Gustul furiei

Aștept operația de colecist. Vezica mea biliară și-a făcut un prieten bun. L-am numit
Castravecior. Într-o ecografie se vede cum piatra face o umbră imensă, lungă și groasă, exact
ca un castravete. Nu mai am acele dureri groaznice pentru care aș fi vrut să-mi las viața o
perioadă și să-mi iau o mică vacanță oriunde pe o plajă amenajată cu stânci negre. Nu mai am
dureri, dar simt presiune. Ca să pot adormi, iau pastile antiinflamatorii, analgezice, injecții sau
valeriană. Uneori o pastilă cu valeriană, alteori trei. Mă gândesc de ceva vreme să iau mai
mult de trei pastile cu valeriană, dar cred că asta nu m-ar ajuta decât să adorm mai repede și să
visez profund. Mă simt obosită, deși ies din casă doar la magazin să cumpăr zahăr. Zahărul
mă ajută, de cele mai multe ori, mai mult decât mă ajută cele trei pastile de valeriană.
Nu știu exact de ce am această afecțiune a femeilor bătrâne la cei doar douăzeci și șapte
ani ai mei. O fi de la grăsimea abdominală, deși de douăzeci de ani corpul meu tot a avut timp
să-și planteze castraveți. Așa că o las pe seama gustului amar al furiei. Toți avem mereu o
anumită doză de furie pe care o exteriorizăm sau nu. Eu am ales să păstrez toată furia pentru
mine. De multe ori asta mă face să aud tot timpul reproșuri și umilințe. O aud pe mama cum
îmi povestește pe un ton grav, imediat după ce am împlinit vârsta de nouă ani, cum nu o să mă
mărit niciodată, pe tata ce-mi reproșează faptul că nu am ales să mă fac inginer pentru că e
mult prea complicat să devin psiholog, o aud pe prietena mea, Varsha, cum spune în gura
mare că o să reacționez ca un copil până mor, îl aud pe mașinistul de la teatru ce se uită de la
distanță cu ochii întredeschiși la mine spunând că nu am cum să-mi câștig pâinea singură
niciodată, o aud pe Patri cum îmi reproșează că o să rămân vânzătoare într-un magazin de
pantofi cu toate studiile mele și pe diriginta din generală o văd cum se uită cu scârbă la fața și
corpul meu spunându-mi în același timp că arăt ca o țărancă după ce se întoarce de la câmp și
că nu o să fac nimic în viață dacă o să intru la Liceul de Artă. Îi aud pe colegii mei din
generală, colegi din toată școala, ce urlă batjocoritor în pauze: ”Godzilaaa! Godziii! Ha, ha,
ha! Balena ucigașă! Uitați-vă la ea cum se împiedică de propriile picioare. Ha, ha!” și pe
rucsac văd curgând numai flegme.
Nu am vorbit niciodată despre lucrurile care m-au apăsat sau care m-au bucurat cu
adevărat. Cel mai probabil acesta este și motivul pentru care am decis să scriu, să dau jos de
pe umerii mei tot ce simt și să văd clar, chiar și după atâta timp, cum ar fi fost dacă aș acționa
cum aș gândi. Am vrut să scriu mai devreme, dar aproape niciodată nu am avut cuvintele
potrivite să descriu toate sentimentele și întâmplările așa cum au fost. Nu o să le am nici
acum, dar parcă am ceva mai multă răbdare în a le căuta. Mai e un motiv pentru care vreau să
scriu. Exceptând greutatea pe care o am pe umeri, mai duc o greutate corporală de cel puțin

1
treizeci și cinci de kilograme în plus de furie și ură acumulată pe un schelete de un metru și
cincizeci și cinci. Mi-a trebuit mult zahăr să acopăr tot gustul amar lăsat de această mânie față
de toată lumea, uneori nejustificată, alteori plină de îndreptățire.
Problema e atunci când ne îmbolnăvim, în sensul medical al cuvântului, de atâtea
gânduri pe care nu ni le rostim pentru că nu le recunoaștem ca fiind negative. Problema e
atunci când ținem cont de toată urâțenia pământului când trebuie să luăm decizii importante.
Problema e atunci când ajungem să nu simțim bucuria în nimic de atâta ură și furie ce a prins
rădăcini în adâncul nostru. Ajungem să trăim în patru pereți ai unei camere, singuri, stingheri,
consumând dimineață cafea și seara valeriană. Nu vedem niciodată soarele pentru că în
sufletul nostru totul e umbrit de rădăcini. Aceasta e problema – rădăcina!
Poate o să scriu fără noimă. O să descriu locuri ce par a nu avea un rost anume, dar sunt
frumoase pur și simplu. Poate, din când în când, am să mă rog pur și simplu la Dumnezeu și-
am să-mi îndrept credința spre ceva ce nu există, dar ar fi fantastic să fie. În definitiv, am să
scriu pentru că mă sufoc de atâta furie. Furia o să mă omoare dacă nu o s-o dau afară din
carapacea mea. Și, ca să-mi fie mai ușor, am să-mi fac și-un prieten imaginar.
- Ana a lui Ilie!
- Sasha a Anei a lui Ilie, încântat!
O întâmplare cu o rochie la treisprezece ani
M-am născut în Focșani și aici există o tradiție: ultimul spectacol din stagiune este
premieră. În vara asta se joacă ”Rinocerii” de Eugen Ionesco. S-a repetat intens timp de patru
luni și jumătate, iar spectactorii, mai ales cei învățați cu teatru, așteaptă o premieră fabuloasă.
Scenografia e semnată de un bucureștean, iar capitala e văzută aici ca fiind locul unde
Dumnezeu i-a tunat și i-a fulgerat pe toți oamenii culți, rafinați, eleganți și cu impresionante
cariere. Unul dintre actori a venit de la Teatrul Maria Filotti Brăila și nu e prima dată când
joacă aici. Are mare impact pentru că are multe proiecte în București. Așa se spune acum -
proiect. Până nu demult existau colaborări, chiar și pentru evenimentele mărunte, fără prea
mare impact. Acum, oamenii cu studii, avuți, fac proiecte. Prin urmare, avem un scenograf
angajat în București și un actor cu proiecte în capitală, veniți în umilul nostru municipiu de
județ ca să ne ridice puțin faima!
Săptămâna trecută a fost ziua mea de naștere. Am împlinit treisprezece ani. Am primit
cadou de la mama o rochiță de doc albastră deschis, cu spatele gol, guler, decolteu micuț,
strânsă în talie și lungă până la genunchi. Arătam fantastic în ea. Mă simțeam importantă și
foarte frumoasă. Mama era mândră de cum arătam îmbrăcată. Îmi amintesc că mi-a zâmbit
lung și m-a luat în brațe. A fost una dintre acele puține ocazii când m-a strâns la piept. Sigur,

2
era și lume de față și acum, gândind la rece, nu sunt foarte convinsă dacă a făcut-o de dragul
meu sau de faptul că voia să fie văzută ca fiind o mamă bună.
Lui tata i-au sclipit ochii. Mereu îi sclipesc ochii când mă vede. A așteptat să fim
singuri, mi-a ridicat capul și mi-a zis parcă lăcrimând:
— Cu rochița aceasta frumoasă să vii săptămână viitoare la teatru. Toată lumea o sa fie
cu ochii pe tine. Ești drăgălașă. Semeni cu o prințesă.
Mereu mă emoționez când spune asta. O face rar, dar de fiecare dată parcă pentru prima
oară. Uneori se uită în ochii mei zâmbind duios și în loc să îmi vorbească mă pupă pe nas.
Avem multe lucruri pe care le stabilim tacit. Când mergem pe stradă ne ținem de degetul mic.
Am știut întotdeauna că așa vrem să mergem. Tata știa ce vinil cu povești îmi plăcea când
eram mică și în fiecare duminică dimineață mă trezea la ora nouă, ne uitam la televizor, iar
apoi îmi pune la pick-up ”Familia Chiț-Chiț”. Îmi plăcea foarte mult coperta. Era desenat un
șir indian cu patru șoricei îmbrăcați colorat, iar unul dintre ei avea un chipiu bufant galben.
Nu îmi aduc aminte despre ce era vorba, dar cum avea tata grija de discuri nu avea nimeni.
Era o plăcere să-l urmăresc. Încerca mereu să nu atingă vinilul și-l verifica de praf. Dacă
aluneca din copertă, se încrunta. Avea foarte mare grijă cum punea acul și nu mă lăsa
niciodată să umblu la pick-up. Tata mai știa că la prânz nu mănânc fără el. De multe ori
reușea să fugă de la serviciu, pe vremea când lucra la Casa de Cultură, și ajungea acasă când
terminam programul la grădiniță. Luam masa împreună, uneori cu mama, dar nu cred că eram
foarte încântată de ea în acele momente. Mintea mai pune ștreangul pe unele amintiri
neplăcute. După masă, dar nu în fiecare zi, tata mă lua cu el la repetiții. Eu eram foarte
încântată. Toată clădirea aceea părea un loc grozav de joacă. Toți știau că sunt fiica lui Alexie
Ilie. Era imposibil să pățesc ceva.
Iată-mă, așadar, în ziua premierei în rochița mea de doc albastră cu spatele gol și guler.
La câtă zarvă s-a făcut, am emoții cel puțin la fel de mari ca artiștii. Nu știu nimic despre ceea
ce simt ei, dar la doisprezece ani îmi imaginez că este o emoție ce te face să îți simți stomacul
plin cu șoricei care se ceartă. Eu simt că am toți șoriceii din lume în plin război. Mama
invitase două prietene, Meda și Victoria. Înainte de spectacol, am trecut pe la ele, ca apoi să
mergem împreună la teatru. Meda îmi prinsese foarte șic părul într-o clamă mare bej, iar apoi
îmi aranjase șuvițele până în cele mai mici detalii. În final îmi aplică pe buze un ruj maro, dar
deloc strident. Mă încălțasem cu o pereche de opincuțe kaki, cu talpa crem ce se legau la
gleznă cu o sfoară. Se potriveau perfect toate, iar tata avea dreptate: semănam cu o prințesă.
Am mers câteva minute până am ajuns în fața bisericii ce se afla peste drum de teatru.
De-acolo se vedea, în plin ansamblu, grămada imensă de oameni, care mai de care mai

3
aranjați ce așteptau foarte răbdători începerea spectacolului. Nu-și mai ajung la nas de atâta
eleganță și rafinament. Orice copil și-a fi dat seama cât de fals se comportau. Mulți dinte ei
veneau doar ca să fie bine văzuți și să se vorbească în oraș despre ei. Loja centrală e mereu
ocupată de primar și de soția dânsului. Vă puteți închipui câtă zarvă se face pentru lojele de
lângă și câtă invidie atrag persoanele ce ocupă acele locuri. Ce tâmpenie! Să te duci la teatru
de gura lumii! De-aia nu suntem rafinați, dar miroase iarna în teatru a naftalină când sosim
îmbrăcați în blănuri.
Am traversat strada amuzate discret de grămada de oameni ce râdeau tare. Ajunsesem în
mijlocul lor și îi studiam pe fiecare în parte. Meda se oprește cu privirea asupra unei cucoane
de vârstă mijlocie ce avea un turban negru înfipt în mijlocul capului în care își ascunsese
părul, povestind tare că și-l spălase înainte să plece de-acasă si nu a avut timp să și-l usuce.
De parcă îi păsa cuiva. Meda începuse să râdă cu zgomot, iar după câteva minute mi-a arătat o
domnișoară de aproape douăzeci de ani îmbrăcată la fel ca mine. Aceeași rochiță, aceeași
coafură, dar încălțată cu sandale. Copie fidelă, dar ceva mai înaltă. Cu mutra mea de
doisprezece ani îmi vine să-i smulg sandalele din picioare și să-i fac un compliment cu ele de-
avea să poarte părul permanent până-n stagiunea din toamnă. Sunt atât de furioasă încât abia
mă abțin să nu plâng. Mama îmi spune mereu că trebuie să tac și să-mi înghit lacrimile. Tac,
dar îmi închipuiesc tot felul de scenarii despre ce i-aș face dacă aș fi mai mare și cu mult
tupeu.
Am intrat în teatru zâmbitoare, cu spatele drept, un pic arogante. Am urcat încet pe
scările laterale până la balcon, doar așa, să ne vadă toată lumea cât de elegante suntem. Dar
râdem pe înfundate și chicotim. Chicotim despre fumul gros de ipocrizie ce se afla în toată
sala, despre disputele de la loje, despre faptul că toată lumea se știe cu toată lumea și nimeni
cu nimeni. Râdem despre valul acela de prostie caraghioasă, de circ, de sublimul urâtului.
Urâtul acela ce stă în comportamentul oamenilor idioți, acel urât debordant al omului ce vrea
să pară cult și social.
Bate gongul. Șoriceii mei se luptă aprig și cred că mi-au agățat puțin stomacul în săbii.
Aproape îmi vine să vărs, dar stau la balcon și nu vreau să nimeresc pe cineva. Deși... Dar nu.
Mă abțin cu greu. Nu știu de ce, dar îmi vin în minte tot felul de lucruri care nu au nicio
legătură ce ceea ce se întâmplă acum. Aud doar prima replică și brusc îmi cade un val negru
pe ochi.
Simt cum spiritul se desprinde de mine și se întoarce la începuturi. Mă zăresc pe un pat,
singură, gângurind și privind înspre o ușă albă de lemn. Nu știu ce vârstă am, dar cred că m-
am născut de câteva luni. De ce sunt singură? Cred că îmi e foame. Încep necontrolat să

4
plâng. Mă aude cineva? Într-un final mă ia cineva în brațe. Nu e mama, e mătușa, dar mă simt
în siguranță. Simt că am mai trecut prin asta, deși nu sunt de mult timp pe lume. Mă văd apoi
un pic mai mare. Stăteam în șezut pe o mașină de cusut și plângeam speriată și singură. Eram
în aceeași cameră, dar abia acum îmi dau seama că nu sunt la mine acasă. Parcă o văd pe
bunica dându-mă jos și calmându-mă. Mă opresc din plâns, dar încă sunt speriată. Unde e
mama? De ce nu e niciodată lângă mine când încerc să îmi aduc aminte de noi, mamă și fiica?
O văd de multe ori pe mama fumând la geam și bând cafea. E mereu supărată și de
multe ori am senzația că din vina mea e așa. Apartamentul de care îmi aduc aminte e la etajul
trei, iar mama privește în gol câmpul de pe partea cealaltă a blocului. Mereu încerc să o fac să
înțeleagă că eu sunt mai importantă decât privitul în gol, dar mă izgonește în prima cameră.
Mătușa mea are un crocodil de plastic și o păpușă veche pe post de jucări. Cred că sunt
primele mele prietene de joacă. Așa îmi aduc aminte.
Îmi aduc aminte cum i-am zis odată mamei că pe mine nu mă iubește nimeni. Mama s-a
înfuriat, m-a plesnit și a urlat la mine să nu mai învăț lucruri de prin vecini. De la cine, mamă,
să învăț, dacă eu nu îmi aduc aminte de tine? Nu îmi aduc aminte să fi învățat ceva de la
mama mea. Exceptând sentimentul de frică. La această lecție excelam. Îmi era așa frică de ea,
încât până la vârsta de doisprezece ani mi-am făcut nevoile în pat. Îmi era așa de frică încât
adormeam cu lampa aprinsă în fiecare noapte. Îmi era frică să-i cer voie să fac ceva, pentru că
îi știam reacția: ”ce nevoie ai tu să faci asta? Treci în camera ta.” Era așa furioasă tot timpul.
Se înroșea la față și țipa. Eu tremuram mereu. Mă durea stomacul până când îmi înghițeam
voma. Probabil de-aceea refuzam să mănânc. Mai grav este că toate aceste lucruri mi se
păreau normale. Credeam că în orice familie se întâmplă ceea ce se întâmpla în a mea.
Cineva șoptește că nu avem putere de decizie când vine vorba de frică. Devenim ilogici,
nu avem rațiune. Rațiune? Și rațiunea e speriată.
Ai mei se certau destul de des. Mama spunea la toată lumea că era bătută de tata. E
adevărat că tata mai depășea măsura la alcool, dar niciodată nu l-am văzut bătând-o pe mama
și nici pe mama având vreo vânătaie sau rană. Față de mine tata a fost mereu ireproșabil.
Niciodată nu trebuia să îi povestesc despre ce se întâmpla cu mine. Nu știu cum își dădea
seama, dar știa. Tata mă ajuta câteodată cu tema la matematică, mă trimitea la joacă și îmi
cumpăra tot felul de creioane cerate, acuarele și pensule. Când era vorba de citit, mama
spunea mereu că ar trebuie eu să fiu în stare să deschid singură o carte. Tata nu stătea pe
gânduri. Îmi citea ”Crăiasa zăpezilor” și-mi plăcea enorm. Tata stătea la masă liniștit dându-
mi câte o felie de pâine din când în când. Mama țipa și-mi făcea tot felul de observații. Atunci
nu mai puteam să mănânc și mă trimitea în cameră. Camera mea era o celulă în fiecare zi. De

5
fiecare dată când apăream în fața ei mă trimitea acolo. Uneori fără motiv, alteori născocea
ceva. Nu trebuia să fac ceva anume. Mă trimitea în cameră și atât. Când o rugam să mă ajute
la teme, mama spunea că nu sunt în stare să fac nimic. Venea lângă mine și țipa. Eu nu
înțelegeam de ce nu mă ajută și o credeam pe cuvânt când spunea răspicat că nu o să ajung
nimic în viață și plângeam până rămâneam fără aer. Se întâmpla des. Totul era normal.
De multe ori încerca să mă convingă că tata și-a găsit pe alta și că nu mai ține la familia
noastră. Îmi spunea că lui tata nu îi pasă de mine și că aș face bine să nu mai plâng după el.
Niciodată nu am crezut vorbele ei. Felul în care tata se comporta cu mine și cum îi sclipeau
ochii când mă privea erau mai presus decât toate încercările mamei să mă facă să fiu
împotriva lui. Mama avea atâta ură nejustificată, încât și dacă tata era absent, tot nu puteam să
o cred. Îmi spunea tot felul de povești. Nu știu cât de adevărate sunt, dar niciodată mama nu a
avut forță de convingere asupra mea. Oricum cel care a fost mai părinte decât celălalt a fost
tata.
Dar gata! S-a dus amintirea. E departe.
Încerc să mă concentrez la piesă atunci când realizez că nu e vorba despre gândurile
mele în această seară, dar când se întâmplă asta, Albert, actorul din Brăila, îmi fură toată
privirea. E foarte degajat pe scenă, sigur și șarmant, dar asta doar dacă are chef. Nu-mi pot
dezlipi ochii de la el. E înalt, șaten, bine făcut, ochii îi sunt căprui și în mare parte din timp
poartă mustață. Nu pot să sufăr bărbații cu mustață, dar lui îi stă bine. De fapt îi stă mai rău
fără. Are palmele mari și degetele groase. Când nu e pe scenă, mai tot timpul stă relaxat când
pe-un picior când pe altul. Când se așază, primul lucru pe care îl face e să-și întindă spatele,
apoi își pune un picior sub scaun, iar celălalt îl lasă relaxat sau îl întinde în față. Atitudinea lui
e fermecătoare. Râde cu jumătate de gura deschisă și se uită mereu atent în ochii celuilalt când
stă de vorbă. Vorbește tare și nu se grăbește. Când vrea să vorbească în șoaptă, glasul lui îți
fulgeră tot corpul ca atunci când cineva te sărută pe ureche.
Dar mintea nu e constant cu mine. Mintea mea nu vrea să se concentreze tot timpul pe
pe Albert sau pe piesa de teatru. Nu-i pot face față. Mintea mea e la mătușa care mă ia în
brațe, la crocodilul de plastic, la cafeaua mamei din fața ferestrei. Îmi aduc aminte de bunica.
Bunica mergea încet. Niciodată nu am știut de ce. Îmi aduc aminte de halatul ei galben cu
dungi roz, de cordonul din jurul taliei pe care niciodată nu îl lega, de părul scurt și gri, de
vocea calmă. Mama spunea că bunica e bolnavă și o să moară curând. De fiecare dată când
ajungea la spital, mama vorbea de preoți. Ultima dată când bunica a ajuns acolo, mama a
cumpărat o pânză ce acoperă mortul în sicriu. Bunica a mai trăit câțiva ani de-atunci. Îmi aduc
aminte de bunicul. Bunicul purta iarna o căciulă de blană cu urechi. Era oribilă. Când bunica

6
era în spital și rămâneam cu el, îmi punea dulceață de caise sau de cireșe pe o farfurie de
cafea. Îi ceream câteva porții, iar el mă ruga să nu îi spun mamei că îmi dă atâta dulceață.
Dulceața era secretul nostru.
Îmi deschid ochii larg și simt cum încet, încet îmi ies din minți și mă uit la piesă fără să
înțeleg nimic. Mă irită faptul că nu am reușit să fiu atentă nici măcar o secundă. Meda mă
întreabă la ureche dacă îmi place. Dau din cap afirmativ, dar îmi e rușine că mă aflu într-un
loc atât de nepotrivit. Doar Albert mă face să mai tresar un pic. Suntem la final. Ultimii
oameni.
Cortina cade în fața unui decor umbrit de lumină roșie. Toată lumea e în extaz, aplaudă
puternic în picioare, aproape țipând. Eu aș vrea să ies rapid, dar mă aflu în mijlocul rândului și
acum ar fi foarte nepoliticos să nu mai am răbdare câteva minute. Doar e finalul piesei, în
sfârșit!
Pe scenă apar în rând toți actorii. Am senzația că și ei își doreau să termine rapid această
seară. Îi simt epuizați, dar fericiți de final mai degrabă decât de aplauze. Din sală și din culise
apar la rampă o parte din echipa nevăzută: scenograful bucureștean, regizorul, un coregraf și
tipa cu turban negru. Meda și Victoria se uită blocate una la alta și râd copios. Eu râd de râsul
lor și încep să mă simt ceva mai bine.
Glosofobie
Opt ani am mers la aceeași școală plângând, am stat acolo tremurând de frică și am
plecat în fiecare zi ușurată pentru că nu am murit încă. Deși de multe ori mă gândeam că ar fi
fost mai bine să mă opresc în mijlocul trecerii de pietoni și să uit să mai merg. Bună memorie
am avut, n-am ce zice! Țin minte și cum mi se făcea rău, mi se strângea stomacul și îmi
tremurau genunchii de fiecare data când aveam pauză sau o oră cu un profesor ce ne permitea
să vorbim între noi. Îmi venea să vomit și apoi să mor și să nu mă mai întorc niciodată acolo.
Nici acasă nu aveam mare indulgență. De fapt singurul moment în care aveam liniște deplină
era doar pe drumul de la școală spre casă.
Porecla mea timp de opt ani a fost Godzila. Foarte mulți colegi din alte clase nici nu
știau care era numele meu real. Toți mă știau de Godzila. Când auzeam cum mă strigă,
simțeam cum îmi înfige cineva un cuțit de mii de ori prin tot corpul. Eram bătută cu pumnii și
picioarele până mi se învinețea corpul, mi se aruncau ghemotoace de hârtie pline de flegmă în
păr, mi se punea piedică când treceam printre bănci sau pe holul școlii, plecam acasă după ore
cu rucsacul plin de salivă sau eram îmbrâncită în zăpadă iarna de cinci sau șase colegi,
îngropată și uitată acolo. Aproape făceam pneumonie din cauza asta, iar ai mei nu au știut
niciodată de ce.

7
 În clasa a șasea, unul dintre colegi a început să mă imite în timpul unei ore. În pauza m-
am enervat și l-am lovit. A fost prima și ultima dată în acei opt ani când nu m-am putut abține
și am reacționat așa cum am gândit. L-am lovit pe colegul meu și m-am simțit foarte bine.
Bineînțeles, acest fapt nu a fost neobservat. Colegii m-au încercuit și se prefăcut că mă lovesc
în timp ce mă înjurau. Unul dintre ei mi-a spus că toată lumea mă urăște și că nu pot fac nimic
bun niciodată, oricât m-aș strădui. M-am dus acasă și i-am zis mamei că Matei m-a lovit.
Mamele noastre au fost colege de liceu, iar după ce au vorbit la telefon ore în șir, printre
altele, mama a anunțat că fiu-su s-a luat de mine. A doua zi Matei m-a amenințat să nu mai
scot o vorbă că altfel mă-ncinge cu bătaia. Nu am mai zis nimic nimănui, dar nici el nu a mai
stat în școală acea. În clasa a noua ne-am întâlnit la liceu. Am fost colegi de clasă și de grupă
la atelier și ne-am înțeles bine. De fapt, dintre toți colegii din generală, a fost singura persoană
ce s-a maturizat rapid.
Stângăcie
— Vreau afectivitate.
— Afectivitate în ce sens?
— Vreau un bărbat care să mă strângă cu putere la piept. Vreau să devin el când pun
capul pe pieptul lui.
Pentru câteva secunde am crezut puternic că puteam să îl conving, înduioșându-l, să
spună ceva, cât de mic, astfel încât să-l facă să arate vulnerabil în prezența mea. Am avut
convingerea că o să spună ceva ce i-ar arăta vulnerabilitatea și care l-ar face, fără voia lui
conștientă, să depindă de afecțiune atât de mult încât să fie nevoit să se târască prin cele mai
aprige zăpezi doar ca să mă uit la el. Dar nu, Gilbert se ridică de pe marginea patului vârându-
și rapid șireturile în teniși și țâșni rapid afară din dormitorul semi luminos. Am avut impresia
că se duce să scornească ceva care să mă facă să mă simt în siguranță, dar a revenit destul de
rapid apatic. Și-a îmbrăcat tricoul șifonat, și-a încheiat nasturii cămășii, trăgând puțin de timp
până ce aveam să termin să mă îmbrac.
— După ce fac sex, mă simt vinovat, spuse el sec.
— De ce?
Tăcu.
— Gilbert, nu înțeleg de ce faci asta. Singurul motiv pentru care mă simt vinovata acum
este faptul că nu pot să-ți dezvălui motivele pentru care sunt eu aici.
— De ce?
Am tăcut.

8
 Am înțeles din felul în care s-a uitat în gol pentru câteva fracțiuni de secundă că nu
fusesem pentru el decât ceea ce fusesem pentru restul bărbaților: încă una pe listă. Ceea ce îl
diferenția pe Gilbert de restul bărbaților, era faptul că îmi mulțumea după partida de sex, iar
de data asta, după ce ne-am îmbrăcat, m-a strâns în brațe cu putere. Dar nu pentru a pune
capul pe pieptul lui pentru a deveni una cu el, ci pentru a-și cere scuze pentru că mă aflam
acolo, când aș fi putut sa fiu în altă parte cu un om care se ostenește măcar să mă privească în
ochi senin. M-a strâns cu putere nu pentru a mă simți bine, ci pentru a trage cu putere în piept
o gură de aer.
Am plecat ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Deși, nici până acum, nu știu cine s-a simțit
cu adevărat vinovat. Este lesne de înțeles că fiecare a ajuns în pat de bună voie. Însă fiecare a
venit cu războiul lui, cu tunetele și fulgerele, cu sulițele și trâmbițele lui, ca într-un moment de
respiro de la suferință să-și piardă vremea scurt cu parternerul ales pur întâmplător.
Tinea Pedis
Până la urmă, viața e ca o pereche de bocanci de piele. Pe-afară sunt lucioși și ușor de
întreținut. E îndeajuns să-i curăț cu o cârpă umedă și să-i dau cu o cremă bună sau cu ceară și
gata! Toată lumea o să mă laude pentru cum arată. Unde mai pun la socoteală că pot fi la
modă. Cât noroc! Aș putea sa umblu prin toate bălțile pline de noroi cu bocancii mei la modă
și nimeni nu ar băga de seamă pentru că ar fi ceva normal. Toată lumea cu bocanci lustruiți ca
ai mei ar face asta.
Dar interiorul? Cum e interiorul? Ei bine, interiorul e uzat. Da, bocancii pe interior se
uzează. Că sunt și ei suflete. Se mulează după talpa piciorului. Prinde forma lui. Piciorul acela
umflat, cu talpa îmbrăcată în ciorapi nespălați. Ciorapii nu sunt oameni. Sunt bureți de
mirosuri, de transpirație. Ciorapii fac ca unghiile să fie gazde pentru Tinea Pedis. Și-aceasta
crește acolo fără nicio rușine ca mai apoi să se transmită mai departe ciorapului. Ciorapul
oferă ciuperca bocancului pe interior, iar aceasta devine uzat și urât mirositor. Aceasta este,
dragii mei, viața ca un bocanc.
Bineînțeles că există mai multe tipuri de bocanci: bocanci de piele, bocanci de pânză, de
armată, de stradă, de muzeu, de ieșit în club, de agățat, bocanci care put tare, bocanci care nu
put deloc. Cei de piele sunt cei mai nenorociți. Dacă te pune Dumnezeu să pui bocancii într-o
pungă de plastic, poți să-ți iei adio de la ei. Plasticul face ca pielea, dacă aceasta e cât se poate
de naturală, să putrezească. Nici oțetul și nici produsele de scăpare a igrasiei nu o să poată
vreodată să îi curețe. E ca atunci când țipi la un copil de cinci ani. O să stea cu țipătul ăla în el
până când devine adult. Când o să ajungă la maturitate, singurul lucru pe care o să-l știe să-l
facă o să fie, la rândul lui, să țipe la ceilalți. Oferi ceea ce primești.

9
 Ziua de vară miroase a gutui reci
Bunicii din partea mamei aveau casă în Cârligele. E o comună la doisprezece kilometri
de Focșani, liniștită, cu mulți oameni gospodari ce se bucură de tot ce s-ar putea bucura un om
de la sat: curți mari, livezi pline, animale, păpușoi și viță de vie cât vezi cu ochii. Comuna are
un drum principal ce se bifurcă la un moment dat în două: unul din drumuri merge spre
pădure, iar celălalt drum se îndreaptă spre căminul cultural, școală, bibliotecă, primărie și
dispensar. În intersecția drumului se află un magazin alimentar ce noaptea se transformă în
discotecă, iar lângă e secția de poliție.
La trei case de magazin se afla cea a bunicilor mei. Curtea era foarte mare. Sau cel puțin
așa o vedeam eu. Bunicii nu aveau multe animale. De fapt o foarte lungă perioadă de timp nu
au avut decât un cățel. Mai târziu și-au luat o găina, un cocoș, nouă iepuri mari gri și un porc.
Tot în ultima perioadă a vieții lor și-au construit și un mic atelier în care bunicul își ținea tot
felul de lucruri. Bunica iubea foarte mult florile. Avea în curte două tufe de crizanteme pe
care le uda și le îngrijea cu mare atenție. Bunicul se enerva de multe ori când bunica îi cerea
să-i aducă apă de la fântână pentru a le uda. Nici casa nu era lăsată de izbeliște. Bucătăria era
lungă, cu o sobă nefuncțională, mese de lemn vechi, aragaz cu butelie și dulapuri albe. Una
din ferestre avea priveliște spre curtea din spate, iar cealaltă fereastră spre curtea vecinei. De-a
lungul unui perete era un pat, iar la capătul lui se afla un beci în care se depozitau cartofi,
morcovi, ceapă, vin și vișinată. Din bucătărie puteam ajunge în camera de iarna. O numeam
așa pentru că era izolată de celelalte camere, iar asta făcea ca aici să fie iarna cald și vara
răcoare. Aici petreceam majoritatea timpului pentru că era mult spațiu. Pe o masă îngustă și
înaltă ce se afla lângă una din uși stăteau mai mult uitate un televizor alb-negru la care
prindeam doar două sau trei programe și un radio foarte mare, pe altă masă era un telefon fix
cu disc și o vază cu flori artificiale la care bunica ținea foarte mult, iar pe unul din pereți
stătea mai mult sprijinit decât pe picioarele lui un recamier cu ladă de lemn. Din camera
aceasta puteam ajunge în alte două încăperi: o cameră de vară cu singura sobă din casa ce
funcționa, un pat și un aragaz vechi, iar cealaltă cameră era un antreu. Aceste două încăperi
aveau ieșire pe prispa îngustă de piatră din fața casei, acoperită de streașină.
Antreul ducea la camera din față. Acolo era mereu răcoare, iar patul de aici a fost mereu
preferatul meu. Avea cadrul metalic bej, iar salteaua era făcută din fân. În fața patului se afla
un șifonier cu oglindă pătată de trecerea timpului. Una din cele două ferestre din lemn vopsit
gri erau pe partea cu drumul principal, iar cea de-a doua fereastră era acoperită de vița de vie
din curte, iar sub aceasta era o masă unde sunt puse la păstrat fructele culese de pe pământ.

10
Cel mai des pe masă erau gutui. În cameră mirosea mereu a gutui reci, uneori stricate, dar
mereu dulci.
De atunci, mirosul de gutui reci mă anesteziază. Dacă Dumnezeu există și a făcut toate
aceste lucruri din lumea noastră și de pretutindeni, cu siguranță parfumul de gutuie l-a făcut
primul, înainte să facă toate lucrurile lumești și luminate, din cele mai frumoase miresme pe
care le avea. Dar dacă nu a fost El, atunci să fie primit, că-i bun și frumos.
Gutuia rece e mirosul copilăriei mele. Gutuiul e pomul de la intrarea în curtea bunicilor.
Cel mai mare, bătrân și înțelept pom din toți pomii pe care îi aveau. Crengile nu se
răsfrângeau peste gard, ceea ce făcea ca fructele să cadă mereu pe pământul din curte. Nu am
învățat atâtea lucruri de la nimeni așa cum am învățat de la el. Oricât ai crește, oricât de
îmbătrânit ai fi, prin câtă secetă și furtuni ai trece, oricât de obosit sau de înălțător te-ai simți,
ascultă-ți pământul și nu te răsfrânge peste a altora. Nu te rupe peste gard și nu hrăni decât pe
cel ce te hrănește și te îngrijește. Nu răcori cu umbra ta pe nimeni ce nu-ți vrea decât fructele
și nu răsplăti cu ele firea omului prost și hapsân.

11