PSP-c7-c8

SISTEME DE FABRICAŢIE DESTINATE PRODUCŢEI

INDIVIDUALE. SISTEME FLEXIBILE DE FABRICAŢIE

Producţia individuală (PI) (sau de unicate) se caracterizează prin

faptul că este foarte diversificată, discontinuă, imprevizibilă, practic
nerepetabilă şi instabilă.

Structura şi funcţionarea sistemelor de fabricaţie destinate PI se

remarcă prin:

q producţie: instabilă, imprevizibilă, nerepetabilă;

q clienţi cunoscuţi prin comenzi ferme;
q tehnologii sub formă de fişă tehnologică
aproximativă;
q utilaje de fabricaţie : utilaje universale clasice şi
maşini-unelte CNC, centre de prelucrare şi chiar
echipamente specializate;
q SDV-uri universale şi foarte diverse;
q nivelul de calificare a operatorilor mediu şi înalt;
q echipa de mentenanţă cu nivel de calificare mediu,
echipă mică omogenă, se acceptă staţionări pe durate
mai lungi;
q controlul fabricaţiei manual, final la recepţia bucată
cu bucată a pieselor.

Flexibilitatea este capabilitatea sistemului de adaptare rapidă la

cererile pieţei, prin executarea de sarcini de producţie variabile în timp
scurt, cu cheltuieli şi modificări structurale minime şi funcţionare
profitabilă pe un interval lung de timp.
1. Indicatori de evaluare a flexibilităţii

Flexibilitatea poate fi evaluată prin mai mulţi indicatori, cei mai

importanţi fiind cei cinci de mai jos.

1. Flexibilitatea tehnologică, este raportul dintre numărul

sarcinilor elementare de fabricaţie pe care le poate executa sistemul şi
numărul de sarcini de fabricaţie posibil pentru o clasă de familie de
repere.

2. Flexibilitatea de manipulare, este raportul dintre numărul

traseelor de transport oferite de sistem şi numărul de trasee posibile şi
necesare pentru o familie de repere

3. Flexibilitatea structurală, este raportul dintre numărul

structurilor reconfigurabile pe care le realizează sistemul pentru
realizarea sarcinii de fabricaţie şi numărul configurărilor posibile
necesare execuţiei acesteia.

4. Flexibilitatea de adaptare, se exprimă prin relaţia:

Cad mat + Cad man

Fad =1- £1 (1)
I SFF

în care:
- Cad mat sunt cheltuielile materiale de adaptare;
- Cad man sunt cheltuielile de adaptare cu manopera;
- ISFF este investiţia totală în SFF.

5. Flexibilitatea de substituţie, reprezentată de capacitatea

sistemului de a se adapta refuzurilor în funcţionare şi de echilibrare a
sistemului prin preluarea sarcinilor de fabricaţie de către alte utilaje
tehnologice ale sistemului. Se calculează cu relaţia:
N
Fsbs = 1 - N UT £ 1 (2)
UT

åN
i =1
UT S i
în care:
- NUT este numărul de utilaje tehnologice din sistem;
- NUT S i este numărul de utilaje care pot realiza operaţia i
şi-l pot substitui pe utilajul i (se va lua în calcul inclusiv utilajul i).

Principalele etape ale producţiei sunt: analiza cererilor de ofertă

și elaborarea răspunsului la cereri, comanda fermă, proiectarea,
planificare, fabricaţie, livrare. Flexibilitatea are ca obiectiv principal
reducerea timpului total de răspuns al sistemului prin reducerea
fiecărui timp component.

Sistemul de fabricaţie care are nivele de flexibilitate apropiate de

1 se numeşte sistem flexibil de fabricaţie (SFF).

2. Componentele unui SFF

Un SFF se compune din trei componente de bază:

1. Posturi de lucru, care la rândul lor pot fi:

Ø de procesare materială (de prelucrare): maşini-unelte

CNC, centre de prelucrare, maşini universale cu comandă
manuală, maşini şi instalaţii specializate, prese, instalaţii de
sudare, cuptoare de tratament termic, echipamente
neconvenţionale (electroeroziune, electrochimie, laser, jet
de apă, etc);

Ø complementare: de control, paletizare, depaletizare,

prereglare scule, setare scule, spălare, uscare, marcare,
gresare, ş. a.

2. Sistemul de stocare şi manipulare materială (logistică

internă): subsistemul de transport, subsistemul de transfer, subsisteme
de încărcare-descărcare, subsistemul de stocare locală sau zonală,
depozitare (cele de depozitare având la rândul lor posturi de recepţie-
livrare);
 3. Subsistemul de conducere cu calculatorul: are funcţia de
planificare, programare, ordonanţare, monitorizare şi coordonare
asistată a activităţilor. El dispune de programe de tip CAD, CAM,
CAE, CAP şi ERP. În funcţie de efortul investiţional, un SFF poate
dispune de unul sau mai multe dintre grupele de pachete de programe
menţionate mai sus (nu sunt obligatorii toate).

O componentă adiţională a SFF este forţa de muncă (omul). În

conducerea producţiei omul are întotdeauna rolul principal. În
execuţie, activităţile tipic umane, în cazul în care nu se efectuează
automat, sunt: alimentarea cu semifabricate, evacuarea piesei finite,
schimbarea sculelor, şi dispozitivelor, reglarea maşinilor, prereglarea
sculelor, programarea CNC, gestiunea (schimbarea) programelor
CNC, gestiunea semifabricatelor şi a pieselor finite, repararea şi
întreţinerea maşinilor şi utilajelor, etc.

3. Tehnologia de grup şi SFF

Tehnologia de grup este conceptul de fabricaţie conform căruia

diferitele repere sunt grupate în clase, familii, variante,
tipodimensiuni, unităţi individuale, pe baza asemănărilor
(similarităţilor) morfoconstructive (forme geometrice şi dimensiuni
relativ apropiate) şi morfotehnologice (faze, operaţii tehnologice,
secvenţe şi procese tehnologice asemănătoare), în scopul eficientizării
procesării lor.
Aceasta vizează prelucrarea unei mari diversităţi tipologice şi
dimensionale de repere, pe acelaşi sistem de fabricaţie.

Familia de repere este mulţimea reperelor care au atribute

constructiv geometrice şi atribute de fabricaţie similare. Familia de
repere stă la baza determinării sarcinii de producţie generalizate,
care la rândul ei constituie fundamentul proiectării SFF.
Sarcina de fabricaţie, în general, este definită de următorii
parametrii:
 - diversitatea tipologică a produselor rezultate pe ieşirea
sistemului;
- volumul (planul) de producţie anual;
- procesele de fabricaţie utilizate ca metodă în sistem;
- tipul producţiei şi mărimea loturilor de fabricaţie;
- planuri de operaţii sau fişe tehnologice (detaliate sau
simplificate).

Conceptul de sarcina de producţie generalizată are sens în cazul

în care diversitatea tipologică este mare şi cu cerinţa de a putea fi
adăugate în timp şi alte variante alături de cele existente.

Reperul generalizat se obţine în două etape:

1. Configuraţia geometrică este dată de reuniunea suprafeţelor

elementare care compun toate reperele familiei. Aceasta însemnează
că un reper real se obţine din cel generalizat prin eliminarea unor
atribute geometrice.

R1 R2 R3 R generalizat

d1 d2 d3 dg

2. Dimensiunile fiecărei suprafeţe care compune reperul

generalizat se determină în mod similar cu determinarea dimensiunilor
reperului reprezentativ sau fictiv.

Considerând dg este dimensiunea reperului generalizat care se

doreşte a fi calculată pe baza dimensiunilor omoloage di ale celorlalte
repere p care se cer prin temă, să fie fabricate în respectiv Qi bucăţi pe
an, atunci dg se calculează cu relaţia:
p
å d i × Qi
d g = i =1p (3)
å Qi
i =1

Se constată că, deşi relaţia este similară, semnificaţia

parametrilor la determinarea dimensiunilor reperului generalizat este
alta faţă de produsul (reperul) reprezentativ sau fictiv.

Volumul producţiei este suma volumelor corespunzătore fiecărui

reper (pot fi serii mici, compuse din loturi mici, sau exemplare
individuale), pe o anumită perioadă de timp. Ulterior, în calculele de
dimensionare, timpul disponibil se va calcula corespunzător aceleaşi
perioade.

Faţă de sistemele organizate pentru producţia de serie, la care

fundamentul proiectării şi exploatării este lotul de fabricaţie, la SFF se
pot afla în fabricaţie, în acelaşi moment de timp, mai multe repere,
fiecare fabricat în cantităţi diferite, mergând până la unicat.

4. Proiectarea SFF

Proiectarea SFF este posibilă numai dacă în prealabil a fost

efectuată analiza produselor (reperelor) şi este determinată sarcina de
producţie generalizată care se cere a fi fabricată.

Pentru dimensionare se parcurg paşii următori:

1. Se determină fazele de execuţie ale reperului generalizat, şi

timpii normaţi pentru fiecare fază;
2. Se face gruparea fazelor pe operaţii, se completează fişa
tehnologică şi se determină numărul de utilaje,
3. Se determină valoarea exactă a coeficientului de
sincronizare KSi (în prima fază de stabilire a tipologiei
producţiei el a fost stabilit preliminar).
 Dacă KSi are valori cuprinse între 40 şi 60 atunci este
predominantă producţia de serie mică. Dacă KSi are valori mai mari
decât 60 atunci este predominantă producţia de unicate. Valoarea
exactă a lui KSi va determina alegerea finală a utilajelor tehnologice,
planul de amplasare şi organizarea fabricaţiei, precum şi structura şi
tipul logisticii sistemului de fabricaţie.

Pentru cazul producţiei predominante de unicate se vor alege

maşini-unelte CNC, alături de numărul necesar de echipamente
complementare. Logistica va fi de cea mai mare generalitate, putând
avea echipamente logistice neautomate.

Planul de amplasare este conceput pe grupe de maşini (grupe de

procese), ca în figura de mai jos.

Grupa
maşinilor de
Grupa Grupa maşinilor de rectificat Atelier
Strungurilor frezat CNC CNC tratamente
CNC termice
Atelier
echipamente
complement
Recepţie Atelier de asamblare are
Expediţie

Pentru prelucrare completă, orice piesă intrată în sistem se poate

deplasa la oricare maşină din oricare grup de maşini sau atelier şi chiar
poate reveni de mai multe ori la acelaşi grup de maşini sau atelier. Va
rezulta astfel un SFF cu flexibilitate foarte ridicată.

Acest mod de organizare conduce la un număr mare de

manipulări ale semifabricatelor, cantitate mare de piese aflate în curs
de procesare, reglaje frecvente, timpi de fabricaţie mare (atât
operaţionali cât şi auxiliari) şi costuri de fabricaţie relativ mari. Are
avantajul că investiţia este una rezonabilă în raport cu flexibilitatea
foarte ridicată a sistemului.

Pentru cazul producţiei dominante de serie mică, baza

utilajelor este dată de centrele de prelucrare, care au capacitatea
magazinelor de scule corespunzătoare fabricaţiei unui lot sau
corespunzătoare unei autonomii funcţionale de multiplii de 4 ore.
Alături de ele se pot afla unele maşini şi echipamente specializate,
precum şi numărul necesar de echipamente complementare. Este
recomandabilă o logistică flexibilă şi cât mai automată.

În cazul de mai sus, sistemul flexibil de fabricaţie (SFF) este

structurat prin elaborarea unui plan de amplasare a maşinilor
(layout). Maşinile pot fi aranjate în module, celule, insule şi linii
flexibile de fabricaţie.

Modulul flexibil de fabricaţie se compune din:

- un centru de prelucrare;
- post de curăţare piesă, eventual spălare-uscare;
- o maşină (instalaţie, echipament) de control (dacă
controlul nu se face on line pe maşină);
- subsistem de manipulare materială propriu;
- procesează, evident, un singur reper la un moment dat.
Modulul nu are gestiune proprie şi nici sistem propriu de
conducere a producţiei.

Celula flexibilă de fabricaţie se compune din maxim 4 centre de

prelucrare (CP) de acelaşi tip. Celelalte componente şi specificaţii
sunt identice cu cele ale modului.

Insula flexibilă de fabricaţie reprezintă reuniunea a mai mult de

4 CP de tipuri diferite, posturi de curăţare şi control, subsistem
propriu de manipulare şi stocare, de regulă automate (cuplajele
externe pot fi, şi sunt uneori, manuale). Insula flexibilă procesează
mai multe repere la un moment dat. Ea are gestiune proprie şi sistem
propriu de conducere a producţiei.

Linia flexibilă de fabricaţie este reuniunea mai multor insule

flexibile dar şi cu linii (sectoare) de maşini specializate (sau chiar
speciale), care, datorită productivităţii ridicate şi investiţiei mici îşi
dovedesc eficienţa. Evident, procesează mai multe repere la un
moment dat.

Dispunerea utilajelor tehnologice în SFF se poate face pe trasee:

a. deschise de diferite forme: liniare, arce de cerc, în L, în U sau

după diferite curbe, ca în figura de mai jos. În toate variantele,
utilajele pot fi dispuse pe o singură parte sau pe ambele părţi ale
sistemului de transport.

Circulaţia materialelor se poate face într-un sens (unidirecţional)

sau în ambele sensuri (bidirecţional).

UT1 UT2 UT3 UT4

PL1 PL2 PL3 PL4

b. închise, de asemenea de diferite forme:

 b1. - în buclă (caz particular cerc):

UT1 UT2

PL1 PL2

ST PL3 UT3
I-E

PL4 PL5
UT4 UT5

Dacă numărul de maşini este mic, atunci stocatorul se aplică pe

direcţia de intrare ieşire ca în figură (ST I-E).

b2. - în scară:

ST
PL1 UT1 PL2 UT2 PL3 UT3 PL4 UT4
I-E

Această configuraţie reduce lungimea medie a traseelor de

transport şi deci timpul de transport, mărind astfel productivitatea
sistemului. Pot fi dispuse utilaje şi pe laturile longitudinale.

b3. trasee cu configuraţie complexă

Traseele cu configuraţie complexă sunt reuniuni ale diferitelor

configuraţii prezentate mai sus.
 Sarcina de producţie generalizată este utilizată la determinarea
structurii SFF, adică a numărului de utilaje tehnologice şi logistice
precum şi a performanţelor tehnologice ale utilajelor: adaptabilitate,
număr necesar de axe conduse numeric, vitezele tehnologice şi de
avans rapid pe axe, număr necesar de scule din magazinele de scule,
etc.
Celelalte caracteristici fundamentale ale utilajelor nu se
determină pe baza sarcinii de producţie generalizate. Este vorba de
dimensiunile maxime ale curselor de lucru , dimensiunile mesei de
prindere, dimensiunea maximă dintre vârfuri, masa maximă a
semifabricatului şi forţele maxime de aşchiere.
Aceşti parametrii se determină pe baza cerinţelor reperului de
dimensiuni maxime, respectiv de masă maximă.
4. Reguli de structurare a SFF
1. Gruparea utilajelor pe module, celule, insule, linii flexibile

Gruparea reperelor pe utilaje se face cu ajutorul matricei binare a

fluxului tehnologic. Pe linii se trec utilajele tehnologice, pe coloane se
trec reperele, iar prin 1 sau 0 se marchează faptul că un reper este sau
nu prelucrat pe un anumit post de lucru. Pentru cazul a 6 repere şi 4
utilaje, se poate obţine, spre exemplu, matricea de mai jos:

Rk
UTi R1 R2 R3 R4 R5 R6

UT1 0 1 1 1 0 0
UT2 1 0 0 1 0 1
UT3 0 1 1 0 0 0
UT4 1 0 0 1 1 1

Ordinea punerii iniţiale în matrice a reperelor şi utilajelor este

absolut opţională, ele reflectând relaţia tehnologică dintre reper şi
utilaj. Prin gruparea liniilor şi coloanelor (în integralitatea lor), astfel
încât să se obţină zone compacte de biţi 1 şi 0, vom obţine matricea
de structură a SFF, cea care dă alcătuirea modulelor, celulelor,
insulelor flexibile şi liniilor flexibile.

Rk
UTi R6 R1 R5 R3 R2 R4

UT2 1 1 0 0 0 1
CFF1
UT4 1 1 1 0 0 1
UT1 0 0 0 1 1 1
CFF2
UT3 0 0 0 1 1 0

FR1 FR2 FR3

Se constată că familia de repere FR1={R6, R1, R5} se

prelucrează pe celula CFF1, familia FR2={R3, R2} pe celula CFF2,
iar reperul R4 pe ambele celule. Prelucrarea tuturor reperelor necesită
reuniunea celor două celule într-un SFF de tip insulă flexibilă de
fabricaţie IFF.

2. Echilibrarea SFF

Echilibrarea presupune realizarea unui grad de încărcare cât mai

mare şi de valori cât mai apropiate pentru toate utilajele sistemului,
inclusiv cele logistice. Primele echipamente vizate pentru grade mari
de încărcare sunt maşinile şi instalaţiile costisitoare, care se mai
numesc şi “maşini cheie”. Recuperarea investiţiei se va face în
perioada planificată numai dacă vor fi intens folosite. Pentru
procesarea unor repere, acestea pot deveni chiar “loc îngust” în sistem.
 Maşinile de complexitate redusă şi, evident, mai ieftine, care se
mai numesc “de susţinere”, vor fi astfel amplasate încât să asigure un
grad de utilizare cât mai înalt al “maşinilor cheie”.

Dacă “maşinile cheie” nu pot face faţă sarcinii de fabricaţie iar

introducerea unei maşini identice suplimentare ar scădea gradul de
încărcare sub limita de eficienţă, atunci se pot avea în vedere utilaje de
substituţie, mai ieftine, dar care pot prelua parţial sarcinile primelor.

5. Ordonarea utilajelor tehnologice în SFF

În afară de dispunerea şi organizarea generală prezentată
anterior, o problemă care influenţează semnificativ eficienţa SFF este
ordinea de dispunere a utilajelor în celule, insule, şi linii flexibile,
precum şi dispunerea acestora, la rândul lor, alături de modulele
flexibile, în întregul SFF.

Trebuie remarcat faptul că metodele de echilibrare aplicabile

liniilor de fabricaţie în flux sunt aplicabile la SFF numai din punct de
vedere pur al echilibrării, nu şi al ordonării. În timp ce echilibrarea
este un obiectiv pentru orice sistem de fabricaţie, ordonarea se
diferenţiază în funcţie de componenta sau atributul care domină din
punct de vedere al eficienţei totale.
La SFF, componenta dominantă este flexibilitatea tehnologică,
care presupune utilaje de flexibilitate corespunzătoare dar şi o mare
flexibilitate a traficului. Utilajele sunt alese din considerente care nu
ţin de trafic ci de eficienţa prelucrărilor şi a adaptării la schimbarea
reperului. De aceea ordonarea trebuie făcută din considerente
logistice, logistica internă fiind cea care asigură realizarea manipulării
şi stocării materialelor. Se doreşte ca lungimea totală a traseelor de
transport să fie minimă.

Există mai multe metode de ordonare a utilajelor în SFF. Două

dintre acestea vor fi prezentate în continuare.
1. Metoda ordonării prin elaborarea schemei “de la – la”

Metoda se aplică în următorii paşi:

1. Pe baza fişelor tehnologice ale tuturor reperelor reale (care,

desigur, sunt cuprinse şi în reperul generalizat), se realizează
schema (matricea) “de la – la” pentru fiecare reper care
compune sarcina de producţie în faza de proiectare. Această
schemă este sub formă matricială, de tipul următor:

La postul
Rk
1 2 3 4
1
De la 2
postul 3
4

2. Dacă reperele se fabrică în cantităţi apropiate, atunci se face

suma SRk a tuturor matricelor Rk. Dacă între cantităţile Qk în
care se fabrică fiecare reper sunt diferenţe semnificative,
atunci se face suma:
nR
SRk = å Q k × R k
k =1

3. Se determină “sumele de la – la” pentru fiecare post de lucru.

Acestea se obţin prin însumarea tuturor traseelor “de la” şi a
traseelor “ la” pentru fiecare post. Suma traseelor “de la” ,
ale unui post de lucru, se obţine prin adunarea tuturor
elementelor corespunzătoare liniei postului respectiv. Suma
traseelor la”, ale unui post, se obţine prin adunarea tuturor
elementelor corespunzătoare coloanei postului respectiv.

4. Pentru fiecare post de lucru se calculează raportul (ritmul) “la

/ de la”.

5. Posturile de lucru se ordonează în SFF în ordine crescătoare a

rapoartelor “la – de la”. În acest fel, faţă de intrările şi ieşirile
din sistem, lungimea totală a traseelor de transport va fi
minimă.

Exemplu
Să se ordoneze cele patru maşini componente ale unei
celule flexibile de fabricaţie (CFF), ştiind că ea este destinată
fabricaţiei a 50 de repere şi că prin însumarea matricelor “de
la – la” ale tuturor reperelor s-a obţinut următoarea matrice:

La postul
Rk
1 2 3 4
1 0 5 0 25
De la 2 30 0 0 15
postul 3 10 40 0 0
4 10 0 0 0

Utilizând metoda “de la – la”, să se ordoneze utilajele

tehnologice şi să se precizeze care sunt utilajele de intrare şi
de ieşire din sistem.

Rezolvare
Se constată că în problemă se dă direct suma matricelor
SRk, astfel că, prin aplicarea paşilor 3 şi 4, se obţin sumele şi
ritmurile “de la – la” de mai jos:

”la” postul Suma Ritmul

SRk
1 2 3 4 ”de la ”la / de la”
1 0 5 0 25 30 50/30=1,67
”de
2 30 0 0 15 45 45/45=1,00
la”
3 10 40 0 0 50 0/50=0,00
postul
4 10 0 0 0 10 40/10=4,00
Suma
50 45 0 40 135/135
”la”

Prin aplicarea pasului 5, se obţine următoarea

dispunere a posturilor:
 PL3, PL2, PL1, PL4. Posturile cu ritm subunitar sunt
posturi vecine cu cele de intrare în sistem (în acest caz PL3),
iar cele cu ritm supraunitar sunt vecine cu cele de ieşire (aici
PL1 şi PL4).

Observaţie
Se constată că metoda “de la – la” nu diferenţiază ordinea de
dispunere a posturilor care au valori egale ale ritmului ”la / de la”, mai
ales că, la un număr mai mare de posturi de lucru, toate posturile care
nu sunt vecine cu cele de intrare sau de ieşire au ritmul egal cu unu.
Diferenţierea se face în aceste cazuri utilizând teoria grafurilor.