ROBU ANA MARIA

XI B

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel

Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt,
a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp
de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.

Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu
mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă
cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor
vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la
domnie. În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o
perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.

Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți
preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față
de domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult
dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma
războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială
în țară și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.

Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea
sau susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul
Crimeii – și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul
Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de
Moldova. A încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva
turcilor, trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.

În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune. Prima a fost crearea unui sistem de
fortificații permanent la granițele țării - în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se
rețeaua de cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea
Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin. Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei
armate moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o
componentă de masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor
campanii militare.

Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase,
cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de
la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria repurtată în Bătălia de la Codrii
Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare succes militar l-a
reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate
otomane conduse de Soliman-Pașa - beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma
pierderii acestei bătălii, În anul următor sultanul Mehmed al II-lea va conduce în persoană o
expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-
Războieni.
 ROBU ANA MARIA
XI B

După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, obținând condiții
foarte bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte
instituțiile și autonomia politică internă.

Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare
de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau
la Muntele Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu
numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.

A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop - din
familia imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au
născut șapte copii. Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i
va succede la tron. A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.

Conform tradiției, Ștefan cel Mare s-a născut la moșia tatălui său de la Borzești, ca fiu
nelegitim al viitorului domn al Moldovei, Bogdan al II-lea și al Oltei. Bogdan era la rândul
său fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, iar soția sa, Oltea provenea dintr-o familie de
boieri de lângă Bacău, cei doi cunoscându-se în perioada în care Bogdan s-a aflat în exil la
curtea lui Vlad Dracul. Familia a mai avut încă trei băieți: Ioachim, Ion și Crâstea și două
fete: Maria și Sora. [2][3][4]:p. 35

Data nașterii nu este cunoscută cu certitudine, cele mai plauzibile variante fiind
anii 1438[5] sau 1439.[4]:p. 36 Despre copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt date cunoscute,
cel mai probabil acesta și-a petrecut-o la reședința familiei.

În toamna anului 1449, tatăl său, Bogdan sprijinit cu un corp de oaste trimis de Iancu de
Hunedoara, învinge armata lui Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă apa Moldovei, la 12
octombrie 1449 și se proclamă domn.[6]:p. 46 Alexandru se refugiază în Transilvania, de
unde va încerca să își recapete tronul. La rândul său, Bogdan, după o încercare nereușită de a
căpăta sprijinul și protecția polonezilor, și-a îndreptat eforturile diplomatice către Ungaria.
[6]:p. 47

La 11 februarie 1450, Bogdan emite în „târgul de jos” — Roman — un hrisov de recunoaștere

a suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și ajutor, în orice
împrejurare, pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa și să ne
apere de orice dușmani ai noștri”. La sfârșitul actului, unde sunt enumerați martorii care girau
acel document este menționată, imediat după domn credința iubitului meu fiu, Ștefan Voevod.
Actul reprezintă prima atestare documentară a viitorului domn al Moldovei.[7]:p. 26 Din
menționarea de către tatăl său ca asociat la domnie, rezultă că Ștefan împlinise în 1450 cel
puțin unsprezece ani, vârsta minimă impusă de cutumele vremii pentru o astfel de
demnitate. [4]:p. 36

Bogdan avea să fie asasinat, la 15 octombrie 1451, la Reuseni, de către fratele său vitreg

Petru, alt fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și care va domni ulterior sub numele de Petru
Aron.[8] Cronicarul polonez Jan Długosz relata astfel scena:
 ROBU ANA MARIA
XI B

„Un oarecare Petru, care pretindea că are drept la domnia Moldovei și se înțelesese cu
Alexandru ca să împărțească toate deopotrivă, alegând prilejul când Bogdan, poftit la țară, la
un unchi de frate al aceluiași Petru, era beat, pe o noapte urâtă, sosind numai cu o sută de
moldoveni, înșelă străjile lui Bogdan și, prinzându-l, îi tăie capul.”[9]

_____ Jan Długosz, Historiae Polonicae

După omorârea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan vor pleca
în exil în Transilvania și apoi în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad Țepeș.
[10]:p. 13 Mama sa, Oltea avea să moară la 4 noiembrie 1465.[11]:p. 71

Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori. Dacă predecesorii săi încercaseră prin căsătorii și
alianțe matrimoniale să se apropie de suzeranii lor catolici, regii Ungariei și Poloniei, politica
dinastică a lui Ștefan cel Mare privind căsătoriile a fost diferită - după cum remarca
istoricul P. P. Panaitescu - toate trei soțiile lui sunt principese ortodoxe din țări vecine:
Evdochia, fiica lui Simeon Olelkovici de la Kiev, Maria din Paleologii de la Mangup, în
Crimeea, Maria, fiica lui Radu cel Frumos din Țara Românească. [12]:p. 25

Căsătoria cu Evdochia a avut loc la 5 iulie 1463 când, după cum scrie Grigore Ureche, luatu-
s-au doamnă de mare rudă, pre Evdochiia de la Chiev, sora lui Simeon Împăratul. Iară
cronicariul cel leșescu scrie că au fostu Evdochiia fată lui Simeon Împăratul, iară nu soră.
[1]:p. 36 Căsătoria a durat doar patru ani. Din această căsătorie au rezultat doi băieți și o fată.
Băieții, Bogdan-Vlad născut în 1466 și Petru născut în 1467, au murit amândoi de tineri în
anul 1479, la câteva luni distanță, fiind îngropați împreună în același mormânt. Fata, Elena,
avea să se mărite cu fiul țarului Ivan al III-lea al Rusiei. Evdochia moare și ea în 1467, posibil
la nașterea lui Petru, fiind înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava.[13]:pp. 449-440

La 14 septembrie 1472 Ștefan se căsătorește din nou, cu Maria, din familia domnitoare din
micul regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea. Isaac, fratele noii doamne, poartă
titlul de „domn de Theodoro și al întregii Khazarii”, iar Mariei înseși i se atribuie o multiplă
obârșie împărătească. [14]:pp. 585-587 Cuplul nu a avut copii. Căsătoria a fost una de
conveniență și interes politic, care a durat atâta timp cât acest interes a existat.

„În 1475 însă după luna lui iulie, în care Caffa fiind luată de turci, Mangopul intră in
stăpînirea lor, Ștefan cel Mare ne mai având nici un interes a păstra ca soție pe moștenitoarea
acelei domnii pierdute, se desparte de odrasla Comnenilor și duce la altar pe cealaltă Marie
sau Vochița, fata lui Radu Vodă.”[13]:p. 398

_____ A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană

Maria va mai trăi puțin după divorț, la 19 decembrie 1477, după cum nota Grigore
Ureche pristăvitu-s-au doamna Maria ce era de la Mangop, fiind înmormântată la Mănăstirea
Putna.[1]:p. 36

În anul 1475, după divorțul de Maria de Mangop, Ștefan s-au încununat cu doamna Voichița,

fata Radului Vodă.[1]:p. 48. Căsătoria avea să dureze până la moartea domnului, Maria
Voichița supraviețuindu-i încă șapte ani. A murit în 1511, fiind înmormântată la Mănăstirea
 ROBU ANA MARIA
XI B

Putna. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, un băiat, viitorul domn Bogdan al III-lea și o
fată, Maria, decedată în 1518 și înmormântată la Mănăstirea Putna. [13]:pp. 398-401

Ștefan a avut și un număr de concubine, cea mai cunoscută fiind Maria Rareș din Hârlău,

mama viitorului domn Petru Rareș. [13]:p. 399 Un alt posibil fiu nelegitim, a cărui mamă nu
este cunoscută, a fost viitorul domn Ștefan Lăcustă.[6]:p. 280

Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi, fiind
înmormântat la Mănăstirea Putna.[15]

Personalitatea

Lui Ștefan cel Mare românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și chiar neînțeles în
pământul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț, întreabă-l cine le-au făcut; el îți
va răspunde: Ștefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat
vechi, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice așezământ a căruia rămășițe se mai
trăgănează până astăzi, orice legiuire ominească, orice puneri la cale înțălepte Ștefan vodă le-
au urzit, îți va zice el, și iar Ștefan vodă.

În sfârșit, acest domn, pentru moldoveni rezumă toate faptele istorice, toate monumentele,
toate isprăvile și instituțiile făcute în cinci veacuri, de atâția stăpânitori.

_______ Mihail Kogălniceanu, Ștefan cel Mare[16]:p. 195

Descrierea, înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate ale lui Ștefan cel Mare este o
intrepindere dificilă, având în vedere că nu s-au păstrat izvoare documentare interne din
epocă, iar multe din cele externe se bazează pe relatări orale, mai mult sau mai puțin credibile,
și interpretate funcție de contextul cultural local și interesele pe care țara respectivă le avea
față de Moldova. Unele dintre scrierile contemporane lui au un vădit caracter apologetic, fiind
pline de cuvinte de laudă și alcătuite, foarte probabil, din dorința vădită de a-l linguși pe
Ștefan, în vederea obținerii unor foloase. Alte caracterizări, scrisese după moartea lui, au
preluat ideile acestora, într-un mod selectiv, în încercarea de a crea un erou idealizat, care să
servească drept model pentru deșteptarea sau cultivarea unei conștiințe naționale a românilor.
„Sunt, însă, și caracterizări provenind din spații și epoci diferite care îi atribuie, în chip
repetat, aceleași însușiri, ceea ce înseamnă că ele îi erau cu adevărat proprii.”[17]:p. 449

Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor ctitorite și a celor câteva izvoare scrise
păstrate, se poate spune că Ștefan era un bărbat de înălțime medie spre mică (probabil sub 160
cm, după standardele vremii).

„«Om nu mare de statu» dar probabil cu un trup foarte vânjos, cu fața rotundă și plină, cu o
frunte largă, cu ochi albaștri, cu părul lung și blond lăsat în plete pe spate, cu mustață de
asemenea blondă și, în unele etape ale vieții, cu o umbră de barbă. Rana de la glezna stângă
trebuie să-l fi făcut, cel puțin în ultimii ani, să șchiopăteze.”[17]:p. 519
 ROBU ANA MARIA
XI B

_____ Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a
lui Ștefan cel Mare

Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel Mare a avut multe trăsături specifice
unui temperament coleric, dar pe măsură ce a înaintat în vârstă a reușit să își controleze o
serie de manifestări negative tipice acestui caracter, cum ar fi instabilitatea emoțională,
accesele de furie sau mânie, imprudența etc.

„Dacă cercetam caracterul lui Ștefan, îl videm de la început cuprins de un mare neastâmpăr.
Nu putea sta un moment fără a nu face ceva. Și fiind-că lucrarea acelui timp se mișca mai ales
în câmpul răsboiului, apoi îl videm pe dânsul apucându-se de răsboaie mai mult îndrăznețe
decât cugetate.” [13]:p. 408

_____ A.D. Xenopol, Caracterul lui Ștefan cel Mare

Referindu-se la caracterul lui Ștefan, cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius (Miklós

Istvánffy) îl portretiza ca fiind „șovăitor în credință și nestatornic”, unde remarca privind lipsa
de credință se referea la presupusa încălcare de către Ștefan a jurământului de suzeranitate
față de regele Ungariei.[17]:p. 457 La rândul său, regele Sigismund I al Poloniei, îl caracteriza
astfel: „Ștefan era din fire abil, viclean, nestatornic, viteaz și cu suflet mare, pentru care a fost
numit, de către cei tineri, vulpe șireată.” [18] Iar un document din arhivele statului venețian
concluziona că „a fost în moarte ca și în viață, teribil și prudent”[13]:p. 417

Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind că Ștefan cel Mare
răsfrânge în el caracterul obștesc al timpului său. El era religios și crud in acelaș timp, două
însușiri, ce nu s-au exclus niciodată una pe alta, deși religia creștină recomandă blândețea ca
virtutea ei supremă. Despre modul în care s-au manifestat ambele aceste însușiri s-au păstrat
multe mărturii. Pentru caracterul evlavios și pios stau mărturie atât numărul mare de lăcașuri
de cult construite cât și pictura bisericească și cărțile de cult cu care acestea au fost înzestrate.
La rândul lor, episoadele de cruzime, uneori extremă, apar și ele pe timpul îndelungatei sale
domnii: arderea orașului Brăila, omorârea solilor tătari, omorârea fără judecată a unor boieri,
inclusiv a doi dintre cumnații săi etc. Deși acest tip de fapte reprezentau de multe ori
„normalitatea” prin care suveranii creștini sau musulmani din epocă își exercitau dreptul de
viață și de moarte asupra supușilor, ignorarea de către aceștia a unor cutume privind protecția
populației necombatante, protecția solilor sau dreptul la judecată, era condamnată de către
societate, chiar dacă era justificată de suverani prin necesități dinastice, politice sau militare.
[17]:passim[13]:passim[7]:p. passim Cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius, referindu-se
la Ștefan spunea că era mândru și cruzimea neobișnuit a firii i-au șters puțin din faima și
gloria faptelor sale[17]:p. 457

Majoritatea acestor excese sunt consemnate în prima parte a domniei, atunci când tot
nechibzuita tinereță îl împinsese a jertfi prețioasa prietenie a lui Vlad Țepeș, a provoca pe
regele Matei Corvin, a întreprinde atacul Munteniei celei căzute în stăpânirea turcilor. [13]:p.
415
 ROBU ANA MARIA
XI B

Accederea la tron

roana lui Ștefan cel Mare

La începutul lunii aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând spre Suceava, de-a
lungul văii Siretului. Era însoțit de o armată de circa șase mii de oameni, din care un corp de o
mie de munteni oferit de Vlad Țepeș, iar restul moldoveni din Țara de Jos. [10]:p. 13[19]:p.
59

Petru Aron a fost surprins de această acțiune, reușind să strângă în grabă o armată cu care l-a
atacat pe Ștefan la Doljești, pe Siret, la 12 aprilie. Petru Aron a fost învins și a părăsit câmpul
de luptă. A încercat o nouă rezistență la Orbic, la 14 aprilie, în Joia Mare a anului 1457, dar a
fost din nou înfânt și silit să ia calea exilului, în Polonia.[7]:p. 54

„În anul cum se socotește de la nașterea lui Christos 1457, în luna lui aprilie, în săptămâna
mare dinaintea Paștilor, veni Stefan Vodă, fiul lui Bogdan Vodă, cu o mică oaste. Și veniră
asupra lor Aron Vodă la un părău sau apă cu numele Hreasca, la Doljești. Așa, goni Ștefan
Vodă pe Aron Vodă din țară și rămase însuși domn prin silnicie.”[19]:p. 59

_____ Cronica lui Ștefan cel Mare

Despre locul exact al luptei au existat mai multe variante vehiculate de-a lungul vremii.
Majoritatea istoricilor (Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Ilie Minea Minea ș.a.) au
propus ca loc al bătăliei localitatea Doljești, de lângă Roman, pornind de la relatările
cronicilor moldovenești. A. D. Xenopol, pornind de la o versiune a letopisețului lui Grigore
Ureche, a presupus că lupta a avut loc la Joldești, în ținutul Botoșani.[10]:p. 13 Cea mai
plauzibilă pare a fi cea a lui Alexandru I. Gonța, care identifică drept loc al bătăliei
localitatea Dolhești, de pe valea râului Șomuzul Mare, pornind de la toponimul menționat în
cronica germană - Dolschecht, dar luând în considerare că acest sat aparținea surorii sale,
căsătorită cu Șendrea, viitorul portar al Sucevei.[20]

După câștigarea bătăliilor și alungarea lui Petru Aron, Ștefan va organiza o mare ceremonie
publică de încoronare, într-un loc numit Direptate, pe valea Siretului.

„Deciia Ștefan vodă strâns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă dimpreună cu
mitropolitul Theoctistu și cu mulți călugări, la locul ce să chiamă Direptatea și i-au intrebatu
pre toți: este-le cu voie tuturor să le fie domnu ? Ei cu toții au strigat într-un glas: “În mulți
ani de la Dumnezeu sa domnești”. Și decii cu toții l-au rădicatu domnu și l-au pomăzuitu spre
domnie mitropolitul Theoctistu. Și de acolea luo Ștefan vodă steagul țărâi Moldovei și să duse
la scaunul Sucevii.”[1]:p. 35

_____ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei

Politica internă

Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul domniei avea ca scop principal
consolidarea puterii centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale. În acest sens,
principalele direcții de acțiune au fost reprezentate de: repopularea țării
 ROBU ANA MARIA
XI B

prin împroprietărirea cu pământ și acordarea de privilegii răzeșimii, crearea unei noi clase

aristocratice (mica boierime) pe baza meritocrației militare, întărirea puterii militare și a
capacității de apărare a țării, reconcilierea cu vechile familii boierești și rechemarea celor
plecați în exil, asigurarea loialității Sfatului Domnesc - prin creșterea ponderii dregătorilor
militari (pârcălabii) și introducerea unui număr însemnat de membri ai familiei sale.[10]:pp.
16-17

În încercarea de a găsi o contrapondere politică la clasa marilor boieri, Ștefan a manifestat o

preocupare constantă pentru dezvoltarea micii boierimi (curtenii și slujitorii) și a țărănimii
libere. Marea proprietate, acordată boierilor, era din punct de vedere juridic „feudă”, fiind
grevată de obligația titularului de a efectua serviciul militar cu oamenii săii în schimbul
garantării de către domn a posesiuni pământului. În schimb, mica proprietate, deși nu se se
bucura de vreo garanție din partea domnului, era lipsită și de constrângeri militare, fiind una
de tip alodial.[10]:p. 48

Din acest motiv, până la urcarea pe tron a lui Ștefan, țăranii liberi nu erau obligați să presteze
serviciul militar, deoarece pământul pe care îl stăpâneau nu era primit de la domn. Ștefan avea
să facă o reformă radicală în sistemul realțiilor feudale, prin obligarea țărănimii libere la
prestarea serviciului militar, conferind astfel acestei clase o funcție politică importantă în viața
statului. Utilizarea răzeșimii în armată a reprezenta o lovitură importantă la situația
privilegiată a marii boierimi, singura care avea monopolul obligațiilor militare. În momentul
în care Ștefan a implicat în chestiunile de apărare a țării și alte elemente sociale, care executau
serviciul militar fără a primi în schimb imunități și privilegii, ponderea marii boierimi mari ca
bază socială a țării, s-a diminuat în in mod esențial.[10]:pp. 112-114

Puterea lui Ștefan vodă a stat în «curtea» lui, în această oaste de țară, am putea zice în oameni
de arme sădiți de el pe tot întinsul țării. Căci acesta a fost actul politic mai însemnat, care
lămurește puterea și politica marelui domn. El a fost un mare colonizator de oșteni. Toate
«locurile pustii», adică fără proprietar, erau de drept ale domniei și domnul coloniza pe ele
oșteni-plugari. Aceștia au format puterea de neînfrânt a domnului, înăuntru și în afară. [12]:p.
16

_____ P. P. Panaitescu, Ștefan cel Mare. O încercare de caracterizare

Acest fapt este confirmat și de numărul mare de hrisoave de împroprietărire cu „loc în pustiu”
în diferite regiuni ale țării, preponderent în cele de graniță. [21][10]:p. 36

Relația cu marea boierime

Luca Arbore, portarul Sucevei

Relația sa cu marea boierime a fost una în general pașnică, caracterizată prin autoritarism
domnesc, cu puține manifestări de nesupunere sau revoltă din partea boierilor. Relația a
evoluat în timp, pe măsură ce autoritatea centrală a domnului se întărea. Astfel, în primii ani
de domnie, Ștefan a căutat să țină sub control puterea boierilor prin menținerea privilegiilor,
 ROBU ANA MARIA
XI B

iertarea celor care l-au slujit pe Petru Aron și trimiterea de cărți de iertare și rechemarea în
țară a boierilor fugari, în frunte cu boierul Mihu. [6]:p. 74

Ștefan a schimbat de asemenea și ierarhia boierească, creând imediat sub domn un nivel al
conducătorilor administrațiilor locale, pârcălabii de cetăți (ținuturi), cărora le-a acordat puteri
lărgite. Pentru a-și consolida puterea și a-și asigura controlul asupra acestora, el a încredințat
aceste posturi de mare raspundere doar rudelor sale și celor mai apropiați dintre boieri. Ca
semn al importanței pe care o aveau, pârcălabii erau situați întotdeauna inaintea dregătorilor
de curte, cu exceptia marelui vornic.[7]:p. 109

În aceeași idee Ștefan a asigurat o stabilitate mare pe funcții a marilor dregători, mulți

rămânând în aceeași poziție pentru un număr mare de ani, cum ar fi: marele spătar Câlnău –
optsprezece ani, marele vistiernic Iuga – douăzeci și unu de ani sau marele logofăt Tăutu –
mai mult de treizeci de ani. Acest lucru a asigurat totodată și o mare stabilitate administrației
țării.[7]:p. 109

Ca urmare a acestor măsuri, Ștefan a avut de înfruntat doar două conspirații boierești în cei

patruzeci și șapte de ani de domnie, cea din 1471 - când au fost decapitați trei mari boieri în
frunte cu cumnatul său, marele vornic Isaia și cea organizată în 1504 - cu două zile înainte de
moartea sa, care viza îndepărtarea fiului său Bogdan de la tron, terminată identic cu omorârea
capilor conspirației.[6]:p. 129, 267

Crearea noii elite conducătoare

Viața economică și socială

Agricultura

Infrastructura

Infrastructura de transport a Moldovei în timpul domniei lui Ștefan cel Mare era slab
dezvoltată, neexistând drumuri construite sau întreținute de autorități.

„Drumurile erau niște simple urme de șleauri, de-a lungul anumitor văi sau pe anume direcții,
pe care experiența le arătase ca mai prielnice pentru comunicarea între două ținuturi sau
localități. Starea lor, ca pretutindeni de altmintrelea în acele vremuri, era foarte rea, căci ele
erau fie acoperite de un strat gros de praf, fie adevărate mocirle cu gropi adânci.”[22]:p. 154

Trecerile peste râuri se făcea, de regulă, prin vaduri, iar dacă acestea erau prea adânci,
pe poduri umblătoare. Podurile fixe erau de lemn, peste râurile mai mari sau de piatră, peste
pârâuri. Principalele puncte de trecere prin vad a marilor râuri erau la Verișcani și Reuseni,
pe Siret, Țuțora și Cernăuți, pe Prut, Vadul Jorii, pe Nistru și Bătinești pe Putna. Poduri
umblătoare erau la Târgul Siret, pe Siret, Cernăuți, pe Prut și Roman, pe Moldova.[22]:p. 155

Comerțul

Administrația financiară
 ROBU ANA MARIA
XI B

Principalele surse de venit ale domniei erau reprezentate de veniturile încasate

din monopoluri și taxe vamale. Domnul avea monopolul exploatării și
comercializării sării și argintului, precum și monopolul comerțului cu pește, ceară și blănuri
prețioase. Vămile erau așezate pe principalele artere comerciale. Sistemul vamal cuprinde
vămile externe, dispuse pe frontieră și vămi interne. Vama de import se plătea doar
la Suceava iar vama de export la vămile externe de la Cernăuți (pentru Regatul
Poloniei), Chilia (pentru Imperiul Otoman), Cetatea Albă (pentru Regatul
Crimeii), Adjud (pentru Regatul Ungariei) și Putna (Țara Românească). În plus mai existatu
vămi interne unde se plătea o taxă de tranzit, la Lăpușna, Roman, Bacău, Vaslui, Bârlad și
Tecuci. [7]:p. 88[10]:p. 72

Ca surse secundare de venit o reprezentatu arenzile încasate de la proprietarii de case si

atelierele meștesugărești din orașe, amenzile și taxele de judecată (tretina - a treia parte din
lucrul judecat) și veniturile satelor și ocoaleleor domnești. Domnul devenea de asemenea
proprietar de drept al moșiilor rămase fără moștenitor precum și a celor confiscate de la
boierii condamnați pentru „hiclenie” (trădare). [10]:pp. 71-72

Ștefan cel Mare a fost unul dintre puținii domni ai Moldovei care au bătut o monedă proprie
- gros moldovenesc, fapt ce reprezenta inclusiv o modalitate de a afirmare a suveranității.
Monedele erau confecționate din argint, cu un diametru de 13 milimetri, având ștanțate stema
țării și inscripțiile MONETAMOLDAVIE pe avers și STEFANVSVOIEVODA pe revers.
Valorile erau de un gros și o jumătate de gros. [7] [23]:p. 297

Cantitatea de masă monetară a fost însă una mică, baterea monedelor fiind determinată în
primul rând de scopuri politice - plata serviciilor militare prestate de boierime sau
a mercenarilor și mai puțin pentru facilitarea schimburilor comerciale, care se bazau în
continuare pe monedele emise de mai puternicele state vecine. [23]:p. 353

Arta, cultura și religia

Mănăstirea Neamț
Perioada domniei lui Ștefan cel Mare a constituit și în planul realizărilor de ordin cultural și
spiritual momentul de apogeu al creației artistice din epoca medievală a Moldovei. Elementele
de artă și civilizație păstrate din această perioadă reflectă posibilitățile tehnico-materiale
existente, viziunea despre lume a omului medieval, precum și diferitele influențe externe,
manifestate în special în domeniul arhitecturii. [40]:p. 699 Din creațiile artisitice care s-au păstrat,
Ștefan se prezintă atât ca un tradiționalist, continuator al moștenirii bizantine, dar și ca un
principe renascentist, animat de un puternic spirit înnoitor. [41]:p. 255
„Ștefan moștenește de la înaintașii săi în primul rând respectul și admirația față de tot ceea ce
reprezenta tradiția concepției bizantine în ideea domniei de drept divin, fastul și ceremonialul
de curte, de la ungerea ca domn până la înmormântare, concepția religioasă și organizarea
Bisericii, legislația, cultura și arta.” [41]
______ Corina Nicolescu, ''Arta epocii lui Ștefan cel Mare
Arhitectura
Articol principal: Arhitectura în Moldova.
 ROBU ANA MARIA
XI B

Din epoca lui Ștefan cel Mare s-au păstrat doar elemente de arhitectură
eclesiastică (biserici și mănăstiri) și militară (cetăți). Deși tradiția orală, preluată de multe
surse scrise, îi atribuie lui Ștefan construcția câte unei biserici după fiecare din luptele
purtate, din pisaniile păstrate din epoca sa, el este atestat drept ctitor cert al unui număr de
21 de biserici, din care la două nu se cunoaște anul construcției. Acestea
sunt: Putna (1469), Milișăuți-Bădeuți (1487), Pătrăuți (1487), Sfântul Ilie-
Suceava (1488), Voroneț (1488), Vaslui (1490), Iași (1492), Hârlău (1492), Borzești (149
4), Huși (1495), Dorohoi (1495), Popăuți (1496), Valea
Albă (1496), Tazlău (1497), Neamț (1497), Piatra
Neamț (1498), Volovăț (1502), Dobrovăț (1504), Reuseni (1504). La bisericile de
la Râmnicu Sărat (pisanie din 1704) și Scânteia (pisanie din 1846), domnul apare drept
ctitor dar nu este menționată data construcției inițiale. [42][43]
Pe lângă acestea, tradiția îi mai atribuie construcția unui număr de biserici, fără a exista
însă documente care să ateste acest fapt: Scheia, lângă Roman, Florești,lângă Vaslui,
Cotnari, Ștefănești (județul Botoșani), mănăstirea Căpriana, Cetatea Albă, Cetatea Chilia,
precum și paraclise în cetățile Hotin și Neamț. În Transilvania, îi sunt atribuite bisericile
de la Vad, pe Someș și Feleacu, lângă Cluj. [42][43]
Bisericile construite în epoca lui Ștefan cel Mare au fost concepute în general în stilul
arhitectonic „triconc”, de origine bizantino-balcanică, având spațiul interior împărțit,
potrivit rânduielilor ortodoxe, în altar, naos și pronaos. La Putna și în alte câteva biserici a
fost adăugată o gropniță (sau „camera mormintelor”), iar la biserica cu hramul „Înălțarea
Domnului” din mănăstirea Neamț apare un exonartex - un pridvor închis, la intrare. Pe
lângă acestea, încep să și facă apariția elemente aparținând altor stiluri: câteva din
bisericile ștefaniene au elemente specifice arhitecturii gotice, cum ar
fi contraforții și ogivele, unele biserici au un și decorații exterioare
(firide cu arcade, ocnițe, discuri smălțuite). Totodată, unele biserici au fost decorate
cu fresce interioare: Putna, Pătrăuți, Voroneț, Sfântul Ilie - Suceava, Popăuți, Bălinești [42]
„Din îmbinarea artei bizantino-balcanice, specifică ortodoxiei, cu elemente din
arta gotică, cu anumite elemente din arta populară locală, a luat naștere un stil
arhitectonic nou, stilul moldovenesc.” [42]
______ Mircea Păcurariu, Ctitor de lăcașe sfinte
Cultura scrisă

Minei scris de călugărul Casian, Mănăstirea Putna, 1467

Numărul mare de biserici și mănăstiri ctitorite în timpul domniei lui Ștefan cel Mare a
generat o creștere semnificativă a cererii de cărți necesare serviciului divin. În acest
scop, au fost înființate o serie de scriptorii pe lângă mănăstirile principale, în plus față
de singurul atelier de acest fel, înființat de Alexandru cel Bun la mănăstirea Neamț. [44]
Cel mai important a fost scriptoriul Mănăstirii Putna, înființat în anul 1466, prin
transferarea de la Neamț a egumenului Ioasaf, împreună cu alți monahi specializați în
arta caligrafiei și a miniaturii, formați la școala lui Gavril Uric.[45]:pp. 205-206 Au rămas
cunoscute numele a circa zece caligrafi și miniaturiști care au lucrat la Mănăstirea
Putna în timpul domniei lui Ștefan cel Mare:[45] :p.
206
 Nicodim, Evrasie, Casian, Chiriac, Vasile și Iacov - veniți de la mănăstirea
Neamț, Paladie, Spiridon, Filip și Paisie – formați la Putna. [44] Dintre meșterii
orfevrari cei mai cunoscuți au fost Antonie, Stanciul și Gligorie, care, pe lângă
obiectele de cult, au confecționat și ferecături de cărți. [44]
 ROBU ANA MARIA
XI B

Cele mai importante cărți manuscrise care au fost lucrate în epoca ștefaniană au

fost Tetraevanghelele, lucrări somptuoase, caligrafiate pe foi de pergament, cu un
repertoriul bogat de elemente decorative specifice genului: scriere în semiunciale, cu
cerneală neagră alternată frecvent cu chinovar și cu cerneală de aur. Până în prezent s-
au păstrat șapte exemplare, aflate în diferite locuri din Europa: Tetraevanghelul lui
Paladie (1489), Tetraevanghelele de la mănăstirea Neamț execuate de Teodor
Marieșescu în 1491 (Moscova) și în 1493 (München); Tetraevanghelul din 1495,
(Mănăstirea Zografu/Athos); Tetraevanghelul de la Putna, caligrafiat și miniat de
monahul Filip, în 1502 (Viena); Tetraevanghelul anonim de la Ștefan cel Mare și
Bogdan al III-lea, lucrat în 1504-1507 la Putna; Tetraevanghelul pentru biserica din
Hârlău, în 1504 (Cetinje). Unele dintre acesta au fost prezente în expozițiile
internaționale de la Paris (1925), Bruxelles (1935), București (1957), Atena (1964)
ș.a. [44][45]:pp. 206-207
Acestea se remarcă prin calitatea de excepție a materialelor utilizate: pergament foarte
fin și rezistent sau hârtie filigranată, din cârpe sau mătase, de calitate superioară,
importată din vestul Europei.[45]:p. 209
Pe lângă acestea au mai fost tipărite un număr însemnat de alte cărți de cult
- mineie, trioduri, penticostare, ceasloave, psaltiri etc., precum și cărți laice cum ar fi
tratate de medicină în limba latină, cărți de calcule și date astronomice, pascalii pe
zeci și pe sute de ani etc. [44][45] :pp. 206-208 Tot la Putna a fost tipărit un Imnologhion,
carte de cântări bisericești pe note întocmită de protopsaltul Eustație, conducătorul
școlii muzicale a mănăstirii. [45] :p. 206
De mare importanță a fost apariția cărții Sintagma a lui Matei Vlastares, caligrafiată
de Ghervasie la Neamț și grămăticul Damian la Iasi, carte care conținea și numeroase
norme de drept laic (pedepse și sancțiuni pentru erezie, furt, omucidere, bătăi,
complicitate, bigamie, incest, adulter, viol, avort, încălcarea normelor de igienă, de
alimentație, de post, norme referitoare la proprietate etc.). Această lucrare a dus la
înlocuirea treptată a dreptului tradițional cutumiar, cu dreptul juridic scris, unitar,
contribuind la centralizarea și consolidarea statală a Moldovei. [44]
Istoriografia
ldo-germană
Marea majoritate a lucrărilor istorice de referință pe această temă, prezintă practic un
consens în a-l considera pe Ștefan cel Mare ca inițiatorul istoriografiei moldovene și
inspiratorul unui stil istoriografic specific și original, care și-a pus amprenta asupra
modului în care vor fi întocmite cronicile și letopisețele moldovenești în secolele
următoare.[46]:5-34[47][48][49]:529-531[50]:31-35[51]:190-198[52]:423[53]
Până în prezent s-au păstrat următoarele texte care tratează istoria Moldovei în
veacurile XIV-XV: Letopisețul anonim al Moldovei, Letopisețul de la Putna nr.
I, Letopisețul de la Putna nr. II, traducerea românească a Letopisețului de la
Putna, Cronica scurtă a Moldovei, Cronica moldo-germană, Cronica moldo-
polonă, Cronica sârbo-moldovenească și Cronica moldo-rusă. Lor li se
adaugă Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche, redactat în prima jumătate a
secolului XVII, în limba română folosind ca sursă originală de documentare un
letopiseț intern pierdut, scris în românește și atribuit lui Eustratie logofătul.[54]:p. 220
Ștefan a avut inițiativa începerii redactării istoriei domniei sale cel mai probabil în
perioada 1473-1486. După 1473, când a avut loc prima intervenție a lui Ștefan cel
Mare pentru a instala pe tronul Țării Românești pe unul din protejați săi, angajamentul
 ROBU ANA MARIA
XI B

politic și militar al Moldovei împotriva Imperiului Otoman devine complet, apărând

necesitatea unei asemenea scrieri, pentru a justifica, din punct de vedere ideologic și
istoric, noua politică a domnului moldovean. Prima cronică scrisă în Moldova
- Letopisețul slavo-român - a avut caracter oficial, de curte începând să fie închegată
în perioada 1473-1486, în cancelaria domnească, fiind reluată și completată, până la
finele anului 1496. [54]:p. 227
Ștefan cel Mare a impus un stil istoriografic plin de sobrietate și concis, care se poate
observa atât în textele cronicelor din epoca sa, cât și în conținutul inscripțiilor de pe
pietrele tombale pe care le-a adăugat mormintelor strămoșilor săi sau din pisaniile
bisericilor . El este deosebit de imitația stilului anecdotic al cronografelor - „înfoiat” și
prolix - folosit în letopisețele slavone ale cronicarilor călugări, mai
ales Macarie și Azarie.[55]:p. 217
Arta decorațiunilor
Arta decorațiunilor din timpul lui Ștefan cel Mare este ilustrată prin două mari
categorii: prelucrarea metalelor prețioase și broderia. Obiectele din metale prețioase
realizate de meșteșugarii locali prezină o sinteză de procedee tehnice de influență
atât bizantină cât și occidentală, îmbinând elemente iconografice din ambele culturi și
realizând, astfel, opere originale, specifice artei românești. Obiectele păstrate din
epocă sunt, în principal, cele aparținând cultului creștin:
cruci, cădelnițe, cățui, candele, sfeșnice, ripide, ferecături de cărți, potire ș.a.
Influențele occidentale, pătrunse pe filiera meșterilor transilvăneni, se văd, de
exemplu ân aspecutl de clădire gotică a unei cădelnițe din argint aurit dăruită de
Ștefan, datată 12 aprilie 6978 (1470) și păstrată la mănăstirea Putna. Tradiția bizantină
exemplificată prin ripidele din filigran – două, actualmente în Patmos, dăruite inițial,
la 30 iulie 6996 (1488), mănăstirii Zografu, și altele două, datate 14 ianuarie 7005
(1497) executate din ordinul lui Ștefan cel Mare în mănăstirea Putna și aflate in
prezent una la Muzeul Național de Istorie a României și cealaltă în muzeul de la
Putna.[45]:209
Ștefan cel Mare înființează, la Mănăstirea Putna, cel mai important atelier medieval
de broderie din țările române, unde erau utilizate materiale și tehnici avansate, cum ar
fi: lucrul cu fir de aur și argint, cu mătăsuri scumpe și pietre prețioase.[56]:p. 4 Prin
somptuozitatea materialelor folosite, cât și prin frumusețea figurilor ce le
împodobesc, prin echilibrul compoziției și armonia, repartiția culorilor, broderia
reprezintă una dintre creațiile artistice cele mai reprezentative pentru epoca lui
Ștefan cel Mare.[45]:209
Broderia medievală din epoca lui Ștefan îmbină tradițiile autohtone cu cele bizantine
și orientale, principalele obiecte realizate fiind cele care serveau oficierii cultului
religios: epitafuri, aere, pocrovețe, dvere, zavese, văluri de tâmplă, acoperăminte de
pristol, de tetrapod și
de morminte,  epitrahile, rucavițe, omofoare, orare, bedernițe etc.[56]:192
Cea mai reprezentativă lucrare de broderie, ca valoare istorică și artistică,
este Acoperământul Mariei de Mangop. Aflată într-o stare avasată de degradare, ea a
fost supusă unui complex proces de restaurare la începutul anilor 2000, la finalul
căruia a fost expusă la Vatican, în expoziția „Ștefan cel Mare și Sfânt – Punte între
Occident și Orient”, din luna septembrie 2004.[45]:212

Moldova după Ștefan cel Mare

 ROBU ANA MARIA
XI B

Controverse, neclarități și incertitudini

Figura și epoca lui Ștefan cel Mare reflectate în literatură și artă

Cercetări mai recente au pus în lumină numeroase titluri și vocabule imperiale,
aplicate unor domni, în diferite surse (cronici, notițe de manuscrise, inscripții, scrisori,
dedicații ș.a.). În cronica sa de curte – cea mai veche cronică moldovenească în
slavonă păstrată – Ștefan cel Mare este de regulă intitulat voievod și domn
(gospodinß), dar uneori și împărat (în slavă, carß)[57]