CAPITOLUL 1

CONŢINUTUL FINANȚELOR ÎNTREPRINDERII

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1………………………………………………………… 1

1.2.Aspecte privind conţinutul finanţelor întreprinderii……………………………………… 2
1.3. Obiectul finaţelor întreprinderii.....................................................................………….. 4
1.4. Sarcinile finanţelor întreprinderii…..………………………………………………......... 5
1.4.1. Maximizarea valorii întreprinderii …………………………………….............. 6
1.4.2. Menţinerea nivelului performanţelor financiare ……………………….............. 8
1.4.3. Stăpânirea riscurilor financiare ………………………………………............... 9
1.4.3.1. Dimensionarea globală a riscului financiar …………………................ 9
1.4.3.2. Riscuri financiare specifice...………………………………….............. 11
1.4.4. Menţinerea solvabilităţii sau stăpânirea echilibrului financiar……………......... 11
1.5.Responsabilităţile operaţionale ale finanţelor întreprinderii…………………………....... 12
1.5.1. Principalele sarcini operaţionale…………………………….............................. 13
1.5.2. Locul gestiunii financiare în sistemul de gestiune al întreprinderii………........... 14
1.5.2.1. Cazul micilor întreprinderi cu structură organizatorică puţin
diferenţiată 14
1.5.2.2. Cazul întreprinderilor cu structuri organizatorice mai specializate......... 15
1.5.2.3. Cazul întreprinderilor cu activitate financiară puternic specializată........ 15
TESTE DE AUTOEVALUARE………………………………………………………………... 16
LUCRARE DE VERIFICARE…………………………………………………………………. 17
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ………………………………………………………………..... 18

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi avea cunoştinţe despre:
 conţinutul finanţelor întreprinderii, care poate fi pus în evidenţă fie având în
vedere mărimea întreprinderii şi faptul că se găseşte sau nu într-o ţară
dezvoltată economic, fie având în vedere obiectul, sarcinile şi
responsabilităţile gestiunii financiare a întreprinderii;
 obiectul finanţelor întreprinderii care este reprezentat de mediul financiar în
care aceasta îşi desfăşoară activitatea, în cadrul căruia putem identifica cinci
componente principale;
 sarcinile finanţelor întreprinderii, între care sarcina principală este
maximizarea valorii întreprinderi;
 responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare şi locul acesteia în
sistemul de gestiune al întreprinderii.
1.2. Aspecte privind conţinutul finanţelor întreprinderii

Întreprinderea modernă îşi desfăşoară activitatea într-un spaţiu financiar care îi oferă instrumente şi
posibilităţi de acţiune specifice, dar care o supune unor constrângeri deosebite. Se poate defini obiectul
gestiunii financiare sau al finanţelor întreprinderii prin raportarea la oportunităţile şi constrângerile
determinate de mediul financiar.

Această abordare a gestiunii financiare permite sublinierea unei orientări care va reieşi din această
lucrare, aceea de a pune în evidenţă influenţa pe care o exercită asupra propriei activităţi financiare, contextul
intern şi extern propriu fiecărei întreprinderi.

Conţinutul şi condiţiile problemelor financiare la care trebuie să facă faţă întreprinderea, precum şi
soluţiile care pot fi găsite, sunt legate în mod evident, de caracteristicile mediului său financiar, precum şi de
propriile sale caracteristici. Gestiunea financiară va trebui să fie adaptată, sau cel puţin nuanţată, în funcţie de
situaţiile în care se aplică.

Astfel, problemele puse gestiunii financiare apar extrem de diferenţiate, după cum e vorba, de
exemplu:

- de tratarea problemelor unei microîntreprinderi dintr-o ţară în curs de dezvoltare, aproape lipsită de
orice suprastructură financiară;

- de problemele de finanţare ale unei întreprinderi multinaţionale, care are acces la pieţele
internaţionale de capital;

- de problemele de investiţii ale unei întreprinderi industriale mijlocii aflată pe o piaţă bogată în lichidităţi
şi în instituţii care o pot finanţa.

1) În primul caz, acela al microîntreprinderilor din ţările în curs de dezvoltare, aspectele financiare ale
activităţii întreprinderii rămân embrionare. Ele se limitează la realizarea unor tranzacţii monetare pentru
cumpărarea utilajelor, instalaţiilor, a materiilor prime şi materialelor şi pentru vânzarea produselor. Domeniul
gestiunii financiare se limitează în acest caz la gestiunea plăţilor şi a încasărilor monetare, cel mai adesea în sarcina
unei persoane sau a unui grup familial. Această concepţie "minimală" asupra gestiunii financiare se întâlneşte în
multe întreprinderi din ţările în curs de dezvoltare. Ea se înscrie în contextul unui sistem financiar puţin structurat şi
puţin diferenţiat. Dar această concepţie poate fi remarcată şi în unele sectoare economice care au apărut şi adesea
prosperă în anumite ţări dezvoltate din Europa şi America de Nord.

2) În cazul marilor întreprinderi cu activităţi larg internaţionalizate, domeniul gestiunii financiare se

lărgeşte pentru a îngloba ansamblul problemelor financiare ale întreprinderilor şi cuprinde:

- încasările şi plăţile efectuate în moneda naţională sau în valută;

- căutarea mijloacelor de finanţare pe pieţele de capital şi la bănci, în propria ţară sau în străinătate.
2
 De asemenea, se au în vedere toate proiectele de investiţii şi de plasare a disponibilităţilor băneşti în
ţară şi în străinătate, se asigură urmărirea şi controlul riscurilor financiare legate de toate operaţiunile efectuate
pe piaţa naţională sau pe pieţele străine. Această ultimă misiune a gestiunii financiare e legată de:
- riscurile referitoare la evoluţia cursului de schimb valutar (în legătură cu operaţiunile efectuate în
moneda străină);
- riscurile referitoare la evoluţia ratei dobânzilor (legate de împrumuturi, de plasamente sau
participaţii financiare);
- riscurile administrative şi politice.
Ne aflăm în prezenţa unei concepţii lărgite asupra gestiunii financiare care acoperă toate aspectele
finanţelor, fără limite tehnice sau geografice.
3) În sfârşit, în cazul întreprinderilor mijlocii aflate într-o ţară cu sistem financiar dezvoltat, mediul
financiar oferă o gamă largă de instrumente financiare. Dar, în funcţie de mărimea ei, întreprinderea poate să
nu fie interesată de anumite instrumente financiare, pieţe sau circuite financiare. Astfel, ea nu poate lua în
considerare o finanţare directă pe pieţele de capital şi trebuie să se îndrepte în mod necesar către resursele
propuse de bănci sau alte instituţii financiare. În plus, o întreprindere de acest tip este adesea puţin interesată
de problemele complexe ale finanţelor internaţionale şi ale investiţiilor financiare. În schimb, ea se preocupă
în general de probleme de finanţare legate de operaţiunile sale industriale şi comerciale, de achiziţionarea de
echipamente sau alte active de folosinţă îndelungată.
Aşa cum reiese din cele trei exemple caracteristice menţionate, problematica gestiunii financiare şi
conţinutul său tehnic sunt în strânsă legatură cu contextul intern şi cu cel extern. În aceste condiţii apare
necesară identificarea şi evidenţierea aspectelor universale descoperite de teoria şi practica financiară, dar şi a
aspectelor circumstanţiale şi locale proprii unui anumit tip de întreprindere şi unui anumit context naţional sau
regional.
Elementele care ar putea constitui baza universală a teoriei şi practicii financiare sunt legate de
caracteristicile comune tuturor economiilor care practică schimbul monetar şi sistemele de credit. Astfel, o
întreprindere de orice fel, trebuie să abordeze probleme de gestiune financiară de fiecare dată când efectuează
sau are în vedere o operaţiune care implică achiziţionarea, deţinerea sau cesionarea de bani sau de titluri
financiare. În consecinţă, orice întreprindere care face parte dintr-o economie în care există o circulaţie a
banilor sau a altor creanţe, e confruntată cu oportunităţi şi constrângeri financiare şi trebuie să-şi pună la punct
proceduri adecvate de gestiune financiară.
În schimb, anumite aspecte ale finanţelor prezintă un caracter specific. Pe de o parte, stadiul şi
formele de dezvoltare ale sistemului financiar naţional sau internaţional influenţează natura şi diversitatea
instrumentelor, instituţiilor şi mecanismelor care influenţează gestiunea financiară. Pe de altă parte, puterea şi
orientările fiecărei întreprinderi determină şi ele posibilităţile sale de acţiune în plan financiar.
În consecinţă, abordarea gestiunii financiare face necesară luarea în consideraţie a influenţelor pe care
aceasta le suferă, datorită caracteristicilor proprii întreprinderii şi caracteristicilor inerente sistemului
financiar. Aceste influenţe privesc obiectivul general şi scopurile recunoscute ale gestiunii financiare precum
şi responsabilităţile operaţionale care-i sunt atribuite.
Conţinutul gestiunii financiare poate fi abordat într-un mod mai riguros făcând referire la obiectul său, la
sarcinile fundamentale care-i revin şi la răspunderile operaţionale încredinţate diferiţilor specialişti din domeniul
finanţelor, aspecte ce vor fi avute în vedere în continuare.

Fig. 1.1. Conţinutul finanțelor întreprinderii

3
1.3. OBIECTUL FINANȚELOR ÎNTREPRINDERII
La o primă analiză, spaţiul financiar în care îşi desfăşoară activitatea întreprinderile constituie un
ansamblu de procese legate de crearea, conservarea şi circulaţia banilor şi a altor active financiare. Cu toate
acestea, banii şi celelalte active financiare nu constitue decât una din formele de manifestare ale sistemelor
financiare complexe care pun în mişcare, într-un plan mai amplu, cinci ansambluri de componente, clar
definite.
În primul rând, sistemul financiar înglobează un ansamblu de instrumente care reprezintă activele
financiare, având multiple forme. Aceste active constituie titlurile financiare, adică documente reprezentând
drepturi de proprietate sau drepturi de creanţă deţinute de o persoană faţă de altă persoană.
Oricare ar fi forma lor, materială sau imaterială, oricare ar fi identitatea persoanei care le emite şi a
celei care le deţine, oricare ar fi natura exactă a drepturilor care le sunt ataşate, acţiunile, obligaţiunile,
bonurile, biletele de trezorerie, activele în bani şi diverse alte titluri de creanţă sau de proprietate aparţin unei
prime componente a sistemului financiar, aceasta fiind titlurile financiare. Se pot caracteriza operaţiunile
financiare ca fiind operaţiuni de creare, achiziţionare, deţinere sau cesionare a titlurilor financiare.
În al doilea rând, sistemul financiar implică o serie de agenţi având ca specializare exclusivă sau principală,
realizarea operaţiunilor financiare şi care pot fi deci caracterizaţi ca fiind instituţii financiare. Este cazul, de
exemplu, al băncilor, al caselor de economii, al societăţilor de asigurări, al intermediarilor specializaţi în efectuarea
tranzacţiilor bursiere.
În al treilea rând, circulaţia titlurilor financiare presupune existenţa unor pieţe ale activelor
financiare unde se încheie tranzacţiile care le pun în circulaţie. Unele din aceste pieţe au un rol de finanţare a
ansamblului economiei (cum e cazul pieţelor bursiere). Altele au în principal un rol de refinanţare a
instituţiilor financiare şi le sunt rezervate acestora în exclusivitate sau în principal (este cazul pieţelor
monetare şi ipotecare). În sfârşit, altele intervin în acoperirea riscurilor financiare (este cazul pieţelor pentru
opţiuni şi al pieţelor pentru contracte financiare la termen).
În al patrulea rând, ansamblul tranzacţiilor financiare şi activitatea instituţiilor şi pieţelor sunt reglate
de reglementări juridice şi tehnice care definesc regulile formale ale practicii financiare. Aceste
reglementări, care au ca scop organizarea şi reglarea comportamentelor financiare, au o diversitate şi o
complexitate impresionante. Ele înglobează, atât dispoziţiile referitoare la controlul creditului şi la organizarea
profesiunilor bancare, cât şi regulile profesionale ale asociaţiilor agenţilor de valori mobiliare, fiscalitatea
referitoare la veniturile din plasamente sau regulile de deschidere a unei pieţe financiare.
În sfârşit, comportamentele financiare sunt determinate de asemenea, şi poate în special, de intervenţia
anumitor variabile de reglare fixate pe pieţele specializate. Ansamblul acestor variabile, care influenţează
modul de acţiune al operatorilor financiari, include de exemplu, ratele dobânzilor care reglează raportul între
cei care dau şi cei care iau cu împrumut, cursurile de schimb care reglează schimburile între monedele
naţionale, cotaţiile care fixează preţurile activelor financiare supuse tranzacţiilor.
Putem spune că obiectul finanţelor întreprinderii poate fi definit mai bine făcându-se referire la aceste
cinci componente ale sistemului financiar. Ajungem astfel, la o reprezentare în a celor cinci ramuri ale
gestiunii financiare, prezentate în figura 1.2.

Fig. 1.2. Întreprinderea şi mediul său financiar

4
 Această reprezentare arată că, în cazul oricărei organizaţii sau întreprinderi, gestiunea financiară
trebuie să asigure cunoaşterea instrumentelor sau activelor financiare (1), a variabilelor (2) şi procedeelor de
reglare (3), să coordoneze operaţiunile financiare şi să stăpânească relaţiile cu partenerii financiari (4) şi cu
pieţele (5) care au implicaţii în activitatea întreprinderii.

1.4. SARCINILE FINANȚELOR ÎNTREPRINDERII

Înainte ca departamentul de conducere să ia orice decizie, trebuie stabilite obiectivele firmei.
Deşi unele pot avea unele obiective specifice organizării lor, obiectivul principal al majorităţii
firmelor este maximizarea bogăţiei proprietarilor. Mai există şi alte obiective importante dar acestea
sunt în general subordonate acestuia.
Autoritatea şi responsabilitatea la ultimul nivel (vârful piramidei) în firmă revin acţionarilor. Cum cei
mai mulţi investitori cumpără acţiuni la purtător în special pentru a-şi mări averea, şi cum managerii firmei
lucrează pentru acţionari, obiectivul managementului ar trebui să fie maximizarea bogăţiei proprietarilor.
Directorii executivi ai companiilor, în general, fac declaraţii care confirmă acest obiectiv ca fiind obiectivul
principal.
Avuţia acţionarilor este direct afectată atât de cursul de piaţă al acţiunilor pe care le deţin cât şi de
dividentele primite. Cursul de piaţă al acţiunilor reflectă, printre alte lucruri, aşteptările privind dividendele ce
se vor primi în viitor. Deoarece preţul acţiunilor firmei reflectă cele două aspecte ale bogăţiei acţionarilor,
obiectivul managementului este să maximizeze valoarea acţiunilor firmei. Obiectivul maximizării bogăţiei
acţionarilor prin maximizarea valorii acţiunilor este tema centrală a fiecărui capitol al acestei lucrări.
Deşi valoarea acţiunilor firmei ( ceea ce ele valorează în realitate) şi valoarea de piaţă pot fi diferite în
condiţiile unei pieţe imperfecte, managerii nu pot controla diferenţa. De aceea, managementul poate cel mult
încerca să maximizeze valoarea acţiunilor şi să spere la un preţ corect din partea investitorilor.
În condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă valoarea şi preţul acţiunilor sunt identice.
Majoritatea lucrărilor moderne referitoare la gestiunea financiară desemnează acestei discipline un rol
fundamental: maximizarea valorii întreprinderii sau maximizarea avuţiei proprietarilor săi. Formulările
propuse suferă uneori adaptări pentru a ţine seama de forma juridică a întreprinderii. Astfel, se va vorbi de
maximizarea avuţiei acţionarilor în cazul societăţilor pe acţiuni şi de maximizarea cursurilor, când titlurile
reprezentative ale capitalului sunt negociate la bursă. Dar, dincolo de aceste nuanţe, referirea la maximizarea
valorii şi a avuţiei apare ca element integrator al finanţelor moderne.Totuşi, din cauza caracterului său general,
această referire la bogăţie şi la valoare trebuie precizată în ceea ce priveşte trei din implicaţiile sale majore,
pentru a ajunge la o formulare clară şi distinctă a sarcinilor gestiunii financiare.
Maximizarea valorii necesită, mai întâi, ca patrimoniul să fie angajat în proiecte de investiţii, care să-l
valorifice, graţie rentabilităţii lor viitoare. În acest sens, gestiunea financiară trebuie să asigure calitatea şi
nivelul performanţelor realizate de întreprindere în diversele sale proiecte şi activităţi. În plus, maximizarea
valorii implică protejarea şi conservarea sa. De aceea, gestiunea financiară are ca scop să evite risipirea
patrimoniului cauzată de un faliment şi trebuie deci, să vegheze la menţinerea solvabilităţii sau a echilibrului
financiar al întreprinderii. Dar riscul falimentului nu constituie decât o formă particulară a riscului financiar.
Întreprinderea e supusă unor riscuri multiple legate de instabilitatea mediului său financiar. Este deci sarcina
gestiunii financiare să pună la punct instrumentele de acoperire adecvate, pentru a asigura protecţia necesară
contra acestor riscuri.
Ne putem întreba dacă nu ar trebui ca principalul scop al firmei să fie atingerea unor obiective cum ar
fi: îmbunătăţirea vieţii angajaţilor, a clienţilor, a comunităţii, a societăţii în general. Cu alte cuvinte, nu ar
trebui ca responsabilitatea socială să fie obiectivul pricipal? Pentru a pune aceste întrebări considerăm o firmă
care ignoră un număr de activităţi sociale. Costul acestora trebuie suportat de către cineva. El ar putea fi
suportat de clienţii firmei prin intermediul unor preţuri mai mari la produsele oferite de firmă.
Într-un mediu competiţional firmele ce ridică preţurile se pot confrunta cu o scădere a
vânzărilor şi o micşorare a numărului angajaţilor firmei, o consecinţă socială inacceptabilă,
consecinţă ce poate avea ca efect falimentul dacă vânzările sunt afectate în mod serios.
Ca o alternativă, firma ar putea să menţină preţurile neschimbate şi să opereze cu profituri
mai scăzute, caz în care costurile programelor sociale ar fi suportate de acţionari. De obicei, orice
investitor care este dispus să obţină un profit mai mic va investi într-o asemenea firmă.
Deşi publicul este generos în susţinerea organizaţilor de caritate, cei mai mulţi oameni caută
să investească în firme cu profituri mari şi riscuri scăzute. Într-adevăr goana după profit face să
funcţioneze economia capitalistă atât de bine.

5
 Discuţia anterioară nu înseamnă că o afacere nu poate fi în acelaşi timp şi profitabilă şi
responsabilă social. Majoritatea afacerilor demonstrează responsabilitate socială într-o mulţime de
feluri şi pentru diverse motive.
În primul rând statul şi autorităţile locale stabilesc un nuvel minim de comportament social
acceptabil. Există legi, statute, ordonanţe care acoperă domenii ca siguranţa socială, curăţenia,
protecţia mediului, etc. Acestea asigură cadrul necesar ca toate firmele să îndeplinească un minim de
responsabilităţi sociale.
Al doilea aspect al responsabilităţii sociale constă în acţiuni voluntare de responsabilitate
socială. Aceste activităţi îmbracă numeroase forme:
 programe de protejare a sănătăţii angajaţilor, programe ce depăşesc limita impusă de lege
sau de contractul de muncă;
 donaţii făcute organizaţiilor de caritate;
 sponsorizarea organizaţiilor non-profit locale sau naţionale;
 sprijinirea artelor.
Firmele au de obicei două motive pentru a cheltui cu asemenea activităţi:
1. unul dintre motive, recunoscut de către toată lumea, este nevoia de a contribui la
îmbunătăţirea comunităţii şi societăţii din care fac parte.
2. al doilea motiv ar fi acela de a îmbunătăţi imaginea firmei în ochii clienţilor săi.
Sumele cheltuite cu activităţi sociale sunt uneori substanţiale. Câteva din numeroasele acţiuni
caritabile ce pot fi făcute de firme sunt: susţinerea programelor privind nevoile femeilor, combaterea sărăciei,
susţinerea învăţământului superior, a sănătăţii, a culturii, susţinerea organizaţiilor civile şi a grupurilor de
asistenţă socială.
Un alt aspect al responsabilităţii sociale priveşte activitatea normală (de bază) a firmei.
Firmele de succes produc şi vând bunuri care satisfac nevoile societăţii. Dacă produsul este de
calitate proastă, iar preţul este prea mare sau produsul nu este cerut de public (piaţă), firma nu va
supravieţui. În activitatea de producţie, firma angajează personal, asigură angajaţilor salarii şi alte
beneficii, şi în cele mai multe cazuri asigură un mediu plăcut pentru angajaţi. Deşi aceste contribuţii
aduse societăţii sunt adesea ignorate, atunci când indiscreţiile şi abuzurile pasagere ale diferitelor
firme fac titlurile ziarelor, acestea sunt importante şi ar trebui să fie apreciate de societate.

1.4.1. Maximizarea valorii întreprinderii

Gestiunea financiară se ocupă în primul rând de maximizarea valorii întreprinderii. Această valoare nu
poate fi apreciată numai în raport cu patrimoniul său, cu bogăţiile acumulate de întreprindere până la un
anumit moment. Ea trebuie analizată şi în raport cu proiectele şi activităţile viitoare în care va fi angajat
patrimoniul.
Bogăţia acumulată de întreprindere la un moment dat nu constituie decât unul din elementele care
permit aprecierea valorii sale. Aceasta trebuie să ţină seama şi de rezultatele aşteptate în viitor, ca urmare a
folosirii patrimoniului acumulat. Cu alte cuvinte, valoarea întreprinderii este o valoare anticipată; ea ţine
seama de valoarea actuală, pe care o corelăm cu veniturile viitoare preconizate, provenite din activităţile
întreprinderii. Acesta este motivul pentru care valoarea întreprinderii nu poate fi separată de calitatea
proiectelor în care este angajat patrimoniul acesteia.
Din acest motiv putem înţelege de ce două întreprinderi, care au patrimonii aproximativ echivalente,
pot fi evaluate diferit. Să luăm de exemplu două magazine care se situează în două locuri învecinate şi dispun
la înfiinţare de mărfuri şi amenajări comparabile ca valoare. Activitatea unuia dintre magazine duce la
obţinerea, încă din primele luni de activitate, a unei cifre de afaceri şi a unor rezultate mai bune. În plus se
apreciază că în viitor diferenţa dintre cele două magazine se va accentua, ţinând seama de mărfurile vândute şi
de calitatea gestiunii realizată de responsabilii lor. Valoarea uneia dintre întreprinderi va fi, în consecinţă, mai
mare decât valoarea celeilalte. Deşi cele două afaceri au în prezent acelaşi patrimoniu, cel care va prelua,
eventual, una din cele două întreprinderi, va considera că rezultatele de perspectivă legate de activitatea
preconizată a uneia şi a celeilalte justifică diferenţa în evaluare.
Deci, valoarea unei întreprinderi nu poate fi asimilată valorii patrimoniului ei prezent. Chiar dacă
valoarea patrimoniului în prezent are o oarecare importanţă, trebuie luate în considerare alte trei aspecte:
1) Valoarea întreprinderii este o valoare actualizată, adică echivalentul prezent al rezultatelor viitoare
preconizate.
2) În acest sens, valoarea nu este o mărime "fixată" într-o bogăţie statică, ci o mărime dinamică,
inseparabilă de procesul de valorificare a patrimoniului. Percepţiile legate de calitatea proiectelor desfăşurate, de
6
perspectivele lor viitoare în ceea ce priveşte rezultatele, determină o reexaminare permanentă a valorii
întreprinderii. Aşa se explică sensibilitatea evaluării la informaţiile noi care orientează anticipările într-un sens
favorabil sau defavorabil. Astfel, cursul unei acţiuni la bursă creşte în mod constant odată cu anunţarea unui fapt
susceptibil să amelioreze perspectivele întreprinderii care a emis-o (descoperirea unui nou procedeu, succesul
comercial al unui produs, obţinerea unei pieţe importante pe termen mediu...). Dar cursul poate fi şi în scădere, în
urma anunţării unui eveniment care nu este în sensul celor anticipate (mişcări sociale, litigii, dificultăţi tehnice,
catastrofe).
3) Evaluarea este sensibilă la toate riscurile percepute ca susceptibile să afecteze nivelul şi stabilitatea
viitoare a rezultatelor preconizate. Aceste riscuri ar putea fi legate, fie de caracteristicile proprii întreprinderii,
fie de evoluţiile mediului înconjurător. Perceperea unei agravări a riscului determină o depreciere a valorii
întreprinderii respective. Astfel, o criză socio-politică majoră (un război, o perioadă de instabilitate
guvernamentală sau de tulburări sociale) atrage după sine anticipări mai pesimiste asupra perspectivelor
economice globale şi deci o scădere a valorii ansamblului întreprinderilor respective. La fel, perceperea unei
agravări a riscurilor specifice la care se expune o întreprindere în mod deosebit (din cauza contractării unor
datorii prea mari, a unor eşecuri în plan internaţional, a unor tulburări sociale majore,etc.) determină o
degradare a evaluărilor al căror obiect îl constituie, îndeosebi pe pieţele bursiere, dacă este o întreprindere
cotată la bursă. Dimpotrivă, o ameliorare a perspectivelor legate de riscurile venind din partea mediului
înconjurător sau specifice unor întreprinderi aduce după sine o creştere a valorii acestora.

Fig. 1.3. Determinantele valorii întreprinderii

Putem spune că maximizarea valorii întreprinderii apare ca fiind dependentă de nivelul performanţelor
asigurate de activităţile întreprinderii şi de stăpânirea riscului de faliment şi a riscurilor financiare în general.
În general, la firmele mici managerii şi proprietarii sunt aceiaşi. La fimele de dimensiuni
medii sau mari, managerii se vor comporta, în general, ca “ agenţi” ai proprietarilor firmei (ai
acţionarilor). Cu cât acţiunile firmei sunt deţinute de mai mulţi acţionari, cu atât contactul dintre
manageri şi proprietari este mai slab. Cu cât proprietarii sunt mai îndepărtaţi de conducerea firmei,
cu atât potenţialul conflict de interese cu managerii este mai mare.
Acest conflict poate fi concretizat în luarea unor decizii manageriale care să avantajeze
managerii în detrimentul acţionarilor.
Asemenea decizii pot intra în conflict direct cu obiectivul de maximizare a bogăţiei
proprietarilor.
Un alt conflict de interese poate apare atunci când managerii firmei împrumută bani pentru a
cumpăra toate acţiunile deţinute de firmă pe stoc, şi din manageri devin proprietari ai firmei.
Expresia „compania este preluată privat” înseamnă că acţiunile nu se mai tranzacţionează în mod
public. Obiectivul managerilor este obţinerea unui profit din tranzacţionarea acţiunilor firmei la
preţul curent de piaţă, acţionând pentru a îmbunătăţi perspectivele de profitabilitate ale firmei şi apoi
revânzând acţiunile public la un preţ mai mare, pentru a obţine un profit pentru ei înşişi. Cum
managerii vor să obţină un profit din diferenţa dintre preţul plătit pe acţiunile din stocul comun al
firmei şi preţul obţinut din vânzarea acestor acţiuni, apare tentaţia ca managerii să încerce să
cumpere stocul comun de acţiuni la cel mai mic preţ posibil. Drept rezultat, managerii pot fi tentaţi
7
să ia decizii care să reducă preţul stocului de acţiuni înainte de iniţializarea procedurii de vânzare a
acestor acţiuni.
Acţionarii pot lua câteva măsuri într-un efort de a reduce „problema agenţilor” (când
managerii acţionează în favoarea lor şi mai puţin în interesul proprietarilor). Una dintre cele mai
comune măsuri este „ameninţarea cu concedierea”. Deşi este dificil pentru acţionarii unei firme cu o
dispersare mare a acţiunilor să adune suficiente voturi pentru înlocuirea managerilor, asemena
acţiuni au avut loc şi tind să se înmulţească ca număr în ultimii ani.
A doua posibilă strategie pe care proprietarii o pot folosi pentru a-i motiva pe manageri să
maximizeze bogăţia acţionarilor este să recompenseze o parte din munca managerilor cu venituri
obţinute din performanţele firmei. Acest lucru poate fi făcut cu ajutorul acţiunilor executive care
oferă managerilor posibilitatea să achiziţioneze acţiunile firmei la un preţ fix.
Peste 90% din marile corporaţii din SUA oferă această posibilitate angajaţilor lor. Dacă firma
merge bine şi preţul de piaţă creşte peste preţul fix, managerii pot cumpăra acţiunile cu un discount
faţă de preţul curent.
Tentaţia pentru acţiunile executive a scăzut mult din cauza slabelor performanţe ale bursei de
valori. Când bursa de valori are o evoluţie scăzută, chiar şi acţiunile firmelor cu mari performanţe
economice sunt în situaţia de a nu înregistra o creştere a cursului. Ca urmare, managerii se pot găsii
în situaţia de a nu fi recompensaţi corespunzător în asemenea perioade.
Recent acţiunile de performanţă au crescut în popularitate oferind noi posibilităţi
managerilor. Managerilor li se oferă un pachet de acţiuni care este garantat de performanţele firmei
măsurate în funcţie de rata venitului, rata profitului, rata activelor sau alte modalităţi de măsurare a
performanţelor. Managerii pot beneficia prin acest program de două avantaje. În primul rând,
atingând obiectivele firmei, obţin acţiunile firmei. În al doilea rând, ca urmare a creşterii
performanţelor firmei, cota de piaţă a acţiunilor este foarte probabil să crească, sporind valoarea
acţiunilor deţinute de manageri.
Un dezavantaj al acestei metode este că managerii pot fi motivaţi să ia măsuri pe termen scurt
pentru a creşte rentabilitatea firmei (pentru a obţine acţiunile de performanţă) în detrimentul atingerii
unor obiective pe termen lung.
O a treia metodă este plata managerilor cu ajutorul unor bonusuri lichide în cazul atingerii
unor obiective stabilite. Această compensaţie poate fi corelată cu valoarea de piaţă a acţiunilor,
încercându-se să se apropie compensarea executivului de obiectivul de maximizare a bogăţei
proprietarilor. Multe firme aleg variante de plată din cele arătate mai sus, în timp ce altele dezvoltă
variante mai specializate care să le acopere nevoile.

1.4.2. Menţinerea nivelului performanţelor financiare

Gestiunea financiară trebuie să vegheze asupra menţinerii performanţelor întreprinderii la un nivel
satisfăcător. Formulările teoretice ale finanţelor întreprinderii enunţă chiar principiul maximizării rezultatelor.
Dar majoritatea formulărilor vorbesc de căutarea unui nivel satisfăcător al rezultatelor pe termen mediu şi
lung, ca sarcină a gestiunii financiare.
Căutarea unui anumit nivel al rezultatelor reflectă, pe de o parte, o constrângere majoră suferită de
întreprindere şi pe de alta, alegerea deliberată a proprietarilor şi a conducătorilor săi.
Întreprinderea foloseşte resurse care implică un anumit cost. Ea trebuie să-şi plătească diverşii
parteneri care furnizează aceste resurse, dobândind aceşti bani din veniturile obţinute în activitatea sa.
Gestiunea financiară trebuie deci să verifice, mai întâi, dacă activitatea este destul de eficientă pentru a obţine
veniturile care să permită plata furnizorilor de resurse şi, dacă va fi cazul, să asigure restituirea acestor resurse.
Astfel, în cazul unui împrumut, responsabilul financiar va trebui să se asigure că resursele financiare obţinute
vor fi utilizate în condiţii suficient de eficiente pentru a permite plata de către întreprindere a dobânzilor şi
rambursările la termenele convenite cu cel de la care a luat împrumutul.
Obţinerea de către întreprindere a unor rezultate defavorabile sau insuficiente va reflecta o risipire a
resurselor, dăunătoare, atât pentru întreprindere, cât şi pentru furnizorii săi de fonduri şi pentru economia
naţională.
Dar urmărirea atingerii unui anumit nivel al performanţelor trebuie să ţină seama şi de durata cât vor
fi obţinute. Contrar unei idei mult răspândită, finanţele întreprinderii nu preconizează căutarea cu orice preţ a
obţinerii unui profit maxim pe termen scurt. Ele apreciază, dimpotrivă, într-un mod favorabil, stabilitatea

8
performanţelor şi introducând noţiunile de valoare actualizată şi de risc, caută să obţină un compromis
satisfăcător între stabilitate şi rentabilitate.

Fig. 1.4. Constrângerea întreprinderii de a fi eficientă

Maximizarea profiturilor firmei este adesea greşit înţeleasă ca obiectiv principal al managementului
firmei.
În timp ce creşterea profiturilor este importantă pentru firmă, ea nu este obiectivul principal, deoarece
bogăţia acţionarilor poate chiar să scadă în ciuda creşterii profitului. Investitorii sunt dispuşi să facă o
investiţie riscantă numai dacă se aşteaptă să fie compensaţi printr-un venit superior. Cu cât este mai mare
riscul, cu atât trebuie să fie mai mare venitul obţinut.

Exemplu: Fie o firmă care anul următor aşteaptă un venit de 1$ pe acţiune. Managerii firmei pot să
obţină o creştere a venitului de 1,25$ pe acţiune, dar cu condiţia asumării unor riscuri ce ar putea produce
pierderi firmei şi acţionarilor. Acţionarii ar putea să nu fie dispuşi să accepte aceste riscuri. Dacă cei mai mulţi
îşi vor vinde acţiunile, preţul acţiunilor va scădea ( nu doar pentru că au crescut vânzările de acţiuni, ci pentru
că mai puţini potenţiali investitori vor dori să cumpere acţiunile respective). De aceea deşi firma realizează
venituri mai mari per acţiune, riscul crescut al firmei a făcut să scadă bogăţia proprietarilor ca urmare a declinului
preţului acţiunilor.

1.4.3. Stăpânirea riscurilor financiare

Stăpânirea riscurilor financiare constituie al treilea imperativ major al gestiunii financiare. În general,
riscul legat de un activ, de un ansamblu de active şi deci de o întreprindere care foloseşte un anumit volum de
fonduri poate fi definit în raport cu variabilitatea anticipată a rezultatelor susceptibile a fi obţinute. Această
noţiune generală de risc se bazează pe luarea în consideraţie a instabilităţii sau a variabilităţii prevăzute a
performanţelor financiare viitoare.
Totuşi, gestiunea financiară completează această abordare generală a problematicii riscului,
propunând şi abordări specifice. Astfel, ea studiază şi caută să controleze instabilitatea legată de anumite
situaţii sau operaţiuni (riscul în exploatare legat de structura costurilor, riscul îndatorării legat de efectul
structurii financiare a întreprinderii, riscul de faliment legat de o eventuală insolvabilitate). De asemenea,
gestiunea financiară caută să controleze influenţele exercitate asupra întreprinderii de instabilitatea inerentă a
unor variabile ale mediului (riscul de schimb valutar, riscul ratei dobânzii), sau de unele transformări
deosebite care au loc în mediul instituţional (riscul administrativ şi riscul politic).

1.4.3.1. Dimensionarea globală a riscului financiar

Un activ oarecare sau un ansamblu de active permit, atunci când sunt valorificate, speranţa unor
rezultate viitoare care să aibă o rată de rentabilitate anticipată Rj. Se pot asocia acestui activ o serie de rate de
rentabilitate anticipate R1,R2,.....,Rn corespunzând diferitelor ipoteze susceptibile de a fi enunţate în legătură
cu viitorul întreprinderii, cu activitatea şi cu mediul său. Fiecare din aceste rate va avea o probabilitate
subiectivă Pj, ceea ce duce la asocierea unui ansamblu de probabilităţi (P1,P2,...,Pn) la ansamblul de rate
preconizate (R1,R2,..,Rn).
Distribuţia ratelor de rentabilitate preconizate permite stabilirea speranţei matematice corespunzătoare
ratelor de rentabilitate preconizate, ponderate cu probabilităţile asociate lor.
n

R P R j j
j1

Se poate stabili de asemenea, instabilitatea acestor rezultate aşteptate, avându-se în vedere amploarea
distanţei faţă de medie (Rj -) pentru diferitele rate preconizate. Dispersia 2(R) şi abaterea medie pătratică

9
(R) sunt mărimile care măsoară această instabilitate sau volatilitate a rentabilităţii prevăzută şi deci mărimea
riscului.

 
n
 2  R   Pj R j  R
2

j 1

 P R 
n
  R 
2
j j R
j 1

Riscul obţinerii randamentelor preconizate e mai mare sau mai mic, după cum sunt rezultatele acestor
calcule.

APLICAŢIE PRACTICĂ
Riscul financiar determinat de variabilitatea rezultatelor
O întreprindere vizează realizarea unei noi investiţii, având de ales între proiectele A şi B. Pentru
fiecare proiect se fac previziuni privind producţia, vânzările şi rezultatele şi se atribuie fiecărui proiect rate de
rentabilitate aşteptate, funcţie de diverse ipoteze referitoare la întreprindere şi la mediul în care îşi desfăşoară
activitatea. Presupunem că există pentru fiecare proiect cinci ipoteze în care s-ar putea afla întreprinderea,
fiecare ipoteză având aceeaşi probabilitate de a se realiza (probabilitatea pentru fiecare ipoteză va fi
P=1:5=0,20). Pentru fiecare ipoteză Hj, având probabilitatea Pj, se preconizează o rentabilitate Rj (tabelele 1
şi 2).
Elemente referitoare la proiectul A Tabelul 1

Hj Pj Rj RjPj Rj- R (Rj - R )2Pj

H1 0,20 -10 -2 -16 51,2
H2 0,20 -5 -1 -11 24,2
H3 0,20 +5 +1 -1 0,2
H4 0,20 +15 +3 9 16,2
H5 0,20 +25 +5 19 72,2
 (R)=164
2
 1 +6 (R)=12,8

Elemente referitoare la proiectul B Tabelul 2

Hj Pj Rj RjPj Rj- R (Rj- R )2Pj

H1 0,20 -15 -3 -22 96,8
H2 0,20 -10 -2 -17 57,8
H3 0,20 +10 +2 +3 1,8
H4 0,20 +20 +4 +13 33,8
H5 0,20 +30 +6 +23 105,8
2(R)=296
 1 +7 (R)=17,2

Se constată că proiectul A va avea o rentabilitate medie de 6%. Instabilitatea performantelor pentru

acest proiect poate fi apreciată prin diferenţa dintre rata de rentabilitate cea mai ridicată (25%) şi rata de
rentabilitate cea mai scăzută (-10%), prin dispersie şi prin abaterea medie pătratică.
Proiectul B oferă speranţa unei rate medii de rentabilitate mai ridicată ( R =7%). În schimb acest
proiect prezintă un risc mai ridicat în obţinerea rezultatelor preconizate, întrucât toţi indicatorii care măsoară
instabilitatea performanţelor financiare sunt mai mari.
Întreprinderea investitoare se confruntă în acest caz cu o situaţie frecvent întâlnită în gestiunea
financiară. Trebuie să se aleagă între un proiect mai rentabil, dar care prezintă un mai mare risc în obţinerea
rezultatelor financiare preconizate (proiectul B) şi un proiect mai puţin rentabil, dar şi mai puţin riscant
(proiectul A). Acest arbitraj, între rentabilitatea preconizată a unei investiţii şi riscul realizării ei, constituie un
aspect fundamental al gestiunii riscului financiar.

10
1.4.3.2. Riscuri financiare specifice
Nu numai forma generală a riscului financiar definită prin variabilitatea (sau volatilitatea) rezultatelor,
dar şi formele specifice ale riscului trebuie să fie analizate şi stăpânite de gestiunea financiară.
a) Riscul de exploatare determinat de structura costurilor. Riscul de exploatare are în vedere structura
costurilor întreprinderii. De fapt, repartiţia între costurile fixe şi costurile variabile face rezultatele
întreprinderii mai mult sau mai puţin sensibile la variaţia nivelului producţiei şi vânzărilor. O întreprindere
care are cheltuieli fixe sau de structură foarte ridicate va avea rezultatele mai instabile şi este deci mai
riscantă. În cazul când producţia e scăzută, înterprinderea nu va putea să repartizeze cheltuielile sale fixe
asupra unui număr suficient de produse şi va obţine astfel pierderi.
Invers, dacă piaţa şi activitatea permit o producţie ridicată, cheltuielile fixe sunt repartizate asupra
unei producţii suficiente, putându-se obţine beneficii. La modul general, creşterea părţii cheltuielilor fixe în
cheltuielile întreprinderii se exprimă prin creşterea diferenţei între rezultatele obţinute în ipotezele cele mai
favorabile şi cele obţinute în ipotezele cele mai pesimiste. Această relaţie între dispersia rezultatelor (care dă
mărimea riscului) şi structura costurilor pune în discuţie activitatea curentă a întreprinderii, adică activitatea
de producţie, de aprovizionare şi de vânzare, care constituie exploatarea curentă. Structura costurilor exercită
astfel, un risc specific care poate fi caracterizat ca risc de exploatare.
b) Riscul îndatorării ca efect al structurii financiare. Riscul îndatorării e legat de structura finanţării
întreprinderii. Când întreprinderea contractează noi datorii, ea se obligă să obţină beneficii suplimentare
pentru a asigura remunerarea şi rambursarea împrumuturilor contractate.
În consecinţă, dacă activitatea sa are ca rezultat venituri din exploatare mediocre, întreprinderea va fi
afectată de remunerarea datoriilor şi va obţine un rezultat global defavorabil.
Din contră, dacă veniturile din exploatare sunt abundente, cheltuielile pentru datorii vor fi acoperite
fără dificultate şi îndatorarea va permite ameliorarea rentabilităţii întreprinderii. Dar creşterea îndatorării
amplifică dispersia rezultatelor şi determină un risc financiar propriu. Se măresc speranţele de rentabilitate
aşteptată dacă evoluţia viitoare confirmă ipotezele favorabile, dar rezultatele aşteptate se reduc în cazul când
ipotezele defavorabile se confirmă.
c) Riscul de faliment. Situaţia de criză sau falimentul constituie sancţiunea posibilă pentru insolvabilitatea
întreprinderii. Insolvabilitatea determină mai întâi, pur şi simplu, ameninţarea cu dispariţia întreprinderii.
Riscul de faliment constituie astfel un risc vital, care pune în pericol însăşi supravieţuirea întreprinderii. El
justifică atenţia ce se acordă controlării acestui risc şi explică pentru ce menţinerea solvabilităţii sau a
echilibrului financiar constituie un imperativ major al gestiunii financiare. Bineînţeles, crizele de solvabilitate
nu conduc totdeauna la faliment şi, când criza poate fi în final depăşită, întreprinderea va scăpa de
ameninţarea dispariţiei şi îşi asigură supravieţuirea. Dar, chiar şi în acest caz, criza antrenează costuri specifice
care trebuie să fie luate în calcul când se urmăreşte a se aprecia riscul de faliment.
d) Riscul cursului de schimb valutar şi riscul ratei dobânzii. Întreprinderea suportă riscuri financiare specifice
legate de evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale în raport cu monedele străine şi legate de evoluţia
posibilă a ratei dobânzii.
Pe de o parte, de fiecare dată când întreprinderea efectuează operaţiuni exprimate în devize sau
monedă străină, ea se expune riscului de pierdere legat de evoluţia defavorabilă a ratelor de schimb. Astfel, o
întreprindere exportatoare, care realizează o vânzare în străinătate şi facturează în devize riscă o pierdere din
schimb dacă moneda străină utilizată se depreciază în raport cu moneda naţională. Invers, un împrumutător
care s-a angajat să-şi plătească furnizorii străini în devize se expune unei pierderi dacă rata de schimb a
acestor devize în raport cu moneda naţională creşte înainte ca plata să se fi efectuat. Instabilitatea ratelor de
schimb constituie deci o cauză a variabilităţii rezultatelor. Ea crează riscul de schimb valutar, pe care
gestiunea financiară trebuie să-l controleze şi să-l stăpânească.
Pe de altă parte, multe întreprinderi sunt expuse efectelor defavorabile date de variaţia ratelor dobânzii
pe pieţele de capital. O întreprindere care face apel la împrumuturi bancare pe termen scurt va fi, de exemplu,
obligată să suporte cheltuieli financiare majorate în cazul creşterii dobânzii. Dimpotrivă, un împrumutător,
care a acordat un credit cu dobândă fixă şi care obţine deci, un randament plafonat suferă o "pierdere de
câştig" dacă dobânzile cresc pe piaţă, în timp ce remunerarea pe care el o primeşte nu este însoţită de aceeaşi
creştere. Evoluţia ratelor dobânzii constituie deci şi ea o sursă de instabilitate a rezultatelor. În acest sens se
poate vorbi de un risc al ratei dobânzilor , a cărui urmărire şi stăpânire creează o responsabilitate deosebită
pentru gestiunea financiară.

1.4.4. Menţinerea solvabilităţii sau stăpânirea echilibrului financiar

Analiza riscurilor financiare cărora trebuie să le facă faţă întreprinderea a dus la sublinierea
importanţei riscului de faliment. Sursa fundamentală a unui astfel de risc se află în insolvabilitatea posibilă a
11
întreprinderii. De aceea e necesar să se pună accentul pe importanţa menţinerii solvabilităţii (printre sarcinile
avute de gestiunea financiară), chiar dacă această sarcină nu constituie de fapt, decât o formă particulară a
sarcinii generale referitoare la stăpânirea riscurilor financiare.
Solvabilitatea exprimă aptitudinea unui agent economic oarecare de a face faţă datoriilor sale, când
acestea ajung la scadenţă. Mai concret, menţinerea solvabilităţii constă în executarea cu scrupulozitate a
rambursărilor promise împrumutătorilor şi altor creditori.
Importanţa unui astfel de imperativ e legată de sancţiunile implicate de o eventuală insolvabilitate.
Într-adevăr, insolvabilitatea expune debitorul unor consecinţe neplăcute, care pot fi de o gravitate extremă. În
cazul unei persoane insolvabilă, creditorii cărora nu li s-au înapoiat banii promişi pot începe o acţiune
judecătorească, cerând sechestrarea bunurilor debitorului falimentar. Dacă se porneşte o astfel de acţiune,
insolvabilitatea e sancţionată prin pierderea unei părţi sau în întregime a patrimoniului, de către debitorul
falimentar.
În cazul unei organizaţii şi în special al unei întreprinderi insolvabilitatea îi conduce pe creditori la
constatarea încetării plăţilor prin intermediul instanţei judecătoreşti. Procedura judecătorească de "faliment",
sau de "redresare pe cale judecătorească", astfel începută poate duce la lichidare şi deci la dispariţia
întreprinderii.
Astfel, menţinerea permanentă a solvabilităţii apare ca o constrângere majoră, deoarece permite
îndepărtarea riscului de faliment şi deci se evită dispariţia întreprinderii.
Se poate discuta dacă menţinerea solvabilităţii este un imperativ categoric şi absolut. Într-adevăr,
evoluţia moravurilor şi, în anumite cazuri, a reglementărilor juridice, pot să atenueze importanţa sancţiunilor
la care e supus un debitor falimentar. În unele ţări, justiţia lasă o portiţă de ieşire particularilor supraîndatoraţi
prin contractarea unor împrumuturi imprudente sau ca urmare a unei degradări imprevizibile a situaţiei lor
profesionale. Pe de altă parte, anumite întreprinderi, în special din sectorul public, sunt mai puţin preocupate
de efectele posibile ale insolvabilităţii. În sfârşit, în unele ţări, practica şi morala afacerilor dovedesc o relativă
îngăduinţă faţă de insolvabilitate. Graţie acestei îngăduinţe, anumiţi particulari reuşesc să scape de
constrângerile rambursării. De exemplu, întreprinzători imprudenţi ajung în repetate rânduri la faliment şi îşi
deschid noi întreprinderi fără a-şi fi onorat datoriile contractate de întreprinderile precedente. Astfel, se pot
cita multe situaţii de insolvabilitate, în aparenţă nesancţionate. Toate cazurile de insolvabilitate nesancţionate
reflectă situaţii în care debitorii falimentari acceptă o perturbare gravă a situaţiei lor economice pentru a se
sustrage de la obligaţiile lor. Astfel, un particular insolvabil va putea să se protejeze de sechestrarea bunurilor,
ascunzându-şi patrimoniul, dar el se condamnă în acest caz la o existenţă parţial clandestină, care determină
inconveniente majore. La fel, întreprinzătorul care acceptă să-şi declare întreprinderea în stare de faliment
pentru a scăpa de creditori, se expune unor perturbări grave şi unor costuri severe. Chiar dacă aparent
întreprinderea nu este sancţionată, insolvabilitatea implică totuşi nişte costuri şi antrenează o degradare a
situaţiei economice a debitorului falimentar.
Aceste inconveniente ale insolvabilităţii sunt preponderente în sistemele economice puternic
structurate. Chiar dacă sunt mai puţin perceptibile, ele există şi în sistemele economice mai puţin evoluate.
Atât în ţările mai puţin dezvoltate, cât şi în cele dezvoltate din punct de vedere economic există loc destul,
pentru o "economie subterană", aparent favorabilă eschivării debitorilor falimentari. În majoritatea cazurilor
însă, insolvabilitatea produce efecte dăunătoare care perturbă funcţionarea întreprinderii, adesea în mod
dramatic şi iremediabil. Menţinerea solvabilităţii rămâne deci un imperativ financiar major, universal şi
absolut, al tuturor economiilor în care schimburile monetare ocupă un loc important.

1.5. RESPONSABILITĂŢILE OPERAŢIONALE ALE GESTIUNII

FINANCIARE
Studiul obiectului gestiunii financiare a condus la a i se recunoaşte acesteia anumite competenţe
specifice. Acest domeniu al competenţelor gestiunii financiare priveşte ansamblul problemelor ridicate de
relaţiile între întreprindere şi mediul său financiar (tratate în secţiunea 1.1). Acest studiu a permis şi enunţarea
sarcinilor fundamentale care revin finanţelor întreprinderii. Aceste sarcini privesc menţinerea valorii
întreprinderii, a performanţelor sale financiare, stăpânirea riscurilor cu care întreprinderea e confruntată şi
menţinerea solvabilităţii (tratate în secţiunea 1.2). Ansamblul aspectelor tratate mai înainte permite descrierea
principalelor sarcini operaţionale care-i revin gestiunii financiare, precum şi definirea locului acestei
specialităţi în ansamblul disciplinelor referitoare la gestiune.

12
1.5.1. Principalele sarcini operaţionale ale gestiunii financiare
Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare sunt distribuite pe cele trei faze ale unui ciclu
fundamental al gestiunii financiare.
Acest ciclu cuprinde în primul rând, o fază de diagnosticare sau analiza financiară care are în principal
ca obiect aprecierea situaţiei şi a activităţii financiare a întreprinderii, pentru a pregăti adoptarea de măsuri
concrete care să permită depăşirea lacunelor şi valorificarea avantajelor.
În al doilea rând, acest ciclu cuprinde o fază de formulare şi de aplicare a deciziilor financiare. Aceste
decizii se înscriu în perspectiva proiectelor pe termen lung şi mediu şi pun în mişcare operaţiuni de investiţii şi
de finanţare. Ele urmăresc însă şi efecte pe termen scurt care definesc domeniul gestiunii trezoreriei. Pe de altă
parte, anumite măsuri trebuie oprite pentru a proteja întreprinderea împotriva riscurilor financiare cărora
trebuie să le facă faţă în diverse situaţii.
A treia faza a ciclului gestiunii financiare constă în urmărirea şi controlul proiectelor a căror aplicare a
fost hotărâtă de întreprindere. Această fază permite, cel mai adesea, constatarea "diferenţelor" între realizările
efective şi proiectele iniţiale. Ea ar trebui să ducă la declanşarea unor măsuri de corecţie, care ar însemna fie o
rectificare a traiectoriei şi apropierea de proiectele iniţiale, fie adaptarea sau revizuirea proiectelor iniţiale.

Fig. 1.5. Responsabilităţile gestiunii financiare-schema de sinteză

În general responsabilul financiar este ajutat de două persoane: trezorierul (casierul) şi

revizorul. Revizorul este, în general, responsabil de calculaţia costurilor, contabilitatea financiară,
contabilitatea taxelor şi de bugetare. Aceste funcţii ajută la furnizarea de informaţii managementului
cu privire la activităţile trecute şi situaţia curentă a firmei, ajutând la proiectarea unor planuri
viitoare. Celelalte funcţii financiare sunt subordonate casierului (trezorierului). Aceste funcţii sunt:
managementul capitalului circulant, bugetarea capitalului, managementul structurii capitalului.
Managementul capitalului circulant implică atât managementul activelor curente ale firmei
(cash, inventar, valori imobiliare, etc.) cât şi managementul pasivelor (taxe, facturi de plată). Aceste
activităţi necesită o mare parte din timpul managerului financiar.
Bugetarea capitalului implică achiziţia şi vânzarea activelor fixe ale firmei. Această activitate
este deosebit de importantă deoarece implică cheltuieli mari şi irevocabile.
Managementul structurii capiatlului implică luarea deciziilor privind proporţia fondurilor pe
termen lung, decizie bazată pe volumul datoriilor şi mărimea veniturilor.
O a patra funcţie a trezorierului este analiza financiară şi planificarea (planning). Această funcţie
implică evaluarea situaţiei curente a firmei, determinarea situaţiei financiare a firmei şi stabilirea modalităţilor
prin care pot fi atinse obiectivele.
În practică, responsabilităţile gestiunii financiare sunt prezentate pe baza unei enumerări analitice a
sarcinilor concrete care îi sunt încredinţate (fig. 1.6).

13
 Fig. 1.6. Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare-schema analitică

1.5.2. Locul gestiunii financiare în sistemul de gestiune al întreprinderii

În calitate de proprietari ai firmei, acţionarii deţin autoritatea supremă şi controlul activităţii firmei.
Imediat sub acţionari se află consiliul de administraţie, care este ales de către acţionari. Acţionarii au dreptul
(puterea) de a înlocui membrii consiliului de administraţie ale căror rezultate sunt considerate
nesatisfăcătoare. Consiliul de administraţie numeşte preşedintele firmei şi trasează liniile directoare în ceea ce
priveşte managementul firmei. Dacă responsabilii numiţi de către consiliu nu-şi îndeplinesc corespunzător
datoria, aceştia pot fi înlocuiţi.
Managementul financiar este doar unul dintre aspectele ce privesc activitatea firmei, marketingul şi
producţia fiind alte două aspecte. Împreună ele trebuie să coopereze efecient pentru ca firma în ansamblu să
fie eficientă.
Între domeniile marketing, finanţe, producţie există numeroase interdependenţe. De exemplu, pentru a
determina nivelul producţiei, managerul producţiei trebuie să primească informaţii de la departamentul
marketing privind nivelul aşteptat al vânzărilor. Iar pentru a determina nivelul vânzarilor, directorul comercial
trebuie să colaboreze cu managerul financiar pentru a determina cea mai potrivită politică comercială a firmei.
Numeroase aspecte ale activităţilor interdepartamentale necesită ca managerii din diferite arii funcţionale să
fie familiarizaţi cu activităţile din alte departamente şi arii funcţionale.
Ţinând cont de responsabilităţile care-i revin, gestiunea financiară ocupă un loc privilegiat între
funcţiile întreprinderii. Pe de o parte, ea are o tehnică proprie, ceea ce face să i se recunoască o anumită
autonomie de decizie. Pe de altă parte, deciziile luate de celelalte domenii de gestiune atrag consecinţe în plan
financiar, deoarece ele presupun resurse şi necesităţi financiare, presupun încasări şi plăţi. În consecinţă,
gestiunea financiară este sub influenţa ansamblului deciziilor privind gestiunea, ea reacţionează la măsurile de
tot felul luate în întreprindere, pentru că aceste măsuri au consecinţe în plan financiar. Dar ea trebuie în plus să
se angajeze în acţiuni de adaptare, corelându-se cu proiectele celorlalte funcţii de gestiune, pentru a asigura
respectarea de către întreprindere a constrângerilor financiare majore.
Organizarea întreprinderilor trebuie deci să fie concepută în aşa fel, încât să exprime, în acelaşi timp,
particularitatea funcţiei financiare şi legătura sa necesară cu celelalte specialităţi legate de gestiune. Schemele
organizatorice şi situaţiile concrete care permit să se răspundă acestei duble exigenţe sunt bineînţeles multiple.
Putem totuşi oferi câteva exemple deosebit de caracteristice.

1.5.2.1. Cazul micilor întreprinderi cu structura organizatorică puţin diferenţiată

În cazul micilor întreprinderi, diviziunea muncii între funcţiile gestiunii este relativ limitată. Din
această cauză funcţia financiară este cel mai adesea încredinţată unui responsabil polivalent. Acesta poate fi de
exemplu proprietarul-conducător, în cazul în care el se ocupă personal de gestiune sau de administraţie. Acest
responsabil poate fi de asemenea, contabilul şef sau un agent administrativ polivalent, în cazul în care
proprietarul-conducător este orientat mai mult spre producţie sau spre vânzări. Aceste relaţii organizatorice
pot părea simple. Dar, sub rezerva respectării condiţiilor minimale de competenţă şi de rigurozitate, ele sunt
adesea suficiente şi pot fi adaptate pentru a răspunde cerinţelor micilor întreprinderi ale căror probleme
financiare vizează îndeosebi controlul mişcării fondurilor, finanţarea exploatării şi, în mod discontinuu,
investiţiile şi finanţarea pe termen lung sau mediu. În aceste condiţii, responsabilii cărora le sunt încredinţate
sarcinile gestiunii financiare nu au nevoie de o tehnicitate "ascuţită" şi de înaltă specializare, ci îndeosebi de
calităţi ca vigilenţă şi rigurozitate în urmărirea echilibrului financiar, precum şi de capacitatea de a stabili
relaţii. Aceste calităţi le sunt necesare în mod constant pentru a negocia, atât cu partenerii lor interni (în
14
legătură cu stabilirea necesităţilor şi resurselor financiare), cât şi cu partenerii externi, între care bancherii
ocupă evident un loc esenţial.
Pericolul acestui tip de structură rezidă în atribuirea unor sarcini de gestiune financiară unui
funcţionar incapabil de a formula un diagnostic simplu, de a concepe nişte măsuri financiare adecvate şi de a
stabili relaţii corecte cu băncile. Se întâmplă frecvent, ca sarcinile de gestiune financiară să fie încredinţate
unui reputat funcţionar polivalent, care este însă orientat prea mult spre aspectele contabile (ţinerea evidenţei,
urmărirea procedurilor de înregistrare), administrative (relaţii cu administraţia fiscală), comerciale (căutarea
vânzării cu orice preţ, fără a ţine seama de costuri sau termene de plată) sau tehnice.

Fig. 1.7. Un exemplu de inserare a gestiunii financiare în întreprinderile tradiţionale mijlocii sau mari

1.5.2.2. Cazul întreprinderilor cu structuri organizatorice mai specializate

În cazul întreprinerilor mijlocii sau mari diviziunea muncii este în general mai accentuată şi funcţia
financiară este încredinţată în aceste cazuri unui responsabil mai specializat. Organigramele tradiţionale din ţările
cu economie de piaţă atribuie în mod frecvent sarcinile gestiunii financiare unui responsabil administrativ sau
contabil. În ultimii douăzeci de ani, în lume, rolul finanţelor a crescut considerabil. Asistăm la o creştere a
autonomiei gestiunii financiare şi deseori la o inversare a relaţiei cu gestiunea contabilă şi administraţia generală,
care erau altădată predominante. Această inversare se exprimă prin atribuirea unor sarcini contabile şi fiscale
domeniului de competenţă al responsabililor financiari.
Schemele care urmează reprezintă organigrame caracteristice ale acestor două tipuri succesive de
repartizare a responsabilităţilor.

Fig. 1.8. Gestiunea financiară în organigramele moderne

1.5.2.3. Cazul întreprinderilor cu activitate financiară puternic specializată

În sfârşit, anumite întreprinderi pentru care operaţiunile financiare sunt foarte importante întăresc
rolul gestiunii financiare în cadrul sistemului de gestiune. Ele nu se mulţumesc să pună responsabilul financiar
(de exemplu directorul financiar) pe acelaşi plan cu directorii cu alte funcţii importante, ci leagă gestiunea
financiară de atribuţiile unei persoane însărcinată cu responsabilităţile unei direcţii generale cum ar fi
secretarul general, directorul general, sau directorul general adjunct (fig. 1.9). Întreprinderile ale căror titluri

15
se negociază la bursă trebuie să adopte soluţii de acest tip întrucât relaţiile cu acţionarii şi "piaţa" devin nu
numai aspecte tehnice ale gestiunii financiare, ci vizează şi strategia globală a întreprinderii.

Fig. 1.9. Un exemplu de legare a gestiunii financiare de atribuţiile unei direcţii generale
În concluzie, modurile de încadrare a gestiunii financiare în cadrul organizării întreprinderii sunt
multiple şi exprimă, în acelaşi timp, caracteristici istorice (competenţele iniţiale ale fondatorilor şi ale înalţilor
responsabili) şi exigenţe proprii ale întreprinderii. Dar oricare ar fi soluţia organizatorică aleasă, reuşita
încadrării gestiunii financiare în structura organizatorică a întreprinderii depinde de respectarea a trei condiţii
fundamentale. În primul rând, structura organizatorică trebuie să exprime recunoaşterea autonomiei şi a
competenţelor tehnice proprii finanţelor întreprinderii. În al doilea rând, ea trebuie să comporte procedee sau
mecanisme interne de coordonare, de negociere şi de arbitraj între gestiunea financiară şi celelalte funcţiuni,
consumatoare de resurse sau generatoare de resurse pentru întreprindere. În sfârşit, ea trebuie să aibă grijă ca
relaţiile cu partenerii financiari externi (bancheri, operatori bursieri, acţionari) să fie întreţinute de responsabili
a căror competenţă, autonomie şi nivel ierarhic să fie adaptate situaţiei întreprinderii.
Putem spune că gestiunea financiară constituie un ansamblu de metode de analiză şi de instrumente de
lucru care permit întreprinderilor şi altor organizaţii să îşi asigure o încadrare eficientă în mediul lor financiar.

Teste de autoevaluare
1. Avand in vedere marimea intreprinderii si spatiul geografic in care isi desfasoara activitatea,
cate tipuri de intreprindere (din punctual de vedere al continutului finantelor) putem avea.
a. 2
b. 3
c. 4
d. 6
e. 12

2. Care este sarcina principala a finantelor intreprinderii

a. Maximizarea rentabilitatii
b. Maximizarea profitului
c. Maximizarea valorii
d. Maximizarea cifrei de afaceri
e. Minimizarea cheltuielilor

3. Care dintre marimile enumerate in continuare nu a fost perzentata ca element determinant al

valorii intreprinderii?
a. Patrimoniul acumulat
b. Rezultatele preconizate ale activitatilor viitoare
c. Cifra de afaceri
d. Riscurile specifice intreprinderii
e. Riscurile induse de mediul inconjurator

16
 4. Cate componente principale include sistemul financiar in care intreprinderea isi desfasoara
activitatea?
a. Doua
b. Trei
c. Patru
d. Cinci
e. Sase

5. 5 Riscul de exploatare este determinat de:

a. Structura veniturilor
b. Structura cheltuielilor
c. Structura intreprinderii
d. Structura de finantare
e. Structura personalului

Lucrare de verificare

1. Care sunt cele doua modalitati prin care putem pune in evidenta continutul finantelor
intreprinderii?
2. Pentru care intreprinderi continutul finantelor este cel mai redus si care este acest continut?
3. Pentru care intreprinderi continutul finantelor este cel mai cuprinzator si care este acest
continut?
4. Care este obiectul gestiunii financiare a intreprinderii?
5. Care sunt componentele principale ale mediului financiar in care intreprindrea isi desfasoara
activitatea?
6. Care sunt sarcinile finantelor intreprinderii?
7. Care sunt elementele in functie de care stabilim valoarea intreprinderii?
8. Constrangerea intreprinderii de a fi eficienta este o sarcina? De ce?
9. Ce intelegem prin risc financiar si cum il dimensionam?
10. Care sunt marimile cu care putem dimensiona marimea riscului financiar?
11. Care sunt riscurile financiare specifice pentru intreprindere?
12. Stapanirea echilibrului financiar este o sarcina a gestiunii financiare? De ce?
13. Care sunt cele trei faze ale procesului de gestiune financiara?
14. Care poate fi locul gestiunii financiare in procesul de gestiune financiara?
15. Care este locul gestiunii financiare in cadrul organigramelor moderne ale intreprinderii?
16. Care sunt conditiile fundamentale pentru reusita incadrarii gestiunii financiare in structura
organizatorica a intreprinderii?
17. Care ar fi o definitie sintetica pentru gestiunea financiara a intreprinderii?

Raspunsurile testelor de autoevaluare

1. —d
2. —c
3. —c
4. —d
5. —b

17
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Dragotă V., Management financiar. Vol. II. Politici financiare de
Ciobanu A., întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 2003
Obreja L.,
Dragotă M.

Ilie Vasile Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Meteor Press,

Bucureşti, 2010
Ilie V., Finanţele întreprinderii, Editura Meteor Press, Bucureşti,
Teodorescu M. 2005

Stancu I. Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului. Investiţii

directe şi finanţarea lor. Analiza şi gestiunea financiară a
întreprinderii. Editura Economică, Bucureşti, 2007.
Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi
Vintilă G.
Pedagogică, Bucureşti, 1997.

Legea nr. 31/1990 Lege privind societăţile comerciale, cu modificările şi

completările ulterioare

Legea nr. 227/2015 Lege privind Codul fiscal, cu modificările şi completările

ulterioare
Legea nr. 15/1994 Lege privind amortizarea capitalului imobilizat în active
corporale şi necorporale, cu modificările şi completările
ulterioare
Ordonanţa Ordonanţă privind repartizarea profitului la societăţile
Guvernului. nr. naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu
64/2001 capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile
autonome, cu modificările şi completările ulterioare
Hotărârea Guvernului Hotărâre pentru aprobarea Normelor metodologice de
nr. 1/2016 aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal cu
modificările şi completările ulterioare
Ordinul Ministerului Ordin privind aprobarea formatului și structurii bugetului de
Finanţelor Publice nr. venituri și cheltuieli al operatorilor economici, precum și a
3818 din 30 anexelor de fundamentare a acestuia, publicat în
decembrie 2019 MONITORUL OFICIAL nr. 14 din 10 ianuarie 2020

18