Domeniul de aplicare a cauzelor de ineficacitate a

contractelor

I. Introducere

1. Noţiunea de ineficacitate a contractelor

1. Noţiunea de efecte ale contractului

Orice analiză privitoare la cauzele de ineficacitate a

contractelor, indiferent că sunt avute în vedere domeniul de
aplicare a acestora, condiţiile sau consecinţele pe care le produc,
trebuie să pornească de la definirea conceptului de “ineficacitate a
contractelor”. Noţiunea de “ineficacitate a contractelor” îşi
determină sensul în funcţie de accepţiunea dată conceptului de
“efecte”.
Codul civil român contureaz` noţiunea de “efecte”. Astfel, pe
de o parte, potrivit art. 973 Cod Civil, “convenţiile nu au efect decât
între părţile contractante”. Nu există nici o controversă cu privire la
semnificaţia acestei dispoziţii legale. Este unanim admis că
principiul vizat de acest text este principiul relativităţii efectelor
contractului, care presupune că drepturile şi obligaţiile la care dă
naştere un acord de voinţă perfectat în condiţiile legii nu se pot
repercuta asupra persoanelor străine de contract, adică asupra
terţilor.
De la acest principiu există excepţii, dintre care contractul în
folosul unei terţe persoane (stipulaţia pentru altul) este singura
incontestabilă.
 Există, cu toate acestea, cel puţin o dispoziţie în codul nostru
civil în care noţiunea de efecte părăseşte această accepţiune
strictă (adică efecte in sensul de drepturi şi obligaţii), de pilda art.
1175. Conform acestei din urmă prevederi legale, “actul secret,
care modifică un act public, nu poate avea putere decât între
părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act
nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”.
Nu vom reveni in extenso asupra “setului clasic” de consideraţii pe
care doctrina şi jurisprudenţa noastră nu pregetă să le facă asupra
acestui articol. Spicuim doar: proasta inspiraţie a legiuitorului de a
plasa în materia înscrisurilor, mijloace de probă, o dispoziţie care
aparţine, cu adevărat, instituţiei simulaţiei; formularea inadecvată a
raportului temporal, în sensul că legiuitorul sugerează în mod
greşit că actul secret ar modifica actul public, dat fiind faptul că în
realitate îl precedă şi, totodată, îl lipseşte de “sinceritate”.
Ceea ce ne interesează aici este însă faptul că legiuitorul foloseşte
doi termeni: “puterea actului”, atunci când se referă la raporturile
dintre părţi şi, după caz, succesorii universali şi cu titlu universal,
respectiv “efectul actului”, atunci când priveşte raporturile faţă de
terţi.
Cu referire la aceasta din urmă, se observă că noţiunea de
“efecte” nu mai corespunde accepţiunii date de principiul
relativităţii efectelor contractului, astfel cum l-am evocat mai sus, ci
acelui principiu care, fără a se contrapune primului, se situează în
logica lui completare: principiul opozabilităţii contractului faţă de
terţi.
A admite contrariul este neproductiv. Un contract, cu excepţiile
arătate, nu produce efecte, în sens de drepturi şi obligaţii, faţă de
terţi nici atunci când el reflectă voinţa reală a părţilor; în acest din
urmă caz, care nu interesează ipoteza prevăzută în art. 1175 Cod
Civil, deosebirea faţă de soluţia cuprinsă în acest din urmă articol,
este dată de faptul că un contract “sincer” va putea fi opus terţilor
ca o realitate socială, dar şi juridică de neignorat, cu toate
consecinţele ce pot decurge din aceasta. Dimpotrivă, după cum
este binecunoscut, contractul simulat, “mincinos”, nu poate fi opus
terţilor, aceştia din urmă putând opta între “a lua în serios” actul
public ignorând, în acelaşi timp, existenţa actului secret, şi a
invoca dispoziţiile actului secret împotriva părţilor înseşi.
În concluzie, atunci când precizează că actul secret nu poate avea
efect contra terţilor, legiuitorul doreşte, fără îndoială, să afirme că
un asemenea act juridic nu le este nici măcar opozabil, şi nu că nu
ar genera drepturi şi obligaţii în patrimoniul lor.

2. Noţiunea de ineficacitate a contractului

Ambiguitatea pe care Codul Civil o oferă noţiunii de “efecte ale

contractului” încurajează mulţi autori să susţină că însuşi conceptul
de opozabilitate trebuie definit într-o dublă dimensiune. În acest
sens, se afirmă că opozabilitatea poate fi analizată în raporturile
dintre părţi (în acest caz, conţinutul şi sfera ei coincid cu cele ale
principiului relativităţii) sau în raporturile dintre părţi şi terţi.
Trebuie precizat că această ambiguitate a noţiunii de “efecte” în
materia contractului nu reprezintă o creaţie a codificatorului român,
ci o moştenire a Codului Civil Francez.[2]
Pe de altă parte, art. 1321 Codul Civil Francez, sediul materiei
simulaţiei pentru dreptul civil francez, dispune că: “Les contres-
lettres ne peuvent avoir leur effet qu’entre les parties contractants;
elles n’ont point d’effet contre les tiers (subl.n. – B.D)”.
Pentru a conchide asupra acestei chestiuni terminologice, a cărei
clarificare prealabilă este însă necesară, pe de o parte, pentru că
ea facilitează urmărirea oricărei demonstraţii ulterioare, iar, pe de
altă parte, deoarece tangenţa dintre relativitate şi opozabilitate va
reveni în studiul de faţă[3], vom opta, ca majoritatea autorilor,
pentru accepţiunea mai “concentrată” a noţiunii de efecte, descrisă
exemplar în art. 973 Cod Civil: prin “efectele contractului” se va
înţelege drepturile subiective civile şi obligaţiile civile aflate în
conţinutul raporturilor juridice născute, modificate ori stinse prin
manifestarea de voinţă a părţilor, drepturi şi obligaţii a căror
existenţă este privită în relaţie exclusivă cu părţile.
A contrario, cauzele de ineficacitate a contractului se referă la
acele împrejurări cărora legea le acordă posibilitatea de a lipsi
contractul de drepturile şi obligaţiile pe care părţile au urmărit ca
acesta să le producă. Precizăm că această lipsă se va analiza, de
asemenea, exclusiv în raporturile dintre părţi.[4]
În consecinţă, nu vom include în sfera cauzelor de ineficacitate
acele împrejurări care determină inopozabilitatea contractului faţă
de terţi. Acesta este motivul pentru care, de exemplu, acţiunea
pauliană nu va face obiectul studiului de faţă, cunoscut fiind faptul
că admiterea acestei acţiuni nu prezintă nici o consecinţă legată
de efectele contractului fraudulos astfel cum se manifestă aceste
efecte inter partes.

2. Privire generală asupra cauzelor de ineficacitate

A. temeiul legal al cauzelor de ineficacitate

1. Caracterul limitativ al listei cauzelor de ineficacitate

În doctrină s-a procedat la o clasificare a cauzelor de ineficacitate

în funcţie de mai multe criterii.
Înainte de a face apel la câteva dintre aceste clasificări,
trebuie subliniat un principiu pe care l-am sugerat prin chiar
definiţia dată cauzelor de ineficacitate şi care merită să
caracterizeze această categorie juridică.
Avem în vedere faptul că ineficacitatea nu poate fi decât rezultatul
unei împrejurări dotate de lege cu această funcţie.
Ca urmare, preocuparea ce nu poate fi părăsită cu nici un preţ
este aceea de a lua în considerare o listă limitativă a cauzelor de
ineficacitate; nu se poate afirma, pur şi simplu, că un act nu
produce efecte juridice, tot aşa cum trebuie evitată explicarea
ineficacităţii prin cauze “nenumite”, având o natură sui generis, ce
nu ar putea fi circumscrisă nici uneia din cauzele de ineficacitate
consacrate de lege.
Argumentul pentru teza caracterului limitativ şi determinat prin lege
al cauzelor de ineficacitate a contractului rezultă chiar din art. 969
alin.1 Cod Civil, potrivit căruia “Convenţiile legal făcute au putere
de lege între părţile contractante”.
Forţa cu care legiuitorul avertizează părţile asupra consecinţelor la
care se expun prin perfectarea unui acord de voinţă impune
concluzia că efectele juridice rezultând din acest acord nu sunt
susceptibile de a fi înlăturate decât într-una din următoarele
situaţii:
a) încheierea contractului fără a fi respectate condiţiile de
validitate cerute de lege, ceea ce pune problema nulităţii;
      b) manifestarea liberului arbitru al părţilor, adică mutuus
dissenssus sau denunţare unilaterală acolo unde legea o permite;
[5]
c) survenirea, după încheierea unui contract valabil, a unei
împrejurări care, dincolo de liberul arbitru al uneia sau alteia dintre
părţi, poate fi invocată astfel încât să se ajungă la lipsirea
contractului de efecte juridice, ex nunc sau chiar ex tunc.
În concluzie, ori de câte ori există temeiuri pentru a se ajunge la
soluţia ineficacităţii unui anumit contract, este obligatoriu să se
identifice cauza de ineficacitate prin raportare la categoriile deja
reglementate de lege.

2. Calificarea legală a cauzelor de ineficacitate

Această concluzie, în principiu necontestat, suferă o grea

încercare în situaţia în care legea însăşi greşeşte în a “nominaliza”
cauza de ineficacitate. Întrebarea care se pune în această ipoteză
este dacă interpretul este ţinut de această calificare, cu toate
implicaţiile de rigoare, dintre care cea mai gravă este aplicarea
unui regim juridic inadecvat.
Discuţia comportă un interes aparte tocmai în situaţiile în care,
considerându-se că interpretul este legat de cauza de ineficacitate
identificată de legiuitor, s-ar ajunge să se aplice actului juridic
respectiv consecinţe vădit ilogice şi inechitabile, iar nu cele pe care
le merită în raport cu cauza de ineficacitate cu adevărat incidentă
în speţă.
3. Calificarea legală a cauzelor de ineficacitate. Aplicaţie în
materie de rentă viageră

Pentru dreptul civil român, această dilemă nu este, din păcate,

ipotetică. Reţinem, cu titlu exemplificativ, art. 1645 Cod Civil plasat
în materia contractului de rentă viageră, şi, mai recent, art. 2 alin. 2
din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor.[6]
Cât priveşte primul caz, art. 1645 Cod Civil menţionează:
“Contractul de rendită pe viaţă, în favoarea unei persoane afectate
de o boală de care a murit în interval de 20 zile de la data
contractului, este nul”.
Soluţia surprinde pentru că legiuitorul ataşează sancţiunea nulităţii
de o împrejurare ulterioară momentului încheierii contractului.[7]
În literatura juridică s-a exprimat ideea că ne-am afla în prezenţa
unei prezumţii absolute a lipsei de cauză imediată.[8]După cum se
ştie, cauza imediată în contractele aleatorii este dată de şansa
câştigului şi riscul pierderii.
Această încercare de a subsuma art. 1645 Cod Civil unei cauze
generale de nulitate absolută, pe baza unei prezumţii absolute
implicite, printr-un raţionament care leagă această dispoziţie legală
de ideea de alea, justifică, pe cale de consecinţă, restrângerea
ipotezei acesteia la renta viageră cu titlu oneros.
Se subliniază, din acest punct de vedere, că renta viageră
constituită cu titlu gratuit nu ar avea un caracter aleatoriu,
cunoscut fiind că subdiviziunea contractelor în contracte
comutative şi contracte aleatorii nu este de conceput decât în
interiorul contractelor animate de “echivalenţa prestaţiilor” în
sensul art.947 Cod Civil, unde sunt definite contractele cu titlu
oneros.[9]

4. Aplicaţii în materia înstrăinării terenurilor

Legea nr. 54/1998 oferă însă un exemplu mult mai delicat întrucât,
în acest caz, calificarea legală a cauzei de ineficacitate ar conduce
la aplicarea unui regim juridic inadecvat.
Potrivit art. 2 alin. 2 din lege, “în cazul dobândirii prin acte juridice
între vii, proprietatea funciară a dobânditorului nu poate depăşi
200 ha teren agricol în echivalent arabil, de familie”.[10]
Sancţiunea, prevăzută în alineatul 3 al aceluiaşi articol, este
“reducţiunea actului juridic până la limita suprafeţei legale”.
De această dată, calificarea legală creează serioase dificultăţi.
Indiscutabil, intenţia legiuitorului a fost de a sublinia că închierea
unui act juridic prin care s-ar depăşi limita prevăzută de lege nu ar
trebui să se soldeze cu ineficacitatea integrală a actului. Din
contră, ineficacitatea ar trebui redusă până la limita în interiorul
căreia actul nu contravine dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din lege.
S-a dorit să se sublinieze această idee de (in)eficacitate parţială a
contractului de înstrăinare pentru a se aduce un plus reglementării
anterioare în materie. Astfel, art. din Legea nr. 18/1991[11],
menţiona că sancţiunea aplicabilă pentru depăşirea limitei legale
(la acea dată, 100 de hectare) este “nulitatea absolută a actului de
înstrăinare.”
Din păcate, soluţia nouă este incorectă, pentru a nu mai adăuga
faptul că o soluţie nouă în materie nu era necesară.
Soluţia nouă este incorectă pentru că, în loc de a se face apel la
conceptul de nulitate absolută parţială, legiuitorul foloseşte o
noţiune ce corespunde unei alte cauze de ineficacitate, şi anume
reducţiunea.
Fără a intra aici în detalii[12], este suficient să se precizeze că
reducţiunea se bucură de consacrare în dreptul nostru civil în
legătură cu liberalităţile excesive. Esenţa reducţiunii este legată de
faptul că efectele actului, determinate în raport cu momentul la
care se deschide succesiunea de pe urma dispunătorului, lezează
drepturile moştenitorilor rezervatari.
Principial, orice liberalitate este susceptibilă de reducţiune, calculul
masei succesorale fiind cel care va permite să se dea un răspuns
afirmativ sau negativ sub aspectul incidenţei efective a acestei
sancţiuni. În alţi termeni, nu se poate şti despre o liberalitate dacă
încalcă sau nu drepturile recunoscute de lege moştenitorilor
rezervatari decât după încheierea sa.
Dimpotrivă, depăşirea limitei legale prevăzute în art. 2 alin. 2 din
Legea nr. 54/1998 se determină în raport cu momentul încheierii
actului juridic de dobândire. Ca atare, este o chestiune de nulitate,
iar nu de reducţiune sau de orice altă cauză de ineficacitate ce s-
ar analiza în raport cu un moment posterior încheierii contractului.
Soluţia nu era însă nici necesară deoarece, optând, în mod
justificat, pentru sancţiunea nulităţii absolute, Legea nr. 18/1991 nu
excludea aplicarea, de la caz la caz, a unei nulităţi absolute
parţiale.
Este precaut să ne gândim la aplicarea nulităţii parţiale “de la caz
la caz”, iar nu de plano aşa cum o indică noua reglementare,
deoarece nu este sigur că această ultimă soluţie corespunde, în
toate situaţiile, cerinţelor de echitate privite prin prisma voinţei
reale a părţilor. Nu de puţine ori, aplicarea unei ineficacităţi
parţiale, făcute de dragul regulii actus interpretandus..., poate fi
sursa unui dezechilibru nemeritat de partea care s-a angajat juridic
prefigurându-şi numai realizarea integrală a efectelor juridice
urmărite.
În aceste condiţii, se pune întrebarea dacă trebuie luată în serios
opţiunea legiuitorului în termenii în care a fost exprimată sau se va
avea în vedere ratio legis.
În ce ne priveşte, aderând la punctul de vedere exprimat deja în
literatura de specialitate[13], considerăm că domeniul de aplicare a
reducţiunii, prescriptibilitatea acţiunii în reducţiune, sfera restrânsă
a persoanelor care o pot intenta şi alte asemenea trăsături de
regim juridic exclud posibilitatea de a aplica sancţiunii prevăzute în
Legea nr. 54/1998 regimul juridic al reducţiunii liberalităţilor
excesive.
Desigur, exemplu selectat este “frapant” în sensul că soluţia de a
trece peste calificarea legală şi de a face loc cauzei de
ineficacitate pe care însăşi raţiunea legii o impune beneficiază de
argumente solide. Dacă am insistat în legătură cu acest exemplu,
am făcut-o cu titlu de principiu spre a învedera că, dincolo de
faptul că ineficacitatea nu poate fi pronunţată fără a avea în vedere
incidenţa efectivă a unei anumite cauze de ineficacitate dintre cele
recunoscute de sistemul dreptului civil, rămâne un câmp liber de
manifestarea rolului activ al interpretului acolo unde legiuitorul nu
este inspirat în a califica el însuşi cauza de ineficacitate aplicabilă.

B. Clasificarea cauzelor de ineficacitate

1. Precizări prealabile

O altă precizare prealabilă oricărei încercări de clasificare este

oportună pentru a delimita sfera analizei, în sensul că aceasta
vizează, în mod specific, cauzele de ineficacitate a contractelor
civile.
Desigur, mai ales în măsura în care ar fi relevante, fie şi
pentru comparaţie, pentru dezlegarea unor raporturi de drept civil,
îşi vor găsi locul unele consideraţii asupra specificului pe care
dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul familiei îl determină
asupra unora dintre cauzele de ineficacitate.
În al doilea rând, nu se confundă cauzele de ineficacitate a
contractelor cu cauzele de stingere a obligaţiilor. Acestea din urmă
au ca premisă lipsa celor dintâi, căci a examina dacă o obligaţie a
fost stinsă prin plată ori printr-un alt mod (compensaţie, novaţie
ş.a.m.d.), presupune că această obligaţie subzistă în sensul că nu
a dispărut ca urmare a unei cauze de ineficacitate ce a afectat
izvorul obligaţiei (în cazul faţă, contractul).
2. Clasificări ale cauzelor de ineficacitate

În ce priveşte clasificarea cauzelor de ineficacitate, cele mai

importante delimitări s-au făcut între:
– cauze de ineficacitate aplicabile tuturor contractelor: nulitatea,
revocarea prin mutuus consensus, mutuus dissenssus,
îndeplinirea condiţiei rezolutorii, neîndeplinirea condiţiei
suspensive;
– cauze de ineficacitate aplicabile anumitor contracte:
rezoluţiunea, rezilierea, riscul contractului, reducţiunea liberalităţii
excesive, revocarea liberalităţilor, caducitatea;
– cauze de ineficacitate care produc consecinţe numai pentru viitor
(ex nunc): rezilierea, caducitatea;
– cauze care produc consecinţe şi pentru trecut (ex tunc), făcând
posibilă restituirea prestaţiilor ce ar fi fost executate: rezoluţiunea,
îndeplinirea condiţiei rezolutorii.
Clasificarea prezintă interes pentru că în ipoteza cauzelor de
ineficacitate ce produc consecinţe ex tunc este posibilă restituirea
prestaţiilor executate după încheierea contractului.
– cauze de ineficacitate care depind de conduita părţilor cu privire
la executarea prestaţiilor cuprinse în contract: rezoluţiunea,
rezilierea, revocarea;
– cauze de ineficacitate care nu depind de conduita părţilor cu
privire la executarea prestaţiilor cuprinse în contract: nulitatea,
reducţiunea liberalităţii excesive, revocarea, îndeplinirea condiţiei
rezolutorii, neîndeplinirea condiţiei suspensive, caducitatea.
Importanţa clasificării este reliefată de aspectul că acolo unde
ineficacitatea este imputabilă uneia dintre părţi devin aplicabile
regulile răspunderii civile contractuale, ceea ce, pentru a face o
legătură cu clasificarea precedentă, va presupune urmări specifice
inclusiv pe planul întinderii obligaţiei de restituire.
– cauze care pot fi invocate numai de părţi şi succesorii acestora;
– cauze care pot fi invocate şi de alte persoane interesate:
nulitatea absolută, îndeplinirea condiţiei rezolutorii, neîndeplinirea
condiţiei suspensive, caducitatea;
– cauze de ineficacitate care pot fi invocate oricând, fără limită de
timp: denunţarea unilaterală, revocarea prin mutuus consenssus,
mutuus dissenssus, nulitatea absolută, neîndeplinirea condiţiei
suspensive, îndeplinirea condiţiei rezolutorii, caducitatea;
– cauze de ineficacitate care pot fi invocate într-un anumit termen:
nulitatea relativă, rezoluţiunea, rezilierea, riscul contractului.
Pentru a reveni la prima clasificare, vom sublinia că prin domeniu de aplicare a cauzelor de
ineficacitate vom înţelege categoriile de contracte la care se aplică aceste cauze.

Nicolae Zărnescu, DREPT

 
 

II. Analiza domeniului de aplicare a cauzelor de ineficacitate

 
1. Domeniul de aplicare a nulităţii
 
1. Noţiune
 
Nulitatea contractului poate fi definită ca fiind acea sancţiune de
drept civil constând în lipsirea de efecte a contractului încheiat cu
încălcarea normelor imperative ce reglementează condiţiile sale de
validitate.[1]
Vocaţia generală a nulităţii rezultă chiar din definiţia sa. Într-
adevăr, elementele constitutive ale noţiunii de nulitate conţin
informaţii legate de natura juridică a instituţiei (este o sancţiune de
drept civil), consecinţa nulităţii (contractul este lipsit de efecte
juridice) şi temeiul acestei consecinţe (lipsa efectelor este o
sancţiune atrasă de încălcarea normelor imperative ce
reglementează condiţiile de validitate aplicabile contractului
respectiv).
 
2. Domeniul de aplicare a nulităţii în general
 
În schimb, nu se face nici o distincţie în funcţie de natura
contractului ce poate să cadă sub spectrul acestei cauze de
ineficacitate, adică în funcţie de o categorie anume, desprinsă prin
aplicarea criteriilor de clasificare cunoscute, căreia această
sancţiune ar fi specifică sau, dimpotrivă, străină şi de neconceput.
[2]
Într-adevăr, contractele unilaterale sau bilaterale, cu titlu oneros
sau cu titlu gratuit, cu executare dintr-o dată sau cu executare
succesivă ş.a.m.d. pot suporta, deopotrivă, rigorile  nulităţii pentru
motivul elementar că, în toate aceste cazuri, părţile trebuie să se
conformeze unor cerinţe, mai mult sau mai puţin pretenţioase (abia
sub aspectul acestei “gradaţii” clasficările redevin relevante), care
ţin de modul în care trebuie să se formeze angajamentul lor juridic.
Sub acest aspect, al unei comparaţii întra cauzele de ineficacitate
pornind de la domeniul de aplicare, orice comentarii s-ar putea opri
în acest loc.
Ne propunem însă, în cele ce urmează, să facem unele distincţii,
care, de această dată, nu mai contrapun nulitatea în ansamblul ei
celorlalte cauze de ineficacitate (este un punct definitiv câştigat că
nulitatea este practic singura cauză generală de ineficacitate), ci
nuanţează, progresiv, aplicabilitatea diferitelor cauze de
ineficacitate; în alţi termeni, dacă nulitatea “în bloc” nu ocoleşte
nici un contract, numit sau nenumit, se poate examina dacă nu
cumva anumite cauze de nulitate îşi conturează o incidenţă
specifică.
O primă distincţie care ar putea fi, teoretic, urmată este dată chiar
de summa divisio în această materie, şi anume delimitarea între
nulitatea absolută şi nulitatea relativă.
Această distincţie nu este productivă pentru demersul de a
determina sfere specifice de aplicare a acestei sancţiuni.
Într-adevăr, se regăsesc şi în categoria nulităţii absolute (de
exemplu lipsa cauzei) şi în aceea a nulităţii relative (de exemplu,
dolul) cauze general aplicabile.
Particularizările devin posibile o dată ce se “coboară” la nivelul
cauzelor de nulitate, absolută ori relativă, luate ut singuli.
La acest nivel, este util să distingem între cauzele de nulitate de
drept comun, reglementate de o manieră generală, şi cauze
speciale de nulitate, integrând în această din urmă categorie
situaţii în care legea declară că este lovită de nulitate, absolută ori
relativă, o anumită operaţiune juridică. 
La rândul lor, aceste cazuri speciale ar suscita o critică atentă
pentru a vedea dacă suntem, cu adevărat, în prezenţa unor cauze
de nulitate distincte de cele obişnuite care, în lipsa reglementării
lor, nu ar putea fi circumscrise uneia dintre “cauzele clasice” de
nulitate sau, din contră, legiuitorul, din raţiuni de “siguranţă” a
aplicării normei juridice, nu a făcut decât să particularizeze, la
nivelul unui caz concret, o cauză de nulitate de drept comun.
Înainte de a expune problema compatibilităţii cauzelor de drept
comun cu diferitele tipuri de contracte civile, vom folosi lista
acestor cauze, aşa cum este aceasta conturată în principalele
lucrări din literatura de specialitate.
Astfel, sunt reţinute drept cauze de nulitate absolută :
– încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă a
persoanelor (dacă este vorba despre incapacităţi speciale de
folosinţă a persoanei fizice, instituite pentru ocrotirea unui interes
obştesc, despre lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
sau nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a
acesteia);
–  lipsa totală a consimţământului;
– nevalabilitatea obiectului;
– nevalabilitatea cauzei contractului (în situaţia în care cauza
lipseşte datorită scopului imediat, cauza este ilicită sau imorală);
– nerespectarea formei cerute ad validitatem;
– încălcarea ordinii publice;
– fraudarea legii.
În categoria cauzelor de nulitate relativă se regăsesc:
–  nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a
persoanei, în cazurile în care nu este incidentă nulitatea absolută;
– lipsa discernământului la încheierea contractului;
– viciile de consimţământ;
– nerespectarea dreptului de preempţiune izvorât din lege.
 
3. Domeniul specific de aplicare a unor cauze de nulitate
absolută
 
În ce priveşte sfera de aplicare a cauzelor de nulitate absolută,
este de reţinut că unele dintre ele, prin esenţa lor, nu pot aparţine
decât anumitor specii de contracte.
Bunăoară, cauza de nulitate absolută constând în nerespectarea
formei cerute ad validitatem nu poate fi concepută în afara ariei
contractelor solemne.
Această arie s-ar putea extinde la maximum dacă am defini
contractele solemne ca fiind acele contracte a căror
solemnitate, cerută pentru încheierea lor valabilă, poate rezulta nu
numai dintr-o prevedere legală, ci chiar din acordul de voinţă al
părţilor.[3]
În acest sens, se susţine că “nu ar trebui exclusă posibilitatea
părţilor actului juridic de a ridica, prin voinţa lor, forma unui act
juridic care, potrivit legii, nu este solemn, la rangul de condiţie
esenţială pentru încheierea valabilă a actului juridic respectiv.”[4]
Un asemenea punct de vedere nu este la adăpost de rezerve.
Clasificarea contractelor în funcţie de modul de formare nu trebuie
înţeleasă ca o clasificare flexibilă, dependentă delibera opţiune a
virtualilor contractanţi. În realitate, această clasificare îşi păstrează
interesul pentru că, în raport cu ea, se poate determina momentul
încheierii unui contract.
Or, singurul tip de contract care permite părţilor să decidă asupra
momentului încheierii contractului, fără a ţine cont de nici un alt
element în afara celui desprins din “jocul” întâlnirii policitaţiunii cu
acceptarea este contractul consensual, tocmai pentru că nimic nu
obligă părţile să ţină seama de alţi factori precum o dispoziţie
specială a legii sau natura intrinsecă a contractului.
Această libertate de decizie dispare dacă se tinde la încheierea
unui tip de contract, precum depozitul, amanetul, comodatul, la
care executarea obligaţiilor specifice acestui contract (în toate
cazurile, păstrarea temporară a bunului altuia şi, finalmente,
restituirea lui către proprietar) este iluzorie atunci când acordului
de voinţă cu privire la o asemenea “afacere” nu i se adaugă
remiterea bunului de către proprietar către detentorul precar.
Combătându-se construcţia teoretică a contractului real ca specie
a contractelor consensuale, s-a arătat cu îndreptăţire că, singur,
acordul de voinţă încheiat între deponent şi depozitar, între
comodant şi comodatar, între proprietarul bunului amanetat şi
creditorul amanetar ş.a.m.d., nu poate constitui, eventual, decât un
antecontract.
De asemenea, libertatea de decizie dispare dacă se urmăreşte
perfectarea unui contract pentru care legea pretinde o formă
specială (contractele solemne). În cazul nerespectării legii,
sancţiunea nu poate fi decât nulitatea absolută a contractului,
nefiind exclusă “salvarea” manifestării de voinţă ca antecontract,
prin mecanismul conversiunii.
Pentru a avea o imagine asupra caracterului artificial al tezei
contractului consensual prin natura sa, dar devenit solemn prin
voinţa părţilor este suficient să ne întrebăm ce se întâmplă dacă
nu se respectă formalitatea prestabilită de părţi ad validitatem.
  Răspunsul este simplu, după cum opoziţia la satisfacerea
formalităţii prestabilite pentru însăşi încheierea valabilă a
contractului.
a) dacă numai una dintre părţi refuză să se conformeze formalităţii
convenite, deşi, în acelaşi timp, îşi exprimă “sincer” acordul cu fondul
acestuia (de exemplu, refuză să se prezinte la notarul public, deşi se
convenise anterior că vânzarea bunului mobil se consideră
perfectată pe data autentificării, dar declară că nu s-a răzgândit în
privinţa clauzelor propriu-zise ale vânzării), contractul nu se va
perfecta; rămâne deschisă, dacă sunt îndeplinite condiţiile necesare,
posibilitatea celeilalte părţi de a obţine repararea prejudiciului astfel
cauzat, inclusiv în natură, prin obţinerea unei hotărâri judecătoreşti
care să ţină loc de contract.
b) dacă ambele părţi se abat de la formalitate, suntem în prezenţa
unei modificări tacite, însă neechivoce, prin chiar încheierea
consensuală a contractului, a acordului iniţial privitor la perfectarea
contractului într-o anumită formă.
Se observă pentru această ultimă ipoteză că nu este admisibilă ţi
nici logică aplicarea sancţiunii esenţiale destinate nerespectării
formei ad validitatem, şi anume nulitatea absolută.
În alţi termeni, a integra în seria contractelor solemne şi
contractele, consensuale potrivit legii, dar a căror perfectare
valabilă este condiţionată, prin voinţa părţilor, de îndeplinirea unei
anumite formalităţi, înseamnă, în lumina diferenţelor de efecte
rezultate din nerespectarea formalităţii în cele două cazuri
(respectiv formalitate cerută de lege, formalitate convenită de
părţi), a lipsi de interes şi de “expresivitate” însăşi clasificarea
contractelor în funcţie de modul de încheiere. (Ar trebui, printr-o
argumentaţie similară, să ajungem la concluzia că sunt reale şi
acele contracte, consensuale potrivit legii, a căror perfectare
valabilă este condiţionată, prin voinţa părţilor, de remiterea bunului
la care acestea se referă?).
În condiţiile în care consideraţiile expuse mai sus ar fi primite, s-ar
confirma teza că nulitatea absolută dedusă din încălcarea formei
cerute ad validitatem evocă o cauză de nulitate de aplicaţie
specială, deoarece domeniul acesteia se rezumă la contractele
solemne astfel cum acestea trebuie să fie definite (adică solemne
exclusiv ope legis).
 
4. Fără a intra în detalii, tipice pentru o analiză aprofundată a
materiei nulităţii, trebuie adăugat că, dintre cauzele de nulitate
absolută de drept comun, nu se poate bucura de o incidenţă
generală nici cauza privind încălcarea dispoziţiilor legale
referitoare la incapacităţile speciale de folosinţă ale persoanei
fizice atunci când acestea se întemeiază pe un interes general,
obştesc.[5]
Unele nuanţări se cuvin a fi făcute în legătură cu nevalabilitatea
obiectului şi fraudarea legii.
 
5. Nevaliditatea obiectului
 
Cu referire la cea dintâi, este cunoscut că obiectul contractului
trebuie să întrunească nişte condiţii generale de valabilitate: să
existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat ori, cel puţin,
determinabil, să fie posibil, să fie licit şi moral.
În afara acestora, general aplicabile, există condiţii speciale de
validitate a obiectului: să fie un fapt personal al celui ce se obligă
(la contractele intuitu personae), cel ce se obligă să fie titularul
dreptului (la contractele constitutive sau translative de drepturi),
existenţa unei autorizaţii administrative sau judiciare prevăzute de
lege (desigur, la contractele pentru care legea cere o astfel de
autorizaţie).
 
6. Fraudarea legii
 
Cea de-a doua cauză de nulitate absolută care merită discutată
este fraudarea legii. Delimitarea domeniului de aplicare a acestei
cauze de nulitate presupune dificultăţi aflate în continuarea
controverselor ivite în legătura cu însuşi conceptul de “fraudare a
legii”.[6]
Nepretinzând a găsi o definiţie-model, putem afirma că fraudarea
legii, privită în materie contractuală, constituie acea operaţiune
juridică prin care anumite persoane, aflate în conivenţă, încheie un
contract nu pentru a-şi exercita drepturile ce ar rezulta din acesta
potrivit naturii sale, ci exclusiv pentru a dobândi o situaţie juridică
ce atrage incidenţa unor dispoziţii legale favorabile de care nu ar fi
putut să beneficieze pe o altă cale.
 Pentru a fi în prezenţa unei veritabile fraude la lege, trebuie să
verificăm următoarele aspecte:
a) din punct de vedere obiectiv (material):
– existenţa unui contract, valabil încheiat sub aspectul tuturor
condiţiilor de validitate,de fond sau de formă, cărora trebuie să se
supună în conformitate cu natura sa, fie el numit ori nenumit;
– situaţia juridică creată uneia sau, după caz, ambelor părţi să fie
cuprinsă ca o condiţie esenţială în ipoteza unei norme juridice
favorabile;
– dispoziţia normei juridice respective recunoaşte anumite drepturi
subiective, civile ori de altă natură (eventual beneficii, măsuri de
favoare) sau vocaţia la dobândirea drepturilor ori la
stingerea/diminuarea unor obligaţii;
– prestaţiile cuprinse în contract, în afara celor strict legate de
crearea acelei situaţii juridice, să nu fie executate ori să fie
executate într-o măsură neesenţială prin raportare la obiectul
contractului în totalitatea sa;
b) din punct de vedere subiectiv:
– părţile interesate în fraudarea legii încheie contractul spre a
atrage aplicarea dispoziţiei legale favorabile şi nu sunt interesate
în executarea acestui contract.
Aceste elemente constitutive explică de ce frauda la lege se
pretează numai la acele contracte care, în corelaţie cu existenţa
normelor juridice favorabile, au capacitatea de a crea “situaţia
juridică-cheie”.
Prin urmare, domeniul de aplicare a acestei cauze de ineficacitate
se conturează în raport cu dispoziţiile legale cu caracter favorabil,
condiţionate, în ce priveşte incidenţa lor, de o situaţie juridică ce
poate să rezulte din încheierea unui contract; desigur, acest
contract, numit sau nenumit, are, în toate cazurile, raţiuni
economice proprii, independente de situaţia juridică pe care, în
mod particular o creează, însă părţile îl perfectează exclusiv în
considerarea acesteia din urmă.
 
7. Sancţiunea nulităţii prevăzute în O.G. nr. 12/1998
 
Trecând la discuţia asupra domeniului de aplicare a cauzelor
speciale de nulitate absolută, am precizat că ar fi interesantă
delimitarea acelor cauze, prevăzute în legi speciale, dar care, în
realitate, sunt aplicaţii particulare ale unor cauze de drept comun,
de cele care există numai graţie prevederii lor în legea specială.[7]
Fără a încerca o “inventariere” a acestor cauze, structurată pe cele
două situaţii, – efortul nu ar fi unul neglijabil având în vedere
hemoragia legislativă postdecembristă –, vom reţine ca deosebit
de sugestiv exemplul dat de art.6 din Ordonanţa Guvernului nr.
12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială.[8]
Redăm în întregime dispoziţiile acestui articol:
“(1) Este nulă vânzarea prin care părţile se înţeleg, printr-un act
ascuns, să se plătească un preţ mai mare decât cel care se
declară în actul ascuns.
 (2) Nulitatea prevăzută la alin. (1) se extinde atât asupra actului
ascuns, cât şi asupra actului autentic.
  (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în cazul
contractului de închiriere având ca obiect un bun imobil, prin care
părţile au convenit, printr-un act ascuns, să se plătească o chirie
mai mare decât aceea care se declară în actul autentic care se
înregistrează la organul fiscal teritorial.
 (4) Taxa de timbru plătită, după caz, la valoarea preţului sau a
chiriei declarate în actul autentic nu se restituie.”
Aceste dispoziţii, apte să pună numeroase şi complexe probleme
de drept şi nu numai[9], suscită comentarii sub aspectul sancţiunii
nulităţii, astfel cum este aceasta reglementată.
Pentru a ne referi, în acest loc, numai la apartenenţa cauzei de
nulitate absolută reglementate de acest text la “dreptul comun” sau
la categoria cauzelor speciale, este obligatoriu să se ia în
considerare elementele constitutive ale simulaţiei.
Într-adevăr, în măsura în care părţile unui act juridic, încheiat în
faţa notarului public, simulează o parte din efectele acestuia printr-
un act juridic, de aceeaşi natură, încheiat anterior, dar în secret
faţă de terţi, ne aflăm în prezenţa unei simulaţii prin deghizare
parţială.
Aceasta este situaţia în cazul de faţă.
Prin actul secret, vânzare sau închiriere de imobile, părţile se
decid să menţioneze în contractul care se va încheia în formă
autentică un preţ/chirie mai mică. Ca urmare a acestui acord
simulatoriu, cheltuielile vânzării/închirierii se reduc într-o măsură
mai mult sau mai puţin importantă, deoarece sumele percepute de
stat (cu titlu de taxă de timbru) şi de notarul public (cu titlu de
onorariu notarial) sunt mai mici faţă de cele ce ar reveni acestora
prin raportare la adevărata valoare a operaţiunii juridice.
Esenţa problemei în ce priveşte sancţiunea aplicabilă se află în
alineatul al doilea care menţionează că “nulitatea se extinde atât
asupra actului ascuns, cât şi asupra actului autentic.”
Noutatea se relevă la nivelul actului ascuns, dat fiind faptul că art.
1175 Cod Civil, care rămâne textul de aplicaţie generală în materia
simulaţiei, arată, după cum am văzut mai sus, că actul secret
produce efecte între părţi şi succesorii universali. Într-adevăr,
sancţiunea simulaţiei nu este nulitatea întregii operaţiuni, actul
secret nefiind lipsit de efecte decât dacă, dincolo de faptul că
reprezintă o componentă a simulaţiei, cuprinde o cauză proprie de
ineficacitate.[10]
Or, O.G. nr. 12/1998 introduce sancţiunea nulităţii, în primul rând
pentru actul secret. Nu se specifică despre ce fel de nulitate este
vorba, însă înclinăm să credem că este avută în vedere nulitatea
absolută.
În contextul în care acest act normativ introduce o sancţiune
pentru un contract (actul secret) care este încheiat în condiţii de
valabilitate în regimul dreptului comun – respectiv art. 1175 Cod
Civil prima teză – există motive să se afirme că în art. 6 alin. 1–2
din O.G. nr. 12/1998 este cuprinsă o cauză specială de nulitate
absolută a contractelor.
Orice comentariu asupra însemnătăţii calificării în sensul de cauză
specială de nulitate este aproape superfluu. Este suficient să se
precizeze că în toate celelalte ipoteze ce exced celei strict
determinate prin art. 6 alin. 1, respectiv alin. 3, se aplică dreptul
comun, ceea ce înseamnă că actul secret, valabil fiind, produce
efecte între părţi şi, după caz, succesorii lor universali.
Nu acelaşi pare să fie răspunsul în ce priveşte actul autentic
notarial, şi anume contractul public. În dorinţa de a fi categoric,
legiuitorul dispune că nulitatea se extinde asupra acestuia din
urmă.
Există aici o a doua cauză specială de nulitate sau, dimpotrivă,
legiuitorul, conştient sau nu, face referire la o cauză de
ineficacitate deja reglementată în dreptul comun?
Răspunsul îl oferă recursul la dispoziţiile art. 1175 Cod Civil, din
care reiese că actul secret are întotdeauna putere între părţi dacă
nu sunt incidente cauze de ineficacitate proprii (Textul alege o
formularea “nu poate avea putere decât între părţi” nu pentru a
sugera o eventualitate, ci pentru a evidenţia că nici un fel de efecte
ale acestui act secret nu se pot opune terţilor).
A contrario, în nici o situaţie contractul public nu poate produce, de
la bun început, efecte între părţi, indiferent că a fost sau nu
executat, că obiectul a pierit, că a fost încălcată rezerva
succcesorală ş.a.m.d.
Nu întâmplător am făcut trimitere la câteva din cauzele de
ineficacitate care intervin în funcţie de un moment ulterior încheierii
contractului public. În aceste condiţii, singura explicaţie pentru
lipsirea ab initio a contractului public de efecte juridice o dă
sancţiunea nulităţii.
Acest răspuns devine obligatoriu dacă rămânem consecvenţi
principiului abia postulat, conform căruia nu putem conchide să
declarăm un act nu produce efecte juridice fără a identifica în mod
concret cauza de ineficacitate. Or, a spune că un anumit act nu
produce efecte fără a explica această ineficacitate printr-o
împrejurare ulterioară încheierii sale, înseamnă a declara actul ca
fiind lovit de nulitate.
Iar dacă se urmăreşte să se fundamenteze o asemenea soluţie
prin raportare la paleta cauzelor generale de nulitate absolută, se
poate susţine teza lipsei cauzei, lipsă analizată în proporţie cu
elementul asupra căruia se simulează.
Exprimând teza în termenii specifici ai cazului de faţă, contractul
autentic de vânzare este lovit de nulitate absolută pentru că
obligaţia vânzătorului de predare a bunului, cuprinsă, deopotrivă,
în actul secret şi în actul public, nu îşi are cauza în obligaţia
cumpărătorului de a plăti preţul redus, obligaţie care figurează în
actul public. O dată ce este dovedită existenţa actului secret, se
observă care este adevărata cauză pentru angajamentul
vânzătorului: obligaţia cumpărătorului de a plăti un preţ care, prin
ipoteză, este mai mare decât cel “afişat” prin contractul încheiat în
formă autentică.
Concluzionând, urmează a observa că art. 6 alin. 2 partea finală
reia o sancţiune a cărei consacrare legislativă preexistentă se
impune în lumina unei interpretări riguroase a art. 1175 Cod Civil
Art. 6 alin. 2 din O.G. nr. 12/1998 este novator pentru soarta pe
care o rezervă actului secret şi repetitiv pentru regimul actului
public.
8. Nulitatea relativă
 
În categoria cauzelor de nulitate relativă se regăsesc:
–  nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a
persoanei, în cazurile în care nu este incidentă nulitatea absolută;
–  lipsa discernământului la încheierea contractului;
–  viciile de consimţământ;
–  nerespectarea dreptului de preempţiune izvorât din lege.
În ce priveşte sfera de aplicare a cauzelor de nulitate relativă,
urmând acelaşi nivel de nuanţări, vom constata, înainte de toate,
că unele dintre ele au o vocaţie generală de aplicare.
Acesta este cazul lipsei discernământului şi al viciilor de
consimţământ, cu excepţia leziunii al cărei domeniu de aplicare
este strict circumstanţiat – actele de administrare încheiate, fără
încuviinţarea ocrotitorului legal, de minorul cu capacitate de
exerciţiu restrânsă.
Nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a
persoanei în cazurile în care sunt atacate interese private
reprezintă o cauză generală de nulitate relativă numai atunci când
contractul a fost încheiat pentru persoana juridică în lipsa ori cu
depăşirea puterilor conferite.
 
9. Domeniul de aplicare a nulităţii atrase de încălcarea
dreptului de preemţiune
 
În toate celelalte cazuri[11], prin natura acestora, sunt avute în
vedere anumite categorii de contracte.
În sfârşit, încălcarea dreptului de preempţiune reprezintă, potrivit
legii, o cauză de nulitate relativă în situaţiile prevăzute în Legea nr.
54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor şi în Legea nr.
16/1996 a Arhivelor Naţionale.[12]
Dreptul de preempţiune reglementat prin Legea nr. 54/1998 este
recunoscut coproprietarilor, proprietarilor vecini şi arendaşului în
situaţia în care proprietarul unui teren agricol din extravilan
intenţionează să-l vândă.[13]
Acestui drept îi corespund anumite obligaţii ce incumbă
proprietarului, enunţate în art. 6–8 din lege; nerespectarea
acestora atrage, potrivit art. 14 alin.1, nulitatea relativă a
contractului încheiat cu încălcarea dreptului de preempţiune.
Prin urmare, suntem în prezenţa unei cauze speciale de nulitate
relativă, aplicabile exclusiv contractului de vânzare-cumpărare
având ca obiect un teren agricol din extravilan.
Cu referire la Legea nr. 16/1996, reţinem că, potrivit art. 15 alin.2,
deţinătorul care doreşte să vândă documente care fac parte din
Fondul Arhivistic Naţional al României este obligat să comunice
aceasta Arhivelor Naţionale sau, după caz, direcţiilor judeţene ale
Arhivelor Naţionale, care au prioritate la cumpărarea oricăror
documente care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al
României şi care trebuie să se pronunţe în termen de 60 de zile de
la data înregistrării comunicării.
Art. 29 lit. f din aceeaşi lege arată că oferta de vânzare sau
vânzarea documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic
Naţional al României de către persoane fizice sau persoane
juridice, fără respectarea priorităţii Arhivelor Naţionale de a le
cumpăra, potrivit prevederilor art. 15 alin. 2.
Iar, potrivit art. 30 alin. 3 din lege, în cazul contravenţiilor
prevăzute la art. 29 lit. f, Arhivele Naţionale pot solicita instanţei
judecătoreşti anularea actului de vânzare, chiar şi după expirarea
termenului de prescripţie a răspunderii contravenţionale, în
condiţiile legii civile.
Prin urmare, sancţiunea nulităţii relative este atrasă, în cazul
prevăzut de Legea Arhivelor Naţionale, de vânzarea documentelor
care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României de către
deţinătorii acestor documente, persoane fizice sau juridice.
 
2. Domeniul de aplicare a rezoluţiilor şi rezilierii
 
Rezoluţiunea este definită în literatura de specialitate ca fiind acea
sancţiune de drept civil constând în desfiinţarea cu efect retroactiv
a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu pentru
neexecutarea culpabilă a obligaţiilor.[14]
Majoritatea autorilor denumesc prin termenul de reziliere
manifestarea ideii de rezoluţiune în cadrul specific al contractului
sinalagmatic cu executare succesivă.
Rezultă din cele două definiţii mai multe probleme demne de
interes sub aspectul domeniului de aplicare a acestor cauze de
ineficacitate :
– Rezoluţiunea se poate aplica contractelor unilaterale?
– Există contracte sinalagmatice nesusceptibile de rezoluţiune?
– Rezoluţiunea este esenţial legată de contractele cu executare
uno ictu?
– Care este statutul conceptului de reziliere?
 
1. Rezoluţiunea în materia contractelor unilaterale
 
Ori de câte ori se aduce în primplan distincţia dintre contractele
sinalagmatice şi contractele unilaterale se evidenţiază ca principal
interes al acestei distincţii aplicabilitatea, în cazul celor dintâi, a
unor efecte specifice, şi anume excepţia de neexecutare,
rezoluţiunea/rezilierea şi riscul contractului. 
S-a pus problema dacă rezoluţiunea/rezilierea nu s-ar aplica şi
contractelor unilaterale.
Ca argument formal pentru un răspuns pozitiv, ar putea fi invocat
art. 1020 Cod Civil, potrivit căruia “condiţia rezolutorie este
subînţelească totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când
una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său”. Aceasta ar putea
să însemne că, în ultimă instanţă printr-un pact comisoriu inserat
în contractul unilateral, incidenţa rezoluţiunii ar fi asigurată.
Pe de altă parte, unii autori au observat că neexecutarea culpabilă
a obligaţiilor ce incumbă debitorului din contractul unilateral ar
justifica dreptul creditorului de a pretinde revenirea anticipată la
situaţia anterioară.
S-a reliefat, în acest sens, că “în caz de nerespectare a obligaţiilor
de către comodatar (de exemplu, întrebuinţarea lucrului în alte
scopuri), comodantul poate cere rezilierea contractului conform
regulilor generale, deşi contractul este unilateral (iar art. 1020–
1021 Cod Civil vizează în mod direct numai contractele
sinalagmatice) şi părţile nu au stipulat un pact comisoriu
expres.”[15]
Lăsând la o parte faptul că noţiunea de reziliere este utilizată în
contextul unui contract de executare succesivă, precum şi că
tocmai “regulile generale” nu permit aplicarea rezilierii la contracte
unilaterale, apreciem că o asemenea teorie nu ţine seama de
raţiunea rezoluţiunii/rezilierii.
Fără a anticipa asupra unui examen mai aprofundat asupra
mecanismelor şi consecinţelor tuturor cauzelor de ineficacitate,
inclusiv ale rezoluţiunii/ rezilierii, suntem nevoiţi să remarcăm,
alături de alţi autori[16], că se recurge la un efect specific al
contractelor sinalagmatice pentru a întemeia în drept o posibilitate
pe care o are orice creditor al unei obligaţii afectate de un termen
prevăzut numai ori, după caz, şi în favoarea debitorului:
posibilitatea de a cere decăderea acestuia din urmă din beneficiul
termenului.
Această pârghie o pune la dispoziţia creditorului art. 1025 Cod
Civil, potrivit cu care “debitorul nu mai poate reclama beneficiul
termenului, când este căzut în deconfitură, sau când, cu fapta sa,
a micşorat siguranţele ce prin contract dăduse creditorului său.”
A doua ipoteză poate fi aplicată în situaţia în care comodatarul,
debitorul obligaţiei de restituire şi al obligaţiei de folosire a bunului
conform destinaţiei prevăzute în contractul de comodat, schimbă
această destinaţie.
Prin urmare, fără a invoca rezilierea, comodantul confruntat cu
această stare de lucruri poate cere, în temeiul art. 1025 Cod Civil,
restituirea bunului înainte de termen sau, după caz, înainte de
atingerea scopului urmărit de comodatar prin preluarea bunului în
folosinţă. Suntem, practic, în prezenţa exigibilităţii anticipate a
obligaţiei de restituire care este oricum efectul final esenţial al
comodatului.
De altfel, în această ordine de idei, rezoluţiunea şi rezilierea sunt
traiectorii “accidentale” ale contractelor sinalagmatice. Atât timp
cât cele părţile contractului sinalagmatic au o conduită normală, se
vor produce efectele normale ale acestui contract care, cu
excepţia locaţiunii, conduc la crearea unor noi situaţii de fapt şi de
drept.
Dimpotrivă, efectul final normal al oricărui contract unilateral este
revenirea la starea de fapt şi de drept iniţială : comodatarul
restituie bunul comodantul (el poate fi obligat să o facă anticipat
chiar dacă nu i se poate reţine nici o culpă în folosinţa bunului[17]),
depozitarul restituie bunul deponentului, creditorul gajist debitorului
care şi-a executat obligaţia garantată prin gaj etc.
Din această perspectivă, rezoluţiunea în special, dar, într-o
anumită proporţie şi rezilierea trebuie percepute ca traiectorii
excepţionale şi accidentale, alese, în ultimă instanţă, de partea
care consideră că este suficient de prejudiciată încât să prefere
desfiinţarea contractului în loc de a persevera, pe cale de
executare silită, în sensul atingerii efectelor ce sunt determinate de
natura sa intrinsecă.
 
2. Rezoluţiunea în materia rentei viagere şi a contractului de
întreţinere
 
Aşadar, rezoluţiunea/rezilierea nu se aplică decât contractelor
sinalagmatice. Aceasta înseamnă că orice contract sinalagmatic
poate fi teren nelimitat de afirmare a unei asemenea cauze de
ineficacitate?
Legislaţia noastră aduce corective în acest sens, îndeosebi în
materia contractelor aleatorii, din care vom face referire în acest
loc numai la contractul de rentă viageră.
Astfel, potrivit art. 1647 Cod Civil, “singura neplată a termenelor
expirate a renditei nu dă drept celui în a cărui favoare este
înfiinţată să ceară întoarcerea capitalului, sau reintrarea în
posesiunea fondului înstrăinat”.
 Această dispoziţie legală a fost interpretată în sensul că
rezoluţiunea contractului pentru neexecutare nu poate fi cerută de
credirentier pe temeiul neexecutării de către debirentier a obligaţiei
sale principale, chiar dacă renta a fost constituită cu titlu oneros.
 Nu trebuie însă echivalată această limitare cu excluderea ideii de
rezoluţiune în materia contractului de rentă viageră.
În primul rând, Codul Civil admite rezoluţiunea, fără nici o rezervă
şi în lipsa oricărei stipulaţii contractuale, atunci când neexecutarea
ce se impută debirentierului priveşte alte obligaţii decât obligaţia
de a plăti renta. Potrivit
art. 1646 Cod Civil, rezoluţiunea poate fi cerută numai dacă
debirentierul nu prezintă garanţiile stipulate pentru asigurarea plăţii
rentei.
În al doilea rând, chiar dacă se pune în discuţie neexecutarea
obligaţiei de plată a rentei, rezoluţiunea, cu consecinţa restituirii
bunului prestat de credirentier, este perfect admisibilă dacă în
contract a fost inserat un pact comisoriu, inclusiv de gradul I.
Deci, în lumina celor arătate mai sus, domeniul de aplicare a
rezoluţiunii/rezilierii nu are de suferit restrângeri.
În ce priveşte contractul de întreţinere, pornindu-se de la teza că
actele nenumite, aşa cum este şi acest contract, nu se supun
regulilor edictate pentru actele numite cu care prezintă cea mai
mare asemănare (în speţă, contractul de rentă viageră), ci regulilor
generale în materie de obligaţii civile, s-a conchis că rezoluţiunea
îşi recapătă aria firească de întindere, dispoziţiile art. 1647 Cod
Civil nefiind aplicabile prin analogie.
 
3. Rezoluţiunea în materia contractelor cu executare
succesivă
 
Raportul între rezoluţiune şi reziliere este determinat, în opinia în
care rezilierea reprezintă o cauză de ineficacitate legată de culpa
uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, de natura contractului
stabilită în funcţie de modul de executare.
În majoritatea lucrărilor din literatura de specialitate, clasificarea
contractelor în contracte cu executare uno ictu şi contracte cu
executare succesivă este înfăţişată ca decisivă, printre altele,
pentru a delimita sfera de aplicare a rezoluţiunii (contractele cu
executare uno ictu) de aceea a rezilierii (contractele cu executare
succesivă).[18]
Exemplul contractului de întreţinere, fructificat mai sus pentru a
dezlega chestiunea restrângerii domeniului de aplicare a
rezoluţiunii/rezilierii în aria contractelor sinalagmatice, este
edificator şi pentru a dezvălui fisurile acestui raţionament.
Într-adevăr, contractul de întreţinere, ca şi contractul de rentă
viageră (avem în vedere, în acest ultim caz, ipoteza unui pact
comisoriu) este, fără îndoială, un contract de executare succesivă.
Cu toate acestea, restituirea bunului prestat în schimbul întreţinerii
ori, după caz, al rentei, cu titlu de rezoluţiune, fără ca, invers, să se
pună problema restituirii contravalorii întreţinerii, respectiv a rentei
executate, este pe deplin admisibilă.
În susţinerea acestei teze s-a spus, cu aplicaţie la contractul de
întreţinere, că debitorului în culpă nu i se cuvine restituirea valorii
întreţinerii, independent de faptul că a avut sau nu folosinţa
bunului de la data încheierii contractului, pentru că “problema nu
trebuie rezolvată după cum operează sau nu o compensare de
foloase, ci în raport de caracterul aleatoriu al contractului”[19]
În concluzie, de esenţa rezoluţiunii nu este existenţa unui contract
de executare uno ictu; practic, rezoluţiunea este aplicabilă ori de
câte ori este întemeiată şi posibilă în raport cu natura contractului
(modul de executare este doar unul dintre reperele definirii acestei
naturi) restituirea prestaţiilor, indiferent că aceasta se face
unilateral sau în favoarea ambelor părţi contractante.
 
4. Domeniul de aplicare a rezilierii
 
Conceptul de reziliere trebuie clarificat înaintea oricărei dezbateri.
Literatura noastră juridică acordă acestei noţiuni o dublă
accepţiune, neomogenă.
Într-o accepţiune, rezilierea este corespondentul rezoluţiunii în
materie de contracte cu executare succesivă.
Într-o altă accepţiune, rezilierea se menţine în teritoriul acestor
contracte, însă nu ca un corespondent al rezoluţiunii, ci desprinsă
cu totul de ideea de culpă contractuală.
Cu privire la această ultimă accepţiune s-a afirmat că rezilierea “se
deosebeşte de rezoluţiune prin faptul că nu retrooperează la data
încheierii contractului şi nu implică neapărat o neexecutare
culpabilă a contractului...”[20]. Înainte de toate însă, adăugăm noi,
rezilierea nu mai este legată de contractele sinalagmatice.
În această viziune, rezilierea poate fi voluntară, forţată sau
judiciară.
Rezilierea voluntară corespunde revocării, care, la rândul ei, poate
fi consensuală (mutuus dissenssus) sau unilaterală (denunţarea
unilaterală).
Rezilierea forţată este legată de dispariţia, după încheierea
contractului de executare succesivă, a unui element esenţial al
contractului (pieirea bunului, decesul părţii în considerarea căreia
s-a perfectat contractul ş.a.a.).
Rezilierea judiciară rămâne să opereze ori de câte ori, la cererea
părţii interesate, instanţa judecătorească, în lipsa acordului de
voinţă a părţilor şi fără a fi dispărut în întregime unul dintre
elementele esenţiale ale contractului, pronunţă desfacerea
contractului cu efecte ex nunc. S-a apreciat că o asemenea soluţie
este posibilă şi ca remediu al unui caz de impreviziune.[21]
În ce ne priveşte, nu putem contesta “sâmburele de adevăr” pe
care îl prezintă această viziune asupra noţiunii de reziliere. 
În primul rând, ar putea fi invocată o justificare de ordin pragmatic
căci, practic, în această viziune rezilierea ajunge să fie sinonimă
cu desfiinţarea, cu consecinţe numai pentru viitor, a oricărui
contract cu executare succesivă.
În alţi termeni, nerevenirea la situaţia anterioară, ca şi neatingerea
drepturilor terţilor sunt reputate ca fiind constante pentru
desfacerea unor contracte cu derulare în timp, indiferent de
temeiul desfiinţării.
Printre obiecţiile de principiu ce s-ar formula în combaterea acestei
viziuni ar fi aceea că rezilierea, o dată concepută ca factor comun
pentru ineficacitatea contractelor cu executare succesivă, ar putea
absorbi, la prima vedere, inclusiv situaţiile de nulitate a acestor
contracte.
De aceea, este înţelept să se analizeze comparativ toate cauzele
de ineficacitate şi comportamentul acestora în aria contractelor cu
executare succesivă pentru a afla dacă nu mai există, în afara
nulităţii, şi alte cauze ce nu se pot subsuma “marii familii” a
rezilierii, având nevoie de un loc distinct.
În al doilea rând, viziunea “totalizatoare” asupra rezilierii este, într-
o anumită măsură, hrănită de anumite dispoziţii legale, unele de
dată recentă. Este îndeajuns să evocăm în acest sens dispoziţiile
Legii nr. 114/1996 a locuinţei.[22]
Cităm în întregime art. 24 din această lege:
“Rezilierea contractului de închiriere înainte de termenul stabilit se
face în următoarele condiţii:
a) la cererea chiriaşului, cu condiţia notificării prealabile într-un
termen de minimum 60 de zile;
b) la cererea proprietarului, atunci când:
– chiriaşul nu a achitat chiria cel puţin 3 luni consecutiv;
– chiriaşul a pricinuit însemnate stricăciuni locuinţei, clădirii în care
este situată aceasta, instalaţiilor, precum şi oricăror alte bunuri
aferente lor, sau dacă înstrăinează fără drept părţi ale acestora;
– chiriaşul are un comportament care face imposibilă convieţuirea
sau împiedică folosirea normală a locuinţei;
– chiriaşul nu a respectat clauzele contractuale;
c) la cererea asociaţiei de proprietari, atunci când chiriaşul nu şi-a
achitat obligaţiile ce-i revin din cheltuielile comune pe o perioadă
de 3 luni, dacă au fost stabilite, prin contractul de închiriere, în
sarcina chiriaşului.”
Din aceste prevederi legale edictate în materie de închiriere a
locuinţei, rezultă că rezilierea acoperă atât situaţii de culpă
contractuală, precum cele de la lit. b şi c, cât şi situaţia denunţării
unilaterale, recunoscută exclusiv chiriaşului, potrivit art. 24 lit. a.
Este, aşadar, în acest articol, un argument legislativ pentru teza că
noţiunea de reziliere este proprie contractului de executare
succesivă, însă nu inseparabilă de ideea de culpă şi, deci, implicit,
de ideea de răspundere contractuală; rezilierea nu este, în mod
esenţial, o sancţiune.
Ca o ultimă chestiune ce ar interesa domeniul de aplicare a
rezoluţiunii/rezilierii, se cuvine adăugat că atât dispoziţiile Codului
Civil, cât şi cele cuprinse în legi speciale fac aplicaţii ale acestor
cauze de ineficacitate. Comentariile acestor texte îşi au rostul
atunci când se evidenţiază particularităţile pe care le comportă
această cauză de ineficacitate la anumite contracte; cu alte
cuvinte, metodologic vorbind, nu este, în opinia noastră, un aspect
de întindere a sferei de aplicare, ci unul care ţine de condiţii
specifice în care funcţionează cauza de ineficacitate.
 
3. Domeniul de aplicare a riscului contractului
 
Problema care se ridică este dacă şi în ce măsură riscul
contractului interesează materia cauzelor de ineficacitate.
Este de remarcat că autorii nu fac o asemenea încadrare,
răspunsul la întrebarea cine suportă riscul contractului fiind plasat
în zona efectelor specifice contractelor sinalagmatice.
Considerăm că o anumită inerţie în sistematizarea materiilor este
responsabilă pentru omisiunea de a sublinia valenţa riscului
contractului de cauză de ineficacitate.
Pe de altă parte, nuanţând discuţia, vom recunoaşte că riscul
contractului nu poate fi văzut, global, ca o cauză de ineficacitate.
Astfel, în cazurile în care creditorul obligaţiei imposibil de executat
este acela care suportă riscul (acesta este cazul contractelor
sinalagmatice în general, dar, de ce nu, şi contractelor
sinalagmatice lipsite de acest efect în măsura în care ele
găzduiesc o clauză prin care s-a convenit, prealabil survenirii
“cauzei străine”, ca riscul să fie suportat, cel puţin în parte, de
creditorul obligaţiei imposibil de executat), înseamnă că el rămâne
ţinut să-şi execute propria obligaţie deşi, prin ipoteză, nu va primi
contraprestaţia în considerarea căreia s-a angajat juridiceşte.
Prin urmare, dacă riscul aparţine creditorului obligaţiei ce a devenit
imposibil de executat, contractul rămâne eficient cât priveşte
obligaţia ce incumbă acestuia.
Dacă însă debitorul obligaţiei imposibil de executat suportă riscul,
se poate observa că, o dată cu survenirea cazului fortuit
contractul, deşi valabil încheiat şi “nesabotat” prin fapta culpabilă a
vreuneia dintre părţi, devine ineficace: obligaţia imposibil de
executat se stinge potrivit dreptului comun, iar cealaltă obligaţie,
care, sub aspect obiectiv, poate fi executată, “dispare” pentru că
dispare însăşi cauza imediată şi esenţială a acesteia.
Cu adevărat, lipsirea, ex nunc sau, după caz, ex tunc, a
contractului de efecte în ceea ce priveşte obligaţia posibil de
executat se explică prin mecanismul suportării riscului. De aceea,
se poate susţine că suportarea riscului contractului se poate
manifesta, în funcţie de identitatea părţii “sacrificate”, ca o cauză
de ineficacitate.
În legătură cu domeniul de aplicare a riscului contractului, nu sunt
consideraţii speciale de făcut. Sunt vizate contractele
sinalagmatice, indiferent de modul de încheiere, de modul de
executare, de caracterul numit sau nenumit ş.a.m.d.
Acest domeniu rămâne ferm conturat atât timp cât riscul
contractului nu se confundă cu riscul pieirii bunului.[23] Dincolo de
împrejurare că cel de-al doilea poate pune problema celui dintâi,
reciproca nu este, în nici un caz, valabilă.
 
4. Domeniul de aplicare a reducţiunii libertăţilor excesive
 
1. Noţiune
 
Reducţiunea liberalităţilor excesive este sancţiunea de drept civil
atrasă de încălcarea, prin liberalităţi, a rezervei succesorale.
Aşa cum s-a afirmat în literatura de specialitate, reducţiunea
lipseşte de eficacitate liberalităţile excesive în măsura necesară
întregirii rezervei, dar fără a atrage nulitatea lor.[24]
Dat fiind faptul că studiul de faţă se orientează asupra cauzelor de
ineficacitate a contractelor, înseamnă că domeniul de aplicare,
precum şi celelalte aspecte referitoare la regimul reducţiunii, au a fi
cercetate numai în legătură cu contractul de donaţie.
 
2. Domeniul de aplicare a reducţiunii donaţiilor
 
Este de observat că domeniul de aplicare a reducţiunii donaţiilor
este mai întins decât cel al condiţiei de formă cerute ad
validitatem, respectiv forma autentică, condiţie care
rămâne altminteri emblematică pentru acest contract.
Astfel, reducţiunea se aplică tuturor contractelor de donaţie
“obişnuite”.
În plus însă, această cauză de ineficacitate priveşte varietăţile de
donaţie de care este străină forma solemnă: donaţiile indirecte
(renunţarea la un drept, remiterea de datorie şi donaţia realizată
printr-o stipulaţie pentru altul) şi darul manual.[25]
Cu privire la cele dintâi, s-a precizat[26] că donaţia indirectă se
poate realiza şi în cadrul unui act cu titlu oneros, dacă una dintre
părţi, cu intenţie liberală, încheie contractul în parte cu titlu oneros,
în parte cu titlu gratuit. În acest caz, problema reducţiunii se va
pune, desigur, numai în legătură cu acea parte a actului juridic ce
relevă intenţia de a procura un folos, în forma dispunerii de un bun
în favoarea altuia, fără a urmări în schimb un folos corespunzător
de la acesta din urmă.
În aceste cazuri, problema donaţiei indirecte trebuie corelată cu
condiţiile specifice de validitate. Spre exemplu, dacă preţul
prevăzut într-un contract de vânzare-cumpărare este mult prea mic
ori simbolic în raport cu valoarea bunului vândut, înseamnă că
vânzarea este nulă absolut pentru preţ derizoriu, respectiv preţ
fictiv ceea ce, potrivit principiului conversiunii, face aplicabile, în
mod direct, regulile de fond ale donaţiei, inclusiv reducţiunea; în
alţi termeni, liberalitatea nu mai este una indirectă, ci dimpotrivă.
 
5. Domeniul de aplicare a revocării
 
1. Noţiune. Speciile revocării
 
Noţiunea de revocare este susceptibilă de mai multe înţelesuri,
chiar dacă toate acestea denotă, într-un mod oarecare, imaginea
unui act juridic căruia îi este răpită cel puţin o parte din puterea sa.
Bunăoară, se face referire la revocarea ofertei sau, după caz, a
acceptării ofertei, săvârşită de ofertant, respectiv de acceptant.
În acest caz, revocarea se analizează ca o cauză de ineficacitate a
unui act juridic unilateral ceea ce justifică ignorarea ei în studiul de
faţă.
În al doilea rând, ineficacitatea faţă de creditorii chirografari a
contractelor încheiate în frauda lor de către debitor poate fi
obţinută prin promovarea cu succes a acţiunii revocatorii
(pauliene).
Am conturat însă de la bun început aria cauzelor de ineficacitate,
determinată  prin prisma înţelegerii ineficacităţii ca stare ce
subminează puterea contractului în primul rând între părţi, ca fiind
una distinctă de inopozabilitate. Or, natura juridică a acţiunii
revocatorii ca acţiune în inopozabilitate explică de ce nu îi vom
face loc nici ei în studiul de faţă.
Faţă de aceste amendamente, revocarea ar rămâne, într-o
accepţiune strictă a termenului, să acopere actul juridic prin care
se retractează de către o parte sau de către ambele părţi un act
juridic valabil încheiat.[27]
Am observat mai sus că unii autori cercetează revocarea în
contextul rezilierii, definind-o ca o reziliere voluntară. Pentru o mai
bună delimitare a celor două noţiuni s-a propus criteriul stadiului
de executare a contractului, revocarea găsindu-şi locul pentru
contractele ce nu au fost puse în executare, iar rezilierea pentru
cele executate în tot sau cel puţin în parte.
În această viziune, revocarea este o cauză de ineficacitate a
contractului dacă manifestarea de voinţă, necondiţionată de un
temei anume, în sensul lipsirii de efecte juridice a unui contract
încă neexecutat provine de la toate părţile contractante.
 
2. Domeniul de aplicare a revocării în general
 
Pe această cale, se poate contura şi domeniul de aplicare al
revocării astfel înţelese. Trimiterea se face în mod necesar la art.
969 Cod Civil potrivit cu care convenţiile pot fi revocate “prin
consimţământ mutual sau din cauze autorizate de lege”.
Dat fiind faptul că “revocarea din cauze autorizate de lege”
corespunde îndeosebi unor cazuri excepţionale în care este
admisă denunţarea unilaterală a contractelor, indiferent că este
permisă de lege ori în temeiul convenţiei părţilor, revocarea prin
consimţământul mutual al cocontractanţilor se înfăţişează ca o
cauză generală de ineficacitate.
Graniţele revocării sunt, aşadar, două: principiul irevocabilităţii
contractelor şi sfera cazurilor de denunţare unilaterală; în acest din
urmă caz, acordul celeilalte părţi cu privire la denunţarea
unilaterală nu mai este necesar, ceea ce înseamnă că este
irelevant. Din această perspectivă, pare un nonsens să se afirme
că mutuus dissenssus se poate aplica şi locaţiunilor fără termen;
dimpotrivă, aplicabilitatea revocării la locaţiunile cu termen trebuie
subliniată pentru că, fără acordul mutual, aceste locaţiuni nu şi-ar
putea epuiza efectele înainte de împlinirea termenului, în afara
unor situaţii excepţionale ce ar evoca, desigur, alte cauze de
ineficacitate (pieirea bunului, neexecutarea culpabilă a obligaţiilor).
În concluzie, pe de o parte, principiul irevocabilităţii se opune
posibilităţii ca una dintre părţi să pună capăt contractului, singură
şi fără un motiv anume. Pe de altă parte, există situaţii în care, cu
titlu de excepţie, manifestarea, discreţionară, a uneia sau unora
dintre părţile contractante este suficientă pentru desfacerea
contractului: denunţarea unilaterală.
 
3. Domeniul de aplicare a revocării donaţiilor
 
Cât priveşte domeniul de aplicare a revocării merită a mai fi
discutat un aspect care are în vedere terminologia legală.
Astfel, Codul civil utilizează noţiunea de revocare în materia
liberalităţilor. Raportată la contractul de donaţie, această cauză de
ineficacitate îmbracă trei forme: revocarea pentru ingratitudine,
revocarea pentru neexecutarea sarcinii şi revocarea pentru
survenienţă de copii.
Cu referire la primele două, se cuvine menţionat faptul că
revocarea se face pe cale judecătorească în temeiul unei conduite
culpabile a donatarului. Acesta din urmă fie nu-şi execută obligaţia
asumată cu titlu de sarcină (inclusiv o obligaţie stipulată în folosul
său), fie se face vinovat de anumite fapte prevăzute de lege (art.
831 Cod Civil) care, de altfel, nu reprezintă încălcarea unor
obligaţii expres menţionate în contract.
Pentru ambele situaţii, doctrina s-a considerat îndreptăţită să
ignore calificarea legală, apreciind că, în realitate, trebuie aplicat
regulile din materia rezoluţiunii.
Fără a intra în detaliile legate de condiţiile revocării donaţiei pentru
neexecutarea sarcinii şi a revocării pentru ingratitudine, dar fiind,
pe de altă parte, consecvenţi concluziei desprinse în cadrul
observaţiilor preliminare, conform căreia calificarea legală a cauzei
de ineficacitate nu se poate impune interpretului de plano, în toate
cazurile, vom privi ca întemeiată această soluţie. Ea ţine seama
atât de caracterul judiciar al revocării, cât şi de imputabilitatea
împrejurărilor ce întemeiază revocarea.
Revocarea pentru survenienţă de copil al donatorului pare, la
rândul său, depărtată de ideea de revocare astfel cum a fost
definită mai sus.
Într-o opinie, s-a afirmat că şi în acest caz este vorba despre o
rezoluţiune care, de această dată, operează de drept.[28]
Este de netăgăduit că mecanismul consecinţelor produse de
survenienţa copilului donatorului prezintă anumite asemănări,
inclusiv pe planul efectului ex tunc al desfacerii contractului, cu
urmările unui pact comisoriu de gradul IV inserat într-un contract
sinalagmatic cu executare uno ictu. 
 Ni se pare, totuşi, prea puţin pentru a accepta o astfel de
asimilare. Într-adevăr, ideea de culpă, mai mult, poate, chiar decât
caracterul judiciar, este suficient de ataşată de conceptul de
rezoluţiune încât să fie de evitat extinderea domeniului de aplicare
a acesteia din urmă la situaţii în care desfacerea contractului este
cu totul detaşată de conduita părţii împotriva căreia se cere
rezoluţiunea.
În ultimă instanţă, nihil obstat să se convină anticipat asupra unei
desfiinţări de drept pentru motive neimputabile nici uneia dintre
părţi, dar aceasta nu este nici pe departe ipoteza art. 836 Cod
Civil.
Pe de altă parte, dacă s-ar opune o fundamentare a acestui caz de
ineficacitate pe o “condiţie rezolutorie subînţeleasă” nu s-ar face
decât să se deschidă un câmp nou de afirmare pentru cei care
critică acest concept ca fiind contradictoriu. Formal, critica este
fondată pentru că, admiţând că starea normală a unui act juridic
este de a fi neafectat de modalităţi, înseamnă că acestea, inclusiv
condiţia, trebuie să fie explicit stipulate de părţi.
O ultimă posiblitate de a argumenta noţiunea de “revocare” în
legătură cu desfiinţarea de drept a donaţiilor pentru naşterea
ulterioară a copilului donatorului este însă oferită chiar de
formularea art. 969 alin.2 Cod Civil : “Ele se pot revoca (...) din
cauze autorizate de lege”. Referirea generică la “cauze autorizate
de lege” permite, în chip onest, interpretarea că legiuitorul a dorit
să recunoască drept cauze de “revocare” a unui contract, în afara
lui mutuus dissenssus, atât denunţarea unilaterală, cât şi orice alte
împrejurări “autorizate de lege” să producă acelaşi efect, între care
survenirea unui copil al donatorului.
 
6. Domeniul de aplicare a denunţării unilaterale
 
1. Noţiune. Exemple
 
Denunţarea unilaterală este o veritabilă excepţie de la principiul
irevocabilităţii. Ea este, în fond, o revocare a contractului, cerută
însă numai de una sau, după caz, de unele dintre părţile
contractante. Pentru acest motiv, majoritatea autorilor fac din
examinarea domeniului de aplicare a revocării mutuale contextul
preferat al cercetării denunţării unilaterale.[29]
Domeniul de aplicare a denunţării unilaterale trebuie delimitat în
funcţie de cele două surse de naştere a acestei prerogative
excepţionale. Într-adevăr, posibilitatea de a pune capăt
contractului în mod unilateral, fără a invoca un motiv anume, poate
fi acordată de lege sau printr-o clauză convenită în acest scop.
În ce priveşte cazurile prevăzute de lege, cele mai cunoscute sunt
menţionate de Codul Civil:
– revocarea donaţiei între soţi (art. 937 Cod Civil);
– denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată
nedeterminată (art. 1436 Cod Civil);
– revocarea mandatului de către mandant, respectiv renunţarea
mandatarului la mandat (art. 1553–1556 Cod Civil);
– încetarea depozitului la cererea deponentului (art. 1616 Cod
Civil).
La acestea se adaugă cazurile prevăzute în legi speciale, dintre
care, pentru a ne menţine în sfera raporturilor de drept civil, vom
aminti numai “rezilierea” contractului de închiriere înainte de
termenul stabilit, la cererea chiriaşului, cu condiţia notificării
prealabile într-un termen de minimum 60 de zile (art. 24 lit. a din
Legea nr. 114/1996).
Este de observat, sub aspect terminologic, că legiuitorul nostru nu
“alocă” un singur concept pentru toate aceste situaţii în care
efectele contractului încetează la iniţiativa unei singure părţi, fără
ca aceasta să fie ţinută a justifica vreun motiv anume.[30]
Astfel, în ce priveşte ultimul exemplu, legiuitorul apelează la
noţiunea de “reziliere”, care acoperă, alături de denunţarea
unilaterală pusă la dispoziţia chiriaşului (reglementată în condiţii
mai riguroase decât cele date de dreptul comun), cauze de
ineficacitate care implică ideea de responsabilitate contractuală.
Reiterăm afirmaţia că procedeul nu este recomandabil pentru că
utilizarea extensivă a conceptelor juridice este calea care conduce
cel mai sigur la “deprecierea” lor.
Pe de altă parte, varietatea termenilor nu depinde de varietatea
contractelor. Într-adevăr, în materia contractului de mandat,
legiuitorul, definind cele două cazuri de denunţare unilaterală
determinate în funcţie de partea care are iniţiativa, se referă la
“revocarea mandatarului” (de către mandant) şi “renunţarea
mandatarului la mandat”.
Această distincţie terminologică, preluată ca atare din Codul Civil
Francez (art. 2003), nu se justifică din punct de vedere al regimului
juridic aplicabil. Privită faţă de raporturile dintre părţi, cât şi având
în vedere efectele faţă de terţi, încetarea mandatului prin
denunţare unilaterală produce aceleaşi consecinţe, indiferent că
provine de la mandant sau de la mandatar. Singura relevanţă, care
excede dreptul, este aceea de a surprinde, în planul încetării
contractului, rolul de iniţiator al “afacerii” pe care l-a avut
mandantul: mandantul “revocă”, în timp ce mandatarul care, iniţial,
a acceptat însărcinarea, “renunţă” ulterior la aceasta.
 
7. Domeniul de aplicare a neîndeplinirii condiţiei suspensive
şi a îndeplinirii condiţiei rezoluţiei
 
1. Noţiune. Delimitare
 
Condiţia suspensivă este acel eveniment viitor şi nesigur a cărui
realizare conduce la naşterea efectelor contractului, pe când
îndeplinirea condiţiei rezolutorii atrage desfiinţarea contractului.
Prin raportare la cauzele de ineficacitate, condiţia suspensivă se
manifestă, până la proba contrarie a îndeplinirii sale, ca o cauză
care blochează de la început manifestarea efectelor urmărite de
părţi. Un contract afectat de o condiţie suspensivă se naşte ca un
contract “inapt”, cauza de ineficacitate apărând o dată cu
manifestarea de voinţă.
Această dinamică este, de altfel, identică, până la un punct, cu
aceea a nulităţii, diferenţa făcând-o chiar realizarea evenimentului.
La condiţia rezolutorie, dinamica este inversă, în sensul în care a
inspirat vechiul adagiu pura est, sed sub conditione resolvitur. 
 
2. Domeniul de aplicare. Limite
 
Sfera de aplicare a celor două cauze de ineficacitate este destul
de largă: dimensiunea acestei sfere o dă, în fond, sfera de aplicare
a condiţiei înseşi, fie aceasta suspensivă ori rezolutorie.
Limitele rămân cele clasice, tradiţional acceptate, ceea ce nu
exclude necesitatea unei succinte analize.
În primul rând, condiţia suspensivă în ansamblul ei, ca şi condiţia
rezolutorie privită global, este valabilă în orice contract ar fi
inserată.
Excepţiile se conturează la nivelul unor subclasificări ale condiţiei.
Avem în vedere, concret, specia condiţiei potestative, care, la
rândul ei, cunoaşte o subclasificare semnificativă pentru analiza de
faţă, aceea în condiţie pur potestativă şi condiţie potestativă
simplă.
În ce priveşte condiţia pur potestativă, nu există controverse cu
privire la nulitatea clauzei care cuprinde o condiţie pur potestativă
din partea debitorului.
Cu toate acestea, s-a susţinut în doctrină o teză care, plasând
condiţia pur potestativă din partea debitorului în contextul lui
summa divisio în materia condiţiei, arată că numai condiţia
suspensivă pur potestativă din partea debitorului ar atrage
nulitatea.
Se susţine că raţiunea textului s-ar regăsi numai pentru această
interpretare restrictivă a art. 1010 Cod Civil – care, de altfel, nu
distinge între condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie –,
adăugându-se un argument ce ţine de o interpretare gramaticală:
legiuitorul vorbeşte de “obligaţia contractată”, deci “se referă la
condiţia de care depinde existenţa obligaţiei, iar nu stingerea ei,
ceea ce înseamnă că s-ar stipula în mod valabil o condiţie
rezolutorie pur potestativă a cărei realizare depinde de voinţa celui
ce se obligă”.[31]
Considerăm că nici raţiunea legii, nici sintagma “obligaţie
contractată” nu sunt elocvente pentru a ajunge la o astfel de
concluzie. Intenţia de angajare într-un raport juridic nu poate fi
condiţionată de un liber arbitru din partea debitorului, indiferent că
momentul în care se exteriorizează această atitudine discreţionară
este concomitent sau ulterior încheierii contractului.
Pe de altă parte, noţiunea de “obligaţie contractată” nu a fost
aleasă pentru a sugera aplicarea nulităţii exclusiv la obligaţia
afectată de o condiţie rezolutorie. “Obligaţie contractată” înseamnă
pur şi simplu obligaţie cuprinsă într-un contract. Dacă legiuitorul ar
fi avut în vedere un regim juridic special numai pentru ipoteza
condiţiei suspensive, credem că ar fi putut să o spună direct, şi nu
apelând la formulări implicite.
În plus, ca un ultim contraargument de text, care valorifică
sistematizarea legală a materiei, este de remarcat că distincţia
dintre condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie este plasată la art.
1017–1021 Cod Civil, ceea ce înseamnă că toate dispoziţiile
legale ce preced această delimitare fundamentală, inclusiv art.
1010 Cod Civil, au vocaţie de aplicare atât pentru condiţia
suspensivă, cât şi pentru condiţia rezolutorie. 
Concluzionând, condiţia pur potestativă din partea debitorului
atrage nulitatea indiferent de tipul de contract în care este stipulată
clauza care o conţine.
3. Domeniul de aplicare a condiţiei potestative simple din
partea debitorului
 
Veritabila excepţie de la principiul aplicabilităţii condiţiei la toate
contractele civile o oferă condiţia potestativă simplă din partea
debitorului. În acest sens, se admite că, sub sancţiunea nulităţii
absolute totale, condiţia potestativă simplă nu poate fi inclusă în
contractul de donaţie dacă ea afectează obligaţiile asumate de
donator. O asemenea condiţie rămâne perfect valabilă pentru
toate celelalte contracte.
Această excepţie a fost conturată în literatura de specialitate în
legătură şi ca expresie a irevocabilităţii de gradul II a contractului
de donaţie.
S-a subliniat în acest sens că “irevocabilitatea donaţiilor are un
caracter special, mai accentuat decât forţa obligatorie a oricărui
contract, în sensul că în materie de donaţii (indiferent dacă s-au
realizat în formă autentică, deghizată, indirectă sau dar manual)
irevocabilitatea priveşte nu numai efectele, ci însăşi esenţa
contractului, fiind o condiţie de validitate pentru formarea lui...”[32]
Prevederea legală ce ar întemeia o asemenea soluţie ar fi art. 822
Cod Civil, potrivit cu care “este nulă orice donaţiune făcută cu
condiţiia căror îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului”.
S-a observat[33], cu deplin temei, că formularea art. 822 Cod Civil
nu este compatibilă cu ideea de condiţie potestativă simplă dacă
prin acesta din urmă se înţelege acel eveniment a cărui realizare
depinde atât de voinţa unei părţi, cât şi de un element exterior
acesteia, precum un fapt sau voinţa unei persoane nedeterminate.
Dimpotrivă, art. 822 Cod Civil, în modul în care este redactat, pare
să evoce o prohibire a condiţiei pur potestative din partea
donatorului, singurul debitor al contractului de donaţie.
Este de presupus că motivul pentru care autorii care interpretează
art. 822 Cod Civil cu aplicare la condiţia potestativă simplă este
refuzul de a admite, – şi coerenţa ce trebuie să anime legiferarea
le dă dreptate – că legiuitorul a dorit doar să “anticipeze”
dispoziţiile art. 1010 Cod Civil la nivelul contractului de donaţie,
reglementarea acestuia din urmă precedând-o pe aceea a
modalităţilor.
În alţi termeni, art. 822 Cod Civil, într-o formulare care, aparent, ar
relua, cu titlu de caz particular, o prevedere de drept comun (adică
art. 1010 Cod Civil), ar trebui văzut ca un text de lege care doreşte
să spună mai mult, adică să interzică nu doar condiţia pur
potestativă, ci şi condiţia potestativă simplă din partea donatorului. 
Apreciem că toate aceste speculaţii ar putea fi înlăturate dacă ar fi
privită cu mai multe rezerve categoria juridică a condiţiei pur
potestative. Această specie nu este reglementată în Codul Civil
Român, care cunoaşte numai condiţia potestativă, şi nu se văd
motivele pentru care ar trebui inventată doctrinar.
Nu este justificat, în ce ne priveşte, a face o delimitare în cadrul
evenimentului pe care “şi una şi alta din părţile contractante poate
să-l facă a se întâmpla, sau poate să-l împiedice” (art. 1006 care
reglementează condiţia potestativă) după cum aportul părţii este
exclusiv – aceasta ar fi “condiţia potestativă pură” – sau s-ar corela
cu un element exterior (un fapt sau voinţa unei persoane
nedeterminate) – aceasta ar fi “condiţia potestativă simplă”.
În orice caz, art. 1010 Cod Civil nu face o asemenea distincţie,
referindu-se la condiţia potestativă, definită la art. 1006. Din nou,
argumentul derivat din plasarea textelor face artificială
interpretarea restrictivă a art. 1010 Cod Civil în sensul că s-ar
referi la categoria, de sorginte doctrinară, a “condiţiei pur
potestative”.
Ca urmare, art. 822 Cod Civil rămâne un caz particular al art. 1010
Cod Civil, ceea ce poate fi explicat, formal, prin faptul că materia
donaţiei precede materia teoriei generale a obligaţiilor, iar, pe fond,
prin aceea că protecţia acordată donatorului a părut legiuitorului
suficient de importantă încât să reitereze dreptul comun. Căci este
important să nu se acorde efecte unei liberalităţi decât dacă actul
nu cuprind clauze care, fie şi indirect, relevă o ezitare din partea
celui ce se angajează într-o operaţiune patrimonială atât de
dezavantajoasă. Or, identificarea unei condiţii potestative (nu
“simplă”, nici ”pură”) din partea donatorului ar fi suficientă pentru
invocarea nulităţii donaţiei, cu consecinţa păstrării dreptului de
proprietate în patrimoniul dispunătorului.
 
8. Domeniul de aplicare a caducităţii
 
1. Noţiune
 
Caducitatea este definită ca fiind acea cauză de ineficacitate care
loveşte un act juridic valid, ce nu a produs încă efecte şi care se
datorează unui eveniment survenit după formarea valabilă a
actului şi independent de voinţa autorului.[34]
Noţiunea de caducitate are, ca elemente constitutive, în afara
validităţii actului (care caracterizează, după cum am văzut toate
cauzele de ineficacitate prin comparaţie cu nulitatea), intervenţia
unui caz fortuit. Acest caz fortuit intervine după încheierea actului,
însă înainte ca acesta să producă vreunul din efectele sale.
Cu privire la această idee, se afirmă chiar că “un act care a primit
un început de executare nu poate fi caduc”.[35]
2. Aplicaţii ale caducităţii în materia contractului
 
O parte substanţială din sfera de aplicare a caducităţii o regăsim în
domeniul actelor unilaterale (legatul şi oferta de a contracta sunt
doar cele mai importante şi consacrate exemple).
Cât priveşte contractele, se pune problema identificării contractelor
susceptibile de a fi lovite de caducitate.
Această identificare depinde de analiza cauzelor de caducitate. La
rândul lor, acestea nu se pot raporta decât la acele elemente ale
contractelor care există la momentul încheierii contractului, dar
“dispar” ulterior şi, în orice caz, înainte ca actul să producă vreunul
din efectele urmărite de părţi.
Aceste elemente pot fi persoana cocontractantului ori a unui terţ
de care depinde producerea efectelor contractului, sau obiectul
contractului. Consimţământul şi capacitatea sunt şi ele elemente
esenţiale ale contractului, însă existenţa lor se “consumă” integral
la momentul acordului de voinţă, neputând fi examinate în raport
cu o dată ulterioară.[36]
O altă premisă a discuţiei este că nu pot deveni caduce decât
contracte care, prin natura lor, nu pot să producă efecte chiar de la
data încheierii lor.
Aceasta înseamnă că, în principiu, caducitatea va ocoli contractele
cu executare uno ictu, dar, în egală măsură, şi contractele cu
executare succesivă în măsura în care acestea din urmă şi-au
epuizat o parte din efecte.
Pentru ultima ipoteză, este sugestiv exemplul încetării locaţiunii
pentru pieirea fortuită totală a bunului: contractul este valabil
încheiat, împrejurarea care survine perfectării locaţiunii este
exterioară voinţei părţilor, însă nu suntem în prezenţa caducităţii
întrucât, până la data ivirii cazului fortuit, contractul a produs efecte
juridice, altminteri ireversibile. În concepţia Codului Civil,
“contractul este de drept desfăcut” (art. 1423), dar unii autori au
încercat să ofere o calificare juridică mai puţin echivocă şi au
avansat ideea “rezilierii forţate”.[37]
În aceste condiţii, aria contractelor susceptibile de caducitate se
restrânge considerabil, mai ales dacă se ia în considerare faptul că
termenul, ca modalitate a actului juridic, nu amână producerea
efectelor, ci doar exercitarea dreptului născut la data încheierii
contractului.
O ipoteză ce ar satisface exigenţele în materie de caducitate a
contractului ar fi pieirea fortuită a bunului individualizat printr-un
antecontract şi care ar urma să facă obiectul contractului pe care îl
pregăteşte antecontractul.
Dacă pieirea nu ar fi fortuită, ci imputabilă celui ţinut să pună la
dispoziţie bunul (fie cu titlu de transfer al proprietăţii, fie cu alt titlu),
problema s-ar analiza pe terenul răspunderii pentru încălcarea
antecontractului.
Pe de altă parte, este necesar ca în virtutea antecontractului să nu
se fi executat nici o prestaţie, căci într-o atare situaţie redevine
aplicabilă “rezilierea forţată”, riscul contractului sau o altă instituţie
prin care se va pune de acord cazul fortuit survenit cu faptul că s-
au produs anterior anumite efecte juridice în temeiul
antecontractului.
În tiparul aceluiaşi exemplu (antecontractul) poate fi imaginată
situaţia decesului cocontractantului, cu condiţia ca operaţiunea
juridică să se fi încheiat în considerarea calităţilor esenţiale ale
acestuia.
 
Nicolae Zărnescu, DREPT
 
 
III. Scurte concluzii

Analiza domeniului de aplicare a cauzelor de ineficacitate depinde

de anumiţi “factori comuni”, în sensul că aceştia sunt implicaţi în
orice examen critic legat de unul sau altul din aspectele ce pot fi
discutate în ce priveşte cauzele de ineficacitate.
Într-adevăr, indiferent că este vorba de domeniu de aplicare,
condiţii, consecinţe ori corelaţii între diferitele cauze de
ineficacitate, trebuie definită noţiunea de “ineficacitate a
contractului”. Studiul de faţă a dat un răspuns axat pe accepţiunea
restrânsă a noţiunii “efecte”, şi anume aceeea de drepturi şi
obligaţii, examinate nu ca situaţie juridică opozabilă terţilor, ci ca
una privită în contextul raporturilor dintre părţi.
Efortul de definire a fost adâncit pe măsură ce s-a încercat să se
delimiteze domeniul de aplicare pentru fiecare cauză de
ineficacitate în parte. În acest sens, nu de puţine ori domeniul de
aplicare al unei anumite cauze de ineficacitate a fost restrâns sau,
după caz, lărgit ori de câte ori s-a identificat o greşită calificare din
partea legiuitorului ori a doctrinei.
Această definire apreciem că este cea mai importantă pentru că,
aşa cum s-a precizat, o calificare eronată poate conduce la
aplicarea unui regim juridic total inadecvat, sursă sigură de creare
a unor soluţii paradoxale şi, înainte de orice, inechitabile. Efortul
de definire reală a cauzelor de ineficacitate nu se opreşte o dată
cu investigarea domeniului de aplicare, nefiind exclus ca analiza
comparativă făcută pe planul condiţiilor de existenţă, dar mai ales
al tipurilor de consecinţe generate de incidenţa cauzelor de
ineficacitate să impună alte noi “permutări” şi reaşezări în această
materie.
Rezultatul încercării de sistematizare a cauzelor de ineficacitate
într-o tipologie caracterizată de mai multă rigoare şi siguranţă nu
poate fi, în fond, decât delimitarea a contrario a teritoriului în care
funcţionează principiul eficacităţii contractului, altfel spus pacta
sunt servanda.

Content

© University of Bucharest 2002. All rights reserved.

No part of this text may be reproduced in any form without written
permission of the University of Bucharest, except for short
quotations with the indication of the website address and the web
page.
Comments to:Nicolae Zărnescu
Last update: November 2002
Text editor&Web design: Raluca OVAC

Content

© University of Bucharest 2002. All rights reserved.

No part of this text may be reproduced in any form without written
permission of the University of Bucharest, except for short
quotations with the indication of the website address and the web
page.
Comments to:Nicolae Zărnescu
Last update: November 2002
Text editor&Web design: Raluca OVAC

Content

© University of Bucharest 2002. All rights reserved.

No part of this text may be reproduced in any form without written
permission of the University of Bucharest, except for short
quotations with the indication of the website address and the web
page.
Comments to:Nicolae Zărnescu
Last update: November 2002
Text editor&Web design: Raluca OVAC
Nicolae Zărnescu, DREPT
 
 

Contracte administrative în dreptul românesc din perioada

interbelică

Nicolae Zărnescu

1. Chestiuni introductive şi precizări de ordin metodologic

Teoria contractelor administrative este o construcţie a dreptului
francez modern, născută din jurisprudenţa Consiliului de Stat,
jurisprudenţă con-ceptualizată apoi de doctrina administrativă.[1]
Teoria Consiliului de Stat s-a sprijinit pe existenţa unor instanţe
administrative încadrate în puterea executivă şi pe dreptul pozitiv
care a reglementat această materie.
Această teorie se întemeiază pe o concepţie a separaţiei puterilor,
caracteristică dreptului francez (care a permis crearea unor
instanţe admi-nistrative încadrate în puterea executivă) şi pe o
serie de legi care au reglementat competenţa instanţelor
administrative: legea din 28 pluviose, anul VIII, decretul din 11
iunie 1806 şi în special legile din 16–24 August 1790 şi din 16
fructidor anul III.[2].
Această construcţie jurisprudenţială a fost determinată de faptul că
principiul fundamental al egalităţii părţilor contractante consacrat în
dreptul privat nu funcţionează atunci când administraţia încheie un
contract cu un particular în ceea ce priveşte funcţionarea unui
serviciu public[3]. Asigurând realizarea unui serviciu public (prin
care este satisfăcută o nevoie socială de interes deosebit),
administraţia promovează un interes public, iar prin prisma acestui
fapt voinţa administraţiei (exercitată în regim de putere) depăşeşte
şi domină voinţa particularului.
Jurisprudenţa Consiliului de Stat a fost preluată de doctrinari de
seamă ai dreptului francez care au dezvoltat această teorie în
lucrări de referinţă, unele monumentale[4].
Prin demersul jurisprudenţei şi al doctrinarilor din perioada clasică,
contractul administrativ a devenit o instituţie solidă în dreptul public
francez cu fundament consistent atât în practică cât şi în doctrină.
[5]
În România, această teorie a pătruns pe fondul dezvoltării
economice din primele decenii ale secolului XX, dezvoltare care a
determinat şi intensificarea raporturilor juridice dintre administraţiile
publice şi întreprinzătorii particulari în vederea concesionării
diferitelor lucrări publice sau servicii publice. Având în vedere că
“particularii” erau de obicei firme cu capitaluri străine şi, de ce nu,
specificul politic al vremii: "Times New Roman"[6], instituţia a fost
primită în mod diferit de jurisprudenţă şi doctrină.
Regăsirea  teoriei franceze în dreptul românesc a fost impietată de
la început de două chestiuni (care au stat, practic, la baza teoriei
franceze):
1. inexistenţa unei jurisdicţii administrative speciale[7]care să facă
parte din sfera executivului;
2. lipsa unui drept pozitiv care să reglementeze expres existenţa
contractelor administrative.
Cu toate acestea, realităţile economice, sociale şi politice au impus
necesitatea realizării unor servicii publice sau punerea în valoare a
unor bunuri din domeniul public într-o formă privată de exploatare.
Pe fondul acestor probleme se năştea evident întrebarea: este
instituţia contractului administrativ compatibilă cu sistemul de drept
din România sau reprezintă o “instituţie exogenă ce nu poate
evoca esenţa realităţilor endogene”?
Redactând acest material la o distanţă de şapte-opt decenii de
vremurile respective, putem formula un răspuns rapid, dar care nu
ar fi în conformitate cu rigorile ştiinţifice,şi anume că problema nu
ar fi stârnit controverse şi nu ar fi generat discuţii atât în practică
cât şi în doctrină dacă nu ar fi existat un temei real al aplicării
acestei instituţii şi în sistemul nostru interbelic.
În cazul primului punct arătat mai sus, au existat la nivelul Curţii de
Casaţie şi Justiţie practici neunitare, mai ales în cursul deceniului
patru, în legătură cu acest lucru reacţionându-se serios şi în
publicistica de specialitate[8]. Disputa s-a dus între Secţiunea I şi
Secţiunea III prima fiind competentă să soluţioneze recursurile în
materie civilă[9] iar cea de-a doua atât recursurile în materie
comercială[10] cât şi recursurile în materie de contencios
administrativ sau în materie administrativă şi fiscală care nu sunt
date prin legi speciale în competenţa altor instanţe.[11] Apare ca
evidentă o cristalizare a orientării către Secţiunea III[12], aspect
asupra căruia vom reveni ulterior.
În cazul dreptului pozitiv din perioadă, într-adevăr, nu asistăm la o
reglementare expresă a noţiunii de contract administrativ, decât cu
o singură excepţiea[13] şi aceea comentată diferit în doctrină[14].
Cu toate acestea, se regăsesc în actele normative importante ale
vremii[15] dispoziţii privitoare la contractele încheiate de către
administraţie cu particularii, în vederea realizării unor servicii
publice. De asemenea, găsim (în diferite contexte) şi enumerări
ale unor contracte care sunt supuse acestui regim derogatoriu.[16]
Aceste dispoziţii au un caracter derogatoriu de la dreptul comun,
fapt care conduce în mod clar că realitatea a impus crearea unor
norme de către legiuitor care să fie în afara cadrului contractual
descris de legea civilă aspect asupra căruia, de asemenea, vom
reveni.
Opiniile formulate în perioada interbelică în legătură cu instituţia
contractelor administrative parcurg tot registrul, de la negare până
la o largă acceptare. De aceea se impune o analiză făcută pe
toate nivelurile deptului: drept pozitiv, jurisprudenţă, doctrină.
În demersul nostru vom încerca să surprindem:
1. modul în care doctrina de drept public a acceptat şi a subliniat
caracterul derogatoriu de la dreptul comun al contractelor
încheiate de administraţie;
2. soluţiile practicii judiciare;
3. modul în care dreptul pozitiv a reglementat acest tip de
contracte încercând să surprindem elementele deogatorii de la
dreptul comun.
 
2. Contractele administrative în doctrina interbelică

Aşa cum am arătat în prima parte a lucrării, opiniile formulate în

doctrină au fost diferite. Analizând opiniile formulate în doctrina
interbelică, Prof. univ. Antonie Iorgovan, determinând perioada
până la adoptarea Constituţiei de la 1948, consideră că în
literatură s-au exprimat trei mari opinii: a) de acceptare a teoriei
contractelor administrative, în sens restrâns (prof. J. H.
Vermeulen,
E. D. Tarangul, I. Vântu); b) de respingere a oricărei teorii a
contractelor administrative (prof. A. Teodorescu, P. Negulescu); c)
de acceptare a teoriei contractelor dministrative în sens larg. ( P.
Strihan)[17]
Petre Strihan[18], făcând o analiză similară, identifică următoarele
criterii de structurare a doctrinei: a) autori care au preluat şi au
căutat să introducă teoria franceză (I. G. Vântu, J. H. Vermeulen);
b) autori care neagă teoria contractelor administrative (P.
Negulescu, A. Teodorescu); c) autori care admit existenţa a două
categorii de contracte: contracte de drept public, supuse unui
regim de drept public şi contracte de drept privat supuse unui
regim de drept privat; nepunându-se în discuţie natura juridică a
primei categorii chiar şi contractele de drept privat au un regim
derogatoriu[19] (E. D. Tarangul); d) autori care consideră ca fiind
administrative toate contractele încheiate de administraţiile publice
şi care sunt supuse unui regim de drept administrativ rezultând din
principii şi legi de drept public (Em. Botiş, G. Costi[20]).
Paul Negulescu admite ideea conform căreia contractul de
concesiune nu poate fi asimilat cu vreunul din contractele
reglementate în legea civilă sau comercială. “Concesiunea, trebuie
să recunoaştem, că nu a fost prevăzută şi reglementată nici de
Codul civil, nici de Codul de comerţ; concesiunea nu se aseamănă
cu vânzarea, căci nu are loc nici un transfer de proprietate, şi nici
nu se constituie în favoarea concesionarului nici un drept
perpetuu; ea nu se poate asemăna nici cu închirierea, căci
concesionarul nu plăteşte chirie, din contră el este autorizat să
perceapă taxe asupra celor ce se folosesc de serviciul concedat;
ea se poate asemăna mai mult cu contractul de societate, în
sensul că autoritatea concedentă are o participaţiune de beneficii.
Găsim într-o concesiune aporturi aduse de ambele părţi, şi de
concedent – folosinţa temporară a domeniului public – şi de
concesionar – capital, muncă, pricepere; găsim intenţiunea de a
realiza beneficii şi împărţirea beneficiilor. Cu toate acestea,
diferenţele între concesiune şi contractul de societate sunt foarte
mari, căci autoritatea administrativă aduce ca aport o parte din
domeniul public, asupra căruia ea are un drept de putere publică.
Un asemenea drept nu poate fi înstrăinat, ci numai folosinţa lui
poate fi acordată pe un termen anumit. Asociaţii au drepturi egale,
pe câtă vreme concesionarul are drepturi superioare; asociatul
care girează afacerea, lucrează pentru comptul tuturor asociaţilor,
pe câtă vreme concesionarul lucrează pe comptul său, el suportă
riscurile, pe el îl privesc pierderile exploatării.”[21]
Cu toate că ia în calcul distincţia dintre concesiune şi contractele
prevăzute în dreptul privat în momentul în care se pune în discuţie
prezenţa contractelor administrative în dreptul nostru, Paul
Negulescu apreciază: “Noi credem, cel puţin pentru Ţara noastră,
că ideea contractului administrativ nu prezintă nici un interes,căci
la noi aceste contracte sunt cârmuite de legea civilă în ceea ce
priveşte raporturile între părţi, iar, dacă ele sunt supuse la anumite
formalităţi şi abilitări, aceasta nu modifică situaţiunea.[…] În
asemenea condiţiuni cum se poate susţine că concesiunea ar fi un
contract de drept public, căci ideea de dispoziţiune reglementară
exclude ideea de contract unde se cere concurs de voinţe. Iată de
ce nu împărtăşim părerea acelora care susţin, împreună cu prof.
Gaston Jeze, că ar exista asemenea contracte administrative.”[22]
Opiniei profesorului Negulescu i se raliază şi Anibal Teodorescu
care situează aceste contracte printre actele de gestiune ale
administraţiei[23]. Autorul nu poate să accepte ideea unui contract
administrativ (termenul contract vizând prin esenţă o situaţiune
consensuală) atâta vreme cât “În actul de autoritate, administraţia
nu discută şi nu tratează nimic cu nimeni, nu convine nimic, ci
numai îşi manifestă voinţa sa …actul de autoritate apare aşa dar
ca un act unilatral de voinţă a Statului, ceea ce îl deosebeşte de
actul de gestiune.” [24]Spre deosebire de actul de autoritate, care
are caracter unilateral, actul de gestiune este un act bilateral,
contractual, căci el constă întotdeauna într-un acord de voinţe “din
această cauză va îmbrăca totdeauna forma obişnuită a actelor
contractuale din dreptul privat”.
Prof. J. H. Vermeulen consideră că există în doctrina şi
jurisprudenţa noastră o teorie a contractelor administrative, proprie
dreptului public,marcând o treaptă însemnată în evoluţia dreptului
administrativ.[25] Autorul consideră că contractul dintre o autoritate
şi un particular nu implică echilibrul de interese care
caracterizează contractele de drept privat, deoarece autoritatea
reprezintă însăşi serviciul public care cristalizează interesul
colectivităţii. Acest element “implică aplicarea unor reguli străine
dreptului privat, având drept scop ocrotirea interesului colectivităţii
care este aceia a funcţionării regulate şi continuă, nu poate fi
asigurată numai cu normele statornicite în codul civil, dar fără
îndoială că el nu va putea să răspunză necesităţilor scopului
urmărit: funcţionarea unui serviciu public în mod continuu şi
regulat. Tocmai spre a putea asigura acest scop, ţinându-se
seama în tot momentul de nevoile publicului, părţile pot conveni
adoptarea unor anumite regule care îndepărtează şi mai mult încă
contractul respectiv de contractele de drept privat.” (subl.ns.)[26]
În opinia prof. Erast Diti Tarangul contractele încheiate cu
particularii în scopul de a colabora împreună în vederea realizării
unui serviciu public sau a unui interes general sunt contracte de
drept public sau contracte administrative.[27] Particularităţile
acestor contracte rezidă în regimul lor juridic special concretizat în
forme speciale necesare pentru încheierea şi executarea acestora.
Autorul marchează distincţia dintre regimul contractelor
administrative şi cel al contractelor civile reţinând următoarele:
particularul care a încheiat un contract cu administraţia nu va
putea să îl cedeze întreg sau în parte altei persoane, decât cu
aprobarea administraţiei; unele clauze din contractul administrativ
sunt de natură reglementară; administraţia îşi rezervă dreptul,
dacă interesul general o cere sau când conceesionarul nu şi-a
îndeplinit obligaţiile stipulate în actul de concesiune, să poată
rezilia contractul, fie direct din oficiu, prin decizie administrativă
dată pe cale unilaterală, fie pe cale judecătorească; contractelor
administrative li se aplică teoria nimpreviziunii, care nu se aplică
contractelor de drept comun.
Unul din partizanii teoriei contractelor administrative în sens larg
este George Costi. În opinia sa “prin contract administrativ
înţelegem acordul de voinţă, manifestat într-o anumită formă şi
încheiat între reprezentanţii competenţi ai unei persoane
administrative şi particulari sau agenţii altor administraţii publice,
asupra unor obiecte determinate, cu scopul de a produce efecte
juridice necesare satisfacerii interesului general.”[28]

3. Contractele administrative în jurisprudenţa interbelică

Lipsa unui drept pozitiv care să reglementeze expres existenţa

contractelor administrative şi opiniile exprimate în doctrină au avut
un rol hotărâtor în ceea ce priveşte optica instanţelor judecătoreşti,
mai ales instanţa supremă, asupra instituţiei în cauză.
Sunt rare soluţiile în care instanţele folosesc sintagma de contract
administrativ. Curtea de Casaţie sec. I, în decizia 279/1929,
menţionează noţiunea de contract administrativ opus contractului
de drept civil. Astfel, instanţa supremă apreciază: “Având în
vedere că în principiu o administraţiune publică poate să încheie
cu un particular în vederea serviciului public un contract de Drept
privat, guvernat de legea dreptului comun,sau un contract
administrativ guvernat de regimul Dreptului public” [29].
În decizia 1030/1929, Curtea de Casaţie sec. III consideră că
angajarea unui funcţionar public întrucât priveşte funcţionarea unui
serviciu public constituie un contract administrativ, pe care îl
califică ca fiind un act de autoritate.[30]
În anul 1934 instanţa supremă, prin decizia 1917 pronunţată de
secţiunea III reeditează jurisprudenţa sus amintită pronunţându-se
asupra admisibilităţii unor asemenea contracte în Dreptul nostru
administrativ precizând însă un criteriu de distincţie al acestor
contracte şi anume stipulaţiunea părţilor privind jurisdicţia aleasă
în caz de litigii privind executarea contractului.[31]
În afara acestor soluţii, în care instanţa supremă s-a pronunţat
uzitând expres termenul de contract administrativ, au existat
frecvent soluţii în care s-a constatat caracterul derogatoriu[32] de
la dreptul comun al prevederilor contractelor încheiate de
administraţiile publice în vederea realizării unor servicii publice fără
însă a se face vorbire expresă despre contracte administrative.
Într-un articol apărut în Curierul Judiciar [33], Petre Strihan
ilustrează în mod relevant situaţia din jurisprudenţa deceniului
patru.
El arată că pe fondul intervenţiei Statului, în domenii tot mai
numeroase şi mai variate, preferinţa administraţiilor pentru
procedura contractuală s-a intensificat. Autorul relevă faptul că
administraţiile pot încheia atât contracte civile cât şi contracte
comerciale. Acestea din urmă se pot diferenţia în contracte
obiectiv comerciale şi contracte subiectiv comerciale (în funcţie de
calitatea de comerciant a particularului cocontractant; contracte
subiectiv comerciale din partea administraţiei publice neputându-
se întâlni, deoarece aceste persoane de drept public nu pot avea
calitatea de comerciant).
În funcţie de aceste date ale problemei, litigiile sunt apreciate
diferit, soluţionate de secţii diferite, soluţii materializate în opinii
diferite.[34]
Au existat soluţii,din rândul celor care au negat caracterul
derogatoriu al contractelor încheiate de administraţia publică (în
cazul de speţă în vederea exploatării unui bun aflat în domeniul
public), pronunţate în ciuda unor susţineri îndrăzneţe (chiar dacă
întemeiate pe considerente de drept privat).
Astfel, în cauza soluţionată prin decizia 345/1932 pronunţată de
Secţia a IV-a a Tribunalului Ilfov[35], administraţia a susţinut că
“fiind vorba de concesiunea unui domeniu public, o asemenea
concesiune, chiar atunci când rezultă dintr-o concesiune expresă
constituie o simplă toleranţă administrativă şi deci e revocabilă ad
nutum pentru că domeniul public nu este susceptibil de
apropriaţiune privată.” Respingând aceste susţineri, instanţa a
considerat că “fiind vorba de un contract care obligă pe părţi la
respectarea condiţiunilor cuprinse într-însul, susţinerile făcute de
pârâtă relativ la revocabilitate contractului trebuie înlăturate.”
Alte soluţii de acest gen au considerat ca fiind “simple
recomandaţiuni” normele derogatorii stabilite prin legi speciale. În
condiţiile în care textul de lege prevedea în cazul contractelor de
închiriere încheiate de administraţie cu particularii prin bună
învoială supunerea proiectelor de contracte Contenciosului
administraţiei respective şi apoi consilierului controlor[36]instanţa
apreciază aceasta ca fiind “o simplă recomandaţiune a
legiuitorului, fără a se fi prevăzut vreo sancţiune în cas de
nerespectare a lor.” În aceste condiţii, “nerespectarea lor nu poate
atrage nulitatea contractului.”[37]
Concesionarea dreptului de a percepe taxe comunale a fost
percepută ca un act de comerţ prin prisma cracterului speculativ al
operaţiunii pentru particular.[38]
În marea lor majoritate, însă, soluţiile pronunţate în practica
judiciară au relevat caracterul derogatoriu şi regimul juridic distinct
al contractelor încheiate de administraţii în vederea realizării unor
servicii publice.
Lipsa licitaţiei publice[39] obligatorii în baza legii[40]conduce în
mod invariabil la nulitatea contractelor.[41]În acest sens s-a reţinut:
“Dacă este exact că principiul pe bază de licitaţie publică a fost
edictat de lege în interesul exclusiv al Statului, în scopul, bine
înţeles de a nu se frusta avutul lui prin contracte oneroase,nu este
mai puţin adevărat că legea în discuţiune – lege administrativă şi
deci de ordine publică (Legea contabilităţii n.n.) – nu a avut în
vedere interesul relativ şi limitat al Statului, considerat ca persoană
juridică de drept privat, ci interesul obştesc asupra căruia Statul,
ca organ de drept public administrativ, e chemat să vegheze şi pe
care e dator a-l satisface în cadrul strict şi riguros al dispoziţiunilor
legale”.[42] În aceste condiţii, încălcarea unei norme de ordine
publică va atrage nulitatea absolută a contractului. Pentru aceste
considerente, principiul nulităţilor relative admis în dreptul privat nu
poate fi admis prin analogie sau interpretare în materia legilor de
drept public.[43] Asupra caracterului absolut sau relativ al nulităţii a
existat însă un dezacord în jurisprudenţă între Secţiunea I şi
Secţiunea III a Curţii de Casaţie. În anul 1939, Curtea de Casaţie
în secţiuni unite a tranşat problema stabilind jurisprudenţa în
sensul nulităţii absolute.[44]
Administraţia nu poate face nici un angajament fără un credit
prealabil deschis.[45] În acest sens, lipsa creditului prealabil şi
încheierea contractului fără existenţa acestui element esenţial a
fost cenzurată de practica judiciară.
Chiar dacă prestaţia particularului s-a realizat (în speţă un contract
de furnituri constând în masă lemnoasă pentru un regiment), lipsa
creditului prealabil deschis şi încheierea contractului din iniţiativa şi
pe răspunderea personală a ofiţerilor determină instanţa să
“constate că în cauză a avut loc furnitura fără paza dispoziţiunilor
categorice, înscrise în lege (Legea contabilităţii n.n.), urmează că
nu poate exista pentru minister răspunderea”[46].
Chiar dacă în cauză există o adresă a autorităţii ierarhic
superioare prin care “se comunica că suma în litigiu, privind un
exerciţiu închis, va fi ordonanţată când ministrul de finanţe va
deschide creditele necesare, acceptând prin aceasta obligaţiunea
de plată fără nici o rezervă” lipsa creditului prealabil deschis atrage
nulitatea contractului. Chiar dacă instanţele inferioare au obligat
Ministerul de Interne să plătească contravaloarea unor furnituri
făcute Inspectoratului General al Poliţiei din Basarabia, în recurs,
ministerul “se plânge de exces de putere şi violarea legii susţinând
că în speţă este vorba de un raport de drept public şi acţiunea nu
trebuia admisă dacă se examina că pentru angajarea cheltuielii nu
era credit deschis.” Curtea de Casaţie admite recursul reţinând ca
esnţială chestiunea (in)existenţei creditului prealabil deschis.[47]
În baza dispoziţiunilor din Legea contabilităţii din 1929[48],
contractele care depăşesc o anumită sumă prevăzută de lege[49]
nu se pot încheia decât cu aprobarea Consiliului de Miniştri.[50]
Încheierea unor astfel de contracte fără această aprobare este
lovită de nulitate.[51] Mai mult decât atât în condiţiile în care
particularul contractează în lipsa acestei aprobări, se află în culpă.
S-a considerat că acesta “contractând cu un incapabil, era
îndatorat la diligenţele necesare pentru ca contractul să fie
încheiat în condiţiuni care să asigure validitate lui; aceste
condiţiuni fiind prescrise de legi şi regulamente, recurentul era în
măsură să le cunoască şi putea impune Ministerului îndeplinirea
lor. Nefăcând aceasta, recurentul se află dânsul în culpă, ceea ce
îi ridică orice drept la daune”.[52]

4. Dispoziţii derogatorii cuprinse în actele normative din

perioadă
Aşa cum arătam anterior, termenul de contract administrativ este
folosit în dreptul pozitiv într-o singură ocazie şi anume Decretul-
lege 3557 din 22 octombrie 1940 privitor la rezilierea
contractelor administrative.[53] În opinia autorilor din acea
perioadă s-a considerat că acest act normativ reglementeză
rezilierea pe cale administrativă a unui singur gen de contract şi
anume concesiunea.[54] Acest lucru a fost determinat şi de
conţinutul relativ ambiguu al primului articol al decretului-lege.[55]
La vremea respectivă în doctrină deja fuseseră enumerate şi
definite contractele administrative.[56] Contractul de concesiune
apare ca fiind unul din contractele administrative.Primul articol al
acestei legi poate fi interpretat însă şi în sensul în care nu toate
concesiunile sunt contracte administrative.
Cu toate acestea, actele normative ale vremii au cuprins
dispoziţiuni derogatorii care au dus la conturarea în doctrină şi în
jurisprudenţă a regimului distinct al contractelor încheiate de
administraţiile publice.
Principalul act normativ şi care putem spune că a constituit dreptul
comun în materie a fost Legea asupra contabilităţii publice şi
asupra controlului bugetului şi patrimoniului public[57]. Era
firesc ca în această lege să apară discuţii în legătură cu relaţiile
contractuale ale administraţiilor publice având în vedere că orice
demers de acest fel angajează relaţii cu bugetul public.Acest act
normativ reglementează,printre altele, modul de angajare al
cheltuielilor[58], organizarea oficiului central de licitaţii şi modul de
ţinere al licitaţiilor[59], norme privind încheierea şi executarea
contractelor încheiate de administraţii[60].
În 1931, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri, sunt adoptate
Normele pentru ţinerea licitaţiilor administraţiilor publice.
[61]Actul normativ prevedea dispoziţii privind chestiunile prealabile
ţinerii licitaţiei[62], condiţiile participării la licitaţie, ţinerea licitaţiilor,
formalităţile efectuate pentru aprobarea licitaţiilor, despre oferte şi
garanţii, recepţionarea materialelor, taxe de timbru, plată şi
reduceri de preţ, transmiterea contractului, riscuri, sancţiuni şi
renunţări.
Discuţiile care s-au făcut în legătură cu natura juridică a
contractului de concesiune a bunurilor din domeniul public şi a
lucrărilor publice ale administraţiilor au fost determinate şi de faptul
că reglementarea acestui tip de contract a fost cuprinsă în Legea
pentru organizarea şi administrarea pe baze comerciale a
întreprinderilor şi avuţiilor publice[63]cunoscută sub numele de
legea comercializării.[64]Obiectul arendării sau închirierii îl
constituiau bunurile publice[65], iar al concesiunii – întreprinderile,
instituţiile, aşezămintele, exploatările, bunurile şi drepturile
aparţinând statului, judeţelor, comunelor şi oricăror altor
instituţiuni, aflate sub controlul acestora[66].
Dispoziţii speciale sunt cuprinse şi în Legea pentru exploatarea
minelor[67]. În conformitate cu art. 1, obiectul reglementării îl
constituiau zăcămintele substanţelor minerale din care se pot
extrage metale, metaloide sau combinaţiuni ale acestora, precum
şi zăcămintele combustibililor minerali, bituminele, apele
mineralizate în genere şi gazele naturale de orice fel, precum şi
bogăţiile de orice natură ale subsolului. Toate acestea sunt şi
rămân ale Statului, în toată desvoltarea lor, de la suprafaţă până la
orice adâncime. Acest act normativ cuprinde dispoziţii vizând
punerea în valoare a substanţelor miniere care aparţin
statului.Punerea în valoare se face prin lucrări de prospectare[68],
explorare[69] şi concesiune[70]. Actul cuprinde dispoziţii
derogatorii de la dreptul comun dintre care cele mai interesante
pentru conturarea caracterului special al acestui tip de contracte îl
constituie cale referitoare la încetarea concesiunii prin retragerea
acesteia (Art. 101 şi urm.)[71].
Dispoziţii vizând încheierea contractelor autorităţilor publice
întâlnim şi în Legea pentru organizarea corpului de avocaţi
publici.[72]
Am încercat să facem o scurtă trecere a actelor normative ale
vremii care au reglementat contracte închiate între administraţii şi
păarticulari surprinzând elementele derogatorii care, spunem noi,
definesc un regim juridic aparte, un regim de drept public.
5. Concluzii

Putem spune că instituţia contractelor administrative a avut în

dreptul românesc o “naştere cu dureri” şi o “copilărie agitată”. Au
existat opinii[73] care au considerat ca fiind nocivă preluarea
acestei instituţii în dreptul nostru. Argumentele în favoarea acestui
punct de vedere plecau în esenţă de la faptul că elementele care
au stat la baza apariţiei şi dezvoltării instituţiei în dreptul
francez[74] au lipsit în dreptul nostru.
Cu toate acestea, realităţile economico-sociale au impus
realizarea unor sarcini ale administraţiei într-o formă particulară de
exploatare.
În acest sens au fost edictate norme şi s-a creat practică judiciară.
Era evidentă apariţia unor deosebiri de opinii având în vedere că
în chiar patria-mamă a contractelor administrative această
instituţie cunoaşte critici chiar de la unii autori de drept public.[75]
Cu toate acestea, demersurile teoretice în sensul acreditării
acestei concepţii au fost consistente şi de valoare.În baza acestora
s-au formulat opiniile din perioada 1950–1989[76], opinii care stau
la baza teoriilor actuale privind contractele administrative din
dreptul nostru.

BIBLIOGRAFIE

1. Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira,

Buc.1966, vol. I, II.
2. Paul Negulescu – Tratat de Drept administrativ român, ed. IV,
1934.
3. Anibal Teodorescu – Tratatul de Drept administrativ 1929.
4. E. D. Tarangul – Tratat de drept administrativ român, Editura
“Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1944.
5. Gaston Jeze – Les Contrats Administratifs, 4 vol., Ed. Girard,
Paris,1927.
6. Petre Strihan – Contractele administrative în dreptul român.
Contribuţiuni la o teorie generală, Tipografia Curierul judiciar,
Buc., 1946.
7. Petre Strihan – “Contractele administrative sub unghiul
competenţei secţiunilor Înaltei Curţi de Casaţie”, Curierul
Judiciar, nr. 16/1936.
8. Jean H.Vermeulen – Evoluţia Dreptului Administrativ Român,
Institutul de Arte Grafice Vremea, Buc. 1943.
9. Jean H. Vermeulen – Contractul de concesiune de serviciu
public, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1930.
10. Alex Cerban – “Variaţiuni jurisprudenţiale cu privire la
caracterul nulităţii actelor de gestiune ilegale”, Curierul
Judiciar, nr. 12/1936.
11. C. G. Zotta – Cod de şedinţă, Ed. Cugetarea, Buc. 1938.

Content

© University of Bucharest 2002. All rights reserved.

No part of this text may be reproduced in any form without written
permission of the University of Bucharest, except for short
quotations with the indication of the website address and the web
page.
Comments to:Nicolae Zărnescu
Last update: November 2002
Text editor&Web design: Raluca OVAC