O umbră de singurătate

Privesc adânc în ochii de culoarea abisului

Ș i văd cum mă afund în mlaștina timpului.
O biată piatră, uitată într-un templu de cleștar
Pe lângă care trece hoinar,
O dorință.

Toți stau în lumina și căldura Ta,

Iar eu ascuns și neștiut,
Mă consolez să culeg scânteia
Unui moment deja pierdut.

Ș i dacă o să mă orbească strălucirea?

Ș i dacă mă vei spulbera?
Din piatra rece, decrepită
Să rămână pulberea.

Din frică vreau să-mi găsesc curajul,

Spre a trăi în virtute
Ș i să dărâm cavoul
Legendelor pierdute.

Așa îmi înfierez trupul,

Cu un jurământ sempitern,
O stavilă adusă timpului
Cel lacom și peren.

Privesc în jur și mă întreb,

N-am fost virtuos oare?
Când de piatră ești, într-un palat,
Soarta îți e necruțătoare.

Eoni de-ar trece,

Tot un Sisif aș fi.
Iar haosul fatidic,
Adânc, al inimii,
Nu m-ar lăsa să urc pe munte piatra.