Povestiri Tolstoi

1|povestiri tolstoi
POVESTIRI
LEV TOLSTOI
Рассказы о животных 1904
Traducere: Profira Sadoveanu, Valeria Sadoveanu, Xenia Stroe şi Mihail Calmacu
+9ani
2|povestiri tolstoi
Cuprins
1.PISOIUL.............................................................................................................................................................5
2.FETIŢA ŞI CIUPERCILE................................................................................................................................10
3.SÎMBURELE...................................................................................................................................................12
4.SCATIUL(păsărica)..........................................................................................................................................15
5.MINCINOSUL................................................................................................................................................18
6.CEI DOI PRIETENI........................................................................................................................................20
7.LEBEDELE.....................................................................................................................................................22
3|povestiri tolstoi
8.ELEFANTUL..................................................................................................................................................24
9.VRABIA ŞI RÎNDUNELELE.........................................................................................................................26
10.VULTURUL...................................................................................................................................................29
11.BALENA(rechinul).......................................................................................................................................31
12.SĂRITURA....................................................................................................................................................35
13.LEUL ŞI CĂŢELUŞA....................................................................................................................................39
14.FILIPOK.........................................................................................................................................................41
15.FOCUL...........................................................................................................................................................46
16.CÎINELE LUI IACOV...................................................................................................................................51
17.CÎINII POMPIERI..........................................................................................................................................56
18.POVESTEA BĂIEŢELULUI PE CARE L—A PRINS FURTUNA ÎN PĂDURE........................................59
19.CEI TREI URȘI..............................................................................................................................................60
20. ARICIUL ȘI IEPURELE...............................................................................................................................65
21.CREANGA DE ALUN...................................................................................................................................66
4|povestiri tolstoi
5|povestiri tolstoi
1.PISOIUL
Vasea şi Katia erau fraţi şi aveau o pisică. Primăvara, pisica s—a pierdut. Copiii au căutat—o
peste tot, dar n—au putut—o găsi. Odată se jucau lingă hambar şi au auzit, de undeva de sus, un
mieunat subţire. Vasea s—a urcat pe scară, în podul hambarului, iar Katia sta jos şi întreba mereu:
—Ai găsit—o? Ai găsit—o?
6|povestiri tolstoi
O bucată de vreme Vasea nu i—a răspuns. În sfîrşit i—a strigat:

—Am găsit—o! E pisica noastră... şi are şi pisoi. Sînt aşa de frumoşi! Vino încoace repede!
Katia a alergat în casă, a făcut rost de lapte şi i—a dus pisicii.
Erau cinci pisoi. După ce au mai crescut puţin şi au început să se mişte din colţul lor, copiii şi—au
ales un pisoi cenuşiu, cu lăbuţe albe, şi l—au luat în casă. Pe ceilalţi pisoi mama i—a dăruit, iar pe
acesta l—a lăsat copiilor. Copiii îl hrăneau, se jucau cu el şi—l culcau în pat cu dînşii.
7|povestiri tolstoi
Într—un rînd au ieşit să se joace în drum şi au luat pisoiul cu ei. Vîntul spulbera paiele de pe drum şi
pisoiul se juca cu firele de paie, iar copiii făceau haz privindu—l. Mai apoi, ei au găsit pe marginea
drumului măcriş, s—au apucat să—l culeagă şi au uitat de pisoi.
8|povestiri tolstoi
Deodată au auzit pe cineva strigînd tare: „înapoi, înapoi!" şi au văzut un vînător venind în goana
calului. înaintea lui, doi cîini alergau să apuce pisoiul. Prostuţ cum era, pisoiul în loc să fugă, s—a
lăsat la pămînt, şi—a încovoiat spinarea şi privea ţintă către ei.
Katia s—a speriat de cîini, a început să ţipe şi a fugit. Vasea s—a repezit într—un suflet spre pisoi şi a
ajuns lîngă el odată cu cîinii. Cînd cîinii erau cît pe ce să înşface pisoiul, Vasea s—a trîntit cu burta
peste el şi l—a acoperit.
9|povestiri tolstoi
Tocmai atunci s—a apropiat şi vînătorul şi a alungat cîinii, iar Vasea a dus pisoiul acasă şi de
atunci nu l—a mai luat la cîmp.
în româneşte de Profira Sadoveanu

10 | p o v e s t i r i tolstoi
2.FETIŢA ŞI CIUPERCILE
Două fetiţe se întorceau cu ciuperci acasă.

În drum, ele au trebuit să treacă peste o cale ferată. Crezînd că trenul e departe, s—au urcat pe
terasament, ca să treacă peste şine.
Deodată a şuierat locomotiva. Fetiţa mai mare a fugit înapoi, iar cea mică a trecut în fugă linia
ferată.
Sora cea mare i—a strigat celei mici:
—Nu veni îndărăt!
Însă locomotiva era atît de aproape şi pufăia atît de tare, încît fetiţa cea mică n—a auzit; a crezut
că—i strigă să se întoarcă îndărăt. A alergat înapoi peste şine, s—a împiedicat, a scăpat ciupercile pe
jos şi s—a apucat să le adune.
Locomotiva era aproape. Maşinistul şuiera din răsputeri.
Fetiţa cea mare striga întruna:
—Lasă ciupercile!
Cea mică însă înţelese că—i cere să le strîngă şi se tîra pe jos după ele.
Maşinistul n—a putut opri locomotiva. Şuierînd din toate puterile, a trecut peste fetiţă.
Fetiţa cea mare ţipa şi plîn—gea. Călătorii priveau îngroziţi de la ferestrele vagoanelor, iar
conductorul alerga la celălalt capăt al trenului să vadă ce s—a întîmplat cu fetiţa.
După ce trenul a trecut, toţi văzură că fetiţa stătea întinsă între şine cu faţa la pămînt şi nu se
mişca.
De abia cînd trenul s—a depărtat de tot, fetiţa a ridicat capul, s—a sculat în genunchi, a adunat
ciupercile şi a alergat la sora ei.
în româneşte de Valeria Sadoveanu

3.SÎMBURELE
Mama a cumpărat prune ca să le dea copiilor după masa de prînz şi le—a aşezat pe o farfurie.
Vania, care nu mai mîncase pînă atunci prune, le tot mirosea de zor. Tare—i mai plăcea cum
miros şi tare—ar mai fi vrut să le guste! Tot dîndu—le aşa tîrcoale, băieţelul pîndi clipa cînd nu era
nimeni în odaie şi, nemaiputîndu—se stăpîni, înhaţă o prună şi o mîncă.
Cînd s—a apropiat ora prînzului, mama a numărat prunele şi văzînd că lipseşte una, i—a spus
tatălui.
Stăteau cu toţii la masă şi tatăl a întrebat:
—Ia să—mi spuneţi, copii. Nu cumva a mîncat cineva din voi o prună?
—Nu, au răspuns copiii în cor. Vania, roşu ca un rac, a spus şi el:
—Nu, n—am mîncat—o eu!
—Că unul din voi a mîncat pe ascuns o prună, a mai spus tata, nu—i frumos deloc, dar nu despre asta
—i vorba. Nenorocirea—i alta. Fiecare prună are înăuntru un sîmbure. Şi dacă cineva nu ştie cum să le
mănînce şi înghite sîmburele, a doua zi moare. De asta mi—e frică.
Atunci Vania, galben la faţă, a zis repede:
—Ba nu, că sîmburele l—am aruncat pe fereastră. Toţi au izbucnit în rîs, iar Vania a început să plîngă.
în româneşte de Xenia Stroe

4.SCATIUL(păsărica)
De ziua lui, Serioja a primit tot felul de daruri: titirezi, cai, poze... însă cel mai de preţ dintre toate
darurile a fost capcana de prins păsări, pe care i—a dăruit—o unchiul său. Capcana era făcută dintr—o
ramă în care era prinsă o plasă, cu o scîndurică deasupra. Pe scîndurică se presărau seminţe şi capcana
se punea afară. Cînd vreo pasăre se aşeza pe scîndurică, scîndura se întorcea şi pasărea se prindea în
capcană. S—a bucurat mult Serioja şi a alergat s—o arate mamei.
—Nu—mi place jucăria asta, i—a spus mama. Ce—ţi trebuie ţie păsărele? De ce să Ie chinui?
—Am să le pun în colivii. Ele au să cînte, iar eu am să le dau de mîncare.
Apoi, Serioja a făcut rost de seminţe, le—a presărat pe scîndurică şi a aşezat plasa în grădină. Aici
a stat mult şi a tot aşteptat să vină păsărelele. însă păsărilor le era frică de dînsul şi nu se apropiau de
plasă. Atunci, Serioja s—a dus la masă şi a lăsat capcana în grădină. După masă, cînd s—a uitat,
capcana era închisă, iar în plasă se zbătea o păsărică. Serioja s—a bucurat, a prins pasărea şi a dus—o
în casă.
—Mamă! Uite! Am prins o păsărică. Nu—i aşa că—i o privighetoare? Vai, cum îi bate inima!
—E un scatiu, a spus mama. Bagă de seamă, nu—l chinui. Ai face mai bine să—i dai drumul.
—Ba nu, am să—i dau apă şi mîncare.

Serioja a pus scatiul în colivie şi două zile la rînd i—a presărat seminţe, i—a schimbat apa şi i—a
curăţat colivia. A treia zi a uitat de scatiu şi nu i—a mai schimbat apa. Mama l—a dojenit:
—Vezi, ai şi uitat de scatiu! Mai bine dă—i drumul!
—Ba nu, de—acum înainte n—am să mai uit; chiar acum îi pun apă şi îi curăţ colivia.
Serioja a vîrît mîna în colivie şi a început să o cureţe: scatiul, speriat, se zbătea, lovindu—se de
gratii. După ce a isprăvit treaba, băiatul s—a dus după apă. Mama băgă de seamă că el a uitat să
închidă uşiţa coliviei şi a strigat după el:
—Serioja, închide colivia, că zboară, şi dacă se izbeşte se prăpădeşte păsărică ta.
Dar n—apucase mama să—şi sfîrşească vorba, că scatiul găsise uşiţa. Bucuros, îşi desfăcu
aripioarele şi zbură prin odaie, spre fereastră. N—a văzut însă geamul, s—a izbit în sticlă şi a căzut pe
pervaz.
Serioja a luat în grabă păsărică şi a pus—o în colivie. Scatiul nu murise încă, dar zăcea cu faţa în
jos, cu aripile desfăcute şi răsufla greu. Serioja l—a privit multă vreme, apoi a început să plîngă.
—Mamă, ce să fac acuma?
—Acum nu mai poţi face nimic.
Toată ziua Serioja nu s—a mişcat de lingă colivie, mereu cu ochii la scatiu; iar scatiul zăcea tot
aşa cu faţa în jos, răsuflînd greu şi repede. Cînd Serioja s—a dus la culcare, scatiul mai trăia încă, însă
multă vreme copilul n—a putut adormi. Cum închidea ochii, îi apărea în gînd scatiul, întins jos, abia
suflînd. Dimineaţa, cînd s—a apropiat de colivie, a găsit scatiul cu faţa în sus, cu lăbuţele chircite,
ţeapăn.
De atunci, Serioja n—a mai prins niciodată păsărele.

5.MINCINOSUL
Un flăcăiaş păştea oile şi prinse a striga, chipurile, că văzuse un lup:

—Ajutor, lupul! lupul!
Ţăranii veniră în fugă, dar se dumeriră că fuseseră păcăliţi. Flăcăiaşul mai făcu de două sau de trei
ori isprava asta, dar o dată se întîmplă ca lupul să dea cu adevărat iama în oi.
Flăcăiaşul strigă iar:

—Săriţi, săriţi că a dat lupul!
Ţăranii se gîndiră că iar vrea să—i păcălească şi nu mai veniră la chemarea lui. Cît despre lup,
văzînd că nu are de cine să se teamă, sfîşie toată turma, după plac.
în româneşte de Mihail Calmacu

6.CEI DOI PRIETENI
Doi prieteni mergeau prin pădure, cînd un urs le ieşi înainte. Unul din ei o rupse de fugă, sări într
—un copac şi se ascunse în frunzarul acestuia, celălalt rămase în mijlocul drumului. Neavînd altă
ieşire, se trînti la pămînt şi făcu pe mortul.
Ursul se apropie de el şi prinse a—l mirosi. Omul încetă pînă şi să respire. Ursul îi adulmecă
obrazul şi, părîndu—i—se că într—adevăr este mort, plecă de acolo. După ce ursul se îndepărtă,
celălalt coborî din copac şi îl întrebă rîzînd:
—Ia spune, ce ţi—a şoptit ursul la ureche?
—Mi—a şoptit că—s nişte ticăloşi cei care fug şi îşi lasă prietenii în primejdie.
în româneşte de Mihail Calmacu

7.LEBEDELE
Zburau lebedele în stol, din ţinuturile îngheţate, spre ţările calde. Zburau peste mare. O zi şi o
noapte au zburat pe deasupra apei şi încă o zi şi o noapte, fără să se odihnească. Pe cer era lună plină şi
lebedele vedeau apa albăstruie licărind jos, departe. Toate se istoviseră bătînd din aripi, însă nu se
opreau, ci zburau înainte. în frunte zburau cele bătrîne şi voinice, în urmă cele tinere şi mai plăpînde.
La urmă zbura cea mai tînără. Puterile îi slăbiseră. Nu putea să zboară mai departe. Mai dădu o dată
din aripi şi, cu aripile desfăcute, se lăsă în jos. Cobora tot mai aproape de apă, tot mai aproape, iar
tovarăşele ei se zăreau tot mai departe, ca nişte fulgi albi în lumina lunii. Strîngîndu—şi aripile, lebăda
se lăsă pe apă. Marea unduia sub ea, legănînd—o. Stolul de lebede abia se mai zărea, ca o dungă albă
pe cerul limpede, şi abia li se mai auzea freamătul aripilor în liniştea depărtării...
Cînd nu se mai văzu nimic, lebăda îşi plecă capul pe spate şi închise ochii. Stătea nemişcată;
numai marea, săltînd şi coborînd valurile mari, o legăna uşor. înainte de luminatul zorilor, un vîntuleţ
uşor începu să mişte faţa mării. Apa stropi pieptul alb al lebedei; atunci, ea deschise ochii. în răsărit se
înflăcărau zorile; luna şi stelele păliseră. Lebăda răsuflă adînc, îşi întinse gîtul, desfăcu aripile şi,
bătînd cu ele de cîteva ori apa, începu să zboare. Se înălţă din ce în ce mai sus şi, cînd marea rămase
departe, în urmă, zbură înainte, înspre ţinuturile calde.
Zbura singură, peste apele tainice, într—acolo unde zburaseră şi tovarăşele ei.
8.ELEFANTUL
Un indian avea odată un elefant. Stăpînul îl hrănea prost şi—l punea la munci multe şi grele. Într
—o zi elefantul s—a înfuriat şi şi—a călcat în picioare stăpînul, care a murit Atunci soţia indianului a
izbucnit în plîns, şi—a adunat toţi copilaşii şi i—a împins în picioarele elefantului, zicîndu—i:
—Le—ai ucis tatăl, ucide—i şi pe ei!
Elefantul s—a uitat la copii, l—a luat uşurel cu trompa pe cel mai răsărit dintre ei şi l—a aşezat
pe grumaz.
Din ziua aceea elefantul l—a recunoscut de stăpîn pe băiatul ales de el şi a ascultat de porunca lui.
în româneşte de Xenia Stroe

9.VRABIA ŞI RÎNDUNELELE
Odată stăteam în curtea casei şi priveam cuibul rîndunelelor de sub straşină. Chiar atunci cele
două rîndunele îşi luaseră zborul de acolo, lăsînd cuibul pustiu.
În lipsa lor o vrabie care şedea pe acoperiş zbură spre cuib, suci căpşorul în toate părţile şi sfîrr —
dispăru înlăuntrul lui; după care treabă scoase capul afară şi prinse a ciripi.
Nu mult după aceea una din rîndunele se întoarse la cuib. Vrînd să intre într—însul şi dînd cu
ochii de nepoftitul musafir, ţipă speriată, zvîcni din aripioare şi, pe—aici ţi—e drumul!
Vrabia ciripea întruna, fără a se sinchisi.
Deodată se ivi un stol de rîndunele. Rînd pe rînd se roteau prin faţa cuibului cercînd parcă să—l
vadă pe nepoftit şi se depărtau iar.
Vrabia nu se intimida, sucea capul după ele şi ciripea de zor.
Rîndunelele veniră iar, acum zburînd chiar spre cuib şi făcîndu—şi de lucru la el.
De fapt, iată ce făceau: fiecare rîndunică aducea în cioc un strop de noroi şi astupa cu el, puţin cîte
puţin, intrarea în cuib.
Era un du—te—vino necontenit. Rîndunelele lipeau cu sîrg orificiul şi acesta devenea din ce în ce
mai strîmt.
La început se putea vedea capul şi pieptul vrabiei, apoi numai capul, apoi numai ciocul, apoi nu se
mai văzu nimic. Rîndunelele o zidiseră în cuib, se ridicară în văzduh şi prinseră a se roti vijelios în
jurul casei.
în româneşte de Mihail Caimacu

10.VULTURUL
Un vultur şi—a clădit cuibul în vîrful unui arbore înalt, departe de mare. Apoi şi—a scos puii.
Într—un rînd vulturul se întorcea în zbor, spre cuib, cu un peşte mare în gheare.
Jos, la rădăcina copacului, lucrau mai mulţi oameni. Cum au văzut peştele, au înconjurat copacul
şi au prins a striga şi a arunca în vultur cu pietre.
Vulturul a scăpat peştele din gheare, iar oamenii l—au ridicat de jos şi au plecat.
Pasărea s—a aşezat pe marginea cuibului, iar puişorii au ridicat capetele şi au început să piuie: îi
cereau de mîncare.
Vulturul era ostenit şi nu putea zbura din nou pînă la mare; s—a vîrît în cuib, şi—a întins aripile
peste vulturaşi, i—a mîngîiat şi le—a netezit penele, rugîndu—i parcă să mai aştepte puţin. Însă cu cît
îi mîngîia mai mult, cu atît ei ţipau mai tare.
Atunci, vulturul a zburat de lîngă ei şi s—a aşezat pe creanga cea mai de sus a copacului.
Vulturaşii au început să ţipe şi să piuie şi mai jalnic.
Scoţînd şi el un strigăt puternic, vulturul şi—a întins aripile cu greu şi şi—a luat zborul către
mare.
S—a întors tîrziu, seara; zbura încet şi aproape de pămînt. În gheare ţinea iar un peşte mare.
Cînd a ajuns lîngă copac, s—a uitat în jur dacă nu sînt iar oameni prin preajmă şi, strîngîndu—şi
repede aripile, s—a aşezat pe marginea cuibului.
Vulturaşii au ridicat capetele, şi—au căscat ciocurile, iar vulturul a sfîşiat peştele şi i—a hrănit pe
rînd.

11.BALENA(rechinul)
Corabia noastră ancorase la ţărmul Africii. Era o zi minunată şi dinspre mare bătea un vînt
răcoros. Spre seară, însă, vremea s—a schimbat; s—a făcut zăduf şi, ca dintr—un cuptor încins, bătea
spre noi aerul fierbinte al pustiului Sahara.
Înainte de apusul soarelui, căpitanul ieşi pe punte şi strigă:
—Faceţi baie!
Într—o clipă, marinarii săriră în apă, coborîră o pînză şi o legară în aşa fel ca să alcătuiască o
piscină.
Cu noi, pe corabie, erau şi doi băieţandri. Ei au sărit cei dintîi în apă, însă locul de scăldat era prea
strimt şi au hotărît să iasă şi să se întreacă la înot în larg.
Se strecurau prin unde ca nişte şopîrle şi înotau din toate puterile spre geamandura de deasupra
ancorei.
Unul dintre ei a trecut înaintea tovarăşului său, dar apoi a început să rămînă în urmă. Tatăl
băiatului, un bătrîn artilerist, stătea pe punte şi se uita cu plăcere la copii. Cînd acesta a început să
rămînă în urmă, tatăl i—a strigat:
—Nu te lăsa! Ţine—te bine!
Deodată cineva pe punte scoase un strigăt:
—Balena! Şi îndată văzurăm şi noi, ceilalţi, pe luciul apei, spinarea dihaniei.
Balena înota drept spre băieţi.
—Înapoi! înapoi! întoarceţi—vă! Balena! începu să strige artileristul. Însă copiii nu—l auzeau, înotau
mai departe, rîzînd şi ţipînd tot mai tare şi cu mai mare plăcere.
Artileristul, alb ca varul, se uita neclintit la copii.
Marinarii coborîră o barcă, se aruncară în ea şi vîslind din toate puterile, se îndreptară spre băieţi;
însă erau încă foarte departe, pe cînd balena ajunsese la douăzeci de paşi depărtare de copii.
La început, băieţii nu văzuseră balena, nu înţelegeau strigătele. Pe urmă, însă, unul din ei privi
îndărăt şi toţi auzirăm un ţipăt ascuţit şi văzurăm că amîndoi încep să înoate în direcţii diferite.
Ca şi cum acel ţipăt l—ar fi trezit, artileristul s—a smuls din loc şi a alergat la tunuri. Răsuci ţeava
tunului, se lipi de ea, puse fitilul şi ochi.
Toţi cîţi ne aflam pe corabie încremenisem şi aşteptam să vedem ce se va întîmpla.

Cînd se auzi bubuitura, îl văzurăm pe artilerist prăbuşindu—se lîngă tun şi acoperindu—şi faţa cu
mîinile. La început n—am putut vedea ce se întîmplase cu balena şi cu băieţii, din pricina fumului din
jur.
Dar după ce fumul se împrăştie deasupra apei, se auzi un murmur, la început înăbuşit, apoi din ce
în ce mai tare, şi, în sfîrşit, izbucni din toate părţile un strigăt puternic de bucurie.
Bătrînul artilerist îşi descoperi faţa, se ridică şi privi spre mare.
Pe valuri se legăna pîntecele galben al balenei moarte. Peste cîteva minute barca ajunse lîngă
băieţi şi—i aduse nevătămaţi la corabie.

12.SĂRITURA
O corabie se întorcea acasă, după ce făcuse înconjurul Pămîntului. Era o vreme liniştită. Toată
lumea ieşise pe punte. Printre oameni se învîrtea o maimuţă mare, stîrnind hazul tuturor. Se strîmba,
sărea, făcea tot felul de lucruri comice, maimuţărea pe oameni şi, văzînd că lumea se distrează pe
socoteala ei, făcea şi mai multe ghiduşii.
Deodată, maimuţa sări la băiatul căpitanului corăbiei, un copil de doisprezece ani, îi smulse
pălăria, şi—o puse pe cap şi se caţără iute pe catarg. Toţi începură să rîdă, băiatul însă, rămas cu capul
gol, nu ştia ce să facă: să rîdă şi dînsul ori să se supere?
Maimuţa se aşeză pe prima vergă a catargului, luă de pe cap pălăria şi începu s—o rupă cu colţii
şi cu unghiile. Părea că îşi bate joc de băiat, se strîmba la el şi îl arăta cu degetul. Băiatul striga la ea şi
o ameninţa, dar maimuţa continua să sfîşie şi mai rău pălăria. Marinarii rîdeau în hohote. Băiatul se
înroşi, îşi lepădă hăinuţa şi se avîntă pe catarg, după maimuţă. Căţărîndu—se pe frînghie, ajunse într—
o clipă la prima vergă. Cînd să apuce însă pălăria, maimuţa se caţără mai sus, cu mai multă îndemînare
şi mai repede decît el.
—Nu—mi scapi tu! strigă băiatul, urcîndu—se după ea.
Maimuţa îl întărită din nou, suindu—se şi mai sus; pe copil însă îl cuprinsese furia şi nu se lăsă
biruit. în cîteva clipe, amîndoi ajunseră în vîrful catargului. Acolo, sus, maimuţa se întinse cît putu de
tare şi, ţinîndu—se de frînghie cu piciorul de dinapoi, atîrnă pălăria la capătul ultimei vergi, după care
se caţără chiar în vîrful catargului, strîmbîndu—se şi rînjind de bucurie. De la băiat şi pînă la capătul
vergii, unde atîrna pălăria, erau vreo doi coţi, aşa că nu putea ajunge la ea decît dacă ar fi lăsat din
mîini frînghia şi catargul.
Copilul însă se înciudase peste măsură. Se desprinse de catarg şi păşi pe vergă.
Pe punte, toţi priveau şi rîdeau de isprăvile maimuţei şi ale băiatului, însă cînd au văzut că el a
lăsat din mînă frînghia şi a trecut pe vergă ţinîndu—şi cumpăna cu braţele, au înmărmurit cu toţii de
spaimă.
Era de ajuns să dea greş cu un singur pas şi băiatul ar fi căzut, zdrobindu—se de punte. Dar chiar
dacă n—ar fi făcut nici o mişcare greşită şi ar fi ajuns la marginea vergii să—şi ia pălăria, i—ar fi fost
foarte greu să se întoarcă şi să ajungă din nou ia catarg.
Toţi priveau în tăcere, aşteptînd să vadă ce are să se întîmple.
Din mulţime, cineva nu—şi putu stăpîni un strigăt de groază.
La acel ţipăt, băiatul se dezmetici, se uită în jos şi începu să şovăie.

în vremea asta ieşi din cabină căpitanul, tatăl copilului. Avea cu el arma ca să împuşte pescăruşi.
Cînd şi—a văzut băiatul pe vergă, a îndreptat puşca spre el şi a început să strige:
—În apă! Să sari imediat în apă! De nu, te împuşc! Băiatul se clătină, dar nu înţelese.
—Ori sari ori te împuşc!... Un, doi...
Dar n—apucă tatăl să strige „trei" că băiatul şi sări, avîntîndu—se cu capul în jos.
Copilul căzu în mare, ca o ghiulea de tun; şi pînă să—l fi acoperit valurile, douăzeci de marinari
au şi sărit de pe corabie în apă. Peste vreo patruzeci de secunde — care părură tuturor nesfîrşit de lungi
— băiatul ieşi la suprafaţă. Fu adus pe corabie.
Peste cîteva clipe, după ce dădu afară, pe gură şi pe nas, apă înghiţită, începu să respire.
Cînd căpitanul văzu asta, scoase un suspin, ca şi cum l—ar fi înnăbuşit ceva, şi alergă în cabină la
el ca să nu—l vadă nimeni plîngînd.

13.LEUL ŞI CĂŢELUŞA
La Londra se deschisese o menajerie. Pentru vizitarea ei se cereau bani ori cîini şi pisici, spre a se
hrăni sălbăticiunile aduse.
Cineva a vrut să vadă animalele; a prins pe stradă o căţeluşă şi a adus—o la menajerie. I s—a dat
drumul înăuntru, să viziteze menajeria, iar pe căţeluşă au luat—o şi au aruncat—o în cuşca unui leu, s
—o mănînce.
Căţeluşa şi—a adunat coada şi s—a ghemuit într—un colţ al cuştii. Leul s—a apropiat de ea şi a
prins s—o miroasă.
Căţeluşa s—a întins cu labele în sus şi a început să dea din coadă.
Leul a întors—o cu laba pe partea cealaltă.
Căţeluşa a sărit şi s—a aşezat în faţa leului pe lăbuţele de dinapoi.
Leul a privit—o, a scuturat din cap şi n—a atins—o.
Cînd stăpînul i—a aruncat în cuşcă porţia de carne, leul a rupt o bucată şi i—a dat căţeluşei.
Seara, cînd leul s—a culcat, căţeluşa s—a întins lîngă dînsul, punîndu—şi capul pe laba lui.
De atunci căţeluşa a trăit la un loc cu leu, în aceeaşi cuşcă. El mînca ce i se dădea şi nu se atingea
de căţeluşă, uneori se juca cu ea şi dormeau împreună.
Odată un domn a vizitat menajeria şi şi—a recunoscut căţeluşa; el l—a rugat pe proprietarul
menajeriei să i—o dea. Stăpînul s—a învoit şi a chemat căţeluşa s—o scoată din cuşcă. Dar leul şi—a
zbîrlit coama şi a răcnit.
Aşa au trăit leul şi căţeluşa un an întreg în aceeaşi cuşcă. După un an însă, căţeluşa s—a
îmbolnăvit şi a murit. În ziua aceea leul nu s—a atins de mîncare, mereu mirosea căţeluşa şi—o pipăia
cu labele.
Cînd a înţeles că a murit, a sărit în sus ca ars, s—a zbîrlit, a început să—şi biciuiască coapsele cu
coada, s—a năpustit în peretele cuştii şi a prins să roadă zăvoarele şi podeaua.
Toată ziua s—a frămîntat, s—a zbătut în cuşcă şi a urlat; apoi s—a întins lîngă căţeluşa moartă şi
părea că s—a liniştit. Dar cînd stăpînul menajeriei a vrut să scoată căţeluşa moartă din cuşcă, leul n—a
îngăduit nimănui să se apropie de ea.
Închipuindu—şi că leul îşi va uita durerea dacă va căpăta o altă căţeluşă, stăpînul i—a vîrît în
cuşcă una vie. Leul însă a sfîşiat—o imediat. După aceea a cuprins între labe căţeluşa moartă şi a zăcut
aşa cinci zile.
A şasea zi a murit şi leul.

14.FILIPOK
Era odată un băieţel pe care îl chema Filip. Într—o zi văzu copiii îndreptîndu—se spre
şcoală. Filip îşi luă căciula şi vru să se ducă şi el cu ei. Dar maică—sa îl întrebă:
—Încotro te duci, Filipok?
—La şcoală.
—Eşti încă mic şi nu poţi să te duci! Şi mama îl opri acasă.
Toţi copiii erau duşi la şcoală. Tata a plecat încă de dimineaţă la pădure, iar mama s—
a dus să lucreze cu ziua. Au rămas acasă numai Filipok şi bunica sus pe cuptor. Lui Filip
i s—a urît să stea singur. Şi cînd bunica a adormit, el s—a apucat să—şi caute căciula. Pe
—a lui n—a găsit—o si a luat una veche de—a lui taică—său; pe urmă a plecat la şcoală.
Şcoala era la capătul celălalt al satului, lîngă biserică. Cît a mers Filipok pe uliţa lui,
cîinii i—au dat pace, îl cunoşteau. Dar cum a ajuns prin dreptul curţilor străine, a sărit
Jucika şi a început să latre; după Jucika a sărit şi Volciok, un cîine mare de tot. Filipok a
luat—o la fugă, cîinii după el Filipok a început să ţipe, s—a împiedicat şi a căzut. Dintr
—o curte a ieşit un mujic, a alungat cîinii şi s—a răstit la copil :
—Încotro alergi aşa singur, neastîmpăratule? Filipok n—a răspuns nimic; şi—a sumes
poalele hainei şi a început să fugă din răsputeri. A ajuns lîngă şcoală. În cerdac nu era
nimeni, dar dinăuntru răzbea larma copiilor. Pe Filipok 1—a cuprins frica: „Dacă
învăţătorul mă alungă?” Se tot gîndeşte ce să facă. Să se întoarcă, vor sări cîinii iar la el;
să intre în scoală. Îi e frică de învăţător. Tocmai atunci trece pe lîngă şcoală o femeie cu
doniţa în mînă şi—l întreabă:
Tu de ce stai aici, cînd toţi învaţă?

Filipok n—a mai avut ce face şi a intrat. În pridvor şi—a scos căciula şi a deschis uşa.
Şcoala era plină de copii. Fiecare spunea ceva cu glas tare, iar învăţătorul, care purta un
fular roşu la gît, se plimba prin mijlocul lor.
—Tu ce vrei? 1—a întrebat el pe Filipok.

Filipok şi—a strîns cu putere căciula la piept şi nu a răspuns nimic.

—Cine eşti?
Filipok tăcea mai departe.
—Nu cumva eşti mut?

Filipok s—a speriat aşa de tare, că n—a mai putut scoate o vorbă.
—Ei, dacă nu vrei să vorbeşti, pleacă acasă. Tare ar fi vrut Filipok să răspundă, dar
spaima îi încleştase gura. S—a uitat la învăţător şi a început să plîngă. Atunci
învăţătorului i s—a făcut milă de el.
L—a mîngîiat pe cap şi a întrebat pe copii cine—i băieţelul acela.
—E Filipok, fratele lui Kostiuşka. De mult vrea să meargă la şcoală, dar mama lui nu—l
lasă, şi atunci a venit la şcoală pe furiş.
—Hai, aşază—te în bancă lîngă fratele tău; şi am s—o rog pe maică—ta să te lase la
şcoală.
Apoi, învăţătorul a început să—i arate literele, dar Filipok le ştia de mai înainte, ba
putea să şi citească puţin.
—Ia să văd cum îţi silabiseşti numele? Şi Filip începu:
—Pfe—i—pfi, le—i—li, pe—oc—poc. Copiii rîseră,
—Bravo! a spus învăţătorul. Cine te—a învăţat să citeşti?
Filipok a prins curaj şi a răspuns:
—Kostiuşka. Eu sînt deştept şi dintr—o dată am priceput tot! Sînt grozav de deştept!
Învăţătorul l—a întrerupt şi a spus:
—Nu te grăbi cu lauda; mai întîi învaţă.
De atunci Filipok a început să meargă şi el cu copiii la şcoală.
în româneşte de P r o f i r a S a d o v e a n u
15.FOCUL
Era toiul secerişului. Bărbaţii şi femeile din sat se duseseră cu toţij la cîmp. Acasă
rămăseseră doar bătrînii şi copiii. Într—una din căsuţe era o bunică cu trei nepoţei.
Bunica aprinsese cuptorul şi se culcase să se mai odihnească. Pentru că o tot supărau
muştele, bătrîna şi—a tras pe faţă un ştergar şi de la o vreme a furat—o somnul.
Una din nepoatele ei, Maşa (care n—avea decît trei anişori), a deschis uşa cuptorului,
a umplut un hîrb cu tăciuni aprinşi şi s—a dus în tindă. Acolo erau rînduite mănunchiuri
de paie anume pregătite de femei pentru legatul griului în snopi. Maşa a aşezat frumuşel
tăciunii sub paie şi a început să sufle în ei. Cînd paiele au luat foc, fetiţa s—a bucurat
tare mult.
A intrat în casă, şi—a luat de mîna frăţiorul pe nume Kiriuşka (un băieţel de un an şi
jumătate, care abia începuse să umble) şi i—a spus:
—Pliveşte şi tu, Kiliuska, ce mai cuptor am făcut!
Paiele ardeau acum cu vîlvătaie mare şi trosneau. Dar cînd tinda s—a umplut de fum,
Maşa s—a speriat şi s—a dus fuga înapoi în casă. Kiriuşka s—a împiedicat de prag, a
căzut în nas şi s—a pornit pe plîns. Maşa 1—a tras şi pe el, cum a putut, în odaie şi
amîndoi s—au ascuns sub laviţă. Iar bunicuţa dormea liniştită înainte şi nu auzea nimic.
Cel mai mare dintre copii, Vania, un băieţel de opt ani, se juca pe uliţă. Dar cînd a
văzut că din tinda lor iese un fum gros, a intrat fuga pe uşă, a trecut cu chiu, cu vai prin
fumul înăbuşitor, s—a năpustit în odăiţă şi a început s—o zgîlţîie pe bunica. Bătrînica,
toropită de somn cum era, a uitat de copilaşi şi a zbughit—o pe uşă afară ducîndu—se
fuga pe la curţile oamenilor după ajutor.
În vremea asta Maşa şedea pitită sub laviţă şi tăcea mîlc. Numai frăţiorul cel mic ţipa
cît îl ţinea gura, pentru că—l durea năsucul.
Tocmai pe el îl auzi Vania. Fratele mai mare se uită numaidecît sub laviţă, o văzu pe
Masa şi—i strigă:
—Fugi!
Maşa se năpusti în tindă, dar nu mai putu să treacă din pricina focului şi a fumului şi
se întoarse iar în odaie. Atunci Vania deschise fereastra şi—i porunci fetiţei să sară
afară. După ce ea se strecură cu greu prin ochiul strîmt, Vania îl apucă pe cel mic ca să—
l aducă şi pe el spre geam. Dar micuţul era greu şi se opintea, plîngea şi—l îmbrîncea
cum putea pe Vania. Abia după ce căzu de două ori, Vania îl trase la fereastră. Chiar
atunci uşa odăii luă şi ea foc. Dar cînd izbuti în cele din urmă să—i scoată capul pe geam
şi se pregătea să—1 împingă afară, copilaşul, acum foarte speriat, se agăţă cu mîmiţele
de el şi nu voia cu nici un chip să—i dea drumul.
Atunci Vania îi strigă Masei:
—Trage—l de cap! Şi în acelaşi timp îl împinse binişor din spate.
Aşa au izbutit să—şi scoată frăţiorul pe fereastră în uliţă şi au scăpat cu toţii.
î n româneşte de X e n i a S t r o e
16.CÎINELE LUI IACOV
Un paznic avea o nevastă şi doi copii: un băieţel şi o fetiţă. Băieţelul era de şapte ani
şi fetiţa, de cinci. Aveau un cîine lăţos cu botul alb şi nişte ochi mari.
Odată, paznicul a plecat în pădure şi i—a poruncit neveste—si să nu lase copiii să
plece de—acasă fiindcă toată noaptea au umblat lupii în jurul casei şi s—au dat la cîine.
—Copii, să nu vă duceţi cumva în pădure! a spus femeia, apoi s—a apucat să coasă.
Îndată ce mama s—a aşezat la lucru, băiatul a îndemnat—o pe surioara lui:
—Hai în pădure, ieri am văzut un măr plin de mere coapte.
Fetiţa s—a învoit:
—Hai! Şi au fugit amîndoi în pădure.
După ce mama şi—a sfîrşit lucrul, a chemat copiii, dar ei n—au răspuns. Mama a ieşit pe
prispă şi a început să—i strige. Copiii, nicăieri. Bărbatul a venit acasă şi a întrebat:
—Unde—s copiii?
Nevastă—sa a răspuns că nu ştie.
Atunci paznicul s—a supărat pe nevastă şi a alergat să—şi caute copiii.

Deodată a auzit cîinele schelălăind. S—a repezit într—acolo şi i—a văzut pe copii
stînd sub un tufiş şi plîngînd; iar lupul se încleştase cu cîinele să—l sfîşie. Paznicul a
înşfăcat toporul şi a omorît lupul. Apoi a luat copiii în braţe şi a fugit cu ei acasă.
După ce au ajuns acasă, mama a închis uşa şi s—au aşezat cu toţii la masă. Deodată
au auzit cum scheaună cîinele la uşă. Au ieşit în curte şi au vrut să—i dea drumul în
casă, însă cîinele era însîngerat şi nu putea umbla. Copiii i—au adus apă şi pîine. Dar el
n—a vrut nici să mănînce, nici să bea, ci numai le lingea mîinile. Pe urmă s—a întins pe
—o parte şi n—a mai scheunat. Copiii au crezut că a adormit, dar cîinele murise.
în româneşte de P r o f i r a S a d o v e a n u
17.CÎINII POMPIERI
În oraşe, în timpul incendiilor, se întîmplă adesea să rămînă în case copii care nu pot fi
scoşi, fiindcă, de frică, ei se ascund şi tac, iar din cauza fumului nu pot fi văzuţi.
Pentru asemenea întîmplări, la Londra se dresează cîini anume. Aceşti cîini îşi duc
viaţa laolaltă cu pompierii şi, cînd arde vreo casă, pompierii îi trimit să scoată copiii. Un
astfel de cîine a salvat, la Londra, doisprezece copii. Îl chema Bob.
Odată s—a aprins o casă şi, cînd au ajuns pompierii la faţa locului, le—a ieşit înainte
o femeie. Plîngea şi spunea că a rămas înăuntru fetiţa ei de doi ani. Pompierii l—au
trimis pe Bob. Bob a alergat pe scări şi a dispărut în viitoarea fumului. După cinci
minute s—a întors în fugă cu o fetiţă pe care o ţinea cu dinţii de cămăşuţă. Mama a luat
—o degrabă în braţe şi a început să plîngă de bucurie că fetiţa ei trăieşte. Pompierii au
mîngîiat cîinele şi l—au cercetat cu băgare de seamă dacă nu s—a ars cumva, dar Bob se
smucea să intre iar în casă. Pompierii au crezut că mai este încă cineva înăuntru şi i—au
dat drumul. Cîinele a alergat şi s—a întors repede, purtînd ceva în dinţi. Cînd au văzut ce
a adus, toți au izbucnit în rîs: cîinele ţinea în dinţi o păpuşă mare.
în româneşte de V a l e r i a S a d o v e a n u
18.POVESTEA BĂIEŢELULUI PE CARE L—A PRINS FURTUNA ÎN PĂDURE
C înd eram mic, m—au trimis odată în pădure după ciuperci. După ce am ajuns în
pădure, am cules ciupercile şi am vrut să mă întorc acasă. Deodată s—a făcut întuneric, a
început să plouă şi să tune. M—am speriat şi m—am aşezat sub un stejar mare. A
scăpărat un fulger aşa de tare, că m—au durut ochii şi i—am închis. Deasupra mea a
trosnit ceva şi a tunat. Pe urmă m—a lovit ceva în cap. Am căzut cu faţa la pămînt şi am
rămas aşa pînă ce a stat ploaia. Cînd mi—am venit în fire, picurau stropi din copaci,
cîntau păsărelele şi strălucea soarele. Stejarul cel mare fusese doborît şi din trunchiul lui
ieşea fum. împrejurul meu erau numai aşchii de stejar. Hainele îmi erau ude şi lipite de
trup; în cap aveam un cucui şi mă cam durea. Mi—am găsit şapca, am luat ciupercile şi
am alergat acasă. Acasă nu era nimeni. Am luat pîine de pe masă şi m—am urcat pe
cuptor. Cînd m—am trezit, am văzut de pe cuptor că ciupercile mele erau gata fripte,
puse pe masă, şi că ai mei se pregăteau să le mănînce. Am strigat:
—Da' de ce mîncaţi fără mine?
Cei din casă au răspuns:
—Păi, de ce dormi? Vino repede şi mănîncă.
în româneşte de V a l e r i a S a d o v e a n u
19.CEI TREI URȘI
Într—o bună zi, o fetiţă a plecat de acasă şi s—a dus în pădure. În pădure s—a rătăcit şi a început să
caute drumul spre casă, dar nu l—a găsit. Umblînd aşa prin pădure, s—a pomenit în faţa unei căsuţe.
Uşa era deschisă. Fetiţa s—a uitat înăuntru, a văzut că nu—i nimeni şi a intrat. În căsuţa aceea
locuiau trei urşi. Unul din urşi era tatăl şi îl chema Mihail Ivanovici. Era mare şi avea blană lăţoasa. Al
doilea era ursoaica. Era mai mică şi—i zicea Nastasia Petrovna. Al treilea era ursuleţul lor cu numele
de Mituska. Urşii nu erau acasă: se duseseră la plimbare în pădure.
Căsuţă avea două încăperi: una în care mîncau, alta în care dormeau. Fetiţa a intrat în cea dintîi
încăpere şi a văzut pe masa trei străchini cu ciorba: una mare de tot, a lui Mihail Ivanovici, a doua,
puţin mai mică, era a Nastasiei Petrovna, şi a treia, o străchinuţa albastră, a lui Mituska. Lîngă fiecare
strachină era cîte o lingură: una mare, una mijlocie şi una mititică.
Fetiţa a luat mai întîi lingura cea mai mare şi a gustat din strachina cea mai mare; apoi a luat lingura
mijlocie şi a gustat din trachina mijlocie; la urmă a luat lingura cea mai mică şi a gustat din străchinuţa
albastră. Şi mîncarea lui Mituska i s—a părut cea mai grozavă.
Fetiţa a vrut să se aşeze şi a văzut lîngă masa trei scaune. Unul mare de tot, al lui Mihail Ivanovici, al
doilea, puţin mai mic, al Nastasiei Petrovna, şi al treilea, mic de tot, cu pernuţa albastră, al lui Mituska.
Fetiţa a vrut să se urce pe scaunul cel mare, dar a căzut, după aceea s—a aşezat pe scaunul mijlociu,
dar nu i—a venit la îndemînă. La urmă s—a aşezat pe scăunaşul cel mititel şi s—a bucurat: aşa îi era
de bine! A luat străchinuţa albastră pe genunchi şi a început să mănînce. După ce a mîncat tot, a prins
să se legene cu scaunul.
Scăunaşul s—a rupt şi fetiţa a căzut. S—a sculat de jos, a ridicat scăunaşul şi a trecut în odăiţa
cealaltă. Acolo se aflau trei paturi: unul mare de tot, al lui Mihail Ivanovici, al doilea mijlociu, al
Nastasiei Petrovna, şi al treilea, mititel, al lui Mituska. Fetiţa s—a culcat în patul cel mai mare, dar I s
—a părut prea lat; s—a culcat în cel mijlociu – îi era prea înalt; la urmă s—a culcat şi în cel mititel;
pătucul parcă era făcut anume pentru ea şi fetiţa a adormit numaidecît.
La amiază urşii s—au întors acasă flămînzi şi au vrut să mănînce. Ursul cel mare şi—a luat strachina,
s—a uitat la ea şi a început să mormăie cu glas cumplit:
—Cine a mîncat din strachina mea?
Natasia Petrovna s—a uitat şi ea în strachina ei şi a mormăit, dar nu chiar aşa de tare:
—Cine a mîncat din strachina mea?
Iar Mituska a văzut că străchinuţa lui era goală şi a început să scîncească cu glas subţire:
—Cine a mîncat din strachina mea şi a mîncat tot?
Mihail Ivanovici s—a uitat la scaunul lui şi a mormăit cu glas cumplit:

—Cine a stat pe scaunul meu şi l—a mutat din loc?
Nastasia Petrovna s—a uitat şi ea la scaunul ei şi a mormăit, dar nu chiar aşa de tare:
—Cine a stat pe scaunul meu şi l—a mutat din loc?
Mituska s—a uitat la scăunaşul lui rupt şi a scîncit:
—Cine a stat pe scaunul meu şi mi l—a stricat?
După aceea, urşii au intrat în cealaltă odăiţa.

—Cine s—a culcat în patul meu şi a boţit aşternutul? A mormăit Mihail Ivanovici cu glas cumplit.
—Cine s—a culcat în patul meu şi a boţit aşternutul? A mormăit Nastasia Petrovna, dar nu chiar aşa de
tare.
Iar Mituska a tras un scăunaş lîngă patul lui, a vrut să se urce în pătuc şi a scîncit cu glas subţire:
—Cine s—a culcat în patul meu?
Şi deodată a dat cu ochii de fetiţă şi a început să strige atît de tare, de parcă l—ar fi tăiat cineva cu
cuţitul:
—Uite—o! Uite—o! Puneţi mîna pe ea! Uite—o! Aoleu! Ţineţi—o!
Şi a vrut s—o muşte. Fetiţa a deschis ochii, a văzut urşii şi s—a repezit la fereastră. Fereasta era
deschisă. Fetiţa a sărit pe fereastră şi a rupt—o la fugă … Şi urşii n—au mai putut s—o prindă.
20. ARICIUL ȘI IEPURELE
Iepurele îl întîlni pe arici şi—i spuse:

— Toate le ai frumoase, ariciule, numai picioarele ţi—s strîmbe şi se cam împleticesc.
Ariciul se supără:
—Degeaba rîzi, picioarele mele cele strîmbe sunt mai iuţi decît ale tale cele drepte. Să trec numai o
clipă pe—acasă şi—apoi să ne luăm la întrecere!
Ariciul trecu pe acasă şi spuse nevesti—si:
—Am avut o neînţelegere cu iepurele şi vrem să ne luăm la întrecere, ca să se vadă care dintre noi
aleargă mai repede.
— Se vede că ţi—ai ieşit din minţi, îi spuse aricioaica. Cum o să te iei la întrecere cu iepurele? El e
iute de picior, iar labele tale sunt strîmbe şi parcă tocite.
— O fi el iute de picior, dar eu sunt mai iute la minte – spuse ariciul. Iar tu să faci ce ţi—oi spune eu.
Hai la cîmp.
Sosiră pe arătură, ariciul îi spuse nevesti—sii:
— Tu ascunde—te la capătul ăsta al brazdei, iar iepurele şi cu mine vom porni din capătul celălalt.
Cînd iepurele îşi va fi luat bine avînt, eu o să mă întorc la locul de plecare, iar cînd va sosi el la capătul
dinspre tine, ieşi de după brazdă şi spune—i: „De cînd te aştept!” N—o să te poată deosebi de mine şi
va crede că sunt eu.
Cînd iepurele îşi luă bine avînt, ariciul se întoarse la locul de plecare şi se ascunse. Iepurele sosi în
goana mare la capătul celălalt al brazdei: şi ce să vezi?! – nevasta ariciului aştepta acolo. Cînd îl zări
pe iepure, îi spuse:
— De cînd te aştept!
Iepurele nu o deosebi pe aricioaică de arici şi se gîndi: „Mare minune! Cum de m—a întrecut?”
— Dacă—i aşa, spuse el, hai să mai alergăm odată!
— Hai!
Iepurele o luă înapoi cît putu de repede, ajunse la celălalt capăt, şi ce să vezi? Ariciul era acolo:
— Ehei, frate, abia acum ai venit, eu sunt demult aici!
„Ei, minunăţie! – se gîndi iepurele – doar am fugit straşnic, cum de m—a—ntrecut?”
— Hai să mai alergăm odată, acum nu mă mai întreci.
— Hai!
Iepurele fugi de—i scăpărau călcîiele, însă degeaba!Ariciul şedea în faţa lui şi—l aştepta.
Şi aşa a fugit iepurele dintr—un capăt într—altul, pînă i s—au sleit puterile.
În cele din urmă, iepurele se dădu bătut şi spuse că de acum înainte nu va mai înfrunta pe nimeni.
21.CREANGA DE ALUN
A fost odată un negustor bogat, care avea trei fete. Într—un rînd s—a pregătit el să plece după marfa
şi a întrebat pe feţe ce vor să le aducă. Cea mai mare l—a rugat să—i aducă mărgele, a doua a cerut un
inel, iar cea mică a spus:
— Nu—mi trebuie nimica. De—ţi vei aduce aminte de mine, adu—mi şi mie o creangă de alun.
A plecat negustorul. Şi—a terminat treburile şi a cumpărat fetei celei mai mari mărgele, iar celei de—
a doua un inel.
Trece el la întoarcere printr—o pădure mare şi—şi aduce aminte că fata cea mică n—a cerut altceva
decît o creangă de alun. Coboară din căruţa să rupă una. Deodată zăreşte într—un tufiş o creangă de
alun, dar nu una obişnuită, ci cu alune de aur pe ea. Îşi spune atunci negustorul:
“Iată un dar frumos şi pentru fata mea cea mică şi cuminte”. A aplecat creangă şi a rupt—o. Pe dată a
răsărit, că din pămînt, un urs, l—a apucat pe negustor de mînă şi i—a spus:
— Cum ai îndrăznit să rupi creanga mea? Acum am să te mănînc.
Negustorul s—a speriat şi i—a răspuns:
— N—aş fi luat creanga, dacă nu m—ar fi rugat fata mea cea mai mică.
Se răzgîndi atunci ursul:
— Du—te acasă, dar ţine minte: cine te va întîmpina întîi, pe acela ai să mi—l dai mie.
Negustorul i—a făgăduit şi ursul i—a dat drumul. Pe urmă, negustorul a pornit mai departe şi a ajuns
acasă.
Cum a intrat în curtea casei sale, i—a ieşit fugă înainte faţa lui cea mică şi iubita. Negustorul şi—a
adus aminte de făgăduiala dată ursului şi i s—au muiat picioarele. El a povestit apoi tot ce s—a
întîmplat şi toţi au început să plîngă.
— Nu plîngeţi – spuse atunci mama – ştiu eu ce—i de făcut. Cînd o să vie ursul după faţa noastră, noi
o să gătim pe fata ciobanului şi i—o dăm pe ea în loc.
Într—o zi pe cînd se aflau cu toţii acasă, iată intra în curte o trăsură. Şi ce să vezi? Se coboară din ea
un urs, se apropie de negustor şi îi spune:
— Dă—mi fata.
Negustorul nu ştia ce să răspundă. Mama însă a priceput îndată ce are de făcut. A gătit—o pe fata
ciobanului şi a dus—o ursului. Acesta a aşezat—o în trăsură şi a plecat. Cum au pornit, ursul a început
să mormăie şi a vrut să o mănînce. Atunci, ea a mărturisit că—i fata ciobanului şi nu a negustorului.
Ursul s—a întors la negustor şi i—a spus:
— M—ai înşelat, dă—mi—o pe fata cea adevărată!
Din nou s—au pornit cu toţii pe plîns. Au gătit fata, şi—au luat rămas bun de la ea şi au dat—o
ursului. Ursul a aşezat—o în trăsură şi au plecat. Au mers ei cît au mers, au ajuns într—o pădure mare
şi s—au oprit. Ursul s—a dat jos din trăsură şi a spus:
— Aici e casa noastră, vino după mine!
Ursul a coborît într—o groapă, iar fata s—a dus după el. După aceea, ursul a deschis o uşă mare, a
tras—o pe faţa într—un beci întunecos şi a spus:
— Vino după mine!
Fata tremura de spaimă şi se gîndea că i—a sosit sfîrşitul, dar tot s—a dus după urs. Deodată se auzi
un bubuit ca un tunet. Se făcu lumină şi fata văzu că nu—i într—un beci, ci într—un palat bogat. Peste
tot lumini, muzica; oameni frumos îmbrăcaţi o întîmpină şi i se închină, iar lîngă ea – un prinţ tînăr.
Prinţul s—a apropiat de faţă şi i—a spus:
— Nu sunt urs, sunt prinţ şi vreau să mă însor cu tine.
Pe urmă au trimis după părinţii fetei, au poftit oaspeţi şi au făcut nuntă.
Şi au trăit fericiţi, iar creanga de alun au păstrat—o cu mare grijă.

Povestiri Tolstoi

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Povestiri Tolstoi

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1|povestiri tolstoi

O bucată de vreme Vasea nu i—a răspuns. În sfîrşit i—a strigat:

în româneşte de Profira Sadoveanu

Două fetiţe se întorceau cu ciuperci acasă.

în româneşte de Valeria Sadoveanu

în româneşte de Xenia Stroe

—Ba nu, am să—i dau apă şi mîncare.

în româneşte de Profira Sadoveanu

Un flăcăiaş păştea oile şi prinse a striga, chipurile, că văzuse un lup:

Flăcăiaşul strigă iar:

în româneşte de Mihail Calmacu

6.CEI DOI PRIETENI

în româneşte de Mihail Calmacu

în româneşte de Xenia Stroe

în româneşte de Mihail Caimacu

în româneşte de Valeria Sadoveanu

Toţi cîţi ne aflam pe corabie încremenisem şi aşteptam să vedem ce se va întîmpla.

în româneşte de Valeria Sadoveanu

La acel ţipăt, băiatul se dezmetici, se uită în jos şi începu să şovăie.

în româneşte de Valeria Sadoveanu

în româneşte de Profira Sadoveanu

Tu de ce stai aici, cînd toţi învaţă?

—Tu ce vrei? 1—a întrebat el pe Filipok.

Filipok şi—a strîns cu putere căciula la piept şi nu a răspuns nimic.

—Nu cumva eşti mut?

lasă, şi atunci a venit la şcoală pe furiş.

16.CÎINELE LUI IACOV

Atunci paznicul s—a supărat pe nevastă şi a alergat să—şi caute copiii.

18.POVESTEA BĂIEŢELULUI PE CARE L—A PRINS FURTUNA ÎN PĂDURE

19.CEI TREI URȘI

Mihail Ivanovici s—a uitat la scaunul lui şi a mormăit cu glas cumplit:

După aceea, urşii au intrat în cealaltă odăiţa.

Iepurele îl întîlni pe arici şi—i spuse:

S-ar putea să vă placă și