Unitatea de învăţare U6.

Creşterea fiabilităţii sistemelor tehnologice

Cuprins

U6.1. Introducere ................................................................................................................ 53

U6.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................................................................. 53
U6.3. Măsuri pentru creşterea fiabilităţii la proiectare........................................................ 54
U6.4. Măsuri pentru creşterea fiabilităţii la fabricare ......................................................... 58
U6.5. Măsuri pentru creşterea fiabilităţii la exploatare ...................................................... 59
U6.6. Rezumat .................................................................................................................... 63
U6.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ............................................................................... 63

U6.1. Introducere
Având în vedere tendinţa continuă de creştere a complexităţii sistemelor
tehnologice şi a exigenţelor privind precizia de prelucrare, în prezent se manifestă
o cerinţă accentuată de ridicare a nivelului de fiabilitate a acestora.
Măsurile pentru creşterea fiabilităţii sistemelor tehnologice pot fi luate în
trei etape: la proiectare, în fabricaţie şi în exploatare. Între diferitele metode de
creştere a siguranţei există legături şi dependenţe reciproce.

U6.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Această unitate de învăţare îşi propune să prezinte principalele măsuri
pentru creşterea fiabilităţii sistemelor tehnologice.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
descrie modalităţile de creştere a fiabilităţii în faza de proiectare;
prezinte principalele măsuri care pot fi luate în fabricaţie pentru
creşterea fiabilităţii sistemelor;
specifice măsurile necesare în timpul exploatării sistemelor tehnologice
pentru asigurarea şi menţinerea siguranţei maşinilor existente.

Durata de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

În foarte multe situaţii costul exploatării dispozitivelor tehnice depăşeşte cu mult costul
proiectării şi fabricării lor. De aceea, este mai avantajos să se îndrepte eforturile principale
către crearea unor dispozitive sigure decât spre menţinerea capacităţii de funcţionare a

53
aparaturii insuficient de fiabile, deja fabricată. Totuşi, şi în domeniul exploatării pot fi luate
măsuri foarte importante pentru ridicarea siguranţei în funcţionare a dispozitivelor tehnice, iar
o parte din măsurile pentru ridicarea fiabilităţii sistemelor la proiectarea şi fabricarea lor, se
pot realiza numai pe baza datelor din exploatare.
Măsurile pentru creşterea fiabilităţii sistemelor tehnologice pot fi luate în trei etape: la
proiectare, în fabricaţie şi în exploatare. Între diferitele metode de creştere a siguranţei există
legături şi dependenţe reciproce.

U6.3. Măsuri pentru creşterea fiabilităţii la proiectare

La proiectare se poate obţine creşterea fiabilităţii sistemelor tehnologice prin
optimizarea schemelor şi prin măsuri constructive.
Optimizarea schemelor reuneşte măsurile de creşterea siguranţei prin perfecţionarea
schemelor de principiu.
Exemple
Când proiectantul trece la proiectarea unei maşini-unelte este adesea obligat
să folosească acele piese pe care i le poate furniza industria la momentul
respectiv; apoi, datorită existenţei unor factori limitativi (greutate, volum, cost
etc.), el este, uneori, forţat să folosească elemente care nu sunt cele mai fiabile.
De aceea, căutarea procedeelor de obţinere a unor sisteme sigure din elemente
nesigure este una din cele mai importante probleme ale teoriei fiabilităţii.

Metodele de optimizare a schemelor, spre deosebire de marea majoritate a altor metode

de mărire a nivelului de fiabilitate, nu necesită măsuri tehnico-organizatorice însemnate sau
restructurarea producţiei, ci realizează în timp scurt sporirea siguranţei în funcţionare.
Determinarea fiabilităţii în faza de proiectare se bazează pe adoptarea legii
exponenţiale de distribuţie atât pentru întregul sistem cât şi pentru fiecare subansamblu în
parte. Această aproximare este acceptabilă deoarece în această etapa cunoştinţele despre
sistem sunt insuficiente pentru a alege alte distribuţii şi este firesc să se opteze pentru o lege
care să simplifice calculele de previzionare a nivelului de fiabilitate al sistemul proiectat.

Exemple
La o exploatare raţională a maşinilor-unelte, cu aplicarea unei politici
adecvate de mentenanţă preventivă, se poate spera la menţinerea intensităţii de
defectare la un nivel constant (caracteristic distribuţiei exponenţiale).

54
 Este indicat să se efectueze în faza de proiectare o analiză a soluţiilor posibile pe baza
schemelor fiabilistice şi, din mai multe variante, să se aleagă varianta care, asigurând aceleaşi
condiţii funcţionale, conduce la fiabilitatea cea mai ridicată.
Se pot distinge patru direcţii de perfecţionare a schemelor:
crearea unor scheme cât mai simple, aceasta fiind metoda cea mai importantă şi
cea mai dificilă la proiectarea sistemelor de orice fel. Este mult mai simplu să se creeze un
sistem complex decât unul simplu care îndeplineşte aceleaşi sarcini. Simplitatea soluţiei
depinde de erudiţia, talentul şi experienţa proiectantului. Importanţa metodei este determinată
de faptul că una din cauzele micşorării nivelului de fiabilitate este complexitatea tot mai mare
a sistemelor tehnologice actuale. Reducerea complexităţii schemei este singura modalitate
prin care creşterea fiabilităţii este însoţită de reducerea greutăţii şi volumului sistemului. Este
vorba, evident, de o reducere raţională a numărului de elemente, nu în detrimentul
caracteristicilor sistemului proiectat.
crearea schemelor cu consecinţe limitate ale defecţiunilor; după cum se ştie,
defecţiunile din sisteme se pot clasifica în defecţiuni cu şi fără consecinţe periculoase. Este de
dorit să se alcătuiască astfel de scheme astfel încât să se excludă posibilitatea apariţiei unor
defecţiuni catastrofale. Este necesar să se micşoreze importanţa unor defecţiuni şi nu numai
probabilitatea apariţiei acestora. În acest sens, un exemplu îl constituie utilizarea cuplajelor de
siguranţă în schemele maşinilor.
rezervarea (redundanţa) constituie una din metodele cele mai eficiente şi de cea
mai mare perspectivă pentru alcătuirea unor scheme cu fiabilitate ridicată. Rezervarea este
larg răspândită în natura vie, iar în ultimul timp se încearcă tot mai frecvent realizarea unor
analogii între organisme vii şi maşini, în scopul determinării unor soluţii optime ale
schemelor. Prin rezervare se pot crea sisteme foarte sigure, dar posibilităţile de utilizare a
acestei metode sunt limitate deseori de greutate, volum şi preţ, care cresc la folosirea
elementelor redundante. Odată cu extinderea elementelor de dimensiuni mici şi a pieselor
ultraminiaturizate se deschide o nouă perspectivă folosirii rezervării.
Prin rezervare în timp se înţelege efectuarea unor operaţii (de calcul de exemplu) de mai
multe ori, compararea lor şi apoi luarea unor decizii. Prin rezervare în putere se înţelege
utilizarea unor componente de puteri mai mari decât cele necesare (sau a unor capacităţi de
calcul mai mari). Se cuvine să facem o oarecare sistematizare asupra rezervării în număr de
elemente. Există diferite sisteme cu rezervare care se deosebesc prin reacţia la apariţia
defecţiunii unui element. Din acest punct de vedere se disting rezerve active şi rezerve pasive.

55
În cazul rezervării active, sistemul se proiectează astfel încât la apariţia unei defecţiuni
sistemul îşi restabileşte singur capacitatea de funcţionare.

Ce este indicat să se efectueze în faza de proiectare, astfel încât, asigurând

aceleaşi condiţii funcţionale să obţinem o fiabilitatea mai ridicată?

Rezerva activă poate fi încărcată, caz în care elementele de bază şi de rezervă se află în
aceleaşi condiţii de funcţionare, semiîncărcată, caz în care rezerva se află în condiţii uşurate
de funcţionare şi neîncărcată, caz în care elementul de rezervă intră în funcţiune abia în
momentul defectării elementului de bază. Rezerva neîncărcată este de fapt rezervă pasivă şi
necesită un timp oarecare de intrare în funcţiune. Rezervele se pot utiliza în diferite scheme de
rezervare, şi anume:
rezervare autonomă - care constă în utilizarea mai multor sisteme independente
care îndeplinesc aceeaşi sarcină, fiecare având intrare şi ieşire proprie şi surse de alimentare
separate.
rezervare generală - care constă în rezervarea întregului sistem, mai puţin
blocurile de intrare şi de ieşire.
rezervare separată - care constă în rezervarea unor subansambluri ale sistemului.
rezervare unitară - care constă în existenţa unor elemente prefabricate, ca în cazul
construcţiilor tipizate.
rezervare alunecătoare - se utilizează în sistemele cu elemente identice, şi constă
în existenţa unui număr redus de rezerve care pot înlocui oricare element defect.
rezervare cu schemă selectivă - care constă în compararea semnalelor de la ieşirea
mai multor elemente conectate în paralel, şi luarea deciziei de bună funcţionare dacă
majoritatea semnalelor coincid. Schemele selective se utilizează cu reponderenţă în sistemele
informaţionale cu rezervă încărcată. În astfel de sisteme semnalele false provocate de diferite
defecţiuni sunt greu de depistat în special dacă acestea sunt de tip intermitent. În literatura de
specialitate procedeul se cunoaşte sub denumirea de procedeul comparării voturilor iar
organul de selecţie se mai numeşte organ majoritar.
crearea schemelor cu toleranţe largi de variaţie a sarcinilor asigură capacitatea
de funcţionare a sistemelor în diferite condiţii de exploatare. În timpul utilizării acestora,
asupra lor acţionează sarcini aleatoare şi există totdeauna o probabilitate oarecare de apariţie a
unor suprasarcini, or schemele la alcătuirea cărora s-au avut în vedere toleranţe largi de
variaţie a sarcinilor împiedică apariţia defecţiunilor tocmai în aceste cazuri. Pentru crearea

56
unor astfel de scheme este uneori necesar să se accepte mărirea numărului de elemente în
sistem sau supradimensionarea acestora.

Să ne reamintim...
Căutarea procedeelor de obţinere a unor sisteme sigure din elemente
nesigure este una din cele mai importante probleme ale teoriei fiabilităţii.

Dintre metodele constructive de creştere a fiabilităţii la proiectarea sistemelor amintim:

utilizarea unor elemente cu fiabilitate ridicată;
alegerea corectă a parametrilor elementelor;
crearea unui regim favorabil de funcţionare a elementelor;
adoptarea unor măsuri de facilitare a reparaţiilor;
folosirea unor elemente şi subansambluri tipizate.
Fiabilitatea unui element este determinată, în primul rând, de principiul său constructiv
(aici vom aminti necesitatea adoptării unor secţiuni şi forme de maximă rezistenţă, a evitării
concentratorilor de tensiuni, folosirea unor materiale de calitate corespunzătoare etc.). Este de
dorit ca elementul să se proiecteze special pentru sisteme concrete, luând în consideraţie
condiţii de utilizare determinate. Elementele trebuie să se folosească numai în regimurile
specificate în condiţiile tehnice precizate de producător. Ştiind că prin uşurarea solicitărilor
(termice, de vibraţii, de forţă etc.) intensitatea defectării elementelor scade simţitor,
proiectantul va trebui să caute să uşureze la maxim condiţiile de funcţionare a elementelor. La
estimarea condiţiilor de funcţionare trebuie acordată o atenţie deosebită proceselor tranzitorii
care au loc la conectare şi deconectare, deoarece suprasarcinile care apar cu aceste ocazii pot
fi una din cauzele fiabilităţii scăzute a sistemelor.
La proiectare trebuie să se ia în considerare variaţia parametrilor materialelor şi pieselor
în funcţie de timp (îmbătrânirea), nu numai în cazul subansamblurilor care funcţionează
continuu, ci şi pentru acelea cu funcţionare de scurtă durată, deoarece ele pot fi folosite după
o lungă stocare, în timpul căreia parametrii au putut fi afectaţi.

Exemple
La proiectarea maşinilor-unelte se pun bazele asigurării capacităţii de
reparare a acestora, ceea ce presupune luarea unor măsuri pentru facilitarea
reparaţiilor.

Procesul restabilirii sistemelor după defectare constă din două etape: determinarea
locului defecţiunii şi înlăturarea ei. Statistica arată că timpul de stagnare la reparaţie este,

57
pentru unele sisteme, în mare parte cheltuit pentru depistarea defecţiunii. Etapa a doua a
timpului de reparare se poate micşora prin construirea sistemelor pe principiul blocurilor -
subansambluri funcţionale. În cadrul acestui procedeu, sistemul se împarte în blocuri şi părţi
de schemă funcţională care se cuplează cinematic. La rândul lor, aceste blocuri sunt alcătuite
din subansambluri uşor demontabile, precum şi din etaje tipizate. În cazul acesta, reparaţia
constă în înlocuirea blocurilor sau subansamblurilor ieşite din funcţiune, ceea ce accelerează
procesul de punere în funcţiune a sistemului.

Exemple
Realizarea maşinilor-unelte din blocuri şi subansambluri este strâns legată
de modularizarea şi tipizarea sistemelor şi elementelor, care se efectuează pe baza
selecţionării variantelor celor mai sigure. Prin aceasta nu numai că se măreşte
fiabilitatea, dar scade şi costul maşinilor şi se simplifică producţia acestora.

Utilizarea elementelor tipizate şi standardizate în scheme ieftineşte procesul de

elaborare şi executare a sistemelor şi, de asemenea, uşurează exploatarea lor; este simplificată
în special aprovizionarea cu piese de schimb şi se micşorează costul reparaţiilor.

U6.4. Măsuri pentru creşterea fiabilităţii la fabricare

Defecţiunile din sisteme apar mai ales ca urmare a existenţei elementelor “slabe”, cu
vicii ascunse, deci una din cauzele principale ale apariţiei defecţiunilor constă în
neomogenitatea calităţii elementelor. De aceea, principalele măsuri care pot fi luate în
fabricaţie pentru creşterea fiabilităţii sistemelor vizează îmbunătăţirea omogenităţii producţiei.
Toate aceste măsuri pot fi incluse în următoarele grupe:
perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie ;
automatizarea producţiei;
rodajul elementelor şi sistemelor;
reglarea statistică a calităţii producţiei.
Perfecţionarea tehnologiei de fabricaţie în scopul obţinerii unei producţii omogene,
adică sigure, poate avea succes numai când ea cuprinde toate etapele procesului de fabricaţie,
de la obţinerea semifabricatelor până la asamblarea şi reglarea maşinilor, fiind necesară
respectarea riguroasă a disciplinei tehnologice. Trebuie să se acorde o mare atenţie stabilităţii
şi omogenităţii proprietăţilor materialelor, ca bază pentru asigurarea fiabilităţii elementelor
care vor fi realizate din ele. De asemenea, în procesul de montaj sau de reglare pot fi cauzate

58
deteriorări prin nerespectarea disciplinei tehnologice (de exemplu, loviri cu ciocanul, cu
şurubelniţa etc.), care după un timp oarecare pot produce defecţiuni (străpungerea izolaţiilor,
întreruperi etc.).

Ce vizează principalele măsuri care pot fi luate în fabricaţie pentru creşterea

fiabilităţii sistemelor?

De mare importanţă în perfecţionarea tehnologiei este complexul de măsuri care se pot

lua pentru mărirea atenţiei lucrătorilor, precum şi rolul condiţiilor de muncă (iluminat, linişte
etc.) şi al stării psihofiziologice a lucrătorilor.
Automatizarea proceselor tehnologice asigură un grad ridicat de omogenitate a
producţiei şi, prin urmare, o fiabilitate ridicată a sistemelor fabricate. Rodajul elementelor şi
sistemelor constituie, de asemenea. Un procedeu de mărire a omogenităţii producţiei prin
înlăturarea elementelor slabe. În afară de
rodajul normal, în condiţii apropiate de cele
ale funcţionării reale, se poate folosi rodajul
sever, la care timpul se reduce, dar se
complică problema alegerii regimului şi
duratei de rodaj (care trebuie să îndepărteze
complet elementele slabe fără să strice
calitatea elementelor normale).
Fig.6 1. Diagramă de control pentru Reglarea statistică a calităţii producţiei,
reglarea statistică a calităţii producţiei
denumită nu prea corect, control statistic de
calitate, măreşte considerabil omogenitatea producţiei. Instrumentul reglării statistice a
calităţii producţiei este fişa de control, alcătuită pe baza verificărilor periodice selective şi
constând din diagramele de control ce au în abscisă numărul lotului, iar în ordonată valorile
medii ale parametrului măsurat (fig.6.1). Amplasarea punctelor pe diagramele de control în
raport cu limitele toleranţei parametrului respectiv permite să se estimeze stabilitatea
procesului de producţie şi să se ia la timp măsurile corespunzătoare.

U6.5 Măsuri pentru creşterea fiabilităţii la exploatare

În timpul exploatării trebuie să se asigure menţinerea siguranţei maşinilor existente şi să
se colecteze datele necesare pentru elaborarea unor noi generaţii de maşini cu performanţe
superioare de fiabilitate. Pentru îndeplinirea acestor cerinţe se impun următoarele grupe de
măsuri:

59
 elaborarea metodelor ştiinţifice de exploatare - care cuprind procedeele
fundamentate ştiinţific de pregătire pentru lucru, de utilizare a maşinilor, de efectuare a
lucrărilor profilactice şi a reparaţiilor. Aspectul tehnologic al acestor măsuri este prezentat în
instrucţiunile de exploatare a maşinilor respective. Inspecţiile periodice şi reparaţiile
planificate profilactice reprezintă procedeele cele mai eficiente de menţinere a fiabilităţii
maşinilor în cursul exploatării lor;
utilizarea sistemelor la parametrii funcţionali prevăzuţi în documentaţia
tehnică;
ridicarea calificării lucrătorilor - această influenţează decisiv eficienţa măsurilor
luate la exploatare, mai ales când este vorba de maşini cu un grad înalt de complexitate;
colectarea datelor privind comportarea în exploatare a maşinilor – este
necesară pentru găsirea unor metode de creştere a fiabilităţii pentru generaţiile noi de maşini ,
dar şi pentru dimensionarea corectă a activităţii de service;
asigurarea transmiterii datelor din exploatare la proiectare prin forme
organizatorice care să asigure rapiditatea şi obiectivitatea informaţiei.
O abordare complexă a acestor probleme presupune redefinirea întregului domeniu de
activităţi şi introducerea noţiunii de terotehnică, ramură ştiinţifică destinată întreţinerii la un
nivel superior a utilajelor. In cadrul acesteia se analizează legătura între fiabilitate şi
mentenabilitate, stabilindu-se relaţii de calcul privind perioadele de intervenţie asupra
sistemelor mecanice aflate în exploatare.

Exemple
În fig.6.2. şi 6.3. se prezintă legătura între cheltuielile constructorului Cc ,
respectiv, beneficiarului Cb şi nivelul de fiabilitate al unei maşini-unelte. Luând în
consideraţie cheltuielile de proiectare şi fabricaţie CPF şi cheltuielile pentru
service CS, se determină valoarea optimă a fiabilităţii din punctul de vedere al
constructorului. Pornind de la cheltuielile de achiziţionare CAc şi cele pentru
utilizare CU, se determină valoarea optimă a fiabilităţii din punctul de vedere al
beneficiarului. Se impune stabilirea judicioasă a termenului de garanţie, o metodă
posibil de utilizat pentru aceasta fiind cea bazată pe calculul cuantilei timpului de
funcţionare, care este timpul în care un produs funcţionează cu o anumită
probabilitate.

60
 Fig.6.2. Cheltuielile constructorului Fig.6.3. Cheltuielile beneficiarului
funcţie de fiabilitate funcţie de fiabilitate

Ce reprezintă terotehnica?

Privitor la termenul de garanţie, acesta reprezintă un criteriu important de apreciere a

competitivităţii, iar stabilirea corectă a lui este legată de stăpânirea anumitor aspecte
economice. O valoare mare a termenului de garanţie determină o vânzare mai uşoară, dar dacă
această valoare nu este justificată, ea va implica cheltuieli mari din partea producătorului (un
service foarte dezvoltat, stocuri mari de piese de schimb, personal specializat etc.).
Dezavantaje la fel de mari, dar pentru beneficiar, rezultă în cazul unui termen de garanţie
redus.

Exemple
În continuare este prezentat un exemplu orientativ de corelare a termenului
de garanţie cu unul dintre parametrii importanţi de fiabilitate ai maşinilor –
unelte - timpul mediu de bună funcţionare Tm (sau MTBF). Pentru simplificare
se adoptă legea exponenţială, astfel că fiabilitatea maşinilor se exprimă:
R(t ) = e − λt = 1 − Q
sau, pentru t=tg ,
− λt g 1
e =
1− Q
de unde:
1 1 1
tg = ln = Tm ln
λ 1 − Qt 1− Q
Pentru un anumit termen de garanţie tg şi un procentaj cumulat de defectare

61
Q, rezultă:
tg
Tm =
1
ln
1− Q
Dacă se ia ca termen de garanţie pentru maşini-unelte o valoare uzuală tg =
1 an, valorile Tm care trebuie asigurate, în funcţie de procentajul cumulat de
defectare Q admis, sunt prezentate în tabelul 6.1.

Tabelul 6.1. Procentul cumulat de defectare

Procent cumulat de defectare Q [%]
Numar de
schimburi 10 20 30 40 50
1 25000 11350 7150 5000 3650
2 50000 22700 14300 10000 7250
3 75000 34000 21450 15000 10000

În figura 6.4 sunt arătate curbele

Tm (Q) pentru tg =1 an, trasate pe
baza datelor din tabelul de mai
sus. Se vede că valorile Tm
necesare în acest caz sunt foarte
mari, deci este necesară o
selecţie foarte riguroasă a tuturor
elementelor componente ale
Fig. 6.4. Graficele Tm pentru un an de subansamblurilor maşinilor şi o
garanţie
respectare strictă a disciplinei
tehnologice. Dacă, în ciuda tuturor măsurilor de asigurare a valorii propuse
pentru Tm , constructorul nu o poate realiza, va trebui să-şi dimensioneze
corespunzător sectorul service pentru executarea reparaţiilor în termenul de
garanţie.
O importanţă deosebită în asigurarea fiabilităţii maşinilor-unelte o prezintă
şi elaborarea metodologiei de recepţie de fiabilitate, problemă care în prezent nu
este reglementată. În privinţa fiabilităţii tehnologice, testele de recepţie existente
sunt neeconomice, datorită duratei foarte mari, având în vedere faptul că uzura
avansează lent în timp. Aprecierea fiabilităţii tehnologice se poate face pe baza

62
rezervei iniţiale de precizie şi a datelor iniţiale privind viteza de modificare a
preciziei, după ce s-a stabilit criteriul de calcul al fiabilităţii tehnologice.

U6.6. Rezumat
Măsurile pentru creşterea fiabilităţii sistemelor tehnologice pot fi luate în
trei etape: la proiectare, în fabricaţie şi în exploatare.
La proiectare se poate obţine creşterea fiabilităţii sistemelor tehnologice
prin optimizarea schemelor şi prin măsuri constructive.
Defecţiunile din sisteme apar mai ales ca urmare a existenţei elementelor
“slabe”, cu vicii ascunse, deci una din cauzele principale ale apariţiei
defecţiunilor constă în neomogenitatea calităţii elementelor. De aceea,
principalele măsuri care pot fi luate în fabricaţie pentru creşterea fiabilităţii
sistemelor vizează îmbunătăţirea omogenităţii producţiei.
În timpul exploatării trebuie să se asigure menţinerea siguranţei maşinilor
existente şi să se colecteze datele necesare pentru elaborarea unor noi generaţii
de maşini cu performanţe superioare de fiabilitate.

U6.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Dintre metodele constructive de creştere a fiabilităţii la proiectarea
sistemelor tehnologice, amintim:
a) automatizarea producţiei;
b) rodajul elementelor şi sistemelor;
c) utilizarea unor elemente cu fiabilitate ridicată.
2. Principalele măsuri care pot fi luate în fabricaţie pentru creşterea
fiabilităţii sistemelor vizează:
a) folosirea unor elemente şi subansambluri tipizate;
b) automatizarea producţiei;
c) alegerea corectă a parametrilor elementelor componente.
3. De ce posibilităţile de utilizare a redundanţei sunt limitate?
4. Cum se poate obţine creşterea fiabilităţii sistemelor tehnologice la
proiectarea acestora?
5. Cum se poate asigura capacitatea de funcţionare a sistemelor în diferite
condiţii de exploatare?

63