Pericle, fiul lui Xanthippos, inalt si bine legat la trup, avea capul atat de prost proportionat,

incat semana cu o ceapa. De aceea n-a ingaduit sa i se faca niciun portret fara coif pe cap si a fost
silit sa indure, toata viata, glumele cantaretilor din oras, care-si bateau joc de aceasta ciudatenie a
conformatiei lui.
Pericle era bogat, invatat si vorbea cu atata gratie si totodata cu atata forta, incat fusese
supranumit Zeus Olimpianul. Asa de mult l-a placut poporul Atenei, incat l-a ales strateg,
innoindu-l an de an in functiile sale si i-a lasat pana la moarte administrarea afacerilor civile si
militare ale tarii.
Este adevarat ca Pericle respecta mult acest popor care-l inaltase la onoruri supreme si care
putea, de asemenea, sa-l trimita oricand inapoi acasa. Stia ca atenienii, chiar si cei mai saraci –
chiar si cizmarii, negustorii de carnati sau taranii din imprejurimile orasului – erau mandri sa fie
cetateni ai celei mai nobile dintre cetatile grecesti, sa-si aleaga liberi administratorii, sa-si voteze
ei insisi legile, si ca nu trebuia sa-i nemultumeasca daca voia sa ramana la putere. De aceea s-a
aratat foarte prevazator.
Din ziua in care a fost ales, a renuntat la toate serbarile, la jocuri si la marile ospete la care se
distra majoritatea atenienilor bogati. Abia isi ingaduia sa asiste la ospetele de nunta ale rudelor
sale si chiar si atunci iesea cand veselia generala ameninta sa se preschimbe in betie, sub
influenta minunatului vin grecesc. Gravitatea unui conducator, gandea el, nu s-ar putea pastra in
mijlocul acestor bucurii zgomotoase, unde mesenii devin prea apropiati.
Oricat era de elocvent, nu-i placea deloc sa urce la tribuna Ecclesiei. Credea ca vorbind prea des
isi subrezea influenta. De aceea dusmanii il poreclisera „Galera Salaminiana“, comparandu-l cu
cea mai frumoasa corabie din flota, careia perfectiunea ei ii adusese un nume ce amintea de
victoria cea mai marcata a atenienilor, si care nu iesea din port decat la ocaziile cele mai
insemnate.
Stapanire de sine
El, care din fire era trufas, se silise sa dea dovada de blandete si rabdare. Intr-o zi, cand se plimba
in piata publica din Atena, acea Agora in care fiecare atenian ajungea dimineata ca sa-si faca
unele cumparaturi si sa afle ultimele noutati, un om din popor se lua dupa el, coplesindu-l cu
insulte:
– Capatana de ceapa, striga el, ticalosule, hotule, inapoiaza-ne ce ne-ai furat din vistieria publica!
(Pericle nu luase nimic, dar grecii il acuzau cu usurinta ca a furat bani de la stat.) Betivule, ai
cumparat voturile, ii platesti pe oratorii publici! Vrei sa ajungi tiran, satrapul regelui persilor; cu
cat te plateste?
Si tot asa…
– Stapane, ziceau sclavii strategului, ingaduie-ne sa-l invatam minte pe nemernicul acesta.
– Pericle, ii strigau prietenii, esti surd? De ce-l lasi pe ticalosul acesta smintit sa te acopere de
injurii?
– Lasati-l, va rog, nu-l ascult, raspundea oratorul. Fiecare este liber in orasul nostru sa-si spuna
parerea. Suntem in Sparta? Ne-am pierdut libertatea de a vorbi? Nu-i tulburati placerea pe care o
are sa ma insulte.
Pericle strabatu netulburat Agora, isi incheie cumparaturile, se intalni cu prietenii, se interesa de
ultimele noutati; cum soarele urca pe cer si razele se oglindeau in calcarul alb al monumentelor si
pavajului, intra la o ruda sa manance.
Nebunul, suparat ca nu izbutise sa-si scoata victima din rabdari, se aseza la umbra acoperisului si
se pregati bombanind sa-l astepte la iesire.
– Lasati-l in pace! le porunci Pericle slugilor, care se pregateau sa-l alunge cu lovituri de ciomag.
Cand Pericle isi relua drumul, barbatul era tot acolo si incepu iar, cu rabdarea betivilor si a
nebunilor, sa-l urmareasca pe orator cu insultele sale. La Consiliu, unde Pericle se dusese sa
discute afaceri de stat, la palestra, unde s-a dus sa-si vada fiii, care invatau sa arunce sulita, a
indurat fara niciun cuvant injuriile lui.
Se facu seara. Pericle se intoarse acasa. Individul, istovit, dar tenace, il urmarea in continuare. In
fata portii casei sale, strategul astepta cateva clipe. Tarsaindu-si picioarele, gafaind,
prafuit, nebunul izbuti sa-l ajunga din urma.
– Hotule… tradatorule. .. ticalosule! striga el din nou, cu glas ragusit, intinzand catre orator
pumnul neputincios.
Pericle il privi cu mila si cu blandete neprefacuta. Apoi, intorcandu-se spre sclavii care, asezati in
semicerc, asteptau ca stapanul lor sa binevoiasca sa intre in casa, spuse:
– Formion, ia o torta si insoteste-l pe cetateanul acesta pana la el acasa.
Gloria Atenei
Sub conducerea lui Pericle, Atena a cunoscut o prosperitate nemaivazuta. In vreme ce vasele
ateniene strabateau marile, asigurandu-se de loialitatea aliatilor, Pericle porunci sa se cladeasca
pe cetatea sfanta, Acropole, un minunat ansamblu de monumente in onoarea zeitei ocrotitoare a
orasului, Atena, tesatoare si razboinica, al carei brat manuieste suveica, fusul sau lancea cu varful
inconjurat de fulgere.
I-a ales pentru a construi „fecioarei“ divine, Atena Partenia, templul, caruia grecii ii spuneau
Partenonul, pe arhitectul Ictinos si pe sculptorul Fidias, glorii ale timpului lor. Un popor intreg de
mesteri si muncitori entuziasmati, zidari, tamplari, fierari, taietori in piatra, aurari, mestesugari
de podoabe sfinte se apuca de munca. Cu nivela in mana, inginerii calculara curbele subtile care
permit satisfacerea exigentelor perspectivei. Dalta sculptorilor subtie marmura, infatisand pe
friza procesiunea care, in fiecare an, aducea zeitei valul brodat de fecioarele nobile ale orasului.
Unul dintre acesti mesteri, cel mai indemanatic dintre ei, cazu intr-o zi din inaltul schelelor si,
cum nu parea sa mai aiba vreo scapare, Pericle se arata foarte indurerat. Se povesteste ca zeita i-a
aparut in vis ranitului si i-a indicat leacul care l-a salvat. Ce putea dovedi mai bine ca insisi zeii
binecuvantau lucrarea intreprinsa pentru a le face placere?
Recunoscator, Pericle porunci sa se faureasca din bronz statuia Atenei. La sfarsit, Fidias isi folosi
intreg geniul pentru a daltui in interiorul Partenonului o minunata statuie a Atenei hriselefantine,
adica din fildes si aur, cu coiful pe cap, cu scutul intr-o parte si tinand in mana o Victorie cu
aripile deschise.
Insa poporul Atenei era cicalitor si clevetitor. Nu putea suferi ca un cetatean sa stea prea mult
timp la putere fara sa-l faca sa simta cat de fragila este aceasta putere. Neindraznind sa-l atace pe
insusi Pericle, gurile rele l-au calomniat pe Fidias, prietenul lui, raspunzator de supravegherea
generala a lucrarilor, functie importanta, jinduita de multi. A fost acuzat ca a pastrat pentru sine o
parte insemnata din materialele pretioase pe care i le incredintase vistieria cand a faurit statuia
zeitei.
Fidias s-a multumit sa zambeasca la aceasta uneltire. Presimtind de multa vreme ca ar putea
deveni tinta unor asemenea calomnii, el fixase materialele pretioase pe statuie in asa fel incat era
cu neputinta sa fie desprinse fara sa se strice lucrarea. Auzind acuzatiile, dezasambla statuia,
cantari aurul, argintul, fildesul si, dovedindu-si nevinovatia, a fost absolvit.
La ceva timp dupa aceea, se zvoni ca lucrarile de pe Acropole erau foarte costisitoare pentru stat.

Secretele istoriei
Cât cheltuie Elisabeta a II-a pe cadourile de Crăciun. 620 de persoane așteaptă daruri de la ea
Secretele istoriei
Meghan Markle a pierdut sarcina cu cel de-al doilea copil. Drama prin care a trecut tânărul cuplu
în această vară
– Templele acestea sunt admirabile, fara indoiala, si zeita va fi foarte multumita, dar vistieria este
goala, taxele impovareaza prea mult poporul. Nu Pericle plateste toate acestea!
Pericle a fost instiintat de aceste zvonuri rauvoitoare. Merse la Adunare, pe dealul Pnyx, chiar in
fata Aeropolei, de unde se vedeau monumentele noi, cu marmura sclipitoare, picturile proaspete,
statuile stralucitoare. Urca la tribuna, o simpla lespede de piatra desprinsa din pamantul calcaros.
– Vedeti cladirile acestea minunate, vorbi el oamenilor. Ele vor fi zi de zi gloria poporului
nostru, si cei care vor strabate marile sa le admire vor repeta la intoarcerea in orasele lor: „Fiii
Atenei au inaltat zeitei lor cele mai frumoase temple din lumea intreaga!“
– Costa prea mult! striga gloata.
Pericle se apleca peste tribuna:
– Credeti cu adevarat, cetateni ai Atenei, ca vistieria a dat prea multi bani?
 – Prea multi! Mult prea multi!
– Ei bine, cetateni ai Atenei, nu va vor mai costa nimic. Niciun talant, nicio drahma nu vor mai
iesi din vistierie si tot ce s-a platit pana acum muncitorilor si antreprenorilor va va fi inapoiat.
– Si atunci cine va plati?
– Eu.
O tacere uluita se asternu la vorbele acestea.
– Chiar eu, relua oratorul. Dar pe frontoane va fi gravat: „Pericle, fiul lui Xanthippos, a inaltat el
insusi templele acestea si le-a inchinat zeilor.“
O furtuna de strigate il intrerupse pe Pericle. Cuprinsi de admiratie in fata darniciei marelui om
ori poate refuzand sa-i cedeze gloria unei asemenea opere, poporul tipa, urla:
– Ia tot ce vrei, goleste lazile, ai toata increderea noastra, zeii sa te aiba in grija! 
Sfarsitul
Dar zeii nu l-au favorizat intotdeauna pe cel care i-a cinstit astfel. Pericle, imbatat de succesele
sale si de gloria Atenei, porunci sa se dea impotriva orasului Megara o lege care il trata cu
asprime. Rivala politica a Atenei, Lacedemonia, care grupa in jurul ei celelalte orase din
Peloponez, nu scapa ocazia. Poliarces, trimisul spartanilor, solicita o audienta Consiliului Atenei
si ceru sa fie retras edictul impotriva megarienilor, gravat pe o lespede de piatra.
– Este impotriva legilor noastre, raspunse sec Pericle, sa retragem un edict dupa ce a fost votat de
popor.
– Nu-l retrageti, spuse zambind spartanul, este de ajuns sa-l intoarceti.
Dar acest sfat viclean n-a fost urmat. Se zice ca zeii ii orbesc pe aceia pe care vor sa-i piarda.
Pericle s-a incapatanat, si lacedemonienii au invadat Attica, retezand maslinii, smulgand viile,
arzand casele. Pericle, amintindu-si de prudenta de odinioara, refuza sa lupte. Le porunci tuturor
taranilor sa-si paraseasca pamanturile fara impotrivire si sa se inchida in Atena, la adapostul
fortificatiilor. Flota ateniana parasi Pireul ca sa treaca, la randul ei, prin foc si sabie Peloponezul.
Incepu exodul, cu toate greutatile lui. Cortegiul mizerabil al refugiatilor, tragand dupa ei
animalele injugate la carute pline de femei si copii, se scurse in oras; de la o zi la alta, Atena se
umplea ochi de acesti bieti oameni innebuniti, tristi, infometati, cersind adapost la cate o ruda, un
prieten si, cand toate casele s-au umplut, in monumentele publice, inauntrul templelor, pana si pe
genunchii zeilor.
Vara dogorea cu arsita ei de neoprit, apa lipsea, oamenii inghesuiti se sufocau. In scurt timp, se
ivi un zvon infricosator: „Ciuma!“ Mai cumplit decat ostenii Lacedemoniei, flagelul rapuse in
scurt timp jumatate din populatia Atenei. Se raspandi ca un incendiu devastator. Zece bolnavi, o
suta de bolnavi, o mie de bolnavi zaceau pe paturi de purpura sau pe paie cu gaturile umflate, cu
pielea acoperita de bube pline de puroi, cersind apa si ingrijiri pe care nimeni nu li le putea oferi.
Acestia impovarau casele, curtile, strazile, pietele publice, si cadavrele pe care nimeni nu
indraznea nici sa le arda, nici sa le inmormanteze, de teama sa nu le atinga, infectau ultimii
supravietuitori sanatosi. Pana si animalele, cainii de paza, vitele aduse de pe ogoare piereau pe
capete. Cativa convalescenti palizi se priveau uluiti, neindraznind sa creada ca supravietuisera.
Ciuma lovi si casa lui Pericle. Fiul lui cel mare muri, apoi sora strategului, apoi slugile cele mai
credincioase, prietenii cu care se sfatuia la greu. Constient ca trebuia sa dea un exemplu, Pericle
incerca sa-si pastreze calmul, sa desparta durerea omului de rand de nelinistea omului de stat. Ii
mai ramanea un fiu, Paralos, singura nadejde a neamului sau. Dar vai! Flacaul, atins de boala
cumplita, s-a stins din viata. In ziua in care a fost nevoit sa aseze pe fruntea fiului sau coroana
mortuara, tatal se clatina. Cuprins de o brusca slabiciune, pentru prima data in viata varsa
suvoaie de lacrimi, izbucni in hohote si sughituri de plans, apoi, acoperindu-si fata cu mantia, se
inchise in casa, refuzand sa mai apara in public.
Nu dupa mult timp, cazu si el la pat, in septembrie 429. Raul il rodea de multe zile – fara
violenta, dar fara sa poata fi stavilit. In scurta vreme, intra in agonie. In jurul patului sau,
prietenii, cu ochii in lacrimi, ii laudau meritele:
– A ridicat noua trofee ale victoriei, zicea unul.
– A castigat inimile tuturor prin elocinta sa, adauga altul.
Si tot asa, fiecare avea o vorba buna pentru acest om mare.
Strategul muribund deschise ochii.
– Nu sunt acestea cele mai mari ispravi ale mele, prieteni… Spuneti mai bine ca n-am facut pe
niciun cetatean grec sa imbrace haine de doliu.
Si, rostind vorbele acestea, isi dadu ultima suflare. O data cu el, se stinse gloria Atenei. A fost cu
adevarat infranta si nu si-a mai regasit niciodata prosperitatea.
sursa: Robert James, Istoria antica repovestita pentru copii, trad.: Diana Serban, ed. Lucian
Borleanu, Bucuresti, Lucman, 2005, p. 67-73/istoriiregasite