Cuprins

Introducere……………………….………………………………………………....…...pag .2
Cap. 1 Procedee de întrerupere a procesului de ardere……………………………….…pag. 3
1.1 Răcirea zonei de ardere……………………………………………….….……….....pag. 3
1.1 Izolarea materialelor si subtanțelor combustibile de aerul atmosferic…..….....pag. 4
1.2 Reducerea conţinutului minim de oxigen…………………...……………..… pag. 5
1.3 Introducerea de inhibitori in spațiile in care se produc reacţii de ardere…..…pag. 5
1.4 Folosirea substanţelor explozive………………………..…………………..…pag. 6
1.5 Reducerea temperaturii substanţelor aprinse prin amestecarea maselor de lichid
aprinse…………….…………………………………………………………….....pag. 6
1.6 Îndepărtarea substanţelor combustibile din zona de ardere…………...……....pag. 7
Cap. 2 Concluzii……………………………………………………………………......pag. 7
Bibliografie…………………………...……………………………………………..…..pag. 9

1
 Introducere

Incendiul este o ardere, deci o reacţie de oxidare rapida a unei substanţe in

prezența oxigenului atmosferic, cu dezvoltare de căldura, si in general, însoţită
de lumina. Totuşi se cunosc substanţe care ard făra prezența oxigenului din aer,
ca de exemplu acetilena comprimata, clorura de azot, precum si alte substanţe
compuse. Astfel de substanţe, in anumite condiţii, pot sa explodeze cu degajare
de căldura si apariţie de flăcări. Astfel, arderea poate fi nu numai rezultatul unei
asocieri, ci si al unei disocieri. Hidrogenul si o parte din metale pot arde si in
alte medii decât aerul. De exemplu hidrogenul poate arde in atmosfera de clor,
cuprul in valori de sulf, magneziul in bioxid de carbon etc.
Procesul de ardere este posibil numai in următoarele condiţii:
 Existența substanţelor sau materialelor combustibile;
 Prezența substanţelor care întreţin arderea (oxigen, substanţe care
cedează oxigen);
 Realizarea temperaturii de aprindere.
În studiul teoretic al incendiilor, se consideră următoarele principii ale arderii :
‐ Pentru a avea loc un proces de ardere este necesară prezența unui material
combustibil, a comburantului ( sau agent de oxidare ) şi a sursei de aprindere;
‐ Materialul combustibil trebuie să fie încălzit până la temperatura de aprindere
spontană ( sau aprindere ) pentru ca să ardă sau să susțină propagarea flăcării;
‐ Arderea ulterioară a combustibilului este determinată de căldura disipată de
flăcări către procesul de piroliză sau vaporizarea combustibilului;
‐ Arderea va continua până când:
a) materialul combustibil este consumat;
b) concentrația comburantului devine mai mică decât minimul necesar pentru a
susține arderea;
c) pierderile de căldură sunt atât de mari încât nu se mai asigură căldura necesa-
ră pentru piroliza în continuare a materialului combustibil;
d) flăcările sunt inhibate chimic sau suficient răcite pentru a împiedica desfăşu-
rarea reacțiilor în continuare.
Arderea substanţelor și materialelor combustibile are loc numai in faza gazoasa;
deci materialele combustibile solide înainte de a arde se gazifica. Cel mai impor-
tant efect fizic produs in urma arderii este temperatura, care creste pe masura ce
arderea se intensifica.
În incendii, majoritatea covârșitoare a materialelor care ard sunt solide. Spre
deosebire de gaze şi lichide unde arderea are loc întotdeauna sub formă de
flacără, arderea solidelor este complexă, putând fi diferențiate mai multe cazuri:
 solide care prin încălzire emit vapori;
 solide care ard în stare solidă (ardere difuzivă în mediu cu deficit de aer);
 solide care prezintă simultan cele două moduri de combustie.

2
 Cap. 1 Procedee de întrerupere a procesului de ardere

Prin procedeu de întrerupere a procesului de ardere se înţelege un proces

fizic sau chimic aplicat printr-o serie de acţiuni succesive, care trebuie să se fi-
nalizeze prin încetarea arderii.
Până in prezent se cunosc 7 procedee de întrerupere a procesului de ardere:

1.1 Răcirea zonei de ardere

Răcirea zonei de ardere se realizează prin introducerea unor substanţe cu o

temperatura mai joasa si cu căldura specifica mai mare, astfel incât sa preia o
parte din căldura necesara continuării procesului de ardere. Drept urmare, viteza
de ardere se micşorează, iar cantitatea de căldura degajata se reduce in mod sim-
țitor. Pentru realizarea acestui procedeu se folosesc acele mijloace care prezintă
proprietăți importante de absorbţie a căldurii de pe suprafaţa incendiata sau in-
călzită, sau fac posibila amestecarea straturilor calde de lichid cu cele incă nein-
călzite. Procedeul de preluare a căldurii depinde de natura si particularităţile
arderii. La o ardere eterogena (materialele ce se găsesc in stare de incandescen-
tă), agentul de stingere preia căldura din întreaga zona de ardere, deci temperatu-
ra trebuie sa scadă chiar și sub cea de aprindere. In cazul unei arderi omogene
(cu flacără), posibilitatea prelucrării căldurii depinde de natura si starea substan-
ței combustibile. Daca arde un gaz este aproape imposibil ca agentul de stingere
folosit sa poată prelua căldura in urma arderii substanței combustibile respective
si din zona de ardere. La arderea materialelor solide si a substanţelor combusti-
bile stratul de la suprafaţa se încălzește pana la o temperatura care depășește
temperatura de aprindere. De exemplu, la materialele combustibile solide tempe-
ratura stratului de la suprafaţa ajunge la 500 – 600 ̊C, iar la lichide 200 – 300 ̊C.
Pentru ca la aceste materiale si substanţe sa se întrerupă procesul de ardere este
necesar ca temperatura stratului de la suprafaţa să ajungă, in urma acţionarii cu
agenţii stingători sub temperatura de aprindere.
Practic acest lucru se realizează prin preluarea căldurii degajate si existente in
stratul de la suprafaţă, atât la corpurile solide, cat si la lichide, cu excepţia lichi-
delor cu temperatura de inflamabilitate foarte scăzuta. Acest lucru se poate pro-
duce numai in urma contactului direct al agentului de răcire cu stratul de la su-
prafața al materialului sau substanţei combustibile. Eficienta stingerii incendiilor
folosind acest procedeu depinde de suprafaţa de contact, de diferenţa intre tem-
peratura stratului si a agentului de răcire, de căldura lui specifica (capacitatea de
a absorbi căldura), precum si de debitul cu care se refulează asupra materialului
sau a substanţei combustibile aprinse. Agenţii de stingere cu cea mai buna acți-
une de răcire sunt: apa; bioxidul de carbon refulat sub forma de zăpada carbo-
nică; zăpada, atunci când lipseşte apa; lichidele combustibile, in anumite condi-
ții, insăși ele pot juca rolul unor agenţi de răcire.

3
 1. 2 Izolarea materialelor și substanțelor combustibile de aerul
atmosferic.

Principiul acestui procedeu constă in izolarea materialului care arde de

aerul atmosferic, folosind mijloace adecvate sau în oprirea accesului aerului si a
gazelor combustibile in spațiile in care s-au produs incendiile. Metoda de oprire
a accesului produselor gazoase combustibile in zona de ardere este indicat a se
folosi la stingerea incendiilor de lichide combustibile, precum si in unele situaţii
de ardere a substanţelor si materialelor solide. Izolarea focarelor printr-un agent
de stingere adecvat se realizează prin aşezarea acestuia la partea de jos a flăcări-
lor acţiunea având drept urmare micşorarea cantităţii de formare a gazelor com-
bustibile, sau încetarea degajării acestora, deci procesul de ardere se întrerupe.
Stratul izolant de pe suprafaţa unei substanţe care arde întrerupe transferul de
căldura prin radiaţii si răcește stratul de la suprafaţă. Mijloacele cele mai utili-
zate pentru răcirea stratului de la suprafaţa substanţelor și materialelor care ard
sunt spuma, pulberile stingătoare, prelatele de azbest si paturile umezite. La
începuturile de incendiu se pot folosi prelate sau un strat de material fiabil in-
combustibil (nisip, pământ etc.). Arderea gazelor, vaporilor și lichidelor care ies
prin deschideri mici (conducte, rezervoare) pot fi oprite cu ajutorul plasturilor,
cepurilor etc. (pâsla, prelate, panouri de lemn izolate cu pâsla etc.). În ultima
perioadă de timp izolarea incendiilor si oprirea accesului aerului pentru întreru-
perea procesului de ardere se realizează prin umplerea spatiilor incendiate cu
spuma cu coeficient mare de înfoiere (spuma expandata). Accesul aerului si
gazelor combustibile in zone de ardere se poate întreruperea prin închiderea
golurilor din elementele constructive (ferestre, uşi, canale de ventilaţie etc.).
Datorita acestei masuri, fumul se acumulează in interiorul unui spaţiu in care nu
pătrunde aer. In acest caz arderea continua, procentul de oxigen scade simţitor,
intensitatea arderii se reduce devenind din ce in ce mai incompleta, crescând
conţinutul de oxid de carbon de diferite produse de ardere. Eficiența acestei
metode depinde de gradul de ermetizare a volumelor încăperilor, menţionând ca
ea poate fi aplicata la ventilarea spatiilor incendiate numai in încăperi cu capa-
cităti reduse si in care sa nu existe materii oxidante, care pot arde si in situaţia
lipsei de oxigen, cum ar fi de exemplu bumbacul aflat in depozite sau in maga-
ziile navelor. In anumite condiţii, la deschiderea încăperilor ermetizate se poate
produce inflamarea produselor de ardere, urmata de propagarea intensa a incen-
diului. Din cele relatate pana acum, acest procedeu nu prea este eficace, el pu-
tând fi practicat in cazuri deosebite sau ca un procedeu auxiliar.

4
 1.3 Reducerea conţinutului minim de oxigen.

În substanţele gazoase, in amestecul de vapori-aer sau in aerul care parti-

cipă la ardere se introduc substanţe care nu întreţin arderea. Drept consecinţa
viteza reacţiei se micşorează și procesul de ardere se întrerupe, ca urmare fireas-
că a încetării degajării de căldura. Diluarea conţinutului de aer se poate realiza
cu eficacitate numai in încăperi relativ închise (magazii de nave, camere de
uscare etc.) și la arderea unor lichide combustibile pe o suprafaţă redusa in cazul
accesului liber al aerului. Procesul de ardere încetează ca urmare a micşorării
conţinutului de oxigen in aer, in zona de ardere. La un conţinut in jur de 15%
oxigen in aer arderea încetează. Diluarea produselor gazoase de ardere existente
in zona de ardere, duce la micşorarea vitezei de reacţie, la mărimea volumului
zonei de oxidare, scăderea intensităţii de ardere a substanţelor combustibile pe
unitatea de suprafaţa a incendiului și scăderea temperaturii de ardere. Reducerea
vitezei de ardere este influenţata apreciabil de căldura specifica și de conductibi-
litatea termica a mijloacelor de diluare. Cu cât este mai mare căldura lor specifi-
că și mai redusă conductibilitatea termică, cu atât este mai redusa concentraţia
necesara pentru stingere. Prin concentraţia de stingere se înţelege conţinutul de
procente la volum de substanţă stingătoare introdusă in spaţiul cu aer, necesar
pentru întreruperea procesului de ardere. Mijloacele de diluare cele mai
întrebuinţate sunt: bioxidul de carbon; aburul; azotul; apa pulverizată fin.

1.4 Introducerea de inhibitori in spațiile in care se produc reacţii de

ardere.

Acest procedeu se bazează pe capacitatea unor substanţe deosebit de

active, denumite inhibitori, care introduse intr-un sistem de reacţie, au propri-
etatea de a încetini sau opri reacţia. Dintre mijloacele de stingere prin inhibiţie
chimica fac parte hidrocarburile halogenate, care sunt deosebit de active, influ-
entând in mod considerabil mersul reacţiei de ardere. In urma arderii se formea-
ză produse intermediare, unele dintre ele constituind centri activi ai reacţiilor in
lanţ. Primul centru activ format duce la apariţia unui alt centru, care la rândul
sau generează pe cel următor. Astfel se formează reacţia in lanţ care poate fi de-
ranjată prin eliminarea centrilor activi, tocmai datorita acţiunii hidrocarburilor
halogenate. După ultimele ipoteze, prezenta hidrocarburilor halogenate in zona
de ardere nu reclama o scădere apreciabila a concentraţiei de oxigen pentru
întreruperea procesului de ardere. De exemplu, pentru întreruperea procesului de
ardere prin introducerea azotului in spaţiul incendiat, este necesar ca aerul sa nu
conțină mai mult de 14% O, iar la folosirea hidrocarburilor halogenate aceasta
concentratie poate fi de 20,6 %. În timp ce bioxidul de carbon, azotul si aburul
folosit la stingerea incendiilor, după încetarea arderii părăsesc zona de ardere, in
aceeaşi forma, împreună cu produsele arderii, hidrocarburile halogenate ies din
5
zona de ardere după încetarea arderii, parţial sub forma unor noi produse.
Mijloacele de inhibiţie chimica au punctul de fierbere coborât, stabilitatea ter-
mică scăzuta, iar radicalii formaţi in urma încălzirii trec cu uşurinţa in stare
gazoasa. La stingerea incendiilor se folosesc hidrocarburi halogenate care nu au
proprietăți toxice prea mari, cum ar fi de exemplu, bromura de etil, bromura de
metilen si tetraflorura de dibrometan.

1.5 Folosirea substanţelor explozive

Pentru stingerea unor categorii de incendii cum sunt cele de păduri, in

special de coronament care se dezvolta cu violență, cele de sonde in erupţie, sau
la rezolvarea unor situaţii deosebite, se poate aplica procedeul utilizării subs-
tanțelor explozive. In urma utilizării acestui procedeu care se formează o unda
de șoc care exercită un puternic efect mecanic in zona de ardere asupra mate-
rialelor și substanţelor combustibile. Prin distrugerea sau împrăștierea elemen-
telor existente in zona de ardere se poate întrerupe procesul de ardere.

1.6 Reducerea temperaturii substanţelor aprinse prin amestecarea

maselor de lichid aprinse

Din momentul in care combustibilul lichid se aprinde, temperatura pe

suprafaţa lui creste si după un anumit timp devine egala cu punctul de fierbere.
Astfel, la începutul arderii in apropierea suprafeţei libere a combustibilului se
formează un strat încălzit, de grosime mica, nedepăşind câțiva centimetri. In
straturile de adâncime lichidul combustibil rămâne rece. Procedeul de stingere
prin amestecare poate fi realizat in primele momente ale arderii. Procesul de
stingere a incendiilor de lichide combustibile prin procedeul amintit se caracte-
rizează printr-o strânsa legătura intre factorii termici si hidrodinamici.
Transmiterea si echivalarea temperaturii in straturile de lichid se produce dato-
rită amestecării straturilor de combustibil provocate fie prin circulaţia aceluiaşi
lichid, fie cu ajutorul aerului sau a gazelor inerte introduse pe la fundul rezer-
voarelor. La introducerea aerului sub stratul de lichid in acesta apar curenţi a
căror intensitate este determinata de dimensiunile geometrice ale sistemului, de
debitul de aer sau de gaz inert, precum si de proprietăţile fizice ale lichidului.
Caracterul mișcării depinde de înălțimea stratului de lichid si de diametrul
rezervorului. Daca înălţimea stratului este mica, in raport cu diametrul rezer-
vorului, mişcarea are loc in limitele unei singure zone turbulente. Lichidul se
ridica in partea centrala si coboară in apropierea pereţilor rezervorului. Datorita
mișcării, straturile reci se amesteca cu stratul superior încălzit, a cărei tempe-
ratură scade foarte mult. Odată cu scăderea temperaturii lichidului se reduce si
viteza de evaporare și deci intensitatea de ardere. În momentul in care, datorita
amestecării, in fiecare punct al suprafeţei libere temperatura devine mai mica
decât temperatura de aprindere, procesul de ardere se opreşte complet, iar

6
incendiul se stinge. Acest procedeu de stingere necesita instalaţie specială si o
pregătire amănunţita.

1.7 Îndepărtarea substanţelor combustibile din zona de ardere

Acest procedeu se foloseşte, de obicei, la incendii de acoperişuri si plan-

șee combustibile, la grupurile de clădiri combustibile, la depozite de material
lemnos, la incendii de păduri etc. Prin îndepărtarea substanţelor combustibile
care vin în contact cu zonele de ardere, propagarea incendiului poate fi oprită. În
unele situaţii, pentru întreruperea procesului de ardere se pot folosi mai multe
din procedeele descrise anterior; la o combinare a acestora însă unul dintre ele
este principal și hotărâtor in acţiunea de intervenţie pentru stingerea incendiilor.

Cap. 2 Concluzii

Fiecare din procedeele enumerate poate sa fie folosit la întreruperea, in

general, a procesului de ardere a substanţelor si materialelor combustibile,
indiferent de starea de agregare in care se afla: solida, lichida sau gazoasa.
Alegerea unuia sau altuia dintre procedee depinde de natura, situaţia si
proporţiile incendiului, de proprietăţile substanţelor care ard, de calitatea
agentilor de stingere, de mijloacele si personalul care participa la stingere, de
gradul de instruire al acestuia, de condiţiile meteorologice, precum si de alte
cauze. De exemplu, pentru stingerea incendiilor izbucnite in aer liber, cum ar fi
cele de depozite de materiale combustibile se utilizează procedeul de răcire a
zonei de ardere, la stingerea incendiilor de lichide combustibile in rezervoare
procedeul de izolare a acestora de aerul atmosferic. Procedeele de reducere a
concentraţiei de oxigen ori de inhibiţie chimica se folosesc, de obicei, la
stingerea incendiilor de proporţii reduse. In practica acţiunilor de intervenţie
pentru stingerea incendiilor cel mai frecvent se folosesc procedeele de răcire a
zonei de ardere si de izolare a substanţelor si materialelor combustibile de aerul
atmosferic. Orice procedeu prezintă unele particularități in mecanismul de
întrerupere a procesului de ardere. Fiecare procedeu de întrerupere a procesului
de ardere se poate realiza prin mijloace diferite. De exemplu, pentru procedeul
de întrerupere a procesului de ardere prin răcirea substanţelor si materialelor
care ard se folosesc mijloace care au priorități evidente de absorbţie a căldurii de
pe suprafeţele încălzite sau de a amesteca straturile încălzite de lichid si reaprins
cu cele încă neîncălzite. Pentru izolarea substanţelor și materialelor combustibile
de aerul atmosferic se practică acoperirea cu un strat izolant a suprafeţei
incendiate cu scopul de a opri ieşirea produselor gazoase combustibile in zona
de ardere. La ora actuală tendinţa este de micşorare a consumului de apă la
intervenţie, precum şi de mărire a domeniului de folosire a acesteia (la cât mai
7
multe tipuri de focare), prin pulverizarea ei la dimensiuni ale particulelor ce vor
asigura acelaşi efect de stingere ca şi substanţele speciale necesare în diverse
cazuri.
Din punct de vedere al substanţelor de stingere, apa este substanţa de
stingere cea mai ieftină, uşor de procurat şi cu o capacitate de răcire
considerabilă, fiind cea mai utilizată în caz de incendiu la ora actuală. Există şi o
serie de proprietăţi ale apei care îi limitează domeniul de utilizare: densitate
relativ mare; bună conducătoare de electricitate; reacţionează cu serie de
substanţe chimice, care generează după caz hidrogen sau oxigen; la temperaturi
joase, reacţionează cu unele metale (sodiu, potasiu) cu degajare de căldură (până
la 600ºC) şi în unele cazuri cu degajare de hidrogen; reacţionează cu carbura de
calciu degajând prin reacţie căldură şi acetilenă.
În caz de incendiu apa se poate folosi sub formă de jet compact, jet pulverizat,
ceaţă de apă şi abur. Acţiunea de răcire a zonei de ardere se datorează faptului
că, apa are o mare capacitate de absorbţie a căldurii raportată la căldura specifică
şi căldura latentă de vaporizare. Efectul principal al apei la stingerea incendiului
îl constituie răcirea materialului care arde. Ea vine în contact cu materialul
aprins absoarbe căldura, se transformă în vapori şi prin saturarea spaţiului
înconjurător, limitează accesul aerului spre focarul incendiului. Aceste calităţi o
fac să fie deosebit de utilă la stingerea incendiilor de materiale solide
combustibile (clasa de incendii A).
Conform standardului SR EN 2/1995 sunt definite 4 clase de incendiu funcţie de
materialele care ard, şi anume:
􀂾 Clasa A incendii de materiale solide, în general de natură organică, a căror
ardere are loc, în mod normal, cu formare de jar;
􀂾 Clasa B: incendii de lichide sau solide lichefiate;
􀂾 Clasa C: incendii de gaze;
􀂾 Clasa D: incendii de metale.
De asemenea, apa mai poate fi folosită la crearea unei atmosfere inerte,
atunci când poate fi pulverizată de 1700 ori mai mult decât volumul ei în stare
lichidă, deplasând astfel aerul şi vaporii inflamabili în zone depărtate de zona de
ardere. Chiar şi acolo unde apa nu poate stinge singură complet un incendiu se
foloseştea adesea împreună cu alte substanţe stingătoare, cum ar fi, de exemplu,
pulberile stingătoare sau lichidele vaporizatoare, pentru realizarea unei stingeri
complete şi într-un timp scurt. În această situaţie apa reduce arderea cu flacără şi
răceşte mediul ambiant, în timp ce cealaltă substanţă stingătoare continuă să
realizeze stingerea completă.

8
 Bibliografie

1. Stingerea incendiilor – Pompiliu Bălulescu, Editura tehnică, Bucureşti, 1981;

2. STAS 12260/1990 – Instalaţii de stingere a incendiilor.
3. Enciu V.,Pavel D.- Utilizarea apei pulverizate în stingerea incendiilor, Calitatea
materialelor.