MANAGEMENTUL CRIZELOR POLITICO-MILITARE DE CĂTRE NATO

Introducere
Principalele crize politico-militare în perioada la care ne referim îşi au
originea în efectul de război rece şi starea de dezordine care s-a instalat după
încheierea acestuia. Deşi crearea unei noi ordini internaţionale a început şi se
derulează cu rapiditate, lărgirea NATO şi UE creând premise mai bune atât pentru
securitate cât şi pentru mai buna gestionare a crizelor politico-militare, acestea
continuă să prolifereze. Cele mai grave crize politico-militare sunt cele generate de
atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra SUA şi riposta dată prin
declanşarea războiului împotriva terorismului. Crize politico-militare există în multe
zone ale lumii: Orientul Mijlociu şi Apropiat, Africa, spaţiul ex-sovietic, Balcani,
Asia de Sud şi Sud-Est etc.
Trebuie menţionat că diferitele crize politico-militare nu afectează numai
ţările sau zonele în cauză ci toate statele lumii într-o formă sau alta. Din acest motiv
este necesar un management adecvat pentru gestionarea acestora şi realizarea unei noi
stabilităţi.
Puncte importante de pornire pe calea aplicării unor măsuri eficiente, pot fi oferite
de maturizarea şi obiectivizarea prevenirii şi managementului crizelor pe calea elaborării
şi aplicării unor standarde general acceptate. Atunci când managementul crizelor a părăsit
terenul abordărilor cu un caracter general s-a adresat – nu întotdeauna cu succesul scontat
– unor situaţii conflictuale deschise, concrete.
Managementul crizelor a devenit o componentă importantă a strategiilor
organismelor cu preocupări în domeniul securităţii, în special a ONU, NATO, UE şi
OSCE. În acest cadru, acţiunilor militare speciale care dau conţinut managementului
crizelor – intervenţii de menţinere a păcii şi de restabilire sau impunere a păcii – li se
adaugă sprijinul politico-diplomatic acordat părţilor implicate pentru soluţionarea
conflictelor, asistenţa umanitară, ajutorul pentru normalizarea vieţii sociale, etc.
Evoluţia NATO de după 1990 ilustrează nu numai preocuparea de a răspunde
eficient noilor riscuri şi ameninţări, ci şi tendinţa statelor membre şi a structurilor sale de
conducere de a transforma Alianţa într-un nucleu politico-militar al unui eventual sistem
de securitate cu vocaţie general europeană. Pledează, în acest sens, următorii factori:
modificările de doctrină şi structurale; preocupările de a proiecta stabilitatea existentă
din vestul Europei în partea de est a continentului, prin sprijinirea proceselor de afirmare
a societăţilor democratice în centrul şi estul european, în special prin asistenţa acordată
restructurării organismelor militare şi asigurării controlului civil asupra armatelor din
aceste ţări, precum şi asigurării controlului civil asupra armatelor din aceste ţări, precum
şi pregătirile pe care le face pentru a participa, în caz de necesitate, la misiuni de
menţinere a păcii şi la cele de impunere a păcii în afara prevederilor art.5; intenţia de
extindere treptată spre est, prin includerea ţărilor central şi est-europene; dezvoltarea
unor relaţii de parteneriat şi cooperare cu Federaţia Rusă, în vederea creării unui mediu
de securitate şi stabilitate mondială.
La sfârşitul anului 2010 au loc manifestaţii de protest ale populaţiei din mai
multe ţări arabe cu regim totalitar precum Tunisia, Egipt, Algeria, şi Libia. Se pot
1 din 11
identifica elemente comune ale revendicărilor de natura politico-economică precum
corupţia, rata mare a şomajului, inflaţia, creşterea decalajului dintre săraci şi bogaţi.
Protestele au dat naştere unor adevărate revoluţii numite generic „Primăvara arabă” şi
au culminat cu înlăturarea preşedinţilor tunisian (Zine El Abidine Ben Aii) şi
egiptean (Hosni Mubarak).
1. Premisele intervenţiei militare a NATO în Libia
Protestele în Libia apar începând cu 18 februarie 2011 în oraşe precum
Benghazi şi Al Bayda. Situaţia se deteriorează, violenţa escaladează şi apar primele
reprimări violente ale protestatarilor de către autorităţile libiene (forţele militare şi de
securitate, loiale regimului Gaddafi). Treptat revolta populară se concentrează pe
îndepărtarea de la putere a liderului Muammar Gaddafi, şi capătă accentele unui
adevărat război civil între forţele loiale liderului libian şi forţele rebele.
La 22 februarie, diplomaţii libieni acreditaţi la ONU cer armatei libiene să
acţioneze pentru înlăturarea lui Muammar Gaddafi, pe care îl acuză de genocid
împotriva propriului popor. Diplomaţii libieni, conduşi de adjunctul ambasadorului
libian la ONU, Ibrahim Dabbashi, îi acuză pe Gaddafi că a făcut apel la mercenari
străini pentru a reprima manifestaţiile şi solicită închiderea spaţiului aerian libian.
Membrii Ligii Arabe nu rămân indiferenţi la evenimentele şi violenţele din
Libia iar pe 12 martie miniştrii de externe convocaţi în cadrul unei reuniuni la Cairo,
ajung la concluzia că regimul libian şi-a „pierdut legitimitatea” din cauza
represaliilor comise împotriva propriului popor. În urma unui consens aceştia solicită
Consiliului de Securitate al ONU să autorizeze instituirea unei zone de excludere
aeriană în Libia. Tot în cadrul acestei reuniuni a Ligii arabe apare exprimată şi
necesitatea de a coopera cu Consiliul Naţional Libian de Tranziţie, organizaţie ce
coagulează opoziţia libiană în lupta cu regimul Gaddafi, pentru „protecţia poporului
libian”.
Această iniţiativă a fost susţinută şi de unele puteri europene precum Franţa şi
Marea Britanie atât în cadrul Consiliului de Securitate al ONU precum şi în cadrul
Uniunii Europene. Este important de remarcat că în cadrul Uniunii Europene nu este
identificat un consens general datorită intereselor şi implicării diferite a unor state UE
în zonă.
Consiliul de Securitate al ONU „...exprimându-şi grava îngrijorare asupra
situaţiei care se deteriorează, escaladarea violenţei şi numărul de victime civile,
invocând responsabilitatea autorităţilor libiene de a proteja populaţia libiană,
considerând atacurile sistematice care au loc în Libia contra populaţiei civile ca
putând fi asimilate crimelor împotriva umanităţii, exprimându-şi hotărârea de a
asigura protecţia civililor”, prin Rezoluţia 1970 din 26 februarie 2011 a autorizat, în
baza Capitolului VII al Cartei ONU, o intervenţie limitată a statelor membre şi a
instituţiilor internaţionale regionale.
Prin Rezoluţia 1970/2011 a CS al ONU se cere Libiei, o încetare imediată a
violenţelor şi acceptarea cererilor legitime ale populaţiei, accesul imediat al
monitorilor internaţionali pentru a verifica modul de respectare a drepturilor omului,
asigurarea securităţii străinilor şi a bunurilor acestora, trecerea în siguranţă a
bunurilor şi personalului agenţiilor care asigură asistenţa umanitară şi ridicarea
restricţiilor asupra media.

2 din 11
 CS al ONU a adoptat1 la 17 martie 2011 Rezoluţia 1973, moment care a marcat
un pas istoric în dreptul umanitar. Rezoluţia a autorizat statele membre să ia „toate
măsurile necesare pentru a proteja civilii”. Cu alte cuvinte paragraful 4 al rezoluţiei
a permis utilizarea forţei pentru protejarea civililor sub forma: „to take all necessary
measures”2, adică luarea „tuturor măsurilor necesare”, excluzând însă prezenţa unei
forţe de ocupaţie străină, de orice formă, în orice parte a teritoriului libian.
Este prima rezoluţie în care aceşti termeni sunt atât de bine delimitaţi 3.
Paragraful 6 a specificat modul de realizare a zonei de excludere aeriană, aşa numita
„No fly zone” aplicabilă tuturor aeronavelor/zborurilor, cu excepţia celor umanitare
şi de repatriere a cetăţenilor străini. Paragraful 13 a permis extinderea măsurilor
comunităţii internaţionale de „impunere a unui embargo” mai eficient „enforcement
of the arms embargo” inclusiv în apele internaţionale „and on the high seas”, prin
dislocarea în centrul Mării Mediterane a unor nave militare.
Se poate considera că Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Rezoluţia 1973 din 17
martie 2011, a corectat prevederile limitate ale Rezoluţiei 1970 din 26 februarie, care
în timp de mai puţin o lună, s-a dovedit neconformă cu realitatea de pe teren,
nepermiţând un sprijin real populaţiei civile.
2. Intervenţia NATO
Implicarea comunităţii internaţionale în rezolvarea crizei din Libia a fost
receptată şi pusă în practică, de NATO prin mai multe acţiuni atât în plan politic cât
şi militar. La reuniunea miniştrilor Apărării din cadrul Alianţei Nord-Atlantice din 9-
10 martie, secretarul general NATO, aprecia că „evoluţia evenimentelor din Libia a
luat o asemenea turnură încât Alianţa este pregătită să intervină în această ţară, în
cazul în care primeşte mandat. (...) NATO se consultă, de mai multe zile, cu alte
organizaţii internaţionale şi regionale şi urmăreşte desfăşurarea evenimentelor, care
se succed cu rapiditate. Pentru a interveni NATO trebuie să aibă îndeplinite trei
condiţii înainte de a acţiona. Dacă este demonstrată nevoia, dacă mandatul juridic
este clar, iar susţinerea regională fermă, suntem pregătiţi să oferim ajutorul nostru”4.
Rezoluţia 1970 a CS al ONU, a determinat NATO să reacţioneze începând cu 8
martie 2011, când „aeronavele de cercetare şi supraveghere ale NATO au fost
dislocate în zona de operaţii din centrul Mării Mediterane, deasupra apelor
internaţionale, cu misiunea de a supraveghea permanent mişcările din spaţiul aerian
al Libiei”5.

1
Au votat pentru aceasta: USA, UK, Franţa (membrii permanenţi) şi Bosnia şi Herţegovina, Columbia,
Gabon. Liban. Nigeria, Portugalia, Africa de Sud (membri nepermanenţi). S-au abţinut: Rusia. China
(membrii permanenţi) şi Germania, Brazilia şi India (membri nepermanenţi).
2
„to take all necessary measures,.....to protect civilians and civilian populated areas under threat of attack in the
Libyan Arab Jamahiriya, including Benghazi, while excluding a foreign occupation force of any form on any part of
Libyan territory”, Rezoluţia 1973 din 17 martie 2011, paragraf 4,
http://daccess-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N11/268/39/PDF/N1126839.pdf?OpenElement accesat la 17.04.2012
3
Istoria recentă ne arată că doctrina intervenţiilor umanitare a cunoscut schimbări permanente din anii '90, iar termenii
folosiţi au evoluat odată cu modificarea percepţiei de la garantarea la ocrotirea drepturilor civililor, de la non-
intervenţie militară împotriva unui stat pentru acţiuni interne, la măsuri coercitive de embargo economic, până la
acţiuni militare
4
Anders Fogh Rasmassen, Secretarul general NATO, reuniunea miniştrilor Apărării din cadrul Alianţei Nord-Atlantice
din 9-10 martie 2011, http://www.mediafax.ro/externe/nato-este-pregatita-sa-intervina-in-libia-daca-primeste-mandat-
8051886 accesat la 18.03.2012
5
Pascu Furnică. Operaţiile Instituţiilor Internaţionale în Criza din Libia - cooperare sau competiţie, în impact
Strategic nr. 4/2011, p.25
3 din 11
 La 10 martie, miniştrii apărării din ţările NATO reuniţi la Bruxelles au
convenit asupra executării unor acţiuni în zonă pentru a stimula efortul de
monitorizare. Pentru supravegherea aeriană din sectorul central al Mediteranei NATO
a mărit durata de patrulare a avioanelor radar, de tip AWACS la 24 de ore, în loc de
zece ore cât era anterior.
Concomitent au fost luate măsuri pentru creşterea prezentei navale NATO în
Mediterana Centrală. Cele două grupări navale NATO permanente din M. Mediterană
(NATO Standing Naval Maritime Group 1 şi Standing Mine Countermeasures
Group) au format componenta principală de mijloace navale mobilizate în zonă.
După emiterea rezoluţiei 1973 a CS ONU, care permitea acţiuni în spaţiul
aerian şi maritim al Libiei, NATO a extins zona de operaţii, secretarul General al
NATO apreciind că „organizaţia va implementa toate aspectele prevăzute în
rezoluţiile ONU, nimic mai mult, nimic mai puţin”6.
Pentru soluţionarea problemei libiene la summitul de la Paris din 19 martie
2011, s-a stabilit o strategie de acţiune care avea în prim plan intervenţia militară a
Franţei, Marii Britanii şi Canadei, implicarea SUA precum şi implicarea unor state
arabe din Liga Arabă (Emiratele Arabe Unite şi Qatarul, care îşi anunţaseră deja
intenţia de a participa la acţiunile militare).
Debutul acţiunilor militare (Operaţia Odyssey Bown) este consemnat în aceiaşi
zi, la 19 martie, atunci când au avut loc primele lovituri aeriene împotriva forţelor
guvernamentale libiene, ale coaliţiei de state care au avut în prim plan Statele Unite,
Franţa şi Marea Britanie.
În cursul nopţii de 19/20 martie coaliţia internaţională a executat raiduri
aeriene deasupra teritoriului libian. SUA şi Marea Britanie au lansat atacuri cu
rachete de croazieră de tipul Tomahawk într-o zonă la est de Tripoli iar Franţa a
trimis portavionul Charles de Gaulle şi alte 2 fregate pentru blocada navală.
Implicarea NATO în acest conflict a demarat prin stabilirea unui cadru bine
determinat şi reglementat. Răspunderea pentru deciziile privind această operaţie a
fost împărţită între Consiliul Nord Atlantic, căruia i-a fost stabilită responsabilitatea
deciziei politice şi SHAPE - Supreme Headquarters Allied Powers Europe pentru
decizia militară.
Pe data de 27 martie, secretarul general al NATO, anunţă că „NATO a decis să
preia comanda operaţiunii militare în Libia în virtutea rezoluţiei 1973 a Consiliului de
Securitate al ONU”, acţiune care avea să fie cunoscută sub numele de Operaţia
Unified Protector (OUP)7.
Ierarhic responsabilităţile privind conducerea acţiunilor militare au revenit
Comandamentului Forţei Aliate întrunite, Allied Joint Force Command (AJFC)
Napoli şi comandantului operaţiei, generalul locotenent canadian Charles Bouchard.
Operaţional AJFC coordona activitatea celor două comandamente ale categoriilor de
forţe, respectiv Allied Maritime Command (AMC-Napoli) şi Allied Air Command de
la Izmir.

6
Declaraţia secretarului General al NATO, 27 martie, “NATO Allies have decided to take on the whole military
operation in Libya under the United Nations Security Council Resolution…. NATO will implement all aspects of the UN
Resolution. Nothing more, nothing less” disponibilă la http://www.nato.int/cps/en/natolive/news_71808.htm, accesat la
18.04.2012
7
http://militar.infomondo.ro/actualitate/nato-a-preluat-comanda-operatiilor-in-libia.html accesat la 18.04.2012
4 din 11
 Acţionând exclusiv în cadrul mandatelor Consiliului de securitate NATO prin
OUP şi-a propus trei obiective majore:
 impunerea unui embargou maritim asupra armelor şi mercenarilor împotriva
Libiei;
 impunerea unei zone de excludere aeriană (aşa numita no-fly zone);
 protejarea populaţiei şi a zonelor populate de ameninţarea unor atacuri (aici
includem loviturile aeriene împotriva tancurilor, blindatelor şi sistemelor de
apărare antiaeriană şi de artilerie ).
3. Impunerea embargoului maritim
Începând cu data de 23 martie, navele militare şi avioanele NATO s-au
apropiat de apele teritoriale ale Libiei, având misiunea de a reduce fluxul de arme,
material de război şi mercenari înspre Libia.
Operaţiunea a fost comandată de la Napoli de comandantul AMC-Napoli,
viceamiralul Rinaldo Veri, cel care preluase comanda comandamentului la 11 martie.
Poziţia acestuia faţa de misiunea încredinţată a fost prezentată în cadrul unei
conferinţe de presă pe data de 24 martie: „Tot ceea ce pot să vă spun este că flancul
maritim al Libiei este calea cea mai uşoară, rapidă şi directă de a introduce arme în
ţară. Ştiu că nu putem închide toate ferestrele dar un lucru este sigur: am închis uşa
din faţă”8.
Una din problemele disputate a constituit-o zona de impunere a embargoului
maritim. La 24 martie, când a fost dată publicităţii iniţial prima hartă a operaţiei, zona
era delimitată de apele teritoriale ale Libiei şi trecea pe la sud de Malta pe linia
paralelei de 35 de grade, deci o zonă cu laturile de 120-170 pe 440 de mile marine.
Două zile mai târziu zona de operaţii cuprindea practic toată Mediterana Centrală,
plecând din estul Sardiniei până la intrarea în Dardanele şi coborând spre sud până în
Egipt şi în est până în Tunisia, adică o suprafaţă de aproximativ patru-cinci ori mai
mare.
Forţele aliate ale NATO au fost autorizate să utlizeze forţa militară împotriva
navelor care nu se conformau somaţiilor. În cazul în care erau găsite arme, materiale
militare sau mercenari, la bordul navelor, acestea trebuiau a fi escortate într-un port
sigur, echipajele arestate şi predate autorităţilor naţionale pentru acţiunile legale
necesare.
Traficul maritim din zonă a fost monitorizat şi supravegheat, iar navele
suspecte au fost somate prin staţiile radio să oprească şi să prezinte documente legale
pentru justificarea încărcăturii. Alianţa Nord-Atlantică a colaborat îndeaproape cu
Organizaţia Internaţională Maritimă pentru a asigura traficul comercial maritim fără
impedimente.
3.1 Forţe şi mijloace navale implicate.
La 31 martie participau în cadrul forţelor navale ce urmăreau impunerea
embargoului un număr de 11 naţiuni cu 21 de nave. Date detaliate privind
participarea pe naţiuni şi tipuri de nave la OUP sunt menţionate la mijlocul lunii
aprilie 2011, astfel: „Italia cu nava comandant a grupării navale, portavionul nava
de suport logistic ITS Etna, un portavion, o fregată, o navă de patrulare maritimă,
Canada cu o fregată, Marea Britanie cu o fregată, Grecia cu o fregată, Spania cu o
8
Impunerea embargoului maritim în cadrul Operaţiei Unified Protector în Revista Marina Romană, nr. 2 (147) 2011,
pp. 6-7
5 din 11
fregată şi un submarin, Turcia, patru fregate, un tanc petrolier şi un submarin, Olanda
cu un vânător de mine şi Belgia tot cu o navă de luptă împotriva minelor. România şi
Bulgaria cu câte o fregată. Se adaugă un număr de avioane de patrulare maritimă puse
la dispoziţie de Spania (CN 235), Canada (CP 140) şi NATO (E3A)”9.
Misiunile executate de navele implicate în „embargo”, au cuprins o paletă largă
de activităţi precum: schimbul permanent de informaţii cu forţele din cadrul grupării
navale; constituirea unei baze viabile de date prin culegerea, analiza, selecţia,
ierarhizarea informaţiilor şi datelor obţinute prin orice mijloace despre toate ţintele
aflate în bătaia senzorilor proprii precum şi monitorizarea continuă a acestora;
verificarea respectării embargoului prin supraveghere, interogare, escortă, deviere şi
executarea boardingului consimţit navelor asupra cărora exista suspiciunea că
transportă încărcături interzise; redirecţionarea navelor suspecte şi predarea acestora
autorităţilor responsabile; raportarea acţiunilor de control şi a informaţiilor relevante
către autorităţile de comandă; operarea cu celelalte forţe şi organisme internaţionale
din zona de operaţii pentru sprijinul respectării embargoului; refacerea periodică a
capacităţii de luptă .
Pe toată durata aplicării embargoului nave NATO au patrulat permanent în
largul coastelor libiene, în zona stabilită din M. Mediterană, pentru a supraveghea
respectarea embargoului asupra vânzării de armament Libiei.
În asamblu operaţiunea a inclus supravegherea unui perimetru de 61.000 de
mile marine, fiind verificate peste 3100 de nave dintre care unui număr de 11 nave i
s-a interzis efectuarea tranzitului sau deplasării înspre porturile libiene10.
Pornind de la statutul de ţară membră a NATO, România, prin decizia
Consiliul Suprem de Apărare al Ţării din 22 martie, a participat la impunerea
embargoului conform rezoluţei 1973 a CS al ONU, cu fregata Regele Ferdinand, (un
echipaj de 205 militari) şi cu doi ofiţeri de stat major specializaţi în forţe navale.
Aceasta contribuţie nu a fost întâmplătoare întrucât Fregata „Regele Ferdinand” şi cei
doi ofiţeri de stat major, făceau parte din forţele puse de România la dispoziţia
NATO, în cadrul pachetului comun de Forţe de Răspuns pe anul 2011.
Gruparea navală NATO, din care făcea parte şi fregata Regele Ferdinand, a
avut o configuraţie variabilă fiind formată din 19 nave de diferite tipuri, autorizate să
îndeplinească misiuni de patrulare activă, căutare şi salvare, monitorizare şi
interogare, interceptare şi control al traficului naval în zonele de responsabilitate
repartizate. Navele NATO participante la operatia “Unified Protector” aveau şi
misiunea de sprijin ambarcatiunilor aflate în primejdie11.
4. Impunerea zonei de excludere aeriană (aşa numita no-fly zone)
9
Impunerea embargoului maritim în cadrul Operaţiei Unified Protector în Revista Marina Romană, nr. 2 (147) 2011,
pp. 6-7
10
http://www.nato.int/nato_static/assets/pdf/pdf_2011_11/20111108_111107-factsheet_up_factsfigures_en.pdf , accesat
la 18.04.2012
11
În luna mai 2011, Fregata “Regele Ferdinand”, a efectuat o misiune de asistenţă umanitară şi
salvare a aprox. 150 de persoane aflate în dificultate la bordul unei ambarcaţiuni civile (pasageri
erau emigranti africani) în Marea Mediterană. Echipajul fregatei Regele Ferdinand a acordat
asistenţa necesară, astfel încât au fost remediate problemele tehnice şi repornit motorul, au fost
izolate infiltraţiile de apă şi reparată pompa de drenaj apă din cala vasului. Deasemenea
a oferit, pasagerilor ambarcatiunii alimente, apa, precum şi combustibilul necesar continuării în siguranţă a călătoriei pe
mare. Acţiunea umanitară a echipajului fregatei românesti se inscrie în prevederile Convenţiei internaţionale pentru
ocrotirea vieţii omeneşti pe mare (SOLAS Convention).
6 din 11
 CS al ONU prin Rezoluţia 1973/2011 a interzis toate zborurile din spaţiul
aerian libian, cu excepţia celor efectuate în scopuri umanitare şi ajutor, astfel încât să
fie asigurate condiţiile ca civilii şi zonele populate de civili să nu mai fie supuşi unor
atacuri aeriene. Pentru a îndeplini prevederile rezoluţei au acţionat în perioada 19-31
martie forţele aliate în cadrul operaţiunii cu numele de cod Odyssey Dawn, ulterior
operaţiunea fiind preluată de către NATO în cadrul operaţiunii Unified Protector.
În prima parte (Operaţia Odissey Down) acţiunile au fost conduse de către
Statele Unite, comanda strategică revenind Comanadamentului SUA din Africa -
United States Africa Command (AFRICOM), prin generalul Carter Ham, iar
comanda tactică în teatrul de operaţiuni a aparţinut amiralului Sam Locklear,
comandantul Forţelor Navale ale Statele Unite ale Americii Africa de la bordul navei
USS Mount Whitney din Marea Mediterană. Participarea în aceasta primă etapă a
inclus 9 ţări NATO, 1 non-NATO şi 2 din Liga Araba12. Odată preluată comanda
operaţiei de către NATO rolul şi contribuţia forţelor americane s-a diminuat acestea
continuând însă să ofere suport logistic şi informaţional.
Conform declaraţiilor Amiralului Giampaolo Di Paola, preşedintele
Comitetului Militar al NATO, „Alianţa a preluat treptat comanda operaţiunii de la US
Africa Command”.
Conducerea operaţiilor aeriene a fost executată de la Comandamentul NATO
pentru aviaţie din Europa de Sud, de la Izmir, Turcia în timp ce controlul tactic a fost
executat în timp real de către Centrul de Operaţiuni aeriene Combinate al NATO
(CAOC) din Poggio Renatico, nordul Italiei13.
Ca parte a operaţiunii, aeronavele de supraveghere (de tip AWACS) au oferit
în timp real monitorizarea şi coordonarea activităţii din aer deasupra spaţiului aerian
libian. Acestea au fost de asemenea, responsabile pentru detectarea aeronavelor care
ar intra în zona de no-Fly, fără autorizaţie prealabilă. Avioanele de luptă ale NATO
au avut misiunea de a intercepta orice aeronavă care ar fi încercat să încalce zona de
excludere aeriană14.
În aplicarea interdicţiilor au fost respectate regulile de angajare ce prevedeau
că forţa va fi folosită numai în ultimă instanţă, precum şi că militarii/aeronavele
NATO au dreptul la auto-apărare împotriva atacurilor din aer sau sol.
Acţiunile de supraveghere a zonei au fost dublate de acţiuni de lovire a unor
obiective terestre cu relevanţă în desfăşurarea acţiunilor care ar fi contribuit la
îndeplinirea celui de-al treilea punct al mandatului şi anume protecţia civililor.
În prima săptămână a operaţiei UP, aeronavele NATO şi partenere au efectuat
peste 1.000 de misiuni, din care 400 de misiuni de lovire a unor obiective, pentru a
impune zona de interdicţie aeriană, embargoul asupra armelor şi lovirea forţele care
au atacat sau ameninţat să atace populaţia civilă. Decizia alegerii obiectivelor a
aparţinut comandanţilor operaţionali direcţi. Ţintele din această perioadă au inclus
tancuri, transportoare blindate, sisteme de apărare antiaeriană şi de artilerie din jurul
sau apropierea unor zone civile, cum ar fi Misrata şi Brega15.

12
Belgia, Canada, Denmarca, Italia, Norvegia, Spania, Olanda, S.U.A., Marea Britanie, Suedia, Qatar şi Emiratele
Arabe Unite conform http://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Odyssey_Dawn, accesat la 18.04.2012
13
http://www.jfcnaples.nato.int/resources/24/Documents/No%20Fly%20Zone.pdf, accesat la 18.04.2012
14
idem
15
http://www.jfcnaples.nato.int/Unified_Protector/protection_civilians.aspx , accesat la 18.04.2012
7 din 11
 Forţele Coaliţiei Internaţionale au executat raiduri aeriene asupra unor
obiective din regiunea ZINTAN, MISRATA, BREGA şi AJDABIYAH şi au executat
misiuni de patrulare aeriană în zona localităţilor BREGA, MISRATA şi
AJDABIYAH. Obiectivele şi ţintele vizate de atacurile aeriene Aliate au constat în
obiective militare, precum aeroporturi, mijloace ale apărării antiaeriene, mijloace de
luptă (tancuri şi artilerie), depozite militare şi s-au soldat cu distrugerea şi
neutralizarea puterii militare a lui Gaddafi.
La 6 aprilie 2011 într-un raport al Comandantului-şef al operaţiunii „Unitled
Protector”, generalul Charles Bouchard, se arata ca forţele fidele lui Muammar
Gaddafi şi-au pierdut o treime din potenţial de la începutul bombardamentelor
coaliţiei internaţionale urmate de cele ale NATO „am eliminat o treime din
potenţialul militar al forţelor gaddafiste”. Armata libiană avea înainte de declanşarea
operaţiei NATO, în martie 2011, aproximativ 2000 de tancuri şi 1200 de blindate.
La 8 aprilie 2011, purtătorul de cuvânt al Statului Major interarme francez,
colonelul Thierry Burckhard, a declarat că situaţia din Libia este „complexă”, forţele
pro-Gaddafi modificându-şi modul de acţiune” în replică la atacurile coaliţiei
internaţionale (NATO). Acestea folosesc mijloace mai puţin vizibile în prima linie,
precum camionete în locul blindatelor, şi au recurs la metode de camuflaj, de
„amestecare” cu populaţia.
Franţa şi Marea Britanie au pus la dispoziţia operaţiei NATO în Libia
elicoptere de atac la sol de tipul Apache şi Gazelle, extrem de eficiente în loviturile
de mare precizie, astfel, NATO a executat atacuri la sol (în apropierea oraşului Al
Brega) asupra vehiculelor şi altor tipuri de tehnică militară ale trupelor lui Ghaddafi.
La 7 iunie, secretarul general al NATO, a anunţat că NATO a distrus de la
declanşarea operaţiei din Libia, 1800 de obiective printre care 100 de centre de
comunicaţii, aproape 700 depozite de muniţii şi 500 de vehicule blindate ale trupelor
lui Gaddafi.
Acţiunile politico militare cu impact deosebit asupra desfăşurării operaţiilor
militare ale NATO în Libia au fost numeroase.
Pentru înţelegerea complexităţii implicării comunităţii internaţionale în
paradigma securităţii libiene, propunem o prezentare cronologică.
Astfel, miniştrii de externe ai ţărilor membre NATO şi partenere, reuniţi la
Berlin în 14 aprilie 2011, au convenit asupra necesităţii utilizării tuturor resurselor
necesare şi adoptării unei flexibilităţi operaţionale a NATO pentru a îndeplini
mandatul ONU. Au fost stabilite condiţiile care ar fi determinat încheierea
mandatului NATO în Libia: până în momentul în care toate atacurile asupra civililor
şi a zonelor populate de civili s-au încheiat, regimul Gaddafi şi-ar fi retras toate
forţele militare şi para-militare în baze, şi ar fi fost permis accesul la ajutoare
umanitare pentru poporul libian.
Deasemenea la 8 iunie, miniştrii apărării NATO, s-au întâlnit la Bruxelles,
convenid să menţină presiunea asupra regimului Gaddafi până la finalizarea crizei.
Au fost de asemenea reconfirmate obiectivele stabilite la Berlin în luna aprilie şi au
fost încurajate alte organizaţii-cheie, inclusiv Naţiunile Unite, Uniunea Europeană,
Liga Arabă şi a Uniunea Africană, să înceapă planificarea de acţiuni pentru perioada
post-conflict.

8 din 11
 La data de 22 august, într-o declaraţie care marca eliberarea capitalei Tripoli,
Secretarul General Rasmussen a reafirmat angajamentul NATO de a proteja poporul
libian şi dorinţa că poporul libian să-şi decidă viitorul în libertate şi în pace.
La Paris în 1 septembrie, şefii de stat şi de guvern la întâlnirea „Friends of
Libya”, au reiterat angajamentul lor de a continua pentru a proteja civilii în Libia în
conformitate cu rezoluţiile CS al ONU nr 1970 şi 1973, pentru atâta timp cât este
necesar.
La 16 septembrie, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia 2009,
prin care a încurajat Consiliul Naţional de Tranziţie din Libia în aplicare planurilor de
protecţie a populaţiei libiene stabilind instituirea unei Misiuni de Sprijin a
Organizatiei Natiunilor Unite în Libia (UNSMIL).
Luând în considerare succesul forţelor de opoziţie în Libia, Consiliul Nord
Atlantic (NAC) stabileşte în şedinţă miniştrilor apărării NATO din 21 octombrie
2011, încetarea acţiunilor NATO, decizie confirmată ulterior de NAC la 28 octombrie
2011.
Astfel după numeroase16 de zile de operaţii aeriene şi maritime începând cu 31
octombrie, NATO îşi încheie misiunea în Libia având următorul bilanţ17:
- misiuni aeriene 26.32318 (cu o medie de 120 de misiuni pe zi) dintre care 9658
misiuni de luptă19 fiind distruse 6000 de obiective;
- forţe participante, 8000 militari;
- mijloace participante 250 avioane (avioane de lupta, de supraveghere, de
recunoastere, elicoptere de atac)
- 21 nave (nave de aprovizionare, fregate,distrugatoare, submarine,nave-amfibii
de atac si portavioane).,
- NATO a ajutat în mod direct, la salvarea a peste 600 de migranţi aflaţi în
primejdie pe mare în timpul conflictului.
Prin operaţia „Unified Protector” NATO a demonstrat că a acţionat ca o
forţă „eficientă, flexibilă, şi precisă”20.
După şapte luni de acţiuni militare NATO a încheiat misiunea în Libia iar
„Operaţiunile NATO au fost un succes“21.
Referinduse la această operaţiune a NATO, comandantul canadian al
operaţiunii „Unified Protector”, a numit-o acţiune de succes atât pentru NATO, cât şi
poporul libian apreciind „I believe at the end of the day, 7 months was a very short

16
On 28 October 2011, after 211 days, the North Atlantic Council took the formal decision to end the operation at 2359
on the 31 October 2011, the operation will have lasted a total of 214 days.
http://www.jfcnaples.nato.int/Unified_Protector.aspx, accesat la 17.04.2912
17
http://www.nato.int/nato_static/assets/pdf/pdf_2011_11/20111108_111107-factsheet_up_factsfigures_en.pdf , accesat
la 18.04.2012
18
http://www.jfcnaples.nato.int/resources/24/DMU%20Oct/24Nov2011-oup-update.pdf
19
Misiunile de luptă sunt destinate să identifice şi să se angajeze obiective adecvate, dar nu presupune neapărat ieşiri cu
muniţii de fiecare dată, http://www.jfcnaples.nato.int/resources/24/DMU%20Oct/24Nov2011-oup-update.pdf
20
Anders Fogh Rasmussen pe timpul vizitei de la Tripoli din 31 octombrie în capitala libiană aprecia “We were
effective, flexible and precise” accesibil la http://www.nato.int/cps/en/natolive/index.htm,
21
Mustafa Abdul Jalil, Şeful Consiliului Naţion de Tranziţie din Libia “The operations of NATO
were successful. The strikes were so accurate that civilians were not harmed The people of Tripoli
can testify to this ,” "Operaţiunile NATO au fost de succes. Acţiunile erau atât de exacte, încât nu
au fost afectaţi civili. Oamenii de la Tripoli, pot depune mărturie pentru acest lucru”,accesibil la
http://www.nato.int/cps/en/natolive/index.htm,
9 din 11
period of time to watch a force organise themselves from a disorganised group to a
group that was able to defeat the regime”22.
Totuşi misiunea în sine a dezvăluit slabiciunile Alianţei, diferenţele militare şi
lipsa de consens a unor ţări membre, interesele/dezinteresul în anumite momente
fiind evidente.
Sesizând diferenţele enorme dintre puterea militară a SUA şi cea a Europei o
dată cu operaţiunea din Libia (aliaţii europeni şi Canada au contribuit cu cele mai
multe forţe, dar misiunea s-a bazat foarte mult pe capacităţile de comandă şi pe
unităţi esenţiale ale SUA, succesul din Libia depinzând de aceasta), în octombrie
2011, Secretarul General al NATO a prezentat la Bucuresti, conceptul de “smart-
defence”23. Acest concept constă în cooperarea eficientă dintre statele membre ale
Aliantei pentru a prioritiza rezolvarea anumitor deficienţe logistico-militare cu care
se confruntă Alianţa.
Necesitatea unui asemenea concept/proiect este determinată de faptul că ţările
care ar fi putut acţiona „solitar”, cum ar fi Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite au
ales totuşi să desfăşoare misiunea în cadrul NATO "Acesta este un semn, în special
cu privire la lipsa de bani. Aceasta permite ţărilor să desfăşoare operaţiuni militare
chiar dacă nu sunt capabili să o facă singuri".24
Concluzii
Misiunea NATO din Libia a pus în evidenţă adevăruri importante despre
intervenţia militară în prezent:
- imprevizibilitatea este esenţială şi evidentă în paradigma de securitate la nivel
regional şi global;
- faţă de capacităţile de primă linie, cum ar fi avioanele de vânătoare şi navele
de război, care sunt capacităţi determinante, sunt absolut necesare capabilitaţi de
supraveghere care sunt componente critice în orice operaţie modernă ( NATO se
bazeză pe capacităţile militare sofisticate ale SUA)
- tendinţele descendente ale bugetelor de apărare europene determină ritmul
actual de reduceri. Astfel este greu de a vedea modul în care Europa ar putea să
menţină capacităţi militare suficiente pentru a susţine operaţiunile similare în viitor.
Se naşte o întrebare fundamentală pentru Europa şi Alianţa: Pentru a evita criza
economică se poate degenera într-o criză de securitate?.
Aliaţii NATO ar trebui să se concentreze pe adoptarea de măsuri pe trei palere:
consolidarea apărării europene, consolidarea relaţiei transatlantice, şi angajarea
22
Gl.lt Charles Bouchard, "Eu cred că 7 luni a fost o perioadă foarte scurtă de timp, pentru a
viziona o forţă ce se organizează de la un grup de dezorganizat la un grup care a fost capabil să
învingă regimul" accesibil la http://www.nato.int/cps/en/natolive/index.htm
23
“Smart-defence” poate funcţiona doar dacă este facut impreună,prin cooperare şi colaborare între aliaţi,dar şi cu terţe
parţi interesate de participarea la actiunile alianţei, iar sporirea cheltuielilor in domeniul apararii nu ar trebuii
micsorată, ci, din contra,utilizată într-o maniera eficientă pentru a acoperii lipsurile militare
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-10372916-live-text-anders-fogh-rasmussen-secretar-general-nato-sustine-discurs-
nato.htm
24
Karl-Heinz Kamp, director de cercetare la Colegiul NATO de Apărare de la Roma ” said it was
significant that countries which could have acted alone such as France, the UK and the US chose
to conduct the mission within NATO. “This is a sign, also particularly with regard to lacking
money, that in today's times NATO is the enabler. accesibil la
http://www.nato.int/cps/en/natolive/index.htm,

10 din 11
împreună cu puterile emergente a modului de rezolvare a provocărilor comune în
domeniul securităţii.
Operaţiunea „Unified Protector” a demonstrat că ţările europene, chiar dacă
cheltuiesc mai puţin pe apărare, decât Statele Unite sau puterile asiatice, NATO poate
încă juca un rol central într-o operaţiune militară complexă.
Evenimentele din Libia au demonstrat faptul că, deşi o abordare militară nu
poate rezolva un în totalitate un conflict, este un instrument necesar într-un efort
politic mai larg. Europa are nevoie pentru a construi un continuum puternic de
puterea hard şi soft, astfel încât să poată răspunde la întregul spectru al crizelor şi
ameninţărilor.
Acţiunile NATO în Libia au arătat necesitatea dezvoltării de sisteme şi
facilităţi moderne, pe timp de criză, astfel se impune alocarea de sume importante
acolo unde este necesar, pentru a scădea discrepanţele dintre SUA şi restul alianţei.
La Summitul de la Chicago din mai 2012 se speră a fi un prim-pas în punerea în
aplicare a conceptului de „smart-defence”, concretizând o serie de proiecte
multinaţionale dar şi noi viziuni şi abordări în cea ce priveşte achizitionarea şi
întreţinerea de capacităţi militare pe termen lung.
Consiliul de Securitate ONU trebuie să rămână sursa generală de legitimitate
pentru pacea şi stabilitatea internaţională. Un dialog mai cuprinzător între părţile
interesate de securitate ar ajuta la prevenirea şi gestionarea crizelor.

11 din 11