Moara cu noroc

De Ioan Slavici
-Comentariu apartenenţă la specie-

Ioan Slavici face parte, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ion Creangă, din
perioada marilor clasici ai literaturii române. Scriitorul se inspiră în nuvelistica sa din viaţa
satului ardelean, fiind un deschizător de drumuri pentru proza secolului XX. Lumea satului este
reconstituită realist, autorul facând în permanenţă apel la tradiţie, la moravuri şi obiceiuri. De la
descrierile idilice ale satului ardelean, Slavici va trece treptat la nuvele care au în centru
tragismul unei existenţe.
Opera sa este clasică, deoarece putem găsi coresponedenţe evidente între creaţia sa şi
tragedia greacă. Asemeni personajelor din tragediile greceşti, personajele lui Slavici sunt
victimele unui destin neiertător. Un exemplu elocvent pentru susţinerea acestei idei este
personajul Ghiţă din Moara cu noroc. Dorind să se îmbogăţească cu orice preţ, Ghiţă încalcă o
lege veche conform căreia trebuie să te mulţumeşti cu ceea ce ţi-a oferit viaţa şi să nu încerci să
obţii mai mult prin mijloace imorale şi ilegale. Încălcând acestă lege, este pedepsit prin ruinarea
propriei sale familii. Elementele de modernitate ale operei lui Slavici sunt oferite prin analiza
psihologică, cu ajutorul căreia autorul pune în evidenţă transformările personajelor la nivel
psihologic.
Nuvela „Moara cu noroc” a fost publicată în volumul de debut „Novele din popor”.
Viziunea despre lume a scriitorului se observă din abordarea unei duble formule: realismul
psihologic şi clasicismul. Naraţiunea realistă este obiectivă, realizată la persoana a III-a de către
un narator omniscient, omniprezent şi neimplicat. Totuşi, Slavici se implică afectiv prin
intervenţiile batrânei. Nuvela este construită după principiul ciclic, începând şi sfârşindu-se cu
replicile bătrânei care conferă unitatea şi sensul textului. Incipitul nuvelei fixează, prin
intermediul cuvintelor bătrânei, teza morală a nuvelei, conform căreia omul trebuie să se
mulţumească cu ce are: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci
liniştea colibei tale te face fericit.” Nerespectarea acestui principiu de viaţă va aduce cu sine
sfârşitul tragic al personajelor, exprimat în final de bătrână prin replica: „Simţeam eu că nu are
să iasă bine: dar aşa le-a fost dată.”
Slavici este un autor moralist şi de aceea tema nuvelei va surprinde influenţa nefastă a
dorinţei de înavuţire şi procesul de dezumanizare al individului ca urmare a acestei obsesii
pentru bani. Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective: socială (urmăreşte
încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul social), morală (prezintă consecinţele obsesiei
pentru bani asupra liniştii sufleteşti a personajului) şi psihologică (prezintă conflictul interior al
lui Ghiţă între dorinţa de a rămâne om cinstit şi dorinţa de a se îmbogăţi). Viziunea clasică a
autorului poate fi observată din opţiunea pentru sfârşitul tragic al personajelor implicate în
confict.

            Titlul nuvelei este bivalent: conţine şi şansa de îmbogăţire a lui Ghiţă, dar şi ameninţarea
morţii ascunsă sub ademenitoarea aparenţă a norocului.
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, situat între două repere temporale cu
valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe pâna la sărbătorile de Paşte. Nuvela debutează cu
mutarea familiei lui Ghiţă la hanul „Moara cu noroc”, pe care îl ia în arendă. Motivul acestei
schimbări în viaţa familiei este determinat de dorinţa lui Ghiţă de a scăpa de sărăcie. 
           Expoziţiunea fixează spaţiul unde se petrece acţiunea şi anume hanul „Moara cu noroc”.
Acesta este situat la o răscruce de drumuri, fiind un loc izolat: „De la Ineu drumul de ţară o ia
printre păduri şi peste ţarine, lăsând la dreapta şi la stânga satele aşezate prin colţurile
văilor”. Slavici nu alege întâmplător acesta locaţie, deoarece faptele relatate nu puteau avea loc
decât departe de ochii lumii, într-un loc în care semnele părăsirii sunt peste tot şi anticipează
destinul familiei lui Ghiţă: „În cele din urmă arândaşul a zidit cârciumă la un loc mai potrivit,
depărtare de câteva sute de paşi de râuleţ, iară moara a rămas părăsită, cu lopeţile rupte şi cu
acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul.”
           La început, scopul nobil de a scoate familia din starea de sărăcie este satisfăcut prin
munca cinstită a hangiului, prin priceperea şi hărnicia sa. Firul existenţei liniştite se rupe însă în
momentul în care la han apare un personaj straniu, Lică Sămădăul, eveniment care
constiuie intriga nuvelei. Acesta este întruchiparea Răului care corupe, dar în acelaşi timp este şi
expresia vitalităţii şi a energiei, a vicleniei şi a capacităţii de a convinge. Apariţia lui Lică
echivalează cu începutul sfârşitului familiei lui Ghiţă. Încă de la început, cei doi soţi îi intuiesc
caracterul, dar dorinţa de îmbogăţire este mai puternică. Carcaterul puternic al Sămădăului şi
dorinţa acestuia de a subordona destinul celorlalţi se observă din felul în care îi impune lui Ghiţă
să-l ajute: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic despre mine, şi dintre multe, multe vor fi
adevărate şi multe scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe
aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am
înţeles?!”
            Desfăşurarea acţiunii urmăreşte dezumanizarea treptată a lui Ghiţă, care devine stăpânit
de patima banului. Hangiul acceptă colaborarea cu Lică, devenind treptat părtaş la afacerile
necurate ale acestuia. La început, îşi ia măsuri de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi
cumpere două pistoale, îşi cumpără doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi îşi
angajează încă o slugă. Dar aceste măsuri sunt inutile, deoarce patima banului îi modifică
personalitatea şi îl înstrăinează de familie. Devine din ce în ce mai ursuz, are reacţii violente faţă
de Ana şi faţă de copii, nu îi mai face plăcere să-şi petreacă timpul cu ei şi ajunge chiar să-i
considere o piedică în procesul său de îmbogăţire. Slavici se dovedeşte a fi un fin psiholog
deoarece descrie cu minuţiozitate îndoielile lui Ghiţă, conflictul său interior care se dă între
dorinţa de a rămâne un om cinstit şi de a păstra unitatea şi fericirea familiei şi dorinţa de
îmbogăţire. Aceste frământări sunt redate cu ajutorul monologului interior: „Ei! Ce să-mi fac?...
Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?Nici
cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare.” Autorul analizează drama de conştiinţă
a personajului. Semnificaţia tensiunilor interioare este una morală, scriitorul dovedindu-se
preocupat în mare măsură de mutaţiile care au loc la nivelul conştiinţei personajului. Deşi starea
materială este înfloritoare, Ghiţă ajunge să-şi piardă încrederea în sine. Felul în care Lică îi
manipulează deciziile schimbă nu numai propria percepţie asupra lui, dar şi felul în care îl văd
ceilalţi: Ana va ajunge în final să-l considere „o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”. Încearcă
să-şi rezolve conflictul interior după ce este chemat să depună mărturie în cazul uciderii unei
femei şi a unui copil. Prin faptul că jură strâmb la proces, acoperindu-l pe Lică, devine complice
la crimă. Hotăreşte totuşi să-l trădeze pe acesta, cu ajutorul jandarmului Pintea. Nu este sincer
însă nici cu Pintea şi acest lucru îi va aduce pieirea. Îi va oferi dovezi jandarmului despre
vinovăţia lui Lică, numai după ce îşi va opri jumătate din sumele aduse de acesta. Greşeala
esenţială a lui Ghiţă este că, deşi doreşte să revină la drumul cel bun, nu este onest până la
capăt nici faţă de sine, dar nici faţă de Lică sau Pintea.
             Punctul culminant prezintă imaginea ultimei trepte de degradare morală a personajului.
Orbit de dorinţa de a se răzbuna pe Lică, îşi părăseşte soţia în ziua de Paşte, lăsând-o astfel
drept momeală în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că degradarea sa morală
nu se va extinde şi asupra Anei şi că aceasta va rezista ispitei reprezentate de Lică. Dezgustată
însă de laşitatea lui Ghiţă, care se înstrăinase de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare Ana i
se dăruieşte lui Lică, deoarece în ciuda nelegiurilor comise, Lică e „om”, pe când Ghiţă „nu e
decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”.
             Deznodământul presupune rezolvarea conflictului interior, şi apoi al celui exterior.
Dezumanizarea totală a lui Ghiţă şi dovada incapacităţii lui de a reveni pe drumul iniţial, este
subliniată prin gestul lui final de a-şi ucide soţia. Nu o omoară pe Ana din cauza orgolilului de soţ
înşelat, ci datorită mustrărilor de conştiinţă pentru că a influenţat şi decăderea ei morală: „Simt
numai că mi s-a pus ceva de-a curmezişa în cap şi că nu pot să te las viuă în urma mea. Acu,
urmă el peste puţin, acu văd c-am făcut rău şi dacă n-aş vedea din faţa ta că eu te-am aruncat
ca un ticălos în braţele lui, pentru ca să-mi stâmpăr setea de răzbunare, dacă mai adineaoră l-aş
fi găsit aici, poate că nu te-aş fi ucis.” Ghiţă este şi el ucis de Răuţ, la ordinul lui Lică. Pentru a nu
se lăsa prins de jandarul Pintea, Lică ia decizia de a-şi lua viaţa, izbindu-se cu capul de un copac.
Un foc teribil mistuie hanul „Moara cu noroc”, purificând astfel locul de toate relele săvârşite.
             Finalul nuvelei este de o simplitate clasică. Bătrâna, ca ultim martor al destinelor
personajelor, afirmă: „Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost dat.” Nimic nu stă
mai presus de destinul omului şi aici se creează din nou o punte între tragedia clasică şi
mentalitatea populară românească.
Personajele lui Slavici sunt bine conturate şi veridice, fiind rezultate ale propriilor fapte,
acţiuni şi gânduri, acţionând liber, constrânse doar de forţa destinului. Personajul asupra căruia
se focalizează Slavici este Ghiţă, care, împreună cu soţia sa, Ana şi Lica Samadaul formează
“triunghiul nefericirii”.
Pentru a-si contura personajele, Slavici se foloseste de toate tipurile de caracterizare:
cea directa (de catre narator, alte personaje, autocaracterizare), cat si de cea indirectea, prin
fapte, vorbe, ganduri. În conturarea protagonistului se reunesc două perspective esenţiale:
realismul psihologic (evolutia personajului) şi clasicismul (viziunea de ansamblu care priveste
destinele personajelor), rezultatul fiind un personaj individualizat. Este urmarita decaderea
omului care isi paraseste mediul natal in cautarea bogatiei, a aceluia care din bun gospodar se
transforma in impatimit de bani,pentru care e gata sa renunte la valorile morale, refuzand sa
vada ca de fapt, bogatia lui era “linistea colibei”. Indepartearea de nevasta, copii, il fac sa se
trezeasca singur, coplesit de regrete, de sete de razbunare, de manie, sentimente care,
inevitabil, duc la crimă.
Ana, care era „prea tânără, prea aşezată, prea blanda”, reprezinta un personaj-oglindă
fata de Ghita, ea fiind sensibila la modificarile starii acestuia, evoluand paralel cu el in directia
nefasta.
Modalitatea principala în observaţia psihologica întreprinsă de Ghiţă este introspectia,
autoanaliza. Cazând in patima banilor, îşi da seama ca este o fire slaba, autocaracterizandu-
se: ”asa m-a lasat Dumnezeu!Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea?!”
Caracterizarea  indirecta se regaseste pe tot parcursul operei. Faptele graiesc pentru personaje.
Astfel, om harnic si cinstit, la inceput Ghita ia in arenda hanul Moara cu noroc deoarece isi dorea
sa agoniseasca atatia bani incat sa angajeze vreo zece calfe carora sa le dea el de carpit cizmele
oamenilor. Treptat, el este atins de patima banilor care ii va oferi de altfel si un sfarsit tragic.
Stilul este imprimat de oralitatea ardeleneasca, asemanator lui Creanga, mult mai
cenusiu însa, fara savoare, ci doar şters: “sarac, cu repetarea acelorasi cuvinte in interiorul
acelorasi fraze” (T. Vianu).
Realizată în manieră realista, cu accente clasice, opera reţine atenţia prin complexitatea
sa, fiind desemnata de G. Calinescu drept “nuvela solida cu subiect de roman”, dar şi prin
personaje pregnant conturate, mai ales, in maniera tipica pentru Slavici: includerea ideii
moralizatoare ,nuvela capatand valoare de parabola a cumpatarii.