Tema 6.

Cheltuielile publice pentru acțiuni social – culturale

1. Conceptul de cheltuieli publice pentru acțiuni social – culturale.

2. Cheltuieli publice pentru educație.
3. Cheltuieli pentru cultură și artă.
4. Cheltuieli pentru ocrotirea sănătății.

1. Conceptul de cheltuieli publice pentru acțiuni social - culturale

Politica socială a statului presupune folosirea pe scară largă a resurselor financiare publice cu scopul îmbunătățirii
condițiilor și calității vieții fiecărui cetățean.
Cheltuielile publice pentru acțiuni social – culturale sunt îndreptate spre realizarea de servicii în mod gratuit cu
plată redusă sau sub formă de alocații bugetare, pensii, ajutoare și indemnizații. De prestările social – culturale
beneficiază anumite categorii sau grupuri sociale.
Factorii ce influențează volumul cheltuielilor publice pentru acțiuni social culturale:
1. factorul demografic
2. creșterea costului serviciilor sociale.
Cheltuielile publice pentru acțiuni social - culturale se referă la:
1. sport
2. învățământ
3. cultura și arta
4. sănătate
5. protecția socială
Sursele de finanțare a acestor cheltuieli sunt diferite: (publice sau private, interne sau externe):
- fonduri bugetare,
- fonduri financiare cu destinația specială,
- fonduri proprii ale întreprinderilor publice,
- veniturile realizate de instituții social – culturale,
- veniturile populației,
- fondurile organizațiilor fără scop lucrativ,
- ajutorul financiar extern.
În componența cheltuielilor bugetului public național al Republica Moldova cheltuielile destinate acțiunilor social
culturale constituie aproape jumătate din totalul cheltuielilor.
Ponderea acestor cheltuieli în PIB s-a modificat esențial în sens de reducere. Acest fapt ne îngrijorează mult
deoarece aceste cheltuieli contribuie la ridicarea calității factorului uman.

3. Cheltuielile publice pentru educație

Este cunoscut faptul că acumularea de capital uman conferă beneficii atât indivizilor cât și firmelor și societății. O
parte dintre aceste beneficii iau forma unor câștiguri financiare mai mari, conduc la o productivitate sporită și
implicit la creștere economică. Investiția în capitalul uman este un determinant important pentru capacitatea de
câștig a indivizilor și pentru perspectivele lor de angajare și joacă un rol major în determinarea nivelului și
distribuției veniturilor la nivelul societății.
Însă, investiția în capitalul uman este în strânsă legătură și cu alte beneficii ce apar ca urmare a creșterii nivelului de
cunoștințe, conducând astfel la creșterea nivelului de educație a indivizilor. La rândul său, educația asigură o mai
mare coeziune socială, o rată a infracțiunilor mai scăzută cât și asigurarea unei stări de sănătate ridicate.
Astfel, cu cât gradul de educație, nivelul de competență sunt mai ridicate, cu cât individul prin ocupare și
participare își poate pune în valoare calitățile de care dispune, cu cât contribuția sa la progresul general al societății
este mai substanțială, cu atât înțelegerea proceselor din mediul natural, economic, social și adeziunea la obiectivele
dezvoltării durabile și la propria sa dezvoltare vor fi mai susținute. De aceea, beneficiile obținute ca urmare a
investiției în capitalul uman se manifestă pe cel puțin trei planuri: la nivelul indivizilor, al firmelor și al societății în
ansamblul său.

1
Spre exemplu: indivizii mai educați sunt mult mai activi pe piața muncii, fiind angajați mult mai repede și pe posturi
mai bune; totodată indivizii educați sunt mai puțin expuși șomajului (iar dacă acest lucru se întâmplă, perioada în
care vor rămâne fără loc de muncă este mult mai mică în comparație cu cei cu mai puțină pregătire), prin urmare
educația înseamnă pregătire de calitate (iar cei cu pregătire superioară sunt avantajați din punctul de vedere al
salariilor). Mai mulți specialiști pe probleme de educație, printre ei numărându-se și Mincer în lucrarea „ Schooling
Experience and Earnings”, a arătat că efectele educației asupra salariilor sunt de aproximativ 10% (în studiile sale a
folosit date din statisticile SUA).
În ultimii ani în țara noastră există o mică tendință de creștere a cheltuielilor pentru educație. Factorii ce contribuie
la această creștere sunt.
- Demografici –creșterea populației;
- Economici–dezvoltarea economică, modernizează procesului de producție, necesită forța de muncă
din ce în ce mai calificată. De aceea cheltuielile pentru pregătirea unui specialist cresc și respectiv cheltuielile totale
pentru învățământ se majorează.
- Sociali și politici – ce se referă la politica școlară, la principiile avute în vedere de Guverne în stabilirea
acesteia, la nivelul învățământului obligatoriu, la resurse, facilitățile și ajutoarele îndreptate către instituțiile de
învățământ.
Sursele de finanțare a educației sunt:
1. din bugetul statului,
2. bugetele UAT
3. din sursele populației,
4. din sursele întreprinderilor,
5. donații sau alte forme de ajutoare pe care le pot primi instituțiile de învățământ de la diferiți
beneficiari,
6. ajutorul extern.
Cheltuielile publice pentru educație sunt cheltuieli pentru întreținerea instituțiilor de învățământ de toate
nivelurile, inclusiv pentru reciclarea cadrelor și pentru crearea de noi obiective în acest domeniu.
Deosebim următoarele trepte ale sistemului de învățământ în Republica Moldova:
Sistemul de învățământ este organizat pe niveluri și cicluri în conformitate cu Clasificarea Internațională
Standard a Educației:
    a) nivelul 0 – educația timpurie:
    – educația antepreșcolară;
    – învățământul preșcolar;
    b) nivelul 1 – învățământul primar;
    c) nivelul 2 – învățământul secundar, ciclul I: învățământul gimnazial;
    d) nivelul 3:
    – învățământul secundar, ciclul II: învățământul liceal;
    – învățământul profesional tehnic secundar;
    e) nivelul 4 – învățământul profesional tehnic postsecundar;
    f) nivelul 5 – învățământul profesional tehnic postsecundar nonterțiar;
    g) nivelul 6 – învățământul superior, ciclul I: învățământ superior de licență;
    h) nivelul 7 – învățământul superior, ciclul II: învățământ superior de master;
    i) nivelul 8 – învățământul superior, ciclul III: învățământ superior de doctorat.
Învățământul obligatoriu începe cu grupa pregătitoare din învățământul preșcolar și se finalizează cu învățământul
liceal sau învățământul profesional tehnic secundar și postsecundar. Obligativitatea frecventării învățământului
obligatoriu încetează la vârsta de 18 ani. Responsabilitatea școlarizării obligatorii a copiilor cu vârsta de până la   16
ani revine părinților sau altor reprezentanți legali și autorităților administrației publice locale de nivelurile întâi și al
doilea.
Statul asigură finanțarea pachetului standard de servicii educaționale pentru învățământul preșcolar, primar,
gimnazial și liceal, indiferent de tipul de proprietate a instituției de învățământ. Pachetul standard de servicii
educaționale pentru învățământul general se aprobă de Guvern. Finanțarea de bază a învățământului general se
face după principiul „banul urmează elevul”, conform căruia resursele alocate pentru un elev sau un copil se
transferă la instituția de învățământ în care acesta învață. Învățământul profesional tehnic și învățământul superior
se finanțează de la bugetul de stat în limita planului de admitere aprobat anual de Guvern. Cheltuielile bugetare

2
pentru învățământ sunt repartizate de către ministerul care organizează și conduce învățământul, Ministerul
Educației al Republicii Moldova.
Cheltuielile publice pentru învățământ se divizează în dependență de conținutul economic:
1. cheltuielile de investiții(construcții, utilaje)
2. cheltuielile curente(salarii, transport, burse)
Cheltuielile pentru învățământ se dimensionează în funcție de contingentele școlare, de costul unitar pe forme de
învățământ conform anumitor norme care, fundamentează salariile, bursele, contribuțiile etc.
Cheltuielile pentru învățământ sunt cele care dețin cea mai mare pondere în totalul cheltuielilor social culturale.

3. Cheltuieli pentru cultură și artă

Cheltuielile pentru cultură și artă sunt cheltuieli pentru întreținerea instituțiilor de cultură și artă, a unor formațiuni
artistice și pentru finanțarea unor obiective de artă (teatre, muzee, cinematografe).
Surse de finanțare a cheltuielilor pentru cultură și artă:
- surse bugetare;
- acordarea subvențiilor de stat;
- donații;
- surse proprii ale instituțiilor date;
- firme, contribuții ale populației.
O parte din resursele financiare publice sunt îndreptate spre finanțarea serviciilor culturale, artistice, inclusiv
pentru întreținerea unor instituții specializate. Resursele financiare destinate culturii și artei, alături de cele pentru
învățământ contribuie la creșterea calității factorului uman: crearea și îmbogățirea nivelului cultural, cultivarea
gusturilor și moravurilor estetice, ridicarea gradului de educație și civilizație. Ponderea cheltuielilor social-culturale
în totalul cheltuielilor bugetare nu este deosebit de mare (circa 2-8%), dar importanța lor este incontestabilă.
Instituțiile cultural-artistice către care sunt îndreptate aceste resurse sunt: bibliotecile, muzeele, teatrele, casele de
cultură, presa, editurile, casele de filme etc. Activitatea desfășurată de aceste instituții se poate concretiza în
anumite bunuri materiale (ce au valoare spirituală) cum sunt: cărțile, filmele, discurile, picturile, sculpturile sau se
prezintă sub forma unor servicii cultural-artistice printre care: concertele spectacolele de teatru, operă.
Realizarea serviciilor cultural-artistice se pot face în mod gratuit sau cu plată, care nu acoperă costul serviciilor
prestate, de aceea e nevoie de subvenții din bugetul statului. Activitățile culturale-artistice se finanțează de la
bugetul statului fie integral, fie parțial. Bugetul de stat reprezintă sursa cea mai importantă de susținere financiară
a acțiunilor social-culturale. În afara bugetului, finanțarea cheltuielilor publice pentru cultură și artă se mai
realizează din veniturile proprii ale instituțiilor respective, din donațiile unor întreprinderi, firme, din contribuții ale
populației.
În totalul cheltuielilor publice, cheltuielile pentru cultură și artă sunt preponderent de tip curent (de personal,
materiale). Cheltuielile de capital (cumpărări de opere artistice pentru muzee, construcții) au o pondere mai
redusă.
Eficiența economică de utilizare a acestor fonduri e dificil de calculat, deoarece acestea au caracter nematerial și se
produc într-un timp nedeterminat.

4. Cheltuielile pentru ocrotirea sănătății

Ocrotirea sănătății reprezintă în prezent atât o problemă de asistență medicală cât și o problemă socială.
Organizația Mondială a Sănătății definește sănătatea astfel: „bunăstarea fizică, mentală și socială a indivizilor (nu
doar absența bolilor și a infirmităților)”.În plan social sănătatea reprezintă un factor important pentru desfășurarea
activității indivizilor cu efect în creșterea economică.
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate:
- întreținerii și funcționării aparatului medical;
- sunt destinate unor acțiuni legate de prevenirea și combaterea îmbolnăvirilor (exemplu: vaccinările) și
acțiuni de educație sanitară.
În prezent accentul în ocrotirea sănătății se pune pe medicina preventivă. Medicina preventivă reprezintă un
serviciu public.
Instituțiile din domeniul ocrotirii sănătății pot fi:
- publice;
3
 - private.
iar raporturile dintre ele diferă de la o țară la alta.
Din punct de vedere al naturii, cheltuielile publice pentru sănătate sunt:
- cheltuieli curente (în mare majoritate) și anume: salarii, medicamente, materiale, cheltuieli
gospodărești reprezentând circa 80-85%;
- cheltuieli de capital destinate echipamentelor și tehnicii medicale reprezintă circa 15-20%.

Cheltuielile pentru sănătate sunt pentru întreținerea instituțiilor de sănătate, precum și pentru prevenirea
îmbolnăvirilor și educația medicală și sanitară. În țările dezvoltate până la 20% din cheltuielile publice se folosesc în
aceste scopuri. Factorii ce influențează evoluția cheltuielilor în ocrotirea sănătății:
- demografici – creșterea numărului populației;
- modificarea populației pe categorii de vârstă (creșterea populației de vârstă înaintată,
creșterea ponderii copiilor) și pe grupe socio-profesionale, structura socio-profesională
evidențiază frecvența mult mai mare a unor factori de risc pentru anumite domenii de
activitate, inclusiv cei ce reprezintă boli și accidente profesionale;
- creșterea aglomerațiilor de tip urban (risc mai mare ce privește boli transmisibile);
- creșterea costului serviciilor de ocrotire a sănătății;
- factori de risc care țin de dezvoltarea societății (boli, accidente ce însoțesc evoluția societății).
Eficiența cheltuielilor pentru sănătate poate fi prezentată de:
 eficiența socială – reflectă efectele acțiunilor de ocrotire a sănătății la nivelul întregii societăți și
indicatorii ei:
- natalitate, mortalitate, speranța de viață.
 eficiența economică – reducerea perioadei de incapacitate de muncă datorită îmbolnăvirilor și
accidentelor, creșterea duratei medii de viață și a vieții active, creșterea capacității de muncă.

Sursa principală de finanțare a cheltuielilor publice pentru ocrotirea sănătății este FAOAM care se formează
prioritar pe seama contribuțiilor de asigurare medicală obligatorie de la persoane fizice în mărime de 4,5% și
persoane juridice – 4,5%.