31.05.

2019
Focșani, Vrancea
Dragă bunicule,
Ce mai faci? Cum mai ești? Recent priveam câteva poze cu noi,
de cand eram eu mică, și am început să plâng. Am realizat cât de greu
îmi este să nu te mai am langă mine. În fiecare vară revin acolo unde am
copilărit, dar știu că nimic nu va mai fi la fel. Toata bucuria ce o
simțeam când ajungeam la tine, toată tristețea ce o lăsam când te
paraseam pe tine, pe ,,mamaie” și pe restul familiei nu mai există.
De fiecare dată când ajung în orașul copilăriei mele, trec și pe la
mormantul tău. Îl privesc mereu ore în șir, având mintea goală. Nici
măcar un gând nu-mi trece prin cap cât stau pe marginea locului de veci.
Îmi trec degetele peste pâmăntul negricios, peste marmura ce are gravat
numele tău si peste candelele aprinse în amintirea ta.
Îmi este dor de tine. Îmi este dor de părul tău cărunt și de ochii
tăi ce blânzi care mă certau mereu când greseam. Îmi e dor de mâinile
tale răbdătoare care îmi legau șireturiile atunci când eram prea
incăpățânată ca să mă descurc singură. Îmi e dor de glasul tău care mă
trezea dimineața pentru a mă chema la o cană de ceai.
Sper că ești mândru de mine, de acolo de sus. Sper că te fac
fericit, chiar dacă nu ești alături fizic de mine, ci doar prin gând.
Te iubesc și te voi iubi mereu.
Cu drag,
A ta nepoată, Laura.