FIȘĂ DE REFLECȚIE 1

de Alexandru-Mihai CARȚIȘ

Principiile înțelepciunii de bună pricepere se formează constant în mod individualizat și

concret pentru fiecare acțiune de înțelepțire. Fiind prima fișă de reflecție pe care o redactez
pentru activitatea aferentă disciplinei Sociologia Educației, mă simt tentat (și voi cădea pradă
acestei tentații) să iterez câteva corespondențe dintre sine și cunoaștere, deci implicit dintre
ceea ce suntem și ceea ce sapiența universului ne-a dăruit să putem să fim.
Reflecția este un as în mâna celui care înțelege că doar cel care revine mereu pe urmele
pe care le-a făcut, poate înțelege unde a șchiopătat. Nu pot să nu adopt o atitudine quasi
filosofică atunci când am de-a face cu o astfel de sarcină, care nu mai are de-a face cu știința și
cu informațiile, ci coboară din rațiune, din constientia, în νοῦς („nous”), din inteligență în
rațiunea simțită, așa cum o numeau filosofii antici. De altfel, din aceeași înțelepciune elină a
antichității, mai exact de la oracolul din Delphi, apare și ideea care stă la baza reflecției, acel
γνώθι σαυτόν („cunoaște-te pe tine însuți”), regăsit și în paginile socratice ale înțelepciunii
antice.
Mai mult decât atât, în rândul metodelor și mijloacelor educaționale moderne, eseurile,
fișele și jurnalele reflective și eseurile de introspecție ocupă un loc tot mai fruntaș, constituind
un mijloc de evaluare pertinent și echilibrat, capabil să confere o viziune coerentă asupra
capacităților celui evaluat. Desigur că, fiind o sarcină facilitată de disciplina mai sus
menționată, este esențială transpunerea în aceste rânduri a unor concise impresii reflective cu
privire la demersurile întreprinse în cadrul activităților de cunoaștere întreprinse în mod
autonom și individual.
Ab Iove principium! Prezenta fișă de reflecție am realizat-o în urma studierii mai atente
a cursului dnei prof. univ. dr. Cătălina ULRICH din data de 17 martie 2020, cu privire la analiza
comună a principalelor prime teorii din sociologia educației: funcționalismul și
conflictualismul. De asemenea, anterior realizării acestei fișe, am vizualizat o serie de
videoclipuri YouTube din cele care ne-au fost oferite prin email: Schools & Social Inequality:
Crash Course Sociology #41, Bourdieu on Education, Introduction to Bourdieu: Habitus și
Social reproduction | Social Inequality | MCAT | Khan Academy.
Desigur că, privind lucrurile dintr-o perspectivă pedagogică și chiar academică, am putea
fi contrariați de afirmațiile pe care le regăsim în aceste materiale, mai ales atunci când analizăm
atent conceptele de habitus, domeniu și reproducție socială pe care Pierre Bourdieu le
promovează și le teoretizează. Cu toate acestea, după studierea materialelor și vizionarea


Alexandru-Mihai CARȚIȘ este Expert administrație publică, gradul I, în cadrul Autorității Naționale pentru
Calificări, Direcția calificări, armonizare europeană a calificărilor, reglementare, monitorizare. Este student în
anul II în cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității din București, specializarea
Pedagogie. Are o licență și un masterat în Teologie și o specializare postuniversitară în Management Educațional.

Pagina 1 din 3
clipurilor video, oferindu-ne un scurt minut de profundă respirație și privind (în gol) spre
fereastră, suntem nevoiți să acceptăm, poate tacit, poate neîmpăcat, această realitate. Din
perspectiva noastră de educaționaliști, concepte pentru reproducția socială și întregul proces
prin care societatea amprentează pregnant viitorul și parcursul unui copil, până la stadiul de
adult supus involuntar la un „destin” (cu toate că știința nu permite ideea de destin și, din
perspective noastră, este justă această neacceptare) ales doar parțial de munca, aptitudinile și
darurile sale. Se ridică întrebarea: „Ce face educație și de ce nu intervine?”.
Desigur că, atunci când vorbim despre educație, căci nu am folosit, în mod voit, conceptul
de învățământ, ne referim la un demers nesfârșit, început dinainte de a ne naște și sfârșit, dacă
putem spune astfel, după ce murim. Și atunci, întrucât el este un demers atemporal în raport cu
noi, putem afirma că este determinat de noi? Discutabil... Ce putem determina? Autoplasarea
noastră în axa atemporală (sic!) a educației universului. În acest proces de autoplasare intervine,
la fel ca niște condiții de admitere, capitalul financiar, social și cultural de care Bourdieu
vorbea. Practic, avem de-a face cu prerechizite și predeterminări ale parcursului educațional al
individului, în acord cu climatul / mediul din care provine și, cu atât mai mult, în care crește și
comportă demersul educațional.
Am fi tentați să spunem că, după ce omenirea a trecut prin două secole de continue lupte
pentru libertate, egalitate și fraternitate, ca să folosesc dictonul care a dat naștere acestor două
secole, pornite odată cu decapitarea „franțuzilor” burghezi (după cum numea Marx Revoluția
Franceză) și „încheiate” cu epoca în care fiecare spune ce vrea și se simte jignit de ceea ce a
spus celălalt (asta pentru a înțelege paradoxul dreptului la liberă exprimare), acum scuturată
frenetic de o corect politică pandemie (mai mult culturală și economică, decât medicală),
aceasta (omenirea – pentru că am folosit o frază prea lungă, s-a pierdut subiectul) ar fi înțeles
faptul că putem constitui o societate valoroasă doar în maniera în care omul înțelege că valorile
elementelor constitutive ale acesteia sunt pe primul loc în clasamentul priorităților.
Ce am vrut să spun? Faptul că, ad rem punctând, după două secole brăzdate de pluguri
adânci precum Robespierre și Marchizul de Lafayette, Napoleon, Vladimirescu, Mahatma
Gandhi, Wilson, Cuza, Oskar Schindler, Rosa Parks, Martin Luther King, Nelson Mandela sau
Jimmy Carter, omenirea nu a prea învățat nimic... Cine spune asta? Inechitatea continuă în
societate, în instituțiile de învățământ și în mersul profesional și social al lumii. De la omul
„coroana creației”, umanitatea a ajuns un malaxor al valorilor din care să fie scoasă doar carnea
de tun necesară mașinațiunilor economice de nivel înalt și doar din când în când lamelele
malaxorului mai dau pe-afară cât un „scăpat” al sistemului. Și, atunci, putem spune că teoria
reproduceției sociale și conceptul de habitus nu sunt reale și funcționale? Paradoxal, vorbim
despre un funcționalism conflictual, dacă vreți, de parcă Durkheim și Bourdieu și-ar fi pus
laolaltă ideile și, din acestea, societatea „modernă” ar fi extras doar ceea ce convine cel mai
bine, după principiul latin ad usum proprium.
Da, nu putem să nu spunem că nu au fost și sunt demersuri bona fide care vor să ne arate
să talanții valoroși pot fi folosiți în orice tranzacție (asta pentru a duce Evanghelia în paroxisme
de comerț), dar până nu vom putea afirma că micuțul Ghiță din cătunul Afundata (nu știu dacă

Pagina 2 din 3
există, dar acest nume mi-a venit în minte) va avea aceleași șanse la crearea unui capital
financiar, social și cultural veritabil ca fiul președintelui Tribunalului din București. Până
atunci, ceteris paribus, putem doar să ne imaginăm că binele comun funcționează în drept și
că inechitatea a fost eradicată odată cu ultimele bucăți ale Zidului Berlinului.
Ad astra per aspera!

Pagina 3 din 3