. Supunerea sa aprobării
prin plebiscit nu este de natură a-i schimba legitimitatea, „termenii pactului nefiind stabiliţi de
naţiune, ci impuşi de putere”39. Cadrul constituţional instituit de Statut este astfel unul în care
puterea executivă deţine majoritatea atribuţiilor în dauna puterii legiuitoare.
În mod concret, codul civil este adoptat cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de Statutul
dezvoltător40 care păstrează la nivelul puterii legislative policamerismul, exerciţiul acestei puteri
fiind divizat la fel ca în Franţa între trei adunări. Astfel, potrivit unei scheme similare celei
instituite de Constituţia anului VIII, art. 1 al Statutului stabileşte că puterea legiuitoare „este
exercitată colectiv de Domn, de Adunarea ponderatrice şi de Adunarea electivă”. Iniţiativa
legislativă aparţine doar Domnului care pregăteşte legile cu concursul Consiliului de stat şi le
supune Adunării elective şi Corpului ponderatoriu spre votare41. Din formula organizării puterii
legislative lipseşte în varianta românească doar Tribunaut ale cărui atribuţii sunt împlinite de
Adunarea electivă.
Cele două acte care determină structura politică a Principatelor la 1864 sunt din punct de
vedere juridic acte de natură constituţională atâta timp cât amenajează regulile în funcţie de care
se exercită puterea politică. Nu este însă vorba despre existenţa unei constituţii la acea dată în
Principate ca „operă a unui popor liber”42 în sensul constituţiei normative a constituţionalismului,
ci doar despre anumite „dispoziţiuni constitutive ale nouei organizaţiuni a principatelor” 43, adică
simple reguli de organizare. Sopul dispoziţiunilor nu este constituirea unei societăţi care să aibă
ca centru individul şi libertatea acestuia, ci stabilirea unor reguli care să permită administrarea
acestei societăţi.
În acest sens Convenţia de la Paris instituie doar un drept de liberă administrare a
Principatelor. Astfel în art. 1 al Convenţiei se arată „că Principatele Moldovei şi Valahiei,
constituite de acum înainte sub numirea de Principatele Unite Moldova şi Valahia rămân puse
sub suzeranitatea M.S Sultanului. Principatele se administrează liber şi fără orice ingerinţă a
sublimei-Porţi în limitele stipulate prin înţelegerea Puterilor garante cu Curtea Suzerană”.

37 declanşată de propunerea unei legi agrare de către Guvern ce se loveşte de refuzul Adunării generale care dă un
vot de blam guvernului la 10 aprilie 1864
38 Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României, Humanitas, 1992, pag. 21.
39 Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României, op.cit., 1992, pag.11.
40 Proiectul este promulgat la 4 decembrie 1864 sub numele de Codicele Alexandru Ioan I şi începe publicarea sa în
Monitorul Oficial al României, punerea în aplicare a codului începând cu 1decembrie 1865. Practic doar adoptarea
codului se face sub acest regim, aplicarea sa având loc sub imperiul Constituţiei de la 1866 care transformase
România într-o monarhie constituţională, Codul fiind considerat un pas pe drumul unităţii României.
41 Art. 3.
42 Elizabeth Zoller, Droit constitutionnel, op.cit. pag.32.
43 art. 32.
 Constituţionalismul ca protejare a libertăţii individuale împotriva arbitrariului puterilor
statatale nu este astfel o realitate a momentului adoptării codului civil de la 1864, din moment ce
puterea politică exercitată în România la acea dată nu era o putere politică suverană. Puterea
constituantă nu aparţine populaţiei române din cele două Principate, voinţa care instituie puterile
politice fiind cea a puterilor contractante şi nu a poporului român, aşa cum reiese din art.3 al
Convenţiei „puterile publice vor fi încredinţate în fiecare principat unui Hospodar şi unei adunări
elective (...)”. Principiile constituţionalismului nu încadrează nici puterea polititică externă care
determina organizarea politică internă a celor două Principate atâta timp cât aceasta corespunde
caracteristicilor puterii arbitrare ca tip de putere „căreia nu îi pot fi prevăzute toate deciziile,
pentru că depind de buna plăcere a Prinţului acesta hotărându-se în funcţie de oportunităţile
politice, sau de simple schimbări de stare” 44. Drepturile omului la care face referire Convenţia de
la Paris nu constituie într-un astfel de cadru un element structural al societăţii politice în sensul
unui fundament al acestiea; legitimitatea acţiunilor puterii politice nu se stabileşte printr-o
raportare la gradul în care aceste acţiuni au ca finalitate înfăptuirea idealului reprezentat de
drepturile omului.
În altă ordine de idei, drepturile omului nu pot avea în Principate aceeaşi consecinţe în
ceea ce priveşte instituirea unei libertăţi ca natură umană autonomă prin raportare la adevărurile
unei lumi teocentrice, atâta timp cât ele ar trebui să vieţuiască în Principate într-un spaţiu social
în care patriarhul este membru de drept al Comisiei centrale. În acest sens Firmanul pentru
organizarea Administrativă a Principatelor Unite din 1861 ce prevedea condiţiile realizării
uniunii reale, continuă practica instituită de Convenţie prin art. 2 care arata că „prezidenţia
Adunărei va aparţinea în mod alternativ Mitropolitului Moldovei şi acelui din Valahia”. Chiar
dacă art. 4 al Statutului dezvoltător schimbă tradiţia şi arată că „Preşedintele Adunărei se
numeşte în fiecare an de Domn, din sânul ei”, este vorba mai degrabă despre o strategie politică
decât despre o secularizare, atâta timp cât art. 7 al Statutului arată: ”Corpul ponderator se
compune de Mitropoliţii ţărei, de Episcopii eparhielor..”. Clerul rămâne astfel asociat la
exerciţiul puterii legislative în Principate, cu atât mai mult cu cât art. 11 al Statutului arată că
Mitropolitul primat al Românei este de drept Prezidentul Corpului ponderatoriu, în caz de
împărţire egală a voturilor, votul acestuia fiind precumpănitor...
Dacă specificul drepturilor omului în Franţa revoluţionară era acela de a formula
legitimitatea puterii instituite, în Principate nu se poate vorbi despre existenţa unei reale
legitimări a puterii instaurate în acest sens, din moment ce proclamarea acestor drepturi este
manifestarea unei voinţe externe poporului român, filosofia drepturilor omului definită de
Revoluţia franceză nefiind la acea vreme o filosofie specifică spaţiului politic românesc.
Este interesant însă în acelaşi timp faptul că la fel ca în Franţa există şi în Principate
posibilitatea unui control al legislaţiei în raport de dispoziţiunile constitutive ale nouei
organizaţiuni a principatelor. Art. 12 al Statutului arată astfel că „Dispoziţiile constitutive ale
nouei organizaţiuni a României sunt sub ocrotirea Corpului ponderatoriu” şi art. 13 că „Orice
proiect votat de Adunarea electivă se supune Corpului ponderatoriu care va preţui dacă este

44 Guy Haarscher, Philosophie des droits de l’homme, pag. 25

compatibil cu dispoziţiunile ale nouei organizaţiuni. Corpul ponderatoriu poate adopta proiectul
în forma prezentată, îi poate amenda sau respinge în întregime.
Nu poate fi vorba despre un control de constituţionalitate propriu-zis atâta timp cât nu ne
aflăm în situaţia protecţiei unei constituţii, şi ca o consecinţă a acestui fapt, a voinţei puterii
constituante a poporului român: justiţia constituţională are drept scop asigurarea supremaţiei
constituţiei în acord cu voinţa poporului. Corpul ponderatoriu are mai degrabă rolul de a verifica
menţinerea structurii de stat decât pe acela al protejării libertăţii individuale pe care îl au în mod
concret acest tip de organe.

Secțiunea 2. Receptarea drepturilor omului de către codul civil

Chiar dacă nu există o legătură juridică directă între modelul politic impus de
constituţionalism şi cadrul constituţional în care are loc adoptarea codului civil, acesta consacră
marile cuceriri revoluţionare proclamate de Declaraţia drepturilor de la 1789, atâta timp cât acel
moment a constituit în mod veritabil încheierea unei epoci şi punctul de început al modernităţii
politice şi juridice; redactorii codului fac în continuare referire la dreptul natural pentru
justificarea operei lor, principiile naturale păstrându-şi aici la fel ca în aria dreptului public
caracterul legitimant.
Codul „exprimă însă mai mult dorinţa de ordine şi de conservare a elitelor politice şi
sociale în detrimentul libertăţii”45, context în care drepturile omului capătă conţinuturile pe care
actorii juridici le dau acestora prin interpretare. Momentul de întoarcere la starea de natură care
ar fi oferit prilejul necesar „substituirii structurilor stranii ale vechii societăţi ordonanţele
simetrice ale noului contract social (...) pare a face parte din acele momente ce nu se mai termină
niciodată”46 şi care se transformă într-o repetare la infinit a unor episoade care pot explica că
starea de natură, „nu se dovedeşte a fi paradisului lui Rousseau, ci infernul lui Hobbes”47.
Din punct de vedere al conţinutului, codul civil „are astfel un caracter profund
tranzacţional între vechiul şi noul drept, dezechilibrat în favoarea primului. Astfel chiar dacă din
punct de vedere calitativ cuceririle revoluţionare conservate sunt esenţiale, acestea sunt reduse la
minim şi cedează, din punct de vedere cantitativ şi chiar calitativ uneori, în faţa regulilor reieşite
din vechiul drept sau din dreptul roman”48. În faţa extremelor reprezentate de dreptul intermediar
şi de dreptul Vechiului Regim formulate de Portalis în Discursul său preliminat 49, redactorii
codului aleg moderarea.

45 Jean-François Nirot,op.cit., pag. 312

46 Xavier Martin, Fondements politiques du Code Napoléon, Revue trimestrielle de droit civil, aprilie, iunie/2003,
pag.248
47 Ibidem.
48 Jean-François Nirot,op.cit., pag. 123
49 Portalis, Discurs prelinimar
 Codul este adoptat sub auspiciile dreptului natural, dar al unui drept ale cărui principii
trebuiesc aplicate prin raportare la moralul social şi la tradiţia juridică a respectivului popor, în
sensul în care Tronchet propunea cu ocazia lucărilor pregătitoare ale codului, în locul „singurei
legi a naturii, înţelepciunea miilor de ani de legi civile” 50. La nivel teoretic, principiile dreptului
natural pot fi prezentate ca formând elementele justificative ale Revoluţiei şi ale modelelor de
organizare politică pe care aceasta dorea să le implementeze, dar în mod concret evenimentele
scurse în cei 10 ani care separă Declaraţia de la 1789 de adoptarea codului civil justifică
nuanţarea prezentării codului de către redactorii acestuia ca fiind ca o mărtuire a succesului
indiscutabil al acestor drepturi. Redactorii codului fac mereu referire la dreptul Vechiului Regim,
iar Portalis subliniază clar în Discursul preliminar prudenţa cu care trebuiesc privite noutăţile
legislative, arătând că „trebuie privite cu atenţie noutăţile în materie de legislaţie, pentru că dacă
este posibil în ceea ce priveşte o instituţie nouă calcularea avantajelor pe care teoria le oferă, nu
mai este posibilă cunoaşterea tuturor inconvenientelor pe care doar practica le poate descoperi
(...); ar fi absurd abandonul în faţa ideii de căutare a perfecţiunii când este vorba despre lucruri
care nu sunt succeptibile decât de o bunătate relativă; în loc de a schimba legile este aproape
mereu mai util să prezentăm cetăţenilor noi motive de a le iubi”.
Dar chiar dacă fidelitatea cu care codul civil transpune drepturile omului poate fi desigur
discutată51, atâta timp cât în 1789 se pun în mod concert bazele unei noi ordini, consecinţa logică
este ca toate aspectele sociale ale acestei ordini trebuie să se conformeze fundamentelor
proclamate în Declaraţia drepturilor omului, în măsura în care nu se mai poate admite întoarcerea
la vechea societate. Indiferent de discuţiile pe care le ridică cadrul constituţional al adoptării
codului civil, acesta transcrie în ordinea civilă principiile de la 1789, în sensul aunuţat în
declaraţia învingătorilor loviturii de stat din 15 decembrie 1799: „Cetăţeni revoluţia este fixată la
principiile care au început-o: ea s-a încheiat”.
Astfel mult discutatul spirit al Codului civil, care ordonează materiile acestuia este cel al
Revoluţiei, în sensul în care „mai multe drepturi individuale proclamate în Declaraţia drepturilor
şi cetăţeanului de la 1789 constituie bazele sale” 52. Codului civil îşi datorează astfel trăsăturile
generale ale ideologiei sale principiilor Revolutiei reprezentate de secularizare şi de
individualism53. În acelaşi timp, Codul civil consolidează în mod concret structura socială pe care
o insturase Revoluţia de la 1789 pe baza principiilor de egalitate şi libertate: „Expresia civilistă a
Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului, codul civil apare aşadar ca o triplă glorificare a
egalităţii, a libertăţii şi a voinţei omului” 54, şi determină apariţia unui nou drept (§1), chiar dacă
se resimte în toate materiile sale influenţa evoluţiei pe care societatea franceză o înregistrase în
cei 9 ani scurşi de la adoptarea principiului redactării unui cod general de legi simple, clare şi în
acord cu Constituţia (§2).

50 Citat după Xavier Martin, Nature humaine et code Napoléon, Droits, nr.2/1985, apg.125
51 Xavier Martin, Le code civil et les droits de l’homme, L’Hartmann, pag. 107.
52 Philippe Glaudet şi Jean-Marie Montazeaud, L’avenir d’une revolution în Code civil, Les defis d’un nouveau
siecle, 100 e Congres des Notaires de France, Paris 16-19 mai 2004, pag.13.
53 Jean Carbonnier, Droit civil Introduction, 26 ed, PUF, 1999, pag.130.
54 Ibidem.
 Trebuie făcută în acest punct precizarea faptului că analiza care priveşte consacararea
drepturilor omului asupra codului civil va fi realizată doar asupra codului civil francez, această
alegere impunându-se din motive determinate pe de o parte de puternica influenţă pe care
modelul de la 1804 a exercitat-o asupra întregii Europe şi mai ales asupra codului civil român
adoptat în 1864, şi pe de alta de raţiuni legate de spaţiul pe care îl necesită o analiză comparativă
între cele două coduri care să sublineze specificitatea codului român în contextul unei istorii a
dreptului românesc. În acelaşi timp, problema unui raport dintre drepturile omului şi codul civil
român nici nu poate fi susţinută dintr-un punct de vedere juridic propriu-zis din moment ce
România nu a cunsocut în acea perioadă, aşa cum am arătat, o Declaraţie a drepturilor omului
sau o proclamare a acestora în documentele sale constituţionale.

A. Consacrarea unui nou drept

Codul civil, ca operă transacţională, chiar dacă nu urmează întocmai logica principiilor
revoluţionare, are meritul de a fi consacrat principalele cuceriri ale Revoluţiei din 1789 sub
forma libertăţii şi egalităţii, putându-se vorbi astfel despre apariţia unui nou drept în care aceste
principii devin fundamentele unei noi ordini juridice, recunoaşterea juridică a implicaţiilor
conţinute de doctrina dreptului natural plasând individul în centrul organizării statale.
Structurii inegalitare a ordinii sociale specifică Vechiului Regim determinată de ierarhia
ordinilor sociale îi va corespunde o societate în care individul deţine libertatea absolută de a-şi
determina atât propria natură cât şi poziţia socială. Eliminarea privilegiilor instituite de Vechiul
regim constituie astfel elementul cel mai important al acestei revoluţii juridice, instituirea
egalităţii în faţa legii fiind considerată o cucerire esenţială a Revoluţiei. Consacrarea libertăţii
şi egalităţii în primul articol al Declaraţiei drepturilor omului 55 echivalează astfel cu proclamarea
unor fundamente menite să restructureze noua ordine socială la construcţia căreia Adunarea
constituantă se angajase în 1971. Revoluţionarii doreau prin această proclamare „consolidarea
pentru viitor a primelor cuceriri revoluţionare, începând cu abolirea privilegiilor de orice fel” 56,
în sensul statornicirii unei noi concepţii despre despre om şi raporturile acestuia cu semenii.
Egalitatea, chiar dacă nu este prevăzută în art. 2 al Declaraţiei drepturilor printre
drepturile enumerate ca scop al oricărei asociaţii politice, ţine chiar de modul de funcţionare al
societăţii, în sensul în care raporturile sociale sunt scoase de sub structura specifică Vechiului
Regim prin abolirea privilegiilor57. Declaraţia drepturilor omului consacră o egalitate formală
pentru care generalitatea legii devine un element central: doar când legea urmăreşte un interes
general aceasta este obiectivă şi nediscriminatorie58. Art.6 Declaraţiei arată astfel că toţii

55 Aceste principii sunt preluate în preambulul Constituţiei din 1971.

56 Gerard Conac, Marc Debene, Gerard Teboul, La Declaration des droits de l’homme et du citoyen, pag. 67.
57 principiul acestei egalităţi ca nediscriminare bazată pe originea socială se regăseşte şi în art.46 al Convenţiei de
la Paris.
58 Elizabeth Zoller, Introduction au droit public, op.cit., pag. 191
cetăţenii sunt egali în ochii legii şi că aceasta trebuie să fie egală pentru toţi, fie că protejează, fie
că pedepseşte. Legea nu poate acorda privilegii nimănui, nu poate recurge la distincţii economice
sau sociale între cetăţeni, nu poate acorda statuturi particulare unora şi să le refuze altora. Aceste
interdicţii sunt generale şi se aplică atât legilor civile cât şi celor penale”.
Dispariţia discriminărilor fondate pe originea socială face posibilă apariţia libertăţii,
pentru că „atâta timp cât toţi suntem egali niciun om nu va putea pretinde că are drepturi asupra
celuilalt”59. Ideea de libertate îşi face resimiţită prezenţa în codul civil atât prin raportare la
gradul de intervenţie îngăduit statului în raporturile private cât şi la relaţiile în care se manifestă
puterea privată.
Libertatea şi egalitatea sunt principii cu un pronunţat caracter fondator ce încadrează sau
definesc modalitatea în care se vor desfăşura raporturile în cadrul societăţii. Structura socială
desenată de aceste principii se încadrează în specificul politic impus de laicizarea statului,
determinând secularizarea stării civile, introducerea căsătoriei sub forma unui contract în care
primează voinţa părţilor şi a divorţului. Se înţelege astfel, cum fără a prescrie în mod concret o
anumită acţiune, aceste principii pot determina un cadru general pe care autorităţile publice îl vor
putea dezvolta apoi într-o anumită structură a sistemului juridic în funcţie de interpretarea pe
care le-o atribuie.
○ Revoluţia juridică generată de aceste principii la vremea respectivă nu
poate fi deci măsurată decât prin raportare la structura socială şi politică pe
care cei de la 1789 o doreau depăşită, libertăţii şi egalităţii ca principii
fundamentale putându-li-se atribui consecinţe normative variate în funcţie
de contextul social şi economic în care sunt aplicate. Însă chiar dacă
anumite materii ale codului civil de la 1804 sau 1865 care răspundeau la
acea vreme interpretării atribuite principiilor de egalitate şi libertate (cum
sunt cele referitoare la relaţiile dintre soţi sau la puterea parentală) nu ar
mai reuşi astăzi să răspundă niciunei necesităţi sociale, nemaintâlnind
suportul unei morale publice dominante, adoptarea acestor coduri
reprezintă în mod concret consacrarea unei noi viziuni auspra raporturilor
sociale sub influenţa principiilor revoluţionare.
Deşi codurile civile de astăzi sunt rezultatul mai multor modificări ale codului Napoleon,
evoluţia înregistrată a avut loc „fără modificarea funcţiei principale a codului de constituţie
civilă, de cadru al ordinii sociale(...); evoluţia nu este cea a codului civil ci are loc în interiorul
codului, determinată de modificarea datelor sociale pe care le consacra 60”. Dincolo de
stabilitatea acestei funcţii, codul civil păstrează şi alte elemente fondatoare de conţinut, în aşa fel
încât în 1963 trei sferturi din articolele codului original rămăseseră neschimbate, pentru ca în
2004 să fie încă în vigoare aproape jumătate din textele originale ale codului61.

59 Georges Ripert, Le régime démocratique et le droit civil moderne, L.G.D.J, Paris, 1936, pag.113
60 Yves Gaudemet, Le code civil, „Constitution civile de la France”, în Le code civil, un passé, un présent, un
avenir, Dalloz, 2004, pag.303.
61 Datele statistice sunt preluate din Yves Gaudemet, Le code civil, la Constitution civile de la France, pag. 305