Analiza riscului

Agenţii economici operează într-un mediu economic caracterizat printr-o continuă

schimbare, informaţiile de care dispun fiind deseori insuficiente. De aceea comportamentul lor
este influenţat de tot felul de perturbaţii ce apar, făcând ca fiecare decizie a lor să comporte un
anumit grad de risc. Până şi profitul agenţilor economici poate fi privit ca o consecinţă a
incertitudinii, şi anume „este rezultatul prevederii viitorului cu mai mare acurateţe decât au
făcut-o majoritatea celorlalţi”1
În literatura economică se face deosebire între incertitudine care apare mai degrabă ca
o lipsă de informaţii într-un anumit domeniu şi risc, acesta presupunând un calcul fundamental
pe o experienţă trecută sau pe date informaţionale suficiente pentru a putea calcula
probabilitatea producerii unui anumit eveniment economic.
Riscul poate fi definit ca reprezentând abaterea rezultatului obţinut faţă de rezultatul
aşteptat ca urmare a acţiunii factorilor de mediu. Departe de a mai fi privit ca un fenomen
economic negativ, în prezent acesta trebuie tratat ca un fenomen obiectiv ce se regăseşte în
orice afacere.
Riscul este un concept cu dimensiuni multiple, care nu poate fi redus la un singur
element sau la un indicator exprimat printr-o cifră. Pentru fiecare firmă este necesar să se
determine un nivel acceptabil al riscului pe care este dispus să şi-l asume. Acesta diferă în
funcţie de condiţiile concrete ale activităţii economice desfăşurate şi de atitudinea faţă de risc a
întreprinzătorului.
Formele riscului sunt diverse, iar clasificarea lor poate fi prezentată în funcţie de
numeroase criterii:
a) după domeniul în care se manifestă distingem:
- risc de ţară;
- risc în operaţiuni cu devize;
- risc contractual;
- risc de faliment;
- risc în decizia de investiţii;
- risc de asigurări;
- riscul valorilor mobiliare;
- riscul operaţional;
- riscul de marketing.
b) după originea riscurilor avem:
- riscuri provenite din interiorul firmei aferente activităţii de proiectare,
exploatare şi comercializare;
- riscuri provenite din exteriorul firmei ca urmare a mediului extern în care
operează firma, şi se referă la relaţiile cu furnizorii şi beneficiarii care nu-şi
onorează contractele şi a unor factori de natură politică, socială, economică şi
chiar naturală (riscul climatic).
c) din punct de vedere al interesului manifestat în asumarea şi gestionarea riscului, acesta
poate fi abordat sub următoarele aspecte:
- al firmei ca organizaţie economico-socială interesată în menţinerea şi
consolidarea poziţiei de piaţă, maximizarea averii acţionarilor şi creşterea
salariilor personalului angajat;
- al investitorilor financiari care urmăresc realizarea celui mai bun plasament pe

1 Paul Heyne , Modul economic de gândire, E.D.P., Bucureşti, 1991, pag. 207
 piaţa financiară, care este caracterizată prin existenţa unor sectoare diferite de
profitabilitate şi risc;
- al creditorilor care urmăresc recuperarea creanţelor de la clienţi, respectiv
bonitatea financiară a acestora.
Având în vedere tipologia diversificată a riscului, analiza financiară a firmei studiază
următoarele categorii de riscuri:
- riscul de exploatare (economic) care depinde de variaţia cifrei de afaceri şi de
marja asupra cheltuielilor variabile (ponderea cheltuielilor variabile în totalul
cifrei de afaceri);
- riscul financiar ce apare ca urmare a dependenţei indicatorilor de rezultate, de
structura financiară a firmei;
- riscul de faliment ce intervine în situaţia în care firma nu dispune de capacitatea
de a-şi onora angajamentele scadente faţă de terţi, deci firma nu mai este
solvabilă.
Analiza riscului este strâns legată de aprecierea rentabilităţii economice, fiind o
continuare şi o completare firească a acesteia deoarece nivelul riscului asumat este proporţional
cu rentabilitatea scontată a unei afaceri. Estimarea corectă a riscului constituie un obiectiv
esenţial al agenţilor economici, indiferent de poziţia şi rolul lor în cadrul mecanismului
economic.

1. Analiza riscului de exploatare

Riscul economic reflectă „incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp şi cu cel

mai mic cost la variaţiile mediului”2. Acesta exprimă variaţia rezultatului economic la condiţiile
de exploatare.
Analiza şi interpretarea acestui tip de risc porneşte de la faptul că rezultatul exploatării
nu depinde numai de o serie de factori generali (cum ar fi modificarea preţurilor de achiziţie
sau de vânzarea produselor, creşterea salariilor, scăderea vânzărilor etc.) ci şi de cheltuieli,
respectiv de variaţia acestora în funcţie de volumul de activitate al firmelor.
Structura costurilor de producţie şi în special raportul dintre cheltuielile fixe şi cele
variabile exercită o influenţă directă asupra rentabilităţii şi a evoluţiei acesteia faţă de volumul
producţiei. Din această perspectivă riscul de exploatare ne apare ca depinzând de nivelul
cheltuielilor fixe, care pot fi mai uşor absorbite la un volum de producţie mai ridicat.
Sinteza între dependenţa rezultatului din exploatare şi raportul dintre cheltuielile fixe şi
cele variabile este exprimată de indicatorul numit prag de rentabilitate. Acesta este un
indicator sintetic de apreciere a riscului de exploatare care exprimă nivelul de activitate
(volumul producţiei, veniturile din exploatare, cifra de afaceri etc.) la care cheltuielile sunt egale
cu veniturile şi rezultatul este nul. Peste nivelul exprimat prin pragul de rentabilitate firma
obţine profit, iar sub acest nivel va înregistra pierderi.
Pragul de rentabilitate oferă informaţii utile factorilor de decizie, referitoare la:
- stabilirea unui volum de activitate la care rezultatul întreprinderii este nul
(veniturile vor fi egale cu costurile);
- determinarea unui volum de activitate (nivel al producţiei, cifră de afaceri)
pentru a obţine un profil dorit;
- reflectarea corelaţiei dintre dinamica producţiei, respectiv a veniturilor şi
dinamica costurilor grupate în variabile şi fixe;
- evaluarea riscului de exploatare prin calcularea unui „indicator de poziţie” faţă
de pragul de rentabilitate.

2 Maria Niculescu – op. cit., pag. 397

 Determinarea pragului de rentabilitate se poate face în unităţi fizice sau valorice, în
funcţie de specificul activităţii întreprinderii.
La întreprinderile monoproductive (care fabrică un singur produs) pragul de
rentabilitate poate fi calculat atât în unităţi fizice, cât şi în unităţi valorice.
Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate (fig.1) în unităţi fizice evidenţiază
faptul că pe măsura creşterii producţiei costul variabil mediu scade, iar firma devine rentabilă
de la nivelul de producţie la care nivelul costului unitar coboară sub cel al preţului mediu de
vânzare.
Pret si
cost unitar

pret

Cost
unitar

q-prag de Q
rentabilitate

Figura 1 - Prag de rentabilitate pe produs (în unităţi fizice)

În expresie fizică determinarea pragului de rentabilitate se face pe baza următoarelor

relaţii:

𝐶𝐴 = 𝐶𝑇
𝑞 ⋅ 𝑝 = 𝐶𝐹 + 𝐶𝑉𝑇
𝑞 ⋅ 𝑝 = 𝐶𝐹 + 𝑞 ⋅ 𝑐𝑣
𝑞(𝑝 − 𝑐𝑣) = 𝐶𝐹
𝐶𝐹
𝑞=
𝑝 − 𝑐𝑣
în care:
CA - reprezintă cifra de afaceri;
CT - cheltuielile totale;
CF - cheltuielile fixe;
CVT - cheltuielile variabile totale;
q - producţia (pragul de rentabilitate);
cv - cheltuielile variabile unitare (medii);
p - preţul unitar.

În expresie valorică determinarea pragului de rentabilitate (a cifrei de afaceri) se face

plecând de la relaţia de calcul a pragului de rentabilitate în unităţi fizice şi înmulţind ambii
termeni ai relaţiei cu preţul unitar în felul următor:
 CF
pq = p
p − cv
p  CF
CA pr =
 cv 
p  1 − 
 p
CF
CA pr =
cv
1−
p
unde:
cv
1− reprezintă rata marjei cheltuielilor variabile.
p
CApr – cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate.
La întreprinderile care fabrică o gamă largă de produse, pragul de rentabilitate se
poate determina numai în expresie fizică plecând de la relaţia:

𝐶𝐴 = 𝐶𝑇 𝐶𝐴 = 𝐶𝐹 + 𝐶𝑉

Presupunând că preţul de vânzare şi costul variabil mediu sunt constante atunci şi

raportul CV/CA este constant şi atunci relaţia anterioară devine:

𝐶𝑉
𝐶𝐴 = 𝐶𝐹 + ⋅ 𝐶𝐴
𝐶𝐴
𝐶𝑉
𝐶𝐴 (1 − ) = 𝐶𝐹
𝐶𝐴
𝐶𝐹
𝐶𝐴𝑝𝑟 =
𝐶𝑉
1−
𝐶𝐴
unde:
CApr – reprezintă cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate
CF – reprezintă cheltuielile fixe
CV – reprezintă cheltuieli variabile totale
CA – reprezintă cifra de afaceri totale
𝐶𝑉
1− eprezintă rata marjei cheltuielilor variabile
𝐶𝐴

Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate în unităţi valorice este redată în fig. 2.

 CA
CA
Cheltuieli
CT

CF

CA
Pierderi CAp Profit

Figura 2. - Pragul de rentabilitate în unităţi valorice

Evaluarea riscului de exploatare se poate face cu ajutorul unui ”indicator de poziţie” care
reflectă riscul firmei prin distanţa faţă de cifra de afaceri critică, aferentă pragului de rentabilitate.
Indicatorul de poziţie poate fi calculat în mărimi absolute (marja de siguranţă - Ms) sau relative
(indicele de siguranţă) în felul următor:

Ms = CA − CApr
CA
Is = 100
CApr

Abaterea relativă a indicelui de siguranţă se calculează astfel:

𝐶𝐴 − 𝐶𝐴𝑝𝑟
𝑅𝐼𝑠 = 𝐼𝑠 − 100 = ⋅ 100
𝐶𝐴𝑝𝑟

Marja de siguranţă se mai numeşte şi „flexibilitate” absolută şi arată capacitatea firmei

de a se adapta la cerinţele pieţei prin modificarea nivelului producţiei. Evident cu cât
flexibilitatea firmei este mai ridicată cu atât riscul de exploatare este mai redus.
Indicele de siguranţă este întâlnit în literatura de specialitate şi sub denumirea de
„coeficient de volatilitate”, iar studiile statistice arată că firmele se pot găsi din punct de vedere
a riscului de exploatare apreciat pe baza indicelui de siguranţă în una din următoarele situaţii3:
• Instabilă dacă cifra de afaceri este doar cu până la 10% peste nivelul pragului de
rentabilitate;
• Relativ stabilă atunci când cifra de afaceri are o valoare mai mare cu 10-20% faţă de
cea corespunzătoare pragului de rentabilitate;
• Confortabilă, dacă cifra de afaceri este superioară celei aferente pragului de rentabilitate
cu peste 20%.
Pentru analiza economică o semnificaţie deosebită o prezintă stabilirea pragului de
rentabilitate în zile, (PRzile) adică a intervalului de timp exprimat în zile, în care întreprinderea
realizează o cifră de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate. Acesta se calculează
similar duratei în zile a unei rotaţii, astfel:

3 I. Mihai ş.a.- op. cit., p. 156.

 CApr
PRzile =  365
CA

Apropierea pragului de rentabilitate exprimat în zile de valoarea 365 exprimă creşterea

riscului de exploatare, şi invers depărtarea de această valoare semnifică diminuarea riscului.

Principalele direcţii pe care trebuie să se orienteze managementul unei întreprinderi în

vederea gestionării corecte a riscului economic ce însoţeşte activitatea productivă, sunt:
- îmbunătăţirea politicii comerciale care printr-un marketing adecvat să conducă la o
creştere puternică a volumului cifrei de afaceri şi o poziţionare mai bună faţă de
pragul de rentabilitate;
- micşorarea ponderii cheltuielilor fixe ceea ce generează o creştere a flexibilităţii şi
a capacităţii de răspuns la cerinţele pieţei prin sporirea dimensiunii activităţii;
- îmbunătăţirea marjei de siguranţă a activităţii prin îndepărtarea cifrei de afaceri de
punctul critic al gestiunii şi diminuarea pe această cale a gradului de risc;
- creşterea rentabilităţii economice şi reducerea variabilităţii rezultatelor exploatării
prin reducerea costurilor de producţie, majorarea preţurilor dacă condiţiile pieţei o
permit, sporirea vânzărilor, creşterea eficienţei factorilor de producţie, creşterea
eficienţei deciziilor;
- creşterea flexibilităţii întreprinderii adică a capacităţii de a fi rentabilă şi la un volum
mai scăzut al activităţii (prag de rentabilitate mai redus).
Prin anticiparea şi evaluarea condiţiilor de exploatare prezumtive, factorii decizionali
pot efectua o analiză prospectivă a activităţii economice atât din punctul de vedere al
indicatorilor generali şi specifici de eficienţă, dar şi prin prisma riscului pe care îl comportă,
risc care odată asumat poate fi şi redus prin adoptarea unor măsuri de prevenţie.

2. Analiza riscului financiar

Riscul financiar este definit ca fiind „variabilitatea indicatorilor de rezultate, sub

incidenţa structurii financiare a firmei”4.
Firmele utilizează pentru desfăşurarea activităţii atât capitalul propriu, cât şi capital
împrumutat. Îndatorarea prezintă două caracteristici fundamentale pentru firmă: pe de-o parte
obligaţia de a plăti în mod regulat anumite dobânzi, ceea ce înseamnă cheltuieli financiare, care
vor diminua rezultatele, iar pe de altă parte apelarea la credite poate determina un surplus de
rentabilitate, care dacă este superioară costului capitalului împrumutat, firma este avantajată.
Profitul obţinut prin apelarea la credite apare astfel ca o răsplată a riscului asumat la contractare.
Costul capitalului împrumutat este inferior costului capitalurilor proprii, fapt ce rezultă
din posibilitatea deducerii fiscale a cheltuielilor financiare cu îndatorarea, ceea ce justifică
apelarea la îndatorare ca o posibilă cale de creştere a rentabilităţii. Sporirea îndatorării înseamnă
însă o creştere a riscului financiar, ceea ce generează atitudinea acţionarilor de a-şi spori
cerinţele de rentabilitate, pe de altă parte, creditorii devin tot mai sensibili la riscul legat de
îndatorarea firmei şi solicită rate ale dobânzii din ce în ce mai ridicate. Există deci o politică
optimală de finanţare, în care beneficiind de un nivel optim al îndatorării, riscul financiar să fie
evidenţiat şi acceptat atât de către acţionari, cât şi de creditori şi ceilalţi parteneri din mediul
extern al firmei.
Riscul financiar se produce atunci când împrumuturile nu sunt generatoare de eficienţă

4 I.Stancu – op. cit., pag. 376

financiară adică rata rentabilităţii economice obţinute prin utilizarea împrumuturilor este
inferioară ratei dobânzii capitalului împrumutat.
Analiza riscului financiar se bazează pe:
- metoda pragului de rentabilitate;
- efectul de levier financiar;
- explicarea factorială a rentabilităţii financiare prin evidenţierea efectului de
levier.
Pragul de rentabilitate pentru analiza riscului financiar se determină după aceeaşi
metodologie ca şi în cazul riscului de exploatare, luându-se în considerare însă şi cheltuielile
cu dobânzile ca elemente de cheltuieli fixe. În această situaţie se calculează o cifră de afaceri
care corespunde unui prag de rentabilitate global (CAprg), pe baza următoarei relaţii:

𝐶𝐹 + 𝐷𝑜𝑏
𝐶𝐴𝑝𝑟𝑔 =
𝐶𝑉
1 − 𝐶𝐴
unde:
CF - reprezintă cheltuielile fixe
CV - reprezintă cheltuielile variabile totale
CA – reprezintă cifra de afaceri totală
Dob – reprezintă cheltuielile cu dobânzile

Aprecierea riscului financiar se face pe baza aceloraşi indicatori ca şi în cazul riscului

de exploatare, adică: marja de siguranţă şi indicele de siguranţă.

𝑀𝑠 = 𝐶𝐴 − 𝐶𝐴𝑝𝑟𝑔
𝐶𝐴
𝐼𝑠 = ⋅ 100
𝐶𝐴𝑝𝑟𝑔

Pornind de la influenţa îndatorării firmei asupra rentabilităţii capitalurilor proprii, se

poate pune în evidenţă un model de apreciere a riscului financiar bazat pe efectul de levier
financiar al îndatorării, adică în funcţie de raportul dintre datoriile firmei şî capitaluri proprii.
Figura 3 evidenţiază faptul că rata rentabilităţii financiare (Rf) a unei firmei este dependentă de
relaţia dintre rata rentabilităţii economice (Re) şi rata dobânzii (Rd).

Figura 3 - Corelaţia dintre rentabilitatea financiară, rentabilitatea economică

şi rata dobânzii (după I. Stancu, op.cit. pag. 378)
 Modelul care exprimă legea de manifestare a riscului financiar este:

Rf = Re+ (Re− Rd )  Gi
unde Gi reprezintă gradul de îndatorare (levier financiar) şi este un raport între Datorii
totale şi capitaluri proprii (Gi=DAT/Kpr).
- Dacă Re > Rd, atunci Rf > Re; Se constată că firma are o rentabilitate a capitalurilor
investite (activ patrimonial) superioară ratei dobânzii şi în acest caz îndatorarea are un efect
benefic pentru firmă numit efect de „levier”;
-Dacă Re = Rd, atunci Rf = Re şi îndatorarea este neutră din punct de vedere a rentabilităţii
financiare;
-Dacă Re < Rd atunci Rf < Re, iar îndatorarea are un efect negativ asupra rentabilităţii
financiare a firmei, sporind riscul financiar al acesteia (efect de „măciucă”).
Rentabilitatea financiară a firmei este o funcţie crescătoare în situaţia în care
rentabilitatea economică este superioară ratei dobânzii şi rentabilitatea financiară este cu atât
mai ridicată cu cât levierul (rata îndatorării) este mai mare.

Se conturează câteva direcţii principale pe care trebuie să se acţioneze în vederea

diminuării riscului financiar:
- creşterea vitezei de rotaţie a activului economic pe calea sporirii rotaţiei tuturor
elementelor patrimoniale ca şi prin majorarea ponderii activelor circulante (implicit a
producţiei), care se pot reconstitui mai rapid prin intermediul cifrei de afaceri
contribuind la rezultate mai bune;
- sporirea volumului activităţii economice care să conducă la îmbunătăţirea cifrei de
afaceri şi obţinerea de rentabilitate comercială crescută;
- creşterea gradului de valorificare a producţiei prin promovarea unei politici active
de marketing pentru obţinerea unei mai bune poziţionări pe piaţă;
- stabilirea unei structuri financiare adecvate în care creşterea gradului de îndatorare
să genereze în timp, un nivel superior şi în creştere al rentabilităţii economice;
- urmărirea continuă a nivelului performanţei economice, care în dinamică, ar trebui
să se distanţeze tot mai mult de costul capitalului împrumutat pentru a micşora
posibilitatea apariţiei şi manifestării riscului financiar.
Prin promovarea unui raport optim între capitalul propriu şi cel împrumutat, este posibilă
folosirea îndatorării ca şi cale de creştere a performanţei. Condiţia necesară pentru obţinerea
unei rentabilităţi superioare a capitalurilor proprii este ca printr-o bună gestionare a activelor să
se producă o eficienţă mai mare decât costul surselor împrumutate; în caz contrar apariţia
riscului financiar va fi iminentă.

3. Analiza riscului de faliment

Falimentul este definit ca fiind „situaţia economică dificilă a unui debitor, aflat în
imposibilitatea de a-şi onora datoriile comerciale faţă de creditori”5. Din punct de vedere juridic
o firmă se află în situaţia de faliment atunci când tribunalul constată starea de insolvabilitate a
debitorului pe baza declaraţiei firmei aflate în situaţia respectivă sau la cererea unuia sau mai
mulţi creditori.
Conceptul de faliment este în strânsă legătură cu două categorii economice:
„solvabilitatea” şi „întreprindere în dificultate”.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a-şi asuma obligaţiile scadente

5 Dicţionar de economie – Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 208

prorvenite din angajamente contactate anterior, din operaţiuni curente sau din prelevări
obligatorii. Pentru funcţionarea firmei solvabilitatea este o condiţie absolut necesară.
Desigur că în activitatea ei o firmă poate înregistra dificultăţi financiare pe termen scurt sau
periodice, însă permanentizarea lor constituie expresia unei fragilităţi economice şi financiare
structurale care conduc aproape sigur către faliment.
Starea de dificultate a unei firme este definită în teoria economică ca fiind o situaţie de
criză financiară permanentă cu care se confruntă o întreprindere, ce conduce la restrângerea
dramatică a activităţii, reducerea creditelor etc.
Criteriile generale în funcţie de care se apreciază întreprinderile aflate în stare de
dificultate sunt6:
- insolvabilitatea, ceea ce înseamnă că activul nu este suficient pentru achitarea
datoriilor.
- supraîndatorarea, gradul de îndatorare fiind extrem de ridicat este compromisă
capacitatea firmei de a-şi onora datoriile scadente;
- existenţa unor fapte ce nu mai permit continuitatea exploatării.
Cauzele care conduc la falimentul unei firme sunt multiple, dar pot fi sintetizate în
neadaptarea acesteia la mediul concurenţial impus de economia de piaţă. Aceste cauze pot
proveni din mediul economico-social în care acţionează firma sau pot fi de origine internă legate
în principal de o gestiune deficitară.
Dificultăţile întreprinderii se materializează în imposibilitatea soluţionării problemelor
de ordin financiar cu care se confruntă întreprinderea. Aceste probleme financiare sunt doar
efectul şi nu cauza existenţei unor disfuncţionalităţi ce aparţin altor sectoare din activitatea
firmei cum ar fi: comercial, tehnic, de personal, managerial etc.
Problemele financiare ale firmei manifestate prin scăderea dramatică a lichidităţilor
şi/sau a rentabilităţii financiare vor genera un blocaj progresiv în încetarea plăţilor. Ca atare
firma nu va mai dispune de mijloace financiare pentru activitatea economică şi cu atât mai mult
pentru activitatea de cercetare-dezvoltare, investiţii etc.
Sinteza problemelor cu care se confruntă firmele aflate în dificultate şi cauzalitatea
este mai mare.
Analiza riscului de faliment se apreciază pe baza indicatorilor privind bonitatea firmei.
Aceştia oferă însă informaţii privind performanţele trecute ale firmei, care se pot „degrada” în
timp şi nu oferă o evaluare globală a riscului de faliment. De aceea practica financiară
internaţională recomandă utilizarea în completare a unei metode de predicţie a riscului de
faliment, denumită metoda scorurilor, bazată pe însumarea anumitor rate ponderate cu un
coeficient de importanţă a lor.

3.1. Aprecierea riscului de faliment pe baza indicatorilor

de bonitate

Bonitatea financiară reprezintă capacitatea unei firme de a rambursa un împrumut.

Acest aspect este analizat în special de către bănci atunci când acestea solicită un credit. Întrucât
băncile constituie unul din creditorii privilegiaţi în caz de faliment a firmelor, ele îşi iau toate
măsurile de protecţie şi recuperare a creditelor acordate analizând riscurile la care este supusă
activitatea firmelor prin mai multe metode printre care şi pe baza analizei unor indicatori
economici grupaţi sub termenul de indicatori de bonitate. Conţinutul şi semnificaţia unora
dintre ei a fost prezentată în capitolele anterioare, de aceea îi vom prezenta în continuare în
sinteză conform metodologiei Băncii Comerciale Române.

1. Cifra de afaceri – reprezintă veniturile realizate de o firmă într-o perioadă de timp,

6 Maria Niculescu - op. cit., pag. 414

din vânzările către terţi. Pentru o firmă viabilă, cu perspective certe de dezvoltare şi la care
riscul de faliment este îndepărtat, evoluţia cifrei de afaceri trebuie să fie ascendentă, orice declin
al acesteia constituind un semnal privind eventualele dificultăţi financiare cu care se va
confrunta întreprinderea.
În aprecierea dinamicii cifrei de afaceri se va avea în vedere şi influenţa creşterii
preţurilor, aceasta fiind necesară a se calcula şi prezenta atât în termeni nominali cât şi în
termeni reali, actualizată cu indicele inflaţiei.
De asemenea analiza cifrei de afaceri va fi completată cu analiza producţiei fizice la
principalele produse.

2. Capitalurile proprii – reprezintă interesul rezidual al acţionarilor în activele unei

întreprinderi după deducerea tuturor datoriilor sale.
În cadrul acestui indicator se va acorda o atenţie deosebită analizei atât a capitalurilor
proprii în sens larg şi în sens strict, cât şi mai ales a capitalurilor proprii nete în sens strict.
Pentru aceasta trebuie determinate cu exactitate stocurile, cheltuielile şi alte active incerte care
diminuează valoarea capitalurilor proprii.
Descreşterea capitalurilor proprii este un semn al declinului cu care se confruntă
întreprinderea şi un semnal privind falimentul acesteia.

3. Rezultatul exerciţiului (profit/pierdere) este un indicator sintetic ce caracterizează

în cifre absolute eficienţa activităţii desfăşurate.
Încheierea exerciţiului financiar cu pierderi sau cu un profit mic înseamnă că firma
întâmpină dificultăţi majore ce se vor concretiza, dacă situaţia persistă, în falimentul acesteia.
De aceea afacerile cu astfel de parteneri trebuie derulate cu maximum de prudenţă, iar firma în
cauză trebuie să identifice măsuri urgente de redresare a situaţiei.

4. Fondul de rulment reprezintă diferenţa dintre sursele stabile şi activele stabile.

În cazul unei bune gestionări financiare cu o perspectivă de faliment îndepărtată activele
stabile (activele imobilizate) trebuie să fie acoperite integral cu sumele stabile şi ca atare fondul
de rulment trebuie să fie pozitiv.
Dacă activele imobilizate depăşesc pasivele pe termen lung se va înregistra un fond de
rulment negativ şi firma va trebui să manifeste preocuparea pentru echilibrarea lor prin sporirea
capitalurilor proprii, a rezervelor şi a altor fonduri din profitul realizat, obţinerea de subvenţii,
vânzarea de active imobilizate etc., evitându-se acoperirea cu credite pe termen scurt a
surplusului de active imobilizate.
Aşa după cum s-a arătat, interpretarea fondului de rulment din perspectiva riscului de
faliment trebuie făcută cu prudenţă deoarece pot exista firme care să fie expuse riscului de
faliment chiar dacă acestea prezintă un fond de rulment pozitiv (în cazul în care fondul de
rulment este alcătuit în principal pe seama împrumuturilor pe termen lung). De asemenea există
firme în special din sfera distribuţiei care îşi pot desfăşura activitatea în mod normal şi cu un
fond de rulment negativ.

5. Necesarul de fond de rulment se calculează ca diferenţă între nevoile ciclice (active

curente) şi sursele ciclice (datoriile curente < 1 an). Aprecierea riscului de faliment se poate
face prin analiza diferenţei dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment Dacă
activele curente sunt superioare datoriilor curente cu scadenţa mai mică de un an, fondul de
rulmen este pozitiv şi în situaţia în care necesarul de fond de rulment este şi el pozitiv şi
depăşeşte fondul de rulment, firma se confruntă cu o situaţie de dezechilibru financiar. Pentru
echilibrarea financiară va trebui să se apeleze la creditul pe termen scurt.
Riscul de faliment se poate aprecia şi prin indicatorul rata de acoperire a necesarului de
fond de rulment (rata finanţării globale) calculat ca raport între FR şi NFR.
.
𝐹𝑅
𝑅𝑎 =
𝑁𝐹𝑅

Situaţia favorabilă firmei este cea în care rata de acoperire a necesarului de fond de rulment
este supraunitară, în caz contrar se manifestă dezechilibru financiar global.
6. Trezoreria netă se determină ca diferenţa între fondul de rulment şi necesarul de fond
de rulment
TN = FR – NFR

Dacă trezoreria netă este pozitivă (FR > NFR) se apreciază că structura financiară a firmei
este favorabilă asigurându-se nu numai finanţarea nevoii de fond de rulment, dar şi premise
pentru efectuarea de plasamente.
În situaţia inversă (trezorerie negativă (FR < NFR ) firma va apela la credite şi devine în
felul acesta vulnerabilă din punct de vedere a riscului de faliment.

7. Lichiditatea reprezintă capacitatea firmei de a-şi achita datoriile sale pe termen scurt
prin transformarea rapidă a activelor circulante în disponibilităţi. Pe baza acestui indicator se
evaluează riscul ca firma să fie în incapacitatea de plată pe termen scurt.
Lichiditatea poate fi apreciată pe seama unor indicatori privind:

Active curente
- lichiditate curentă Lc = 100
Pasive curente

𝐴𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒  𝑐𝑖𝑟𝑐𝑢𝑙𝑎𝑛𝑡𝑒−𝑆𝑡𝑜𝑐𝑢𝑟𝑖
- lichiditate rapidă 𝐿𝑟 = × 100
𝐷𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑐𝑢 𝑠𝑐𝑎𝑑𝑒𝑛𝑡𝑎<1𝑎𝑛

Disponibilitati banesti si plasamente

- lichiditate imediată Li =  100
Datoriicu scadenta 1an

Disponibilitati banesti
- lichiditate la vedere Lv = 100
Credite bancare pe termen scurt

Practica econmică sugerează semnificaţia economică a acestor rate: lichiditate curentă sub
100%; lichiditatea rapidă mai mică de 65% , lichiditatea imediată mai mică decât 35% sau
lichiditatea la vedere sub limita de 85% semnifică o lichiditate a patrimoniului
necorespunzătoare şi sugerează pericolul intrării firmei în incapacitate de plată.

8. Solvabilitatea reflectă capacitatea generală a firmei de a transforma toate activele

sale în „cash” pentru plata tuturor datoriilor. Aceasta exprimă capacitatea firmei de a-şi onora
obligaţiile pe termen lung.
Pentru analiza acesteia se poate utiliza de asemenea sistemul ratelor, dintre care cele mai
utilizate sunt:
• Rata de solvabilitate generală (Rsg) care reflectă gradul în care activele totale ale
firmei pot acoperi datoriile totale.
Total activ
Rsg = 100
Datoriitotale
Nivelul minim acceptabil al acestei rate este de 166% iar cel optim este considerat a fi
300%.
• Rata de solvabilitate financiară (Rsf) arată măsura în care datoriile financiare
totale sunt acoperite de activele totale.

𝑇𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣
𝑅𝑠𝑓 = × 100
𝐷𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑓𝑖𝑛𝑎𝑛𝑐𝑖𝑎𝑟𝑒 𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙𝑒

Valoarea minimă acceptabilă a acestei rate este de 200% sub acest nivel firma aflându-
se în incapacitatea de plată.

9. Gradul de îndatorare al firmei exprimă raportul între datorii şi capitaluri proprii şi

se calculează sub forma gradului de îndatorare generală (Gîg) şi sub forma gradului de
îndatorare financiară (Gif) în felul următor:

Datoriitotale
Gîg = 100
Capitaluri proprii

𝐷𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑓𝑖𝑛𝑎𝑛𝑐𝑖𝑎𝑟𝑒 𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙𝑒

𝐺𝑖𝑓 = × 100
𝐶𝑎𝑝𝑖𝑡𝑎𝑙𝑢𝑟𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑝𝑟𝑖𝑖

Scara de apreciere a gradului de îndatorare este prezentată în tabelul 1.

Tabelul 1
Aprecierea gradului de îndatorare
Calificativ Grad de îndatorare
generală financiară
Bun până la 60% până la 30%
Satisfăcător între 60 – 100% între 30 – 70%
Necorespunzător peste 100% peste 70%

10. Viteza de rotaţie arată numărul de cicluri efectuate de diferite elemente de activ sau
pasiv în decursul unei perioade. Pentru aprecierea riscului de faliment prezintă interes viteza de
rotaţie a activelor circulante (calculate şi distinct pentru diferite tipuri de stocuri cât şi pentru
client) şi viteza de rotaţie a furnizorilor. Indicatorii respectivi au fost prezentaţi în capitolele
anterioare.
Scăderea vitezei de rotaţie a activului sau pasivului firmei înseamnă creşterea riscului de
faliment.

11. Rentabilitatea reprezintă capacitatea agentului economic de a obţine profit din

activitatea proprie. Se poate exprima prin rata rentabilităţii economice sau rata rentabilităţii
financiare, indicatori care de asemenea au fost prezentaţi anterior. Scăderea rentabilităţii
constituie un semnal privind creşterea riscului de faliment a firmei.

12. Rata valorii adăugate (Rva) reprezintă ponderea valorii nou create de agentul
economic în totalul activităţii sale. În funcţie de cifra de afaceri rata valorii adăugate se exprimă
astfel:
𝑉𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑎𝑑ă𝑢𝑔𝑎𝑡ă
𝑅𝑣𝑎 = × 100
𝐶𝑖𝑓𝑟𝑎 𝑑𝑒 𝑎𝑓𝑎𝑐𝑒𝑟𝑖

Creşterea valorii indicatorului indică o situaţie favorabilă a firmei iar scăderea valorii
acestuia este dimpotrivă un semnal privind eventualele dificultăţi cu care se poate confrunta
firma în viitor.

13. Politica de dividende, respectiv politica firmei privind repartizarea şi utilizarea

profitului fiind reflectată de indicatorul numit rata dividendelor (Rdiv) calculat astfel:

Dividende
𝑅𝑑𝑖𝑣 = × 100
Rezultatul net al exercitiului

O valoarea ridicată a indicatorului este benefică pentru acţionari în prezent dar pe termen
lung, poate compromite, interesele firmei.
Pe baza indicatorilor menţionaţi se întocmeşte o fişă de risc pentru fiecare agent economic
ce conţine informaţii sintetice privind riscul de faliment a firmei. Această fişă este utilă atât
pentru managementul intern al firmei cât şi pentru partenerii de afaceri şi pentru bănci în mod
deosebit atunci când se solicită un credit.

3.2. Predicţia riscului de faliment prin metoda scorurilor

Analiza financiară prin metode clasice bazate pe situaţia patrimoniului, pe evoluţia

performanţelor financiare, situaţia fondului de rulment şi a necesarului de fond de rulment sau
pe baza tabloului de finanţare oferă informaţii parţiale asupra riscului de faliment şi în general
o apreciere asupra unei situaţii trecute. De aceea a apărut necesitatea utilizării unor metode care
să permită o evaluare globală a riscului de faliment şi care să fie instrument de previziune a
acestuia. Metoda scorurilor permite tocmai acest lucru şi constituie un instrument
complementar analizei tradiţionale.
Teoria economică cunoaşte mai multe modele care au la bază metoda scorurilor, unele
dintre ele particularizate pe tipuri de economie. Cele mai utilizate sunt: modelul Altman,
modelul Canon şi Holder, modelul Băncii Centrale a Franţei etc.
Modelul Altman a fost elaborat în S.U.A. în anul 1968 şi este alcătuit pe baza a cinci
rate ponderate după cum urmează:

Z = 1,2 R1 + 1,4 R2 + 3,3 R3 + 0,6 R4 + R5

Ratele utilizate în acest model sunt următoarele:

Activ circulant
R1 = , este rata activelor circulante
Activ total

Profit reinvestit
R2 = ; - rata profitului reinvestit
Activ total

Profit brut
R3 = ; - rata rentabilităţii economice
Activ brut

Capitalizarea bursieră
R4 = ; - rata securităţii financiare
Total datorii
 Cifra de afaceri
R5 = ; - viteza de rotaţie a activului total
Activ total

Capitalizarea bursieră reprezintă valoarea de piaţă a capitalului subscris şi vărsat. Pentru

întreprinderile necotate la bursă se poate utiliza în locul acestui indicator valoarea capitalurilor
proprii.
Unii analişti economici propun alţi indicatori pentru construcţia ratelor respective. În
locul activului circulant utilizează fondul de rulment iar în loc de profit brut propun utilizarea
excedentului brut din exploatare.
În funcţie de valorile funcţiei scor întreprinderile pot fi clasificate astfel:

Z ≤ 1,8 întreprinderea este insolvabilă şi falimentul este iminent;

1,8 < Z ≤ 3 starea întreprinderii este dificilă, însă măsuri corespunzătoare pot conduce
la depăşirea situaţiei;

Z > 3 întreprinderea este solvabilă, băncile şi partenerii de afaceri pot avea încredere în
viabilitatea acesteia.

Modelul Conan – Holder a fost realizat în anul 1978 cu scopul imediat de a analiza
degradarea întreprinderilor mici şi mijlocii din Franţa în perioada 1970-1975.
Pe un eşantion reprezentativ format din 190 de întreprinderi (jumătate falimentare)
autorii au testat un set de 31 de rate cărora li s-a studiat distribuţia şi corelaţia7.
În urma studiului autorii au propus o funcţie discriminantă Z de forma următoare:

Z = 16 x1 + 22 x2 – 87 x3 – 10 x4 + 24 x5
unde:

• Variabila x1 reprezintă rata lichidităţii rapide şi se determină astfel:

Active circulante− Stocuri Creante+ Disponibilitati
x1 = =
Datorii pe termen scurt Datorii pe termen scurt
• Variabila x2 semnifică stabilitatea financiară a firmei şi se calculează astfel:
Capital permanent
x2 =
Pasiv total
• Variabila x3 arată gradul de finanţare a vânzărilor din surse împrumutate şi se
măsoară în felul următor:
Cheltuieli financiare
x3 =
Cifra de afaceri
• Variabila x4 semnifică contribuţia cheltuielilor cu personalul la crearea valorii
adăugate exprimată ca pondere:
𝐶ℎ𝑒𝑙𝑡𝑢𝑖𝑒𝑙𝑖 𝑐𝑢 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑢𝑙
𝑥4 =
𝑉𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑎𝑑𝑎𝑢𝑔𝑎𝑡𝑎

7 PH. Avare ş.a. – op. cit., pag. 236

 • Variabila x5 arată ponderea excedentului brut al exploatării în nivelul valorii
adăugate:
𝐸𝑥𝑐𝑒𝑑𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙 𝑏𝑟𝑢𝑡 𝑑𝑒 exp𝑙𝑜𝑎𝑡𝑎𝑟𝑒
𝑥5 =
𝑉𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑎𝑑𝑎𝑢𝑔𝑎𝑡𝑎
Aportul funcţiei în perfecţionarea metodologiei de analiză a riscului de faliment este
adus în principal prin regula de luare a deciziei privind încadrarea întreprinderilor într-o
anumită clasă de risc. Regula de decizie propusă de Conan şi Holder este un tabel care
evidenţiază probabilitatea de faliment a unei firme în funcţie de valoarea funcţiei Z (tabelul 2).

Tabelul 2
Regula de decizie Conan – Holder
Probabilitatea de
Scor Z Starea întreprinderii
faliment
Negativ > 80%
0 – 1,5 75 – 80% Situaţie nefavorabilă
1,5 – 4,0 70 – 75%
4,0 – 8,5 50 – 70% Situaţie incertă
8,5 – 9,0 35%
9,0 – 10,0 30%
10,0 – 13, 0 25% Situaţie favorabilă
13,0 – 16, 0 15%
Z > 16,0 sub 15% Situaţie excelentă

Banca Franţei prin Centrala Bilanţurilor propune o altă funcţie pentru predicţia
riscului de faliment, formată din 8 rate, după cum urmează:

Z = - 1,255R1 + 2,003R2 – 0,824R3 + 5,221R4 – 0,689R5 - 1,164R6 + 0,706R7 + 1,408R8 -

85,544
în care:
Cheltuieli financiare
R1 = ;
Excedentulbrut de exploatare
Capital permanent
R2 = ;
Capital investit
Capacitatea de autofinantare
R3 = ;
Datoriitotale
Excedent brut de exploatare
R4 = ;
Cifra de afaceri
Sold mediu furnizori
R5 = T ;
Cumpararide marfuri
𝑉𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑎𝑑𝑎𝑢𝑔𝑎𝑡𝑎 1 −𝑉𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑎𝑑𝑎𝑢𝑔𝑎𝑡𝑎 0
𝑅6 = ;
𝑉𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑎𝑑𝑎𝑢𝑔𝑎𝑡𝑎 0
Soldul mediu clienti
R7 = T ;
Cifra de afaceri
 𝐼𝑛𝑣𝑒𝑠𝑡𝑖𝑡𝑖𝑖
𝑅8 = .
𝑉𝑎𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑎𝑑𝑎𝑢𝑔𝑎𝑡𝑎
Deoarece anumite rate nu pot fi calculate din cauza unui numitor nul, iar altele
înregistrează o valoare excesivă, ceea ce conduce la un rezultat incoerent al funcţiei, pentru
fiecare rată s-a determinat un interval de încredere, în afara căruia valoarea ratei se reduce la o
valoare de referinţă pe baza unui anumit procedeu8.
Pa baza valorii Z înregistrată de funcţia scor întreprinderile pot fi clasificate în
următoarele zone de risc:
- zonă cu risc ridicat (70-100%) dacă Z ≤ -0,25;
- zonă de incertitudine (45-70%) dacă –0,25 < Z ≤ 0,125
- zona favorabilă (10-45%) dacă Z > 0,125.
Analiza riscului poate fi completată cu anumite aspecte nefinanciare ce caracterizează
activitatea firmei şi anume:
1. Aspecte privind conducerea societăţii:
- calitatea morală şi profesională;
- prestigii şi experienţe în ramura sau sectorul de activitate;
- reputaţia managerială;
- gradul de participare a echipei de conducere la capitalul societăţii;
2. Personalul unităţii:
- numărul şi structura acestuia;
- calitatea forţei de muncă;
3. Echipamente de producţie existente, cu tehnologie:
- veche (%);
- medie (%);
- avansată (%);
4. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie;
5. Investiţiile în curs de execuţie şi cele prevăzute;
6. Politici de marketing (sfera de activitate, cererea, furnizorii, concurenţa, politica de
preţ, politica promoţională etc.).

8 A se vedea P.H.Avare ş.a. Gestiune şi analiză financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 239