Rodari-Gelsomino in Tara Mincinosilor

1|gelsomino în țara mincinișilor rodari
GELSOMINO ÎN ȚARA MINCINOȘILOR

GIANNI RODARI
Gelsomino nel paese del bugiardi 1959
Gelsomino in the Country of Liars
+9ani
Adulţi fiind, lesne putem pierde din vedere povestea şi asta din mai multe motive, dau doar un singur
exemplu şi anume grijile. Oamenii mari rezumă povestea doar la fapte, pentru ei atmosfera feerică
este anulată, gîndirea critică aplică cu uşurinţă eticheta de copilării asupra tuturor lucrurilor care nu
pot fi încadrate în realitatea palpabilă, uşor măsurabilă., decelabilă prin simţurile noastre. Uneori, pe
seama unor astfel de fapte, pot fi făcute interpretări, sunt văzute alegorii, putem spune că dăm
povestea afară pe uşa din faţă şi o primim prin cea din dos, oferindu-i nişte haine potrivite cu
evenimentul la care ia parte. Exagerez cu bună ştiinţă, sigur, nu este de preferat nici una din cele
două extreme, cel mai bun ar fi, nu echilibrul ci putinţa de a trece dintr-o parte în alta la momentul
potrivit. Această posibilitate de a vedea realitatea din perspectiva poveştii sau povestea din
perspectiva realităţii cred că poate îmbogăţi viaţa de zi cu zi în întîmplări semnificative.
M-am trezit gîndindu-mă la povestea aceasta din perspectiva unei distopii, unde poate
ajunge o ţară în care puterea absolută se află în mîinile unui om, care hotărăşte pentru a se proteja de
trecutul său, să spună totul pe dos. Acest om este Giacomone, un pirat groaznic şi de temut, care
împreună cu gaşca lui, după mai multe încercări eşuate, ia în stăpînire o ţară care satisface nevoile
tuturor, adică, are un rîu unde se pot pescui păstrăvi, are şi cinematograf, chiar şi o bancă unde se
pot fructifica prăzile pirateriei.
Giacomone porunceşte să se reformeze vocabularul, astfel cuvîntul pirat va desemna de azi
înainte pe gentilom, toată lumea îi va spune Maiestatea Sa şi cum ziua bună începe cu o minciună se
va spune „noapte bună” în loc de „bună dimineaţa”. Povestea urmăreşte decăderea unui astfel de
sistem bazat pe minciună şi pedepsirea tuturor acelora care îndrăznesc să spună adevărul, pînă şi
animalele trebuie să-şi schimbe obiceiurile, astfel pisicile vor lătra, iar căţeii vor mieuna. Este o
provocare să descrii un astfel de sistem (nu mai vorbesc de a-l face funcţionabil) în care minciuna
face legea, asta după ce o perioadă ai avut experienţa adevărului. Dacă s-ar începe de la zero, dacă
nu ar exista nici un trecut şi totul s-ar petrece într-o bulă, aşa ca într-un experiment, poate lucrurile
ar fi mai simple, în felul acesta, o exprimare de genul „Aveţi o faţă demnă de luat la palme” poate
trece drept un compliment, altfel, nu ştii dacă omul din faţa ta îşi rîde de tine sau nu. Minciuna chiar
dacă este legiferată rămîne minciună deoarece sistemul de referinţă trebuie să fie realitatea evidentă
şi nu realitatea imaginată de lege, legile pot fi strîmbe. O astfel de societate este controlată printr-un
aparat opresiv, care pedespeşte tot ceea ce nu este conform cu dorinţa conducătorului suprem. Or
dorinţa lui Giacomone este aceea de a fi admirat pentru părul lui superb, are el un fetiş şi un dulap cu
vreo douăzeci de peruci, el fiind chel de ceva vreme. Ironia este că la un moment dat, cînd toată
şandramaua este distrusă, iar Giacomone se furişează prin mulţime, cineva îi spune că are o chelie
superbă şi poate deveni oricînd preşedintele Clubului Chelioşilor, fără să fie nevoie să facă ce fac unii
dintre membri, adică să-şi smulgă firele rătăcite. Este interesant de urmărit şi comportamentul
acoliţilor lui Giacomone, mai ales cînd situaţia începe să scape de sub control…
Dar toate astea sunt lucruri de om mare care pierde farmecul poveştii printre degete în timp
ce se uită la mîinile lui care au degetele răsfirate şi se întreabă „Ce a vrut să spună autorul?”
Autorul este Gianni Rodari, un excepţional scriitor pentru copii, care ştie bine de tot
gramatica fanteziei astfel încît poveştile lui nu lasă loc de interpretări dacă eşti copil, lucrurile sunt
clare. Eşti tras în vîltoarea evenimentelor, răsturnările de situaţie te ţin cu sufletul la gură, povestea
se prelungeşte în realitate devenind o parte din tine. Treci pe lîngă ziduri desenate, astăzi mai
degrabă cu altfel de pisici decît şchioape şi te amuzi la gîndul cum ar fi ca în tine să sălăşluiască
vocea lui Gelsomino, acea voce de tenor care reuşeşte să smulgă zidului desenul şi să îi dea viaţă…
cum ar fi ca aceste făpturi desenate să colinde pe stradă. Te amuzi şi ziua parcă este mai frumoasă…
nu contează dacă eşti copil sau om mare.
Cuprins
CAPITOL 1.GELSOMINO RĂSPUNDE LA CATALOG, MARCHEAZĂ ÎN PLASĂ, APOI VINE

PARTEA CEA MAI CURIOASĂ.........................................................................................................................4
CAPITOL 2. VECINII NU TREBUIE SĂ-ȚI ȘTIE MISTERELE: CĂ VOCEA TA PÎRGUIEȘTE PERELE....7
CAPITOL 3. VEŢI PRIVI CU GELSOMINO CUM PURCEDE PISICUŢA ŞCHIOAPA, ZVELTĂ, DIN
PERETE................................................................................................................................................................ 9
CAPITOL 4. MIC BASM, DAR FĂR-OTRAVĂ-N EL, DIN ȚARA MINCINOȘILOR DE FEL.....................13
CAPITOL 5. CUM ŞCHIOAPA,-NTÎMPLĂTOR, DĂDU ÎN CALE DE CELE-O SUTĂ DE PERUCI
REGALE............................................................................................................................................................. 16
CAPITOL 6. ÎNTÎI O CUVÎNTARE-APRINSĂ ŞI-APOI ŞCHIOAPA ESTE PRINSĂ...................................19
CAPITOL 7. FĂRĂ ŞOVĂIALĂ, ŞCHIOAPA-NVAŢĂ MÎŢELE SĂ MIAUNE PE FAȚĂ............................22
CAPITOL 8. BANANITO, PICTOR DE AFIŞ, PĂRĂSIND PENELUL, IA UN ŞIŞ.......................................26
CAPITOL 9. VOCEA DIN PIVNIŢĂ-L DĂDU DE GOL PE GELSOMINO LUI DOMISOL..........................28
CAPITOL 10. SUB OCHII LUI DOMISOL, MÎHNITUL MAESTRU, GELSOMINO CÎNTĂ PE SCENĂ
MĂIESTRU.........................................................................................................................................................31
CAPITOL 11. DAC-UN PICTOR NU TRAGE MEŞTEŞUGUL DE PĂR, ATUNCI FRUMOSUL POATE
DEVENI ADEVĂR.............................................................................................................................................34
CAPITOL 12. ŞCHIOAPA CITEŞTE ZIARUL CA PE-O CARTE ŞI ULTIMA PAGINĂ O TULBURĂ
FOARTE............................................................................................................................................................. 38
CAPITOL 13. ÎN ŢARA UNDE MINCIUNII-I UMBLĂ PLUGURILE, ADEVĂRUL E CA BETEŞUGURILE
............................................................................................................................................................................. 40
CAPITOL 14. IATĂ CĂRĂRILE ŞI ÎNTÎMPLĂRILE LUI BENVENUTO-CARE-PURUREA-STĂ-ÎN-
PICIOARE..........................................................................................................................................................44
CAPITOL 15. BANANITO MERGE LA-NCHISOARE ŞI CU PENELU-ŞI PREGĂTEŞTE DE MÎNCARE. 49
CAPITOL 16. BANANITO, MINISTRUL REGELUI, ÎN DIZGRAŢIE CADE, DAR ŞTIŢI PENTRU CARE
MOTIVE NEROADE?........................................................................................................................................52
CAPITOL 17. SFÎRŞITUL CAPITOLULUI E POSOMORÎT: ŞCHIOAPA VA REDEVENI O
MÎZGĂLEALA ŞI-ATÎT....................................................................................................................................55
CAPITOL 18 .LUAŢI-VĂ RĂMAS BUN DE LA BENVENUTO-CARE-PURUREA-STĂ-ÎN-PICIOARE....59
CAPITOL 19. GELSOMINO CÎNTĂ CU ADEVĂRAT; URMEAZĂ O MÎNIE ŞI-UN SCANDAL TURBAT
............................................................................................................................................................................. 61
CAPITOL 20. C-UN CÎNTEC PE CARE GELSOMINO-L ÎNDRUGĂ, PÎNĂ ŞI REGELE GIACOMONE E
PUS PE FUGĂ....................................................................................................................................................65
CAPITOL 21. PENTRU CA PE NIMENI SĂ NU NEDREPTĂŢEASCĂ, GELSOMINO FACE
O ÎMPĂRŢEALĂ FRĂŢEASCĂ........................................................................................................................68
CAPITOL 1.GELSOMINO RĂSPUNDE LA CATALOG, MARCHEAZĂ ÎN PLASĂ, APOI

VINE PARTEA CEA MAI CURIOASĂ
Aceasta e povestea lui Gelsomino, aşa cum el însuşi mi-a povestit-o, şi fiindcă am ascultat-o toată
aproape c-am asurzit, cu toate că-mi vîrîsem în urechi o jumătate de kilogram de vată.
Vocea lui Gelsomino e într-adevăr atît de răsunătoare, că atunci cînd vorbeşte, ca să zic aşa — în
şoaptă — îl pot auzi chiar şi pasagerii avioanelor cu reacţie aflaţi la zece mii de metri înălţime
deasupra nivelului mării şi al creştetului lui Gelsomino.
Astăzi, el este un tenor celebru, cunoscut de la un pol la altul al pămîntului şi poartă un nume de
artist, răsunător şi puţin pompos, pe care nu merită să-l pomenim aici, pentru că îl veţi fi întîlnit de o
sută de ori în ziare.
Gelsomino e numele său de băiat şi sub acest nume el va apărea în paginile povestirii noastre.
A fost, aşadar, odată, un copil oarecare, poate chiar mai prichindel decît alţii, dar care se arătă, încă de
la primele sale ţipete, a fi stăpînul unei voci uimitoare.
Cînd fu să se nască Gelsomino, oamenii din acel ţinut se treziră din somn în toiul nopţii, crezînd că-i
cheamă sirenele la lucru, dar nu era altcineva decît Gelsomino plîngînd să-şi încerce vocea, aşa cum
fac mai toţi noii-născuţi. Din fericire, Gelsomino învăţă repede să doarmă, de dimineaţă pînă seara.
Primul lui strigăt răsuna la ceasurile şapte precis: taman la ora cînd oamenii doreau să fie treziţi pentru
lucru. Sirenele deveniseră din clipa aceea de prisos şi, într-adevăr, ele curînd au fost lăsate să
ruginească.
Cînd împlini şase ani, Gelsomino merse la şcoală, învăţătorul făcu apelul şi cînd ajunse la litera „G"
strigă:
—Gelsomino!
—Prezent! răspunse cu entuziasm noul şcolar. Se auzi atunci o explozie puternică, urmată de o ploaie
de ţăndări: era tabla care, spărgîndu-se în mii de bucăţi şi bucăţele, căzu grăbită la podea.
—Cine a aruncat cu piatra în tablă? întrebă învăţătorul întinzînd mîna după nuia.
Nimeni nu-i răspunse.
—Să facem apelul de la început, strigă învăţătorul, într-adevăr, dascălul prinse a striga din nou, de la
litera „A", şi la fiecare nume întreba:
—Tu ai aruncat cu piatra?
—Nu eu, nu eu, răspundeau speriaţi copiii. Dar cînd ajunse la litera „G", se ridică şi Gelsomino,
răspunzînd cu acelaşi curaj:
— Nici eu, domnule înv...
Şi n-apucă să sfîrşească tot cuvîntul învăţător, că geamurile ferestrelor avură soarta tablei.
De data aceasta dascălul căscă bine ochii şi se încredinţă că niciunul dintre cei patruzeci de şcolari ai
săi nu pusese mîna pe praştie.
—Poate că o fi fost cineva de afară, îşi dădu cu părerea unul dintre acei ştrengari care de obicei în loc
să vină la şcoală umblă după stricatul cuiburilor de păsărele. Îl prindem noi şi, dacă vreţi, îl luăm şi de
urechi, îl dăm şi pe mîna jandarmilor!...
În dimineaţa aceea totul se sfîrşi aici. Dar în ziua următoare, învăţătorul strigă din nou catalogul şi
ajunse iarăşi la numele lui Gelsomino.
—Prezent! răspunse eroul nostru, uitîndu-se jur împrejur, plin de mîndrie că se află la şcoală.
—Pac-trac-tranc! Zbrrr! îi răspunse fereastra. Geamurile, puse la loc de omul de serviciu cu o jumătate
de oră mai înainte, zburară, făcîndu-se ţăndări, în curte.

—Ciudat, zise învăţătorul, blestemăţia asta se petrece de fiecare dată cînd ajung să strig numele tău.
Măi băiatule, tu ai o voce năprasnică, o voce care face să vibreze aerul ca un ciclon. Dacă nu ţinem cu
tot dinadinsul să prefacem şcoala şi ţinutul într-o ruină, va trebui ca de azi încolo să vorbeşti în şoaptă.
Ne-am înţeles?
Gelsomino, roşu de ciudă şi încurcat cum se simţea, încercă să protesteze:
—Dar n-am fost de vină eu, domnule învăţător!
—Pr-pr-tranc! Prrr! îi răspunse plesnind dintr-o dată tabla cea nouă, pe care omul de serviciu o
schimbase tot în aceeaşi dimineaţă.
—Iată dovada, încheie dascălul. Dar zărind lacrimile care se prelingeau şiroind pe obrajii bietului
Gelsomino, coborî de la catedră, se apropie de băiat şi îi puse părinteşte o mînă pe creştet:
—Copile dragă, ascultă bine ce-ţi spun: o voce ca a ta îţi poate aduce neaşteptate nenorociri sau,
dimpotrivă, un mare viitor. Deocamdată ar fi bine s-o foloseşti cît mai puţintel cu putinţă. De altfel, a
tăcea nu strică niciodată.
Din ziua aceea Gelsomino pătimi chinuri de iad: la şcoală, ca să nu mai dea naştere vreunei
boroboaţe, îşi ţinea pururi o batistă la gură, dar chiar şi-n ciuda acestui neînsemnat obstacol vocea îi
răsuna tot atît de tare, încît colegii trebuiau să-şi astupe urechile cu palmele.
Învăţătorul nu-i punea decît puţine întrebări. Altminteri, Gelsomino era un foarte bun şcolar şi
învăţătorul avea siguranţa răspunsurilor lui întemeiate.
Acasă, după cea dintîi ispravă la şcoală, vrînd să istorisească (era tocmai vremea prînzului) ce i s-a
întîmplat, făcuse ţăndări dintr-o dată douăsprezece pahare. Ai lui l-au oprit cu asprime să mai deschidă
gura.
Ca să-şi uşureze, bietul de el, inima, fu nevoit să se ducă afară din oraş, departe de tot, în
apropierea pădurilor de pe malul lacului, prin cîmpii. Cînd fu pe deplin încredinţat că se află singur şi
că a lăsat un gros brîu de siguranţă între el şi geamurile caselor celorlalţi, se culcă la pămînt, aşezîndu-
se cu faţa în jos şi începu să cînte cu gura îndesată în ţărînă. Dar după cîteva clipe, totul în jur începu
să clocotească: cîrtiţele, viermii, furnicile, toate vietăţile care hălăduiau sub coaja pămîntului ştergeau
cît mai repede putina, cărăbănindu-se la depărtări de kilometri. Cu toatele erau convinse că nici mai
mult nici mai puţin acesta fusese un cutremur de pămînt.
Ştiindu-se singur, Gelsomino uitase de obişnuita lui prudenţă.
Astfel, într-o altă zi de odihnă, pe un teren de sport, se juca un foarte însemnat meci de fotbal.
Gelsomino nu era un suporter grozav, însă jocul, încet-încet, îi aţîţă sîngele. La un moment dat, echipa
ţinutului său, împinsă de strigătele înfocate ale suporterilor, trecu la atac. (Eu nu ştiu prea bine cam ce
înseamnă vorba asta: „a trece la atac", deoarece îmi e necunoscut jocul de fotbal; astea-s lucruri pe
care, în cuvintele ce urmează, mi le-a povestit Gelsomino, dar dumneavoastră, desigur, le veţi înţelege,
dacă sînteţi cititori ai ziarelor sportive.)
—Hai, hai! strigau aşadar suporterii.
—Haide! strigă şi Gelsomino din toate străfundurile inimii lui. În acea clipă, cînd aripa dreaptă pasă
mingea celor din centrul de atac, mingea fu văzută că se abate, împinsă ca de o putere ascunsă ochiului
liber, printre picioarele portarului, strecurîndu-se singură în plasa adversarilor.
—Gol! izbucni mulţimea.
—Ce şut nemaipomenit! comentau toţi. Aţi văzut cum a fost întoarsă? Calculată parcă la milimetru!
Tii, jucătorul ăsta are un picior de aur!
Dar Gelsomino, venindu-si în fire, înţelese că a făcut-o lată.
„Nu mai încape îndoială, golul eu l-am băgat, cu vocea asta spartă. Trebuie să mi-o mai stăpînesc,
altminteri se isprăveşte cu sportul. Frumos şi drept ar fi acum să marchez un gol şi pentru cealaltă
echipă, să se afle măcar la egalitate."
Neîntîrziat, în repriza următoare, i se oferi un prilej favorabil. Pe cînd jucătorii adversari erau în
ofensivă, Gelsomino mai scoase un ţipăt şi vîrî balonul în poarta concetăţenilor lui. Se înţelege, inima i
se înduioşă, fiindcă şi după atîţia ani, povestindu-mi de această întîmplare, Gelsomino mai adăugă:
—Aş fi preferat să mi se taie un deget decît să înscriu golul acela, dar trebuia s-o fac.
—Un altul în locul tău ar fi făcut să învingă tot timpul numai echipa lui preferată. Ei, un altul da, dar
nu Gelsomino; el era sincer, şi cinstit, şi ca apa de curat la suflet.
Şi-aşa s-a scurs timpul, pînă cînd prichindelul s-a făcut flăcău, nu prea înalt, ce-i drept, dimpotrivă,
mai mult scund decît înalt, mai mult slab decît gras, un puţintel de om, căruia numele i se potrivea
tocmai bine1. Dac-ar fi fost să i se dea un nume mai puţin uşor, ar fi ajuns cocoşat numai din pricina
trudei de a şi-l purta.
Aşadar, după o bucată de vreme, prichindelul ajunse un cetăţean de-adevăratelea, şi-ar fi rămas poate
astfel, fără să se fi povestit despre el vreo istorie deosebită, de nu s-ar fi întîmplat neplăcuta aventură
pe care acum o s-o cunoaşteţi.
1
Gelsomino înseamnă în limba italiană sulfină; copiii de la noi l-ar putea striga Sulfinel.
CAPITOL 2. VECINII NU TREBUIE SĂ-ȚI ȘTIE MISTERELE: CĂ VOCEA TA

PÎRGUIEȘTE PERELE
Într-o dimineaţă, Gelsomino se duse în livadă şi văzu că toate perele sînt coapte. Aşa-s ele, perele,
fără să sufli o vorbă, se pîrguiesc pe îndelete şi-ntr-o bună dimineaţă numai ce te pomeneşti cu dînsele
coapte şi tocmai bune de cules.
„Păcat, îşi zise Gelsomino, că n-am adus cu mine şi scara. Dar tot mă reped s-o iau de-acasă şi am să
iau şi prăjina, să pot scutura şi crengile cele mai de sus."
Deodată însă îi căşună o idee, poate cel mai răzleţ gînd din acel ceas:
„Ce-ar fi dac-aş încerca să strig?" îşi zise el.
Şi, mai mult în glumă, se aşeză sub părul încărcat şi trase un strigăt din răsputeri:
— Jooos!
„Buf! buf! buf!" îi răspunseră atunci perele, ciuruind în jur cu sutele.
Gelsomino trecu apoi la alt păr şi repetă jocul. De fiecare dată, cînd striga „jooos", rumenele pere se
desprindeau de ramuri ca şi cum n-ar fi aşteptat altceva decît porunca lui şi picau la pămînt. Aceasta îl
făcu pe Gelsomino să simtă revărsîndu-i-se în suflet o mare bucurie.
„Mi-am cruţat osteneala, gîndi el, dar păcat că asta nu mi-a trecut prin minte mai demult, să-mi fi
folosit vocea în locul atîtor treburi grele pe care le-am făcut."
Şi-n timp ce da ocol pomilor, culegînd şi gustînd din zemoasele pere, întîmplarea făcu să-l zărească
un ţăran care săpa în largul unor pămînturi de prin apropiere.
Acesta se frecă la ochi, se ciupi de nas, se uită iarăşi, şi, cînd avu convingerea că nu visează, dădu
fuga să-şi cheme nevasta:
— Ia te uită şi tu, zise ţăranul tremurînd din toate balamalele. Gelsomino ăsta e un vrăjitor, fără
tăgadă.
Femeia privi spre vîrful părului şi căzu uluită în genunchi:
— E un sfînt!
— Eu îţi spun că e un vrăjitor!
— Iar eu îţi repet că e un sfînt!
Pînă atunci soţul si soţia se înteleseseră destul de bine; dar din clipa aceea nimeni nu-i mai putea
împăca: ţăranul puse mîna pe sapă, femeia se repezi la hîrleţ şi, faţă în faţă, înfruntîndu-se îndîrjiţi,
încercau să-şi apere fiecare părerile înarmaţi. În cele din urmă, ţăranul se învoi cu nevastă-sa astfel:
— Să chemăm şi vecinii. Să vadă şi ei şi să auzim şi noi părerea lor.
Ideea de a alerga să cheme oamenii la judecată făgăduia un prilej sigur de flecăreală care înmuie
inima femeii, hotărînd-o, în cele din urmă, să lase abătută hîrleţul din mînă. Şi, înainte de a-şi coborî
seara pleoapele spre odihnă, tot satul ştia ce se întîmplase pe cîmp. Oamenii se împărţiseră deja în
două tabere: unii care susţineau că Gelsomino e un sfînt, iar alţii care o ţineau morţiş că flăcăul ar fi un
vrăjitor, iar sporovăielile lor se înălţau ca valurile mării, atunci cînd vîntul începe să sufle năprasnic.
Izbucniseră şi certuri, au fost chiar si răniţi, din fericire uşor răniţi: cum unul care, în ardoarea sfadei,
s-a fript cu pipa pentru că şi-o vîrîse în gură cu partea cea de cărbune aprins. Jandarmii nu ştiau pe cine
să prindă şi de fapt n-aveau pe cine prinde, şi se mulţumeau să treacă de la unul la altul, povăţuindu-i
să caute împăcare.
Cei mai îndîrjiţi se îndreptară spre ferma unde locuia Gelsomino; unii pentru a smulge, căci locul
devenise acum sfînt, vreun lucru drept amintire, alţii ca să-l pustiască, socotind vrăjită ţărîna lui.
Gelsomino, văzînd că atîta duium de oameni aleargă spre el, se gîndi că pesemne a izbucnit vreun foc
năprasnic prin partea locului şi apucă numaidecît o găleată să ajute şi el la stingerea flăcărilor. Dar
lumea se opri în faţa porţii lui, şi Gelsomino putu înţelege că despre el se vorbeşte şi nu despre foc.
— Uite-l, uite-l! ziceau aproape în cor.
— Uite sfîntul!
— Ce sfînt? E un vraci! Băgaţi de seamă, are în mîini şi-o găleată cu care face farmece!
— Să ne dăm deoparte, pentru Dumnezeu! tremurau unii. Dacă ne aruncă în spate ceea ce duce în
găleată, sîntem pierduţi.
— Dar ce are în ea?
— Păi nu vedeţi? Are smoala iadului: asta-i ceva ce se împrăştie ca molima şi nu întîlneşti doftor să te
vindece.
— E un sfînt, e un sfînt! strigau alţii.
— Te-am văzut, Gelsomino. Tu porunceai fructelor să se coacă şi ele se coceau. Le porunceai să cadă
şi ele cădeau singure.
— Oare-ați înnebunit cu toţii? îi întrebă Gelsomino. Nu vă dați seama că numai vocea mea e de vină?
Ea poartă aerul, prin puterea ei, de parcă ar sufla un ciclon.
— Da, da, ştim, strigă o femeie: tu faci minuni cu vocea.
— Aş, ce minuni! Astea-s curat vrăjitorii!
Gelsomino azvîrli găleata la pămîn, cu un gest de mînie, intră în casă şi trase zăvorul la uşă.
„S-a terminat cu liniştea mea, se gîndea el. Nu voi mai putea face nici un pas fără ca lumea să nu se
ţină după mine. Seara, în orele de veghe, nu vor mai vorbi decît despre mine şi-şi vor speria copiii
spunîndu-le că sînt un vrăjitor. Mai bine ar fi să-mi iau valea. De altfel, ce rost mi-am făcut eu în acest
sat? Părinţii mi-au murit, cei mai buni prieteni ai mei au căzut în război. Am să-mi iau lumea-n cap şi-
am să-ncerc să-mi caut norocul cu vocea asta care pînă acum numai necazuri mi-a adus. Ştiu oameni
destui plătiţi ca să cînte. Pare ciudat, fiindcă nimeni n-ar trebui să fie plătit pentru un lucru pe care-1
face de plăcere (cum e cîntatul), dar aşa, stînd degeaba, poate că voi reuşi şi eu să ajung un cîntăreţ."
Şi, luînd această hotărîre, îşi vîrî într-o traistă puţinele lucruri pe care le avea şi o porni la drum.
Mulţimea îi făcea loc murmurînd, iar Gelsomino nu se uita la nimeni. Ţinea ochii drept înainte, fără să
spună nimănui un cuvînt. Dar cînd fu îndeajuns de departe, se întoarse să-şi privească pentru cea din
urmă oară casa.
Oamenii, strînşi buluc, erau tot acolo şi-l arătau cu degetul, ca pe-o arătare.
„Acum voi face eu haz pe socoteala voastră", îşi zise Gelsomino. Şi, umflîndu-şi plămînii cu aer
destul, strigă: „Adio!" cu toată puterea vocii sale.
Urmarea acestui salut se simţi pe dată: oamenii văzură cum un neaşteptat şuvoi de aer le smulgea
pălăriile din cap, iar cîteva cucoane bătrîne, din păcate, se pomeniră într-o clipită cu capetele mai
pleşuve decît un ou, urmărindu-şi disperate perucile care începuseră să zboare.
„Adio! Adio!" repetă Gelsomino, rîzînd din toată inima de prima ştrengărie săvîrşită în viaţă cu
vocea-i nărăvaşă.
Pălării şi peruci se strînseră într-un stol, aidoma păsărilor călătoare, şi se înălţară sus, printre nori,
împinse de puterea neobişnuită a vocii sale, iar în cîteva minute dispărură cu toatele.
S-a aflat că au fost duse în zbor pînă la depărtări de kilometri, unde se prăbuşiseră, unele trecînd chiar
graniţa.
Şi Gelsomino însuşi, după cîteva zile, trecu dincolo de graniţă, păşind în cea mai ciudată ţară din
lumea aceasta.
CAPITOL 3. VEŢI PRIVI CU GELSOMINO CUM PURCEDE PISICUŢA ŞCHIOAPA,

ZVELTĂ, DIN PERETE
Cel dintîi lucru peste care dădu Gelsomino cînd intră în ţara aceea străină, fu o monedă de argint.
Sclipea pe pămînt, lîngă trotuar, la vedere. „Ciudat, gîndi el, că n-a ridicat-o nimeni. Eu nu las să-mi
scape prilejul. Cu puţinii mei bani s-a zis de ieri seară, iar azi încă n-am deschis gura, nici măcar să
înghit o bucăţică de pîine. Dar mai întîi să întreb dacă banul ăsta nu l-o fi pierdut careva din jur."
Gelsomino se apropie de un pîlc de oameni ce bombăneau privindu-l, şi le arătă moneda:
— A pierdut cineva dintre dumneavoastră, domnilor, banul ăsta? întrebă Gelsomino cu un
glassubţirel, ca să nu-i sperie.
— Cară-te de-aici, îi răspunseră ei, şi arată moneda asta cît mai puţin cu putinţă, dacă nu-ţi arde de
vreo nenorocire.
— Vă rog să mă iertaţi, murmură Gelsomino, încurcat. Şi fără să mai stea pe gînduri, se îndreptă către
o prăvălie a cărei firmă făgăduia că are de vînzare „produse alimentare".
În vitrină, însă, în loc de şunci şi de cutii cu marmeladă, se îngrămădeau caiete, acuarele, sticle cu
cerneală.
«Poate c-o fi vreun magazin cu „produse diverse"», își zise Gelsomino și intră totuşi încrezător
înăuntru.
— Bună seara, îl salută el ceremonios pe negustor.
„La drept vorbind, reflectă Gelsomino, nu am auzit încă bătînd orologiul de amiază. Dar acum nu mai
e cazul de mofturi."
Şi cu acelaşi glas subţirel (poate prea răsunător totuşi pentru auzurile obişnuite) se interesă:
— Aş putea cumpăra nişte pîine?
— Desigur, dragă domnule. Cîtă doriţi? O sticlă sau două? Roşie sau neagră?
— Neagră, bineînţeles că nu, răspunse Gelsomino. Dar cum, o vindeţi musai în sticlă?
Negustorul izbucni în rîs:
— Păi cum altfel aţi vrea s-o vindem? Poate că în țara dumneavoastră s-o fi tăind în felii... Ia uitaţi-vă
numai ce bună pîine avem noi!
Şi, spunînd aceasta, îi arătă un dulap cu rafturi pe care, aliniate mai bine decît un batalion de soldaţi,
stăteau fel de fel de sticle de cerneală, cu cele mai diverse culori. De altminteri, în toată prăvălia nu se
vedea nimic de mîncare, nicio bucată de brînză, nicio coajă de măr.
„Oare nu e scrîntit? se întrebă în sinea lui Gelsomino. Mai bine ar fi să caut să-i fiu pe plac."
— E o pîine foarte frumoasă, într-adevăr, răspunse el arătînd o sticlă de cerneală roşie. Şi asta numai
aşa, pentru că voia să vadă ce-o să-i răspundă negustorul.
— Zău, da? zise patronul prăvăliei, radiind de satisfacţie pentru compliment. E cea mai frumoasă
pîine verde din cîte s-au pus vreodată în comerţ.
— Verde?
— Sigur că da. Iertaţi-mă, poate că dumneavoastră nu vedeţi bine?
Gelsomino era sigur că vede o sticlă cu cerneală roşie şi căută să formuleze repede o scuză oarecare,
ca să se poată retrage netulburat şi să se ducă în căutarea altui negustor, mai puţin nebun. Dar, pe
neaşteptate, îi veni o idee:
— Ştiţi ce, zise el, voi reveni să cumpăr pîine mai tîrziu. Aţi putea să-mi arătaţi, deocamdată, o
10 | g e l s o m i n o î n ț a r a m i n c i n i ș i l o r rodari
prăvălie unde se poate cumpăra cerneală de bună calitate?

— Cum să nu, răspunse prăvăliaşul cu surîsul veşnic curtenitor. Acolo, peste drum, se află papetăria
cu cel mai bun renume din oraş.
Într-adevăr, în vitrina de vizavi erau expuse pîini în forme foarte frumoase, şi plăcinte, şi prăjituri, şi
spaghete, şi macaroane, şi felurimi de brînzeturi, pădure de salamuri, codri de cîrnăciori.
„Tocmai cum bănuiam, îşi zise Gelsomino; prăvăliaşul de adineauri a înnebunit şi numeşte pîinea
cerneală, iar cerneala pîine. Aici, peisajul e ceva mai încurajator."
Intră, prin urmare, în magazin şi ceru o jumătate de kilogram de pîine.
— Pîine? întrebă plin de bunăvoinţă vînzătorul. Să ştiţi că aţi nimerit greşit. Pîinea se vinde acolo,
vizavi. Noi vindem numai rechizite.
Şi arătă cu un gest larg, mîndru, al mîinii, toate bunătăţile dumnezeieşti care te momeau să te înfrupţi
din ele.
„Am înţeles, cugetă şi conchise Gelsomino, în această ţară trebuie să vorbeşti pe dos. Dacă spui
lucrurilor pe nume, nu eşti înţeles."
— Daţi-mi atunci o jumătate de kilogram de cerneală, ceru vînzătorului. Acesta îi cîntări o jumătate
de kilogram de pîine şi i-o dădu împachetată după toate regulile.
— Aş dori şi puţin din acela, cuteză el mai departe, arătînd către o formă de caşcaval, fără să rişte însă
a-i da un nume.
— Puţină gumă de şters? întrebă vînzătorul. Imediat, domnule, şi tăie o frumoasă felie de parmezan, o
cîntări şi i-o împacheta.
Gelsomino simţi oarecare uşurare şi aruncă pe tejghea moneda de argint găsită cu puţin timp înainte.
Vînzătorul o privi, o examină cîteva minute, dădu cu ea de mai multe ori de tejghea, ca s-o asculte
cum sună, o cercetă apoi cu lentila, încercînd chiar s-o strîmbe între dinţi, şi în cele din urmă o înapoie
lui Gelsomino într-un fel necuviincios, rostind cu destulă răceală:
— Îmi pare rău, tinere, că e moneda ta.
— Cu atît mai bine, surîse Gelsomino, încrezător.
— Pe dracu', cu atît mai bine. Îţi spun clar că moneda aceasta e bună, numai că eu n-o pot accepta.
Dă-ncoa' marfa şi... Valea! Norocul tău e, băiete, că n-am eu chef să ies în drum şi să chem gardianul.
Ştii ce-i aşteaptă pe falsificatorii de monede? Închisoarea!
— Dar eu...
— Dumneata să nu ridici aşa de mult vocea, că nu vorbeşti cu surzii. Şi, hai, şterge-o, întoarce-te cu o
monedă bună, şi cumpărătura aleasă va fi a dumitale. Să ştii că nici nu m-apuc să desfac pachetele. Le
pun aici, deoparte. E-n regulă? Bună seara.
Gelsomino îşi băgă un pumn în gură, ca să nu strige. Dar de-a lungul celor cîţiva metri care
despărţeau tejgheaua de uşă, între el şi vocea sa avu loc acest foarte scurt dialog:
VOCEA: Vrei să scoţi un „ah" şi să prefaci în cioburi vitrina?

GELSOMINO: Te rog! De-abia am ajuns în această ţară şi toate-mi merg prost.
VOCEA: Totuşi trebuie să mă răcoresc, altfel simt c-am să crăp; tu eşti stăpînul meu, spune-mi tu cum
să fac.
GELSOMINO: Ai răbdare să ieşim din prăvălia zăbăucului ăsta. Nu vreau să-l nenorocesc. E ceva în
această ţară ce eu încă nu pricep.
VOCEA: Grăbeşte-te, că nu mai pot. Iată, sînt pe punctul să strig... să iasă un prăpăd...
Gelsomino începu să fugă şi coti pe un drum neumblat, ceva mai larg ca o ulicioară. Acolo, se uită
repede în jur; nu se vedea nimeni şi-şi scoase pumnul din gură. Atunci lăsă să-i scape primul mic „ah"
şi-şi lepădă mînia ce-l cuprinsese.
Un felinar se auzi spărgîndu-se în bucăţi, iar o vază cu flori, stînd în echilibru pe un pervaz, căzu pe
caldarîm. Gelsomino suspină:
„Cînd voi avea bani, am să trimit acestui oraş un mandat poştal, ca să plătesc felinarul şi o să dărui
altă vază de flori balconului. Altceva nu s-a mai spart oare?"
— Altceva nimic, îi răspunse — între două încercări de tuse — un glăscior subţire-subţirel.
Gelsomino încercă să-şi lămurească al cui e firicelul de glas şi văzu o pisică sau ceva care, de la
depărtarea aceea, se putea asemui chiar şi cu o pisică, în întregime roşie, de un roşu ca floarea macului,
de un roşu cum e lacul de vopsit; avea numai trei lăbuţe, dar, cel mai ciudat, întreaga arătare era doar
conturul unei mîţe; ceva asemănător mîzgălelilor pe care copiii le fac pe ziduri.
— O mîță care vorbeşte? se minună Gelsomino.
— Recunosc, auzi el atunci, că sînt o mîţă, dar o mîţă oarecum deosebită. De pildă, eu ştiu să scriu şi
să citesc. De fapt eu sînt fiica unei crete de şcoală.
— A cui fiică?
— M-a desenat pe peretele acela o fată, cu un crîmpei de cretă furată de la şcoală. Şi tocmai cînd era
să mă termine de desenat, s-a ivit un gardian şi fata a luat-o la fugă. Aşa m-a făcut numai cu trei labe.
De aceea sînt şchioapă, şi-am luat hotărîrea că numele meu să fie tot Şchioapa. Ba şi tuşesc niţel,
fiindcă peretele pe care m-a închipuit mintea ei era cam umed, iar lunile de iarnă mi le-am petrecut
aici.
Gelsomino se uită la zidul cu pricina. Pe el rămăsese amprenta Pisicuţei Şchioapa, ca şi cum desenul
s-ar fi desprins din tencuială.
— Dar cum ai sărit jos de-acolo? o întrebă Gelsomino.
— Trebuie să-i mulţumesc vocii tale, răspunse Şchioapa. Dacă ai fi strigat puţin mai tare, poate că s-ar
fi prăbuşit peretele întreg şi atunci ar fi fost o adevărată nenorocire. Aşa însă, am avut noroc. Ah, ce
minunat lucru e să calci pămîntul în lung şi-n lat, fie şi numai în trei labe! De altfel, tu nu ai decît două
picioare şi îţi sînt de ajuns, nu-i aşa?
— De ajuns, admise Gelsomino; ba sînt chiar prea multe... dacă aş fi avut unul singur poate nu m-aş
fi mişcat de-acasă...
— Dar nu prea eşti vesel, observă Şchioapa. Ce ţi s-a întîmplat?
Şi în timp ce Gelsomino era gata să-şi depene aventuroasa-i poveste, pe ulicioară trecu o pisică
adevărată, pe patru labe de carne, nu de tibişir, dar care pesemne era prea ocupată de gîndurile ei, căci
nu se întoarse de loc să privească înspre prietenii noştri.
— Miau, îi strigă Şchioapa. În limba mîţelor acest cuvînt vrea să însemne „bună ziua".
Pisica adevărată se opri. Păru uimită, sau mai degrabă scandalizată.
— Mă numesc Şchioapa. Tu cum te numeşti? se interesă pisica-mîzgălitură.
Mîța cea în carne si oase stătu la îndoială dacă să răspundă sau nu, apoi bolborosi ceva, dar fără nici
un chef.
— Numele meu e Fido.
— Ce spune? întrebă Gelsomino care, bineînţeles, nu pricepea nimic din limba pisicească.
— Spune că o cheamă Fido.
— Dar acesta nu e oare nume de cîine?
— Întocmai.
— Nu mai înţeleg nimic, ridică Gelsomino din umeri. Întîi am întîlnit o papetărie care vrea cu tot
dinadinsul să-mi dea cerneală drept pîine, iar acum o mîţă care se dă drept cîine.
— Scumpul meu, îl lămuri Şchioapa, Fido chiar crede că e cîine adevărat. Vrei s-o auzi? Şi
întorcîndu-se către pisică, o salută cordial:
— Miau, Fido!
— Ham, ham, răspunse mîţa ca turbată. Să-ţi fie ruşine! O mîţă care miaună?!
— Dar eu sînt o pisică, zise Şchioapa, chiar dacă n-am decît trei labe desenate, şi alea cu cretă roşie.
— Ba tu eşti mai curînd o ruşine a rasei noastre. Esti o mare mincinoasă. Hai, cară-te de-aici! Nu
vreau o clipă mai mult să mă opresc la taifas cu tine. De altfel, începe să plouă şi e mai bine să alerg
iute acasă, să-mi iau umbrela.
Şi o luă din loc, mai întorcîndu-se, din cînd în cînd îndărăt, să latre.
— Ce-a zis? întrebă Gelsomino.
— A spus că plouă.
Gelsomino privi cerul. Printre acoperişuri, soarele strălucea mai minunat ca niciodată şi nu s-ar fi
putut zări urmă de nor, nici chiar cu ajutorul celui mai perfect ochean marinăresc.
— Să sperăm că furtunile acestei ţări seamănă toate cu cea de acum. Mi se pare că am nimerit într-o
lume întoarsă cu totul pe dos.
— Scumpe Gelsomino, ai nimerit pur şi simplu în ţara mincinoşilor. Aici, prin lege, toţi spun
minciuni. Şi e ditamai nenorocirea dacă cineva ar spune adevărul. Se plătesc nişte amenzi de ţi se face
părul măciucă, chiar şi cel de pe coadă. Apoi Şchioapa care, de la locul ei de observaţie, pe zidul umed
unde stătuse, putuse vedea şi învăţa atîtea şi atîtea înţelepciuni, îi făcu lui Gelsomino o descriere
amănunţită a ţării mincinoşilor.
CAPITOL 4. MIC BASM, DAR FĂR-OTRAVĂ-N EL, DIN ȚARA MINCINOȘILOR DE FEL
— Trebuie să ştii, începu Şchioapa...

Dar voi scurta povestea pisicii, ca să nu pierdeţi prea multă vreme cu nişte lucruri care poate nu vă
interesează.
Cu destul timp înainte de a sosi Gelsomino în țara aceea străină, se aciuase acolo, adus din largurile
mării, un dibaci şi cutezător pirat, pe nume Giacomone; o cogeamite namila de om bărbos, în stare să
poarte un asemenea nume fără să se încovoaie şi îndeajuns de bogat în ani, ca să rîvnească să se
aranjeze într-un fel în viaţă.
„Acum — îşi zise el — tinereţea s-a dus. M-am săturat să tot cutreier mările. Ar fi mai bine să pun
laba pe niscai insuliţe, pe vreo cîteva măcar, şi să termin cu pirateria. Nici nu poate fi vorba să-i dau
uitării, desigur, pe piraţii mei; îi voi numi majordomi, ospătari, grăjdari, vătafi, şi nu vor avea pentru ce
să cîrtească împotriva maimarelui lor."
Odată făcut planul, Giacomone începu să umble în căutarea insulei salvatoare, dar toate i se păreau
prea mici pentru gusturile lui. Cînd vreuna se potrivea alegerii făcute, se întîmpla atunci ca aceasta să
displacă tovarăşilor săi. Unii voiau un rîu în care să pescuiască păstrăvi, dar insuliţa se întîmpla să n-
aibă rîu, alţii doreau un cinematograf, în sfîrşit, alţii, o bancă unde să-şi fructifice prăzile pirateriei.
— De ce să nu ocupăm un teritoriu mai acătării decît o insuliţă?
În cele din urmă, ei ajunseră să pună stăpînire pe o ţară cu un mare oraş, plin de bănci şi de teatre,
avînd multe rîuri în care puteau pescui păstrăvi, şi-n lungul cărora se puteau plimba duminicile cu
barca. Pînă aici nimic neobişnuit: nu doar o singură dată unei bande de piraţi i-a fost hărăzită bafta să
pună stăpînire pe o țară sau alta din vreun colț de lume.
După ce puse deci sub picior întreaga ţară, Giacomone cugetă să-şi schimbe propriu-i nume cu acela
de regele „Giacomone întîiul" şi să-i numească pe oamenii săi: amirali, şambelani, curteni şi
comandanţi de pompieri.
Fireşte, făcu şi o lege care-i silea pe toţi să-i spună Maiestatea Sa, sub pedeapsa — în caz de
nesupunere — tăierii limbii. Iar ca să fie sigur că nimănui nu-i va trece prin minte să rostească
adevărul despre el, miniştrilor săi le porunci să reformeze vocabularul.
— Trebuie să fie schimbate toate cuvintele, explică el. De pildă, cuvîntul pirat va
însemna gentilom.Astfel, cînd lumea va zice cumva că sînt un pirat, ce va spune, de fapt ea, în noua
limbă? Că sînt un gentilom!
— O, pe toate balenele pe care le-am văzut mergînd în larg de mare, la atac! izbucniră entuziasmaţi
noii miniştri. Aceasta e, într-adevăr, o idee strălucită, bună de pus în ramă.
— Vasăzică, sîntem în clar? continuă Giacomone. Atunci, brînci înainte! Schimbaţi toate numele
lucrurilor, animalelor şi persoanelor. Pentru a începe cu începutul, în fiecare dimineaţă, în loc de „bună
dimineaţa" trebuie să spuneţi „noapte bună". Astfel, credincioşii mei supuşi îşi vor începe ziua cu o
minciună. Fireşte, însă, cînd te duci la culcare, trebuie rostit „bună dimineaţă".
— Magnific! strigă unul dintre miniştri. Şi ca să-i spui unuia „ce frumoasă înfăţişare aveţi", va trebui
să se pronunţe vorbele: „Priviţi ce frumoasă faţă, bună de luat la palme, are dumnealui!"
Odată săvîrşită reforma vocabularului şi promulgată legea care introducea minciuna obligatorie, ieşi la
iveală o încurcătură de necrezut. În primele zile, lumea greşea lesne. Bunăoară, mergea să cumpere
pîine de la brutărie, uitînd că brutăria vindea acum caiete şi creioane şi că pîinea se cumpăra de la
papetărie. Ori mergea în parcuri, privea florile şi exclama:

— Ce trandafiri frumoşi!
Atunci îndată si sărea afară din cine știe ce boschet vreun paznic al regelui Giacomone, cu cătuşele
gata pregătite:
— Ei, bravo, cu adevărat bravo! Știți că sînteti în contravenţie? Cum de v-a trecut prin cap să numiţi
morcovii trandafiri?
— Vă rog să mă iertaţi, se bîlbîi nenorocitul. Şi se grăbea numaidecît să laude alte flori din grădină.
— Ce splendide urzici! zicea bunăoară, arătînd panseluţele.
— Nu, nu, cu mine nu vă merge. Acum delictul l-aţi comis. Veţi petrece cîtva timp în arest, ca să vă
antrenaţi să spuneţi cum trebuie „adevărul".
Cel puţin ceea ce s-a întîmplat în şcoli nu se poate descrie. Giacomone schimbase toate numerele
tablei pitagorice. Ca să aduni o sumă trebuia să faci o scădere. Ca să-mparţi, făceai o înmulţire. Înşişi
învăţătorii nu mai reuşeau să corecteze problemele. Pentru cei ignoranţi însă, era un adevărat noroc: cu
cît făceau mai multe greşeli, cu atît erau mai siguri că vor lua o notă mai bună.
Și temele?
Cu vorbele întoarse pe dos, îţi poţi închipui ce ieşea. Iată, de pildă, cazul unui şcolar premiat cu o
medalie de aur falsă, pentru că a tratat tema: Descrieţi o zi frumoasă, astfel:
Ieri ploua: ah, ce plăcere să mergi sub ploaia care cădea în picături mari! Lumea a putut, în sfîrşit, să
lase acasă umbrelele şi pardesiele şi să umble în cămăşi. Mie nu-mi place cînd e soare: trebuie să stau
închis în casă ca să nu mă ude şi să petrec noaptea privind razele sale care cad trist pe ţiglele uşii.
Pentru a preţui pe deplin compoziţia, ia bine seama că ţiglele uşii în acel limbaj voiau să
însemne geamurile ferestrei.
Dar să încheiem: acum ştii despre ce e vorba. În tara mincinoşilor pînă si animalele au trebuit să
înveţe să spună minciuni: cîinii mieunau, pisicile lătrau, caii mugeau, iar leul, în cuşca lui din grădina
zoologică, era silit să strige cu glas ascuţit, deoarece răgetul său fusese repartizat gîtlejului de şoarece.
Numai peştilor din apă şi numai păsărilor din aer putea să nu le pese de toate legile regelui Giacomone:
peştii fiindcă stăteau totdeauna tăcuţi şi fiindcă nimeni nu-i putea sili să spună minciuni şi păsările,
deoarece hingherii n-aveau cum să le înhaţe. Ele nu încetaseră să cînte ca întotdeauna, fiecare în felul
ei, iar lumea... lumea le privea adesea cu melancolie.
— Ferice de ele, suspinau oamenii, nimeni nu le poate amenda.
Pe măsură ce asculta povestea Şchioapei, Gelsomino devenea din ce în ce.mai mîhnit.
„Cum voi putea trăi în această ţară? se gîndea. Cu o voce puternică, aşa cum o am eu, dacă mă va lua
gura pe dinainte să spun adevărul, mă vor auzi toţi jandarmii lui Giacomone. În afară de asta, am o
voce, prin firea ei, sălbatic de rebelă: cine ştie cu ce cumplite chinuri va trebui s-o potolesc."
— Iată, încheie Şchioapa, acum ştii tot. Şi mai vrei să stii ceva? Mi-e foame!
— Şi mie. Uite că era aproape să şi uit.
— Foamea e singurul lucru care nu poate fi uitat. Timpul nu o înspăimîntă, dimpotrivă, cu cît mai
năvalnic trece timpul, cu atît mai mult o simţi. O să găsim noi ceva de-ale gurii. Dar mai întîi să las un
salut pe obrajii acestui perete pe care am stat atîta vreme ostatecă.
Şi cu lăbuţa ei de cretă roşie scrise exact în mijlocul amprentei pe care o lăsase:
Miau, trăiască libertatea!
Dar să găsească ceva de-ale mîncării nu prea le-a fost uşor. Tot timpul, cît au mers alături prin oraş,
Gelsomino ţinea mereu ochii în pămînt, sperînd să dea peste vreo monedă falsă de cheltuit, iar
Şchioapa privea prin mulţime căutînd, după cît părea, să dea de vreo cunoştinţă.
— Iată, zise ea în cele din urmă, arătînd către o bătrînă care mergea grăbită de-a lungul caldarîmului,
ţinînd în mînă un pacheţel.
— Cine e?
— E mătuşa Pannocchia, protectoarea pisicilor. În fiecare seară ea duce cîte un pacheţel cu resturi de
mîncare pisicilor uliţarnice, care se adună în parcul din preajma palatului lui Giacomone.
Mătuşa Pannocchia era o bătrînă uscăţivă şi deşirată, înaltă de aproape doi metri, cu o înfăţişare
aspră. Ai fizis, privind-o, că e soiul de femeie care alungă mîţele cu mătura. Dar, dacă erai să te iei
după vorbele Şchioapei, ea era, dimpotrivă, însăşi prietena lor. Bătrîna îi conduse pe Gelsomino şi pe
tovarăşa lui într-o mică piaţă, din adîncul căreia răsărea zidul parcului cu nişte creneluri presărate din
loc în loc cu cioburi ascuţite de sticlă. Zece mîţe, cam pricăjite şi cu părul jumulit în fel şi chip, o
întîmpinară lătrînd şi făcînd o nemaipomenită hărmălaie.
— Nişte proaste, zise Şchioapa. Las' că le vin eu de hac.
În clipa în care mătuşa Pannocchia desfăcu strînsura adunată în legăturica ei şi scutură pe caldarîm
ceea ce avea acolo, Şchioapa sări în îmbulzeală şi scoase un MIAU ascuţit.
O mîță care mieuna în loc să latre era un lucru de-a dreptul straniu pentru pisicile ţării aceleia, care
nu auziseră niciodată aşa ceva. Surpriza lor fu atît de puternică, încît rămaseră pe loc încremenite, ca
nişte statui de pisici cu gura căscată. Apucînd două capete şi-un os de peşte care se cheamă solă, din
cîteva salturi Şchioapa ajunse sus pe zidul parcului, îl sări şi căzu într-un tufiş, dincolo.
Gelsomino privi în jur şi ar fi vrut să sară şi el peste zid, însă băgă de seamă că mătuşa Pannocchia se
uită la dînsul cam bănuitoare. „Nu vreau să dea alarma", gîndi el. Şi, prefăcîndu-se că e un trecător
oarecare, care se îndreaptă spre un loc anume, o apucă pe alt drum.
După prima clipă de zăpăceală, agăţîndu-se de fustele mătuşii Pannocchia, care, la drept vorbind,
rămăsese mult mai buimacă decît ele, pisicile lătrau de mama focului. În cele din urmă ea suspină,
împărţind pisicilor ceea ce îi mai rămăsese, aruncînd o ultimă privire către zidul după care dispăruse
Şchioapa şi se întoarse acasă.
De îndată ce coti după colţul primei uliţe, Gelsomino găsi, în sfîrşit, moneda falsă pe care o tot căuta
și putu să-şi cumpere pîine şi brînză (adică, aşa cum se punea pe acolo, „un sandviş cu cerneală şi cu
gumă de birou"). Noaptea cobora repede, el era obosit, iar somnul îl cotropea. Găsi o portiţă deschisă,
se strecură într-o pivniţă şi adormi pe o grămadă de cărbuni.
CAPITOL 5. CUM ŞCHIOAPA,-NTÎMPLĂTOR, DĂDU ÎN CALE DE CELE-O

SUTĂ DE PERUCI REGALE
În timp ce Gelsomino doarme (fără a bănui că tocmai în somn îi vom descoperi o nouă aventură,
despre care o să vă povestim mai departe), hai să ne ducem cît ne-om duce pe urmele celor trei lăbuţe
roşii ale Şchioapei.
Capetele de peşte şi osul de solă îi păreau delicioase. Era pentru întîia oară cînd ea lua ceva în gură.
Cîtă vreme stătuse desenată pe zid, nu înţelesese ce vrea să-nsemneze acea foame. Era apoi prima
noapte pe care o mîţă ca ea şi-o petrecea într-un parc regesc.
„Păcat că nu e şi Gelsomino aici, îşi zise pisica. Ai fi putut să-i tragă o serenadă regelui Giacomone,
să-i prefacă toate geamurile în cioburi."
Ridicînd ochii asupra palatului, ea văzu, tocmai sus, la ultimul etaj, un rînd de geamuri luminate.
„Regele Giacomone se pregăteşte precis de culcare. Nu vreau să pierd acest spectacol." Şi cu
mlădieri elastice, de mîţă, Şchioapa se caţără de la un etaj la altul şi se uită pe fereastra unui salon, care
nu era de fapt altceva decît anticamera dormitorului Maiestăţii Sale.
Două şiruri nesfîrşite de feciori, servitori, curteni, şambelani, amirali, miniştri şi alte oficialităţi se
înclinau la trecerea lui Giacomone, care era ditamai namila de om mătăhălos şi urît, urît de te speriai.
Văzu totuşi şi două lucruri tare frumoase la el: părul des, în cîrlionţi, de o învăpăiată culoare portocalie
şi o cămaşă de noapte violetă, cu numele lui brodat pe piept.
La trecerea sa, toţi se înclinau şi murmurau respectuoşi :
— Bună ziua, Maiestate. Vă urăm o zi fericită, Sire. Giacomone se oprea din cînd în cînd să caşte
şi-ndată un curtean îi punea, din bună creştere, mîna la gură. Apoi Giacomone îşi relua,
bolborosind, mersul:
— În această dimineaţă chiar că n-am chef să dorm. Mă simt proaspăt ca un pepene verde.
Fireşte, el voia să spună tocmai dimpotrivă, dar se obişnuise într-aşa măsură să-i pună pe alţii să-
ndruge minciuni, încît le pocnea şi el cît dînsul de mari şi era cel dintîi care le credea.
— Maiestatea Voastră are o minunată faţă, demnă de luat la palme, observă, înclinîndu-se, unul
dintre miniştri. Să fi văzut ce privire îi aruncă Giacomone, dar — cum între timp îşi aminti că sensul
acelor vorbe însemna că are o mutră de toată frumuseţea — el surise, căscă şi se întoarse să salute cu
un gest al mîinii mulţimea. Îşi strînse apoi poalele cămăşii de noapte, care era de culoare violetă, şi se
retrase în camera lui de culcare.
Şchioapa schimbă fereastra, ca să-şi poată continua observaţiile.
De îndată ce rămase singur, Maiestatea Sa Giacomone alergă în faţa oglinzii şi-şi pieptănă îndelung,
cu un pieptănaş de aur, minunatu-i păr portocaliu.
„Asta chiar că-i îndrăgostit de părul lui, cugetă Şchioapa, şi de fapt are şi de ce: părul îi este, într-
adevăr, frumos. Cine ştie cum s-a întîmplat ca un om cu un asemenea păr să ajungă pirat. Trebuia să se
fi făcut muzician sau pictor."

În clipa aceea Giacomone aşeză pieptenele pe măsuţă, prinse cu delicateţe două şuviţe de la tîmple şi,
cît ai număra pînă la trei, cu o singură mişcare a mîinii, îşi scoase ceva de pe cap, rămînînd chel ca un
castron. Nici măcar pieile roşii de pe timpuri nu şi-ar fi scalpat cu mai multă repeziciune musafirii ca
Giacomone.
„E perucă!" murmură ca năucită Şchioapa.
Frumoasele plete portocalii nu erau altceva decît cîrlionţii unei peruci; sub ea, capul Maiestăţii Sale
arăta de o respingătoare culoare roz, pe alocuri cu umflături şi negi pe care Giacomone şi-i pipăia
suspinînd abătut.
Apoi regele deschise un dulap, la vederea căruia Şchioapa holbă şi mai tare ochii. Acolo se găsea o
colecţie de peruci de toate culorile: blonde, albastre, negre, pieptănate ales, în fel şi chip. Lui
Giacomone, care în public nu apărea decît cu peruca portocalie, acasă, şi îndeosebi în pat, îi plăcea să
şi le schimbe, mîngîindu-se astfel de mîhnirea pe care i-o pricinuia chelia. El n-ar fi avut, la urma
urmelor, nici un motiv să se ruşineze de căderea părului; aproape tuturor persoanelor cumsecade le
pică părul de la o anumită vîrstă. Dar aşa era firea lui Giacomone, nu putea să-şi sufere capul fără
această podoabă.
Sub ochii Şchioapei, Maiestatea Sa încercă, una după alta, zeci de peruci, plimbîndu-se prin faţa
oglinzii şi admirîndu-se; se privea din faţă, din profil, îşi examina ceafa cu ajutorul unei oglinjoare, în
sfîrşit, se purta întocmai ca o primadonă înainte de a intra pe scenă. În cele din urmă găsi, după gustul
său, o mică perucă violetă, de aceeaşi nuanţă cu cămaşa lui de noapte şi şi-o potrivi bine pe chelie. Se
urcă apoi în pat şi stinse lumina.
Şchioapa se plimbă pe pervazul ferestrelor palatului regal încă vreo jumătate de oră, de colo pînă
colo, curioasă. Fără îndoială, asta nu era o îndeletnicire pentru o persoană binecrescută; se ştie că nu
stă frumos să tragi cu urechea pe la uşi, darămite să stai cocoţată, plesnind de curiozitate, pe la
ferestrele altora. Bineînţeles, voi nu v-ați îndeletnicit niciodată cu asemenea lucruri, fiindcă nu sînteti
nici mîțe, nici echilibrişti. Şchioapei îi plăcea să se uite îndeosebi la unul dintre şambelanii care,
înainte de a se culca, îşi scotea uniforma de curtean, aruncînd în toate părţile barbişoane, decoraţii,
săbiuţe. Şi ştiţi ce-şi punea în schimb? Vechile lui haine de pirat: o pereche de pantaloni strînşi la
genunchi, o cămaşă cu pătrăţele şi o bandă neagră cu care îşi acoperea ochiul drept. În costumul acela,
bătrînul pirat se căţăra nu în pat cum v-aţi aştepta, ci în vîrful baldachinului, care era mult mai înalt:
piratul avea nostalgia vîrfului de catarg. Aprindea apoi o pipă de cîţiva gologani şi trăgea lacom un
fum, a cărui duhoare o făcea pe Şchioapa să se străduie din cale-afară să nu strănute.
„Ia te uită, priveşte — îşi zise observatoarea noastră — puterea adevărului pînă şi unui pirat bătrîn îi
face rău, îndemnîndu-l să se lepede de năravurile de acum."
Şchioapa cugetă că ar săvîrşi o imprudenţă să doarmă în parc, riscînd să fie surprinsă de vreo
santinelă şi se întoarse, sărind zidul centurii de fortificaţii, în piaţa principală a oraşului. Se întîmplă să
cadă chiar pe locul unde poporul se aduna să asculte discursurile rostite de regele Giacomone.
În căutarea unui oarecare adăpost unde să-şi petreacă noaptea, Şchioapa se uită împrejur şi simţi
deodată, în vîrful lăbuţei drepte, o uşoară mîncărime.
„Ciudat, murmură pentru sine pisica. Mă tem că de la Maiestatea Sa m-am ales cu ceva purici. Sau
poate chiar de la bătrînul pirat!..."
Dar nici în clin nici în mînecă n-avea mîncărimea ei cu purecii: lăbuţa o mînca, vreau să zic, o sîcîia,
din cu totul altă pricină. Îşi cercetă cu toată atenţia lăbuţa şi zise:
„Am înţeles, trebuie să fie nevoia mea de a scrie pe pereţi. Îmi amintesc limpede că şi ieri seara am
simţit acelaşi lucru, cînd datorită lui Gelsomino am reuşit să cobor pe pămînt. Îi voi lăsa acestui rege al
mincinoşilor un mesaj".
Şi Şchioapa se apropie cu băgare de seamă de faţada palatului, uitîndu-se bine în toate părţile, să
vadă dacă nu cumva santinelele ar putea-o descoperi. Dar cum în acea lume toate erau pe dos,
santinelele dormeau buştean şi sforăiau. Din cînd în cînd, cîte un caporal de rînd trecea să se convingă
dacă nu e vreo santinelă trează.
„Cu atît mai bine" — se bucură Şchioapa şi cu lăbuţa ei de cretă roşie, cu lăbuţa din dreapta — se
înţelege — scrise pe zidul palatului, chiar pe o latură a porţii principale:
Regele Giacomone are perucă!
„Scrisul acesta se potriveşte numai aici, zise dînsa, după ce îl privi cu încordare. Acum trebuie să
scriu acelaşi lucru şi de partea cealaltă a porţii."
Într-un sfert de oră, mîţa repetă scrisul de o sută de ori, încît pînă la urmă obosise, aşa cum oboseşte
şcolarul după ce şi-a terminat de înşirat pe caiet o pedeapsă primită la şcoală!
„Şi acum, să facem nani!" mai zise Şchioapa şi plecă.
Chiar în mijlocul pieţii se înălţa o coloană de marmură cu fel de fel de imagini ale isprăvilor regelui
Giacomone, toate născocite, fireşte. Se vedea Giacomone împărţind averile sale săracilor,
Giacomone înfrîngînd pe duşmani, Giacomone inventînd umbrela, ca să-şi apere supuşii de ploaie.
În vîrful coloanei era destul de mult loc pentru ca o pisică doar cu trei labe să poată trage un pui de
somn, ferită de orice primejdie.
Şi Şchioapa se caţără în creştetul capitelului, agăţîndu-se de sculpturi, răsucindu-şi coada în jurul
paratrăsnetului, ca să nu cadă, şi adormi chiar mai înainte de a-şi închide ochii.
CAPITOL 6. ÎNTÎI O CUVÎNTARE-APRINSĂ ŞI-APOI ŞCHIOAPA ESTE PRINSĂ
În zori, pisica fu trezită de un bubuit ca de cataractă. „S-o fi întîmplat vreo revărsare de ape, cîtă
vreme am dormit?" se întrebă îngrijorată Şchioapa şi, aplecîndu-se de pe coloană, văzu piaţa plină de
lume.
Nu-i trebui mult ca să priceapă că toată mulţimea aceea se adunase spre a citi mesajul scris chiar de
persoana ei pe faţada palatului:
Regele Giacomone poartă perucă!
Cel mai mic adevăr face, în ţara mincinoşilor, mai mult zgomot chiar decît o bombă atomică. De
pe toate străzile se revărsau alţi şi alţi oameni, atraşi de gălăgie şi rîsete. Noii veniţi avură la început
impresia că e vorba de o sărbătoare:
— Ce s-a întîmplat? Am învins în vreun război?
— Mai grozav, mai grozav!
— I s-a născut vreun fiu Maiestăţii Sale?
— Mai grozav, mai grozav!
— Atunci, fără îndoială, că au fost desfiinţate impozitele!
În cele din urmă şi noii veniţi citeau mesajul Şchioapei şi izbucneau în rîs. Gălăgia şi rîsetele îl
deşteptară pe regele Giacomone care stătea în patul său îmbrăcat într-o cămaşă de noapte de culoare
violetă. Suveranul se repezi pe fereastră, îşi frecă mîinile şi se înveseli:
— Ce frumuseţe! Ia numai uitati-vă cum mă iubeşte poporul meu! Au venit puhoaie de oameni să-mi
ureze noapte bună. Repede, repede, curteni, şambelani, amirali, alergaţi de-mi aduceţi hlamida şi
sceptrul, vreau să ies pe balcon, să rostesc un discurs.
De fapt, pe curteni îi cam încercau bănuielile.
— Să meargă întîi careva să vadă ce anume se petrece.
— Maiestate, dar dacă o fi izbucnit, mai știți, vreo revoluţie?
— Ia mai încetaţi, voi nu-i vedeţi cît sînt de veseli?
— Da, dar nu știm de ce sînt veseli.
— E clar, pentru că peste cîteva clipe eu le voi tine o cuvîntare. Unde e secretarul meu?
— Sînt aici, Sire.
Secretarul regelui Giacomone avea întotdeauna sub braţ o geantă îndesată pînă la refuz, doldora cu
discursuri gata doar să fie rostite. Erau de toate felurile: instructive, emoţionante, distractive, de la
primul pînă la ultimul, care mai de care umplut cu minciuni. Secretarul deschise geanta şi scoase de
acolo o coală pe care scria: Discurs despre cultivarea orezului.
— Nu, nu, nimic în legătură cu chestiunile alimentare. I-ar putea trece cuiva prin minte că e flămînd şi
m-ar asculta fără plăcere.
— Discurs despre Născocirea Căluşeilor de Lemn, citi din nou secretarul.
— Asta ar putea merge. Toţi ştiu că eu sînt cel ce a născocit căluşeii de lemn. Înainte de a fi ajuns
regele căluşeilor de lemn, ei nici nu se legănau.
— Maiestate, am încă un discurs: Despre culoarea părului.
— Minunat, e discursul care ne trebuie! exclamă Giacomone, mîngîindu-şi peruca. El apucă paginile
şi alergă numaidecît în balcon. La apariţia Maiestăţii Sale, izbucniră nişte zgomote care puteau fi sau
mari aplauze sau hohote de rîs. Cîţiva curteni, dintre cei mai bănuitori, își dădură seama că e vorba de
rîsete şi deveniră şi mai miraţi. Giacomone, dimpotrivă, luă acele zgomote drept aplauze, mulţumi
supuşilor săi cu un surîs galeş, apoi începu să dea citire discursului. Să nu vă aşteptaţi aici să-l citiţi şi
voi aşa cum a fost el rostit: n-aţi înţelege nimic dintr-însul, pentru că toate lucrurile v-ar fi redate pe
dos. Eu vi le voi traduce si vă voi rezuma înţelesul discursului, întemeindu-mă foarte pe aducerea
aminte a lui Gelsomino.
Zise, aşadar, cu aproximaţie, regele Giacomone:
— Ce înseamnă un cap fără păr? Ca o grădină fără flori!
— Bravo! strigă mulţimea. E adevărat! E adevărat! Acest cuvînt „adevărat" îi făcu bănuitori şi
pecurtenii cei mai puţin înclinaţi spre aşa ceva. Dar Giacomone îşi continuă liniştit discursul:
— Înainte de a ajunge regele acestei ţări, oamenii îşi smulgeau părul din pricina disperării. Cetăţenii
rămăseseră cheli unul după altul şi peruchierii rămăseseră şomeri.
— Bravo! strigă un cetăţean. Trăiască peruchierii şi trăiască perucile!
Giacomone rămase o clipă descumpănit. Aluzia aceea la peruci îl tulbură pînă în adîncul inimii.
Totuşi, alungîndu-şi bănuielile, reîncepu:
— Cetăţeni, să vă spun acum de ce părul de culoare portocalie e mai frumos decît cel de culoare verde.
În acel moment, un curtean, gîfîind, îl trase pe Giacomone de mînecă şi îi şopti ceva la ureche.
— Maiestate, s-a întîmplat ceva îngrozitor.
— Hai, vorbeşte odată!
— Făgăduiţi-mi mai întîi că n-o să mi se taie limba dacă vă voi spune adevărul.
— Îţi făgăduiesc.
— Cineva a scris pe ziduri că Măria Voastră poartă perucă şi de aceea rîde mulţimea.
De uimire, Giacomone lăsă să-i cadă din mîini paginile discursului, care coborau acum în serpentină
deasupra capetelor mulţimii, şi care nimeriră în mîinile tuturor şi-a copilaşilor în special. Dacă i-ar fi
spus cineva că palatul regal arde, monarhul nu s-ar fi înfuriat mai tare. El dădu poruncă jandarmilor să
evacueze piaţa. Apoi ordonă să i se taie limba curteanului care — hotărîndu-se să-l informeze — îi
adusese ştirea. Sărăcuţul găgăuţă, în graba lui ceruse îndurarea de a i se lăsa limba, uitînd însă că
pentru a-i rămîne întreagă limba ar fi trebuit să ceară să nu i se taie nasul. Astfel, în cazul cel mai rău,
regele i-ar fi retezat poate numai nasul, iar limba îi rămînea.
Dar mînia lui Giacomone nu se potolise. O proclamaţie care făgăduia o sută de mii de taleri falşi
aceluia ce va pîrî pe făptaşul jignirii aduse maiestăţii sale a fost cu mare repeziciune împrăştiată în tot
regatul. Chiar la picioarele coloanei din piaţa palatului fu înălţată o ghilotină, cu cuţitul gata de-
al ucide pe nesocotitul scrib.
„Vai de mine şi de mine, se zbîrli Şchioapa, retrăgîndu-se pe capitel şi pipăindu-şi gîtul; nu ştiu cum
se zice teamă în limba mincinoşilor, dar dacă s-o fi zicînd curaj, mă simt foarte curajoasă."
Din prevedere, rămase însă toată ziua cocoţată în refugiul ei de sus. Către seară totuşi, cînd fu destul
de sigură că nu va avea de-a face cu cineva, se coborî de pe coloană, uitîndu-se de o sută de ori în jur,
înainte de a cuteza să facă un pas.
Cînd ajunse pe pămînt, labele ei de dinapoi ar fi vrut să înceapă repede să alerge, dar ghinion! — i se
ivi din nou, la lăbuţa cea dreaptă, din faţă, acea supărătoare mîncărime cunoscută.
„Asta-i, ce să-i faci, bombăni Şchioapa, ca să scap de această mîncărime voi fi iar forţată să scriu
undeva ceva neplăcut pentru regele Giacomone. Se pare că dacă te-ai născut pe pereţi nu te poţi lipsi
de a duce o viaţă în care trebuie să mîzgăleşti în dreapta şi-n stînga. Dar, pe de altă parte, aici nu se văd
pereţi. Voi scrie, aşadar, tocmai sus."
Şi chiar pe cuţitul ghilotinei, cu creta cea roşie de la lăbuţa ei, mîţa întocmi un nou mesaj către
populaţie, privitor la regele Giacomone:
peruca maiestăţii sale

e-un adevăr, nu-s vorbe goale !
Trecîndu-i apoi de îndată mîncărimea, Şchioapa observă cu nelinişte că lăbuţa i se mai scurtase cu
cîţiva centimetri.
— Îmi mai lipseşte o labă, murmură ea, şi dacă mi-aş consuma-o şi pe asta, făcînd pe scriitoarea, cu ce
o să mai umblu?
— Pînă una alta, zise atunci o voce de la spatele ei, te voi ajuta eu.
Dacă ar fi fost numai vocea, Şchioapa ar fi putut-o lua poate la fugă, dar vocea avea două braţe
straşnice, două mîini vînjoase care au şi făcut-o ostatecă. Mîinile şi vocea aparţineau unei doamne cam
înaintată în vîrstă, înaltă de aproape doi metri, uscăţivă şi severă ...
— Mătuşa Pannocchia!
— Da, chiar eu, şopti bătrîna doamnă; iar mătăluţă vei veni acum cu mine. O să te învăţ eu să mai furi
cina pisicilor mele şi să mai mîzgăleşti cu cretă pe ziduri.
Şchioapa se lăsă dusă, fără împotrivire, sub mantaua mătuşii Pannocchia, supusă, îndeosebi şi pentru
că în poarta palatului îşi făcuseră, tocmai atunci, apariţia cîţiva jandarmi.
„Ce noroc că mătuşa Pannocchia a sosit ea mai întîi, gîndi Şchioapa; tot e mai bine în mîinile ei decît
în ghearele lui Giacomone..."
CAPITOL 7. FĂRĂ ŞOVĂIALĂ, ŞCHIOAPA-NVAŢĂ MÎŢELE SĂ MIAUNE PE FAȚĂ
Mătușa Pannocchia o duse acasă şi-o culcă în jeţ. Ba chiar o legă de el cu ac şi aţă, ca şi cum ar fi
fost un desen fixat pe o faţă de masă.
— Mătuşă Pannocchia, zise Şchioapa, aţi fi putut, cel puţin, să alegeţi un fir albastru, care s-ar fi
potrivit mai bine cu blana mea. Ăsta portocaliu e tare urît; mi-aminteşte de peruca lui Giacomone.
— Nu trebuie să vorbim despre peruci, ripostă mătuşa Pannocchia. Cel mai bun lucru e să stai locului
şi să nu ştergi putina ca în seara trecută. Tu eşti o făptură rară şi de la tine mă aştept la lucruri
neobişnuite.
— Nu-s decît o mîţă, zise cu modestie Şchioapa.
— Eşti o mîţă care miaună în timpuri cînd nu prea se văd multe făcînd una ca asta, ba nu se văd de
loc. Pisicile au început să latre ca dulăii şi fireşte că nu reuşesc, pentru că ele nu-s născute pentru aşa
ceva. Eu iubesc pisicile, nu cîinii. Am şapte în casă. Le pun să doarmă în bucătărie, sub chiuvetă. De
cîte ori le văd că deschid gura, îmi vine să le alung. De o sută de ori am încercat să le învăţ să miaune,
dar nici pomeneală să-mi dea vreuna ascultare. Nu au încredere în mine.
Şchioapa începea s-o îndrăgească pe bătrîna doamnă care, fără îndoială, o salvase de gardian şi
care nu mai putea răbda mîţele ce lătrau.
— Oricum, continuă mătuşa Pannocchia, la pisici ne vom gîndi mîine. Astă-seară avem noi altceva de
făcut.
— Şi se apropie de un dulăpior cu rafturi, de unde trase o carte, arătîndu-i Şchioapei titlul:
Tratat despre curăţenie.
— Şi acum, îi aduse la cunoştinţă mătuşa Pannocchia, aşezîndu-se într-alt jeţ din faţa Şchioapei, îţi
voi citi de la primul pînă la ultimul capitol.
— Cîte pagini sunt, mătuşica?
— Nu-s multe: abia dac-or fi opt sute douăzeci şi patru, înţelegînd că am socotit şi tabla de materii,
de care însă te voi scuti.
Capitolul întîi:
Pentru ce nu trebuie să-ţi scrii numele pe ziduri. Numele e un lucru preţios, nu e de aruncat în drum.
Faceţi un portret frumos şi veţi putea să vă puneţi semnătura pe el. Ciopliţi o statuie frumoasă, şi
numele vostru va sta bine încrustat pe piedestal. Fabricaţi o maşină de toată frumuseţea, şi veţi avea
dreptul s-o botezaţi cu numele vostru. Numai făpturile care nu au nimic bun în ele şi niciun loc mai ca
lumea să-şi însăileze numele, numai ele ţin să şi-l întindă pe pereţi...
— De acord, rosti cu solemnitate Şchioapa. Tocmai de aceea eu nu mi-am scrijelit pe ziduri
numele meu, ci pe acela al regelui Giacomone.
— Taci şi ascultă capitolul doi:
De ce nu trebuie să scrii pe ziduri numele prietenilor tăi...
— Am un singur prieten, zise Şchioapa. Ba chiar şi pe acela l-am avut şi l-am pierdut. Capitolul
ăsta nu vreau să-l ascult, fiindcă nu vreau să mă cuprindă melancolia.
— O să-l asculţi chiar dacă nu-ţi place, fiindcă şi aşa n-o să te poţi mişca de aici.
În acel moment zbîrnîi clopoţelul şi mătuşa Pannocchia se ridică, pentru a se duce să deschidă. Intră o
fetiţă ca pînă-n zece ani: că era o fetiţă, se putea băga de seamă după pieptănătura „coadă de cal", altfel
ar fi putut părea chiar băieţel, fiindcă era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni de cow-boy şi cu o
cămaşă în pătrăţele.
— Romoletta! exclamă Şchioapa în culmea surprizei.
Fata o privi gînditoare.
— Unde ne-am cunoscut?
— Dar bine, continuă Şchioapa, aproape s-ar putea spune că tu eşti mama mea. Culoarea ce o am,
oare nu-ţi aminteşte de nimic?
— Ba îmi aminteşte, răspunse Romoletta, de o bucată de cretă pe care am luat-o odată împrumut
din sertarul tablei de la şcoală.
— Împrumut? întrebă mătuşa Pannocchia. Şi învăţătoarea ştia?
— Nu am avut răgaz să-i spun, vorbi răspicat Romoletta. Sunase chiar atunci clopoţelul de amiază.
— Foarte bine, zise Şchioapa, mai că s-ar putea crede că aş fi odrasla acelei mici bucăţele de cretă.
Ba mi se pare că tocmai de aceea şi sunt o pisică instruită: vorbesc, citesc, scriu şi fac socoteli.
Desigur, ţi-eram mai recunoscătoare dacă mi-ai fi desenat şi toate cele patru lăbuţe; dar şi aşa sunt
mulţumită.
— Şi eu sunt mulţumită că te revăd, surise Romoletta. Cine ştie cîte lucruri n-oi fi avînd să-mi
povesteşti!
— Aici toţi sunt mulţumiţi, se amestecă mătuşa Pannocchia în vorbă, toţi, afară de mine. Aveţi, după
cît se pare, amîndouă nevoie să învăţaţi ceea ce stă scris în cartea mea. Romoletta, aşază-te aici.
Fetiţa îşi apropie un scăunel de celelalte două jeţuri şi se ghemui, strîngîndu-şi sub ea picioarele. După
ce-şi scoase ghetele, le zvîrli cît colo. Mătuşa Pannocchia reluă lectura la capitolul trei, care lămurea
pentru ce nu trebuie să scrii pe ziduri insulte la adresa trecătorilor.
Şchioapa şi Romoletta ascultau cu multă atenţie: Şchioapa, fiindcă era legată şi nu putea face altceva,
Romoletta — dimpotrivă — cu un aer şiret, al cărui înţeles îl veţi pricepe foarte curînd.
Ajungînd la capitolul zece, mătuşa Pannocchia începu să caşte. De la început căscase ea, cam la fiecare
pagină; dar acum căscaturile deveniseră, încetul cu încetul, tot mai dese; cîte trei la fiecare pagină, cîte
patru, apoi una la fiecare două rînduri... una la fiecare rînd... una de fiecare cuvînt... Şi, în cele din
urmă, le puse capac un căscat mai lung decît altele, iar cînd gura bătrînei se reînchise, în acelaşi timp şi
genele ochilor ei buni se închiseră.
— Aşa se întîmplă mereu, zise răspicat Romoletta pe la jumătatea cărţii mătuşica adoarme.
— Şi noi trebuie să aşteptăm acum pînă se trezeşte? întrebă Şchioapa. M-a cusut aşa de strîns, că dacă
mi-ar veni să casc, n-aş putea deschide nici măcar gura. Dacă ai şti cît sunt de grăbită să pornesc în
căutarea unui amic pe care nu l-am mai văzut de ieri seară!...
— Las' pe mine, zise Romoletta.
Cu multă delicateţe, fără cel mai mic zgomot, luă o pereche de foarfece şi tăie firele. Şchioapa se
întinse din toate încheieturile ei, sări jos să-şi dezmorţească lăbuţele şi trase aer în piept cu o nespusă
părere de bine.
— Cît ai clipi, şopti Romoletta, ne vom şi căra prin bucătărie.
În bucătărie, întunericul era mai negru decît smoala, dar într-un colţ, aşa cam pe unde s-ar fi putut afla
chiuveta, într-un colţ străluceau patrusprezece flăcărui verzi.
— Simt parcă miros de mîţă, spuse Şchioapa; ba chiar de-a binelea este mirosul a şapte mîţe!
— Hm, sunt pisicile mătuşii mele.
Dinspre chiuvetă izbucniră în acelaşi timp şapte rîsete vesele.
— Surioară dragă, rosti o voce. Pe lîngă că eşti şchioapă, nici nu vezi bine? Cum de nu bagi de seamă
că suntem cîini ca şi tine?
— Ptiu, mîţe mincinoase! exclamă Şchioapa, înfuriindu-se de-a dreptul. Norocul vostru e că n-am
răgaz să mă opresc, altfel v-aş învăţa eu, silindu-vă cu ghearele, să mieunaţi. Iar mătuşa Pannocchia
mi-ar da chiar îngăduinţa s-o fac...
— Ham! lătrară în cor cele şapte pisici.
Şchioapa străbătu bucătăria şontîcăind şi se duse să se ghemuiască în faţa celor şapte colege ale sale.
— Miau, zise ea cu o mutră provocatoare. Cele şapte pisici se mîhniră.
— Ati auzit? sări cea mai mică dintre dînsele. Miaună într-adevăr şi ştie să miaune.
— Desigur, şi nu-i rău de loc pentru un cîine.
— Miau, repetă Şchioapa, miau, miau, miau!

— O fi una care face imitaţii la radio, gîndi cea mai bătrînă dintre cele şapte, nu-i daţi atenţie. Vrea s-
o aplaudăm.
— Miau, făcu din nou Şchioapa.
— Drept să spun, mormăi alta dintre cele şapte, şi mie mi-ar plăcea să pot mieuna aşa de bine. Căci
dacă vreţi să ştiţi, m-am săturat să tot latru. Ori de cîte ori latru, mă cuprinde o spaimă care face să mi
se zbîrlească pielea pe mine.
— Măi cap de bostan, zise Şchioapa, ştii de ce te-nspăimînţi? Fiindcă eşti mîţă şi nu cîine!
— Nu mă supăra acum. E mare lucru că stăm şi te ascultăm. De fapt cine ştie cine oi fi.
— Sunt, ca şi tine, o pisică.
— Pisică sau cîine, mie mi-ar place să miaun.
— N-ai decît să încerci, zise Şchioapa. Să vezi şi tu cum vine asta. Ai să simţi în gură un gust mai
dulce decît...
— Mai dulce decît laptele pe care ni-l dă mătuşa Pannocchia? întrebă cea mai mică dintre cele şapte.
— De o sută de ori mai dulce.
— Eu mai că aş vrea să încerc, rosti entuziasmată cea mai mică.
— Miau, miau, mieună ispititor Şchioapa. Curaj, surioarelor mîțe, învăţaţi să mieunaţi.
Şi în timp ce Romoletta se ţinea de pîntece rîzînd, cea mai mică dintre cele şapte pisici începu să
scoată un sfielnic mieunat. A doua îi ținu isonul, niţel mai tare, a treia se uni cu ele în cor; după o clipă,
toate cele şapte mîţe mieunau ca şapte viori, aţîţate de vocea puternică a Şchioapei.
— Ei, cum vi se pare?
— Într-adevăr, e dulce!
— Mai dulce decît laptele cu zahăr!
— Vai! exclamă alarmată Romoletta, o s-o treziţi pe mătuşa Pannocchia. Vino după mine, Şchioapa!
Dar era prea tîrziu pentru precauţii. Mătuşa Pannocchia se trezise şi răsărise în uşa bucătăriei. Se auzi
cum se învîrte comutatorul şi deodată apăru, brăzdată de năvala lacrimilor de fericire, fata bătrînei
doamne.
— Pisicuțele mele! În sfîrșit! În sfîrșit!... Şchioapa şi Romoletta reuşiseră între timp să ajungă în
curte. Cele şapte mîţe rămaseră o clipă nehotărîte: privind la stăpîna lor, ele mieunau pe nerăsuflate,
neştiind ce să gîndească despre şiroaiele de lacrimi care i se iviseră stăpînei sub pleoape. Cu toatele se
uitară la uşă şi se hotărîră s-o apuce într-acolo. Una după alta, mîţele se năpustiră în curte, fără să
înceteze o clipă a mieuna.
Mătuşa Pannocchia ieşi în urma lor, ştergîndu-şi lacrimile.
— Bravo vouă! Bravo vouă! spunea mereu. Bravo! Iar mîţele îi răspundeau: miau! miau!
Dar cineva nevăzut de nimeni urmărea acest spectacol neobişnuit. Era domnul Calimero, stăpînul
casei, care se restrînsese cu locuinţa în mica mansardă numai să poată închiria şi ultima dintre
încăperile ultimului etaj. Era un om nesuferit, urît ca o iscoadă. De mai multe ori domnul Calimero îi
interzisese mătușii Pannocchia să țină animale în casă, dar bătrîna doamnă, fireşte, nu-i dase ascultare.
— Eu plătesc, îi răspunsese ea, şi aşa de-ajuns de scumpă chirie. Şi-n casa mea primesc pe cine-mi
place.
O bună parte din timpul său liber, Calimero şi-l petrecea spionînd de la ferestruica mansardei lui, să
vadă cu ce se îndeletnicesc locatarii săi. Aşa se întîmplă că în seara aceea el zări pisicile, le ascultă
mieunînd şi o auzi pe mătuşa Pannocchia care le încuviinţa obrăzniciile, spunîndu-le în repetate
rînduri, cu glas tare: Bravo! Bravo!
„Am reuşit să aflu, zise Calimero frecîndu-şi mulţumit mîinile. De aceea umblă toată ziua bătrîna
vrăjitoare, să adune cîinii vagabonzi: să-i înveţe, nici mai mult nici mai puţin, decît să miaune! De data
aceasta îi vin eu de hac. Am să scriu numaidecît o scrisoare către ministru."
Şi, închizînd ferestruica, luă o pană, luă hîrtie, luă şi călimara şi aşternu următoarele rînduri:
Domnule ministru,
Se întîmplă lucruri de necrezut, care pun la grea încercare răbdarea cetăţenilor. Doamna mătuşă
Pannocchia a făcut aceasta şi aceasta etc, etc.
Semnat: Un prieten al minciunii
Puse apoi scrisoarea în plic şi fugi cu ea la poştă. Dar, culmea ghinionului, tocmai cînd Calimero se
întorcea acasă, Romoletta şi Şchioapa se opriseră în drum să săvîrşească ceva care ar fi meritat drept
pedeapsă lectura altor zece capitole din cartea mătuşii Pannocchia. Şchioapa, cum ştiţi, simţea că o
încearcă din cînd în cînd acea mîncărime deosebită, iar atunci cînd simţea că se înteţeşte, nu putea să
se lipsească de gestul de a scrie pe ziduri. Acum iar îşi ascultă chemarea, fiindcă tocmai sta şi se
scărpina, urmărită, nu fără pizmă, de Romoletta care nu avea în buzunar nicio bucăţică de tibişir. Nici
una, nici cealaltă însă, nu-l băgară de seamă pe Calimero.
Iscoada numai ce le văzu singure că şi bănui, dintr-o dată, că la mijloc e ceva necurat. Drept care, se
pitulă iute după o poartă şi reuşi să citească în tihnă noul mesaj al Şchioapei, care spunea:
pe monarhul Giacomone,
îl va face neferice
cel ce are-n casa mîțe
care miaună, se zice.
De îndată ce Şchioapa şi Romoletta se îndepărtară, Calimero alergă acasă, frecîndu-şi mîinile de

mulţumire şi-i trînti ministrului o nouă scrisoare, ticluită însă astfel:
Excelenţă,
Sunt în măsură să vă aduc la cunoştinţă că autorii scrierilor ofensatoare la adresa suveranului
nostru, care apar pe ziduri, locuiesc în casa mătuşii Pannocchia.
E vorba de nepoata sa Romoletta şi de unul dintre cîinii pe care ea-i adună de pe uliţe să-i înveţe —
împotriva tuturor legilor — să miaune. Convins că mă veţi răsplăti cu recompensa făgăduită, de o
sută de mii de taleri falşi, mă iscălesc:
Calimero Poliţă
Între timp, de-a lungul drumului, Şchioapa se uita și iar se tot uita la lăbuţa ei din dreapta, care i se
scurtase cu încă vreo cîțiva milimetri.
— Trebuie să găsesc o soluţie pentru scris fără să-mi tocesc atîta laba, zise ea suspinînd.
— Stai puţin, exclamă atunci Romoletta. Ce neghioabă-s, că nu m-am gîndit la asta mai dinainte.
Cunosc eu un pictor care stă pe-aici, prin partea locului. Mansarda lui e întotdeauna deschisă, fiindcă
pictorul e sărac lipit pămîntului, dar e tare bun şi n-are teamă de hoţi. Poţi intra oricînd să-i ceri
împrumut cîteva acuarele şi poate chiar o cutie întreagă. Vino să-ţi arăt drumul şi pe urmă eu mă întorc
iute acasă. N-aş vrea ca mătuşa Pannocchia să fie îngrijorată din pricina mea.
CAPITOL 8. BANANITO, PICTOR DE AFIŞ, PĂRĂSIND PENELUL, IA UN ŞIŞ
Pictorul Bananito era singur în mansarda lui şi în seara aceea somnul nu izbutea să-l fure. Ghemuit
pe un taburet, el îşi contempla tablourile cu melancolie:
„În zadar, ceva le lipseşte! Dacă nu le-ar lipsi asta, ar fi adevărate capodopere. Dar ce oare le
lipseşte?"
Asta era întrebarea.
În momentul acela, Şchioapa, care se căţărase sus pe acoperişuri, gîndindu-se să intre pe fereastră fără
a tulbura cumva pe stăpînul casei, sări pe pervaz.
„O, sunteţi încă treaz!?” mieună ea în gînd. „Voi aştepta aici. Nu vreau să par indiscretă. După ce
Bananito va adormi, îi voi „cere” nişte culori împrumut, fără să bage de seamă. Între timp, ia să-mi
arunc o privire asupra tablourilor."
Însă ceea ce văzu îi tăie respiraţia.
„După mine, au în ele ceva în plus. Dacă n-ar fi acest ceva, mai că ar părea acceptabile. Dar oare ce-o
fi în ele prea mult? N-au prea multe labe? Bunăoară, calul de colo e înzestrat chiar cu treisprezece
picioare. Şi cînd stai să socoteşti că eu n-am decît trei!... Pe urmă, sunt şi prea multe nasuri în aceste
tablouri. Uite, de pildă, portretul ăla are în mijlocul unei singure feţe trei nasuri. Eu nu pizmuiesc
modelul, căci dacă-l prinde un guturai, trebuie să întrebuinţeze trei batiste deodată. Dar ce face oare
pictorul acum?"
Bananito se ridicase de pe taburet îngîndurat: „Poate că le lipseşte — spuse el tot în privinţa
tablourilor — puţin verde... Da, da, chiar de verde este nevoie!" Aşa că puse mîna pe un tub, apăsă pe
el, scoţînd pasta pe o paletă şi începu să împartă verdele cu mişcări de pensulă în lungul şi în latul
tuturor pînzelor: pe picioarele calului, pe nasurile portretului, în ochii unei doamne care avea şase ochi:
trei de o parte şi trei de cealaltă.
Apoi se dădu puţin înapoi şi-şi strînse pe jumătate pleoapele, ca să-şi dea seama de rezultatul strădaniei
sale.
„Nu, nu, bolborosi el, trebuie să existe o altă pricină. Tablourile-s la fel de urîte ca la început."
De la locul unde şedea, Şchioapa nu putea auzi aceste cuvinte, dar îl văzu pe Bananito clătinînd cu
tristeţe din cap.
„Sunt sigură că nu e mulţumit, mirosi Şchioapa. N-aş vrea să fiu în pielea doamnei celeia cu şase ochi
dacă s-ar abate cumva asupră-i vreo slăbire a vederii: căci ochelarii cu şase lentile trebuie să coste tare
scump".
Bananito luă un alt tub, îl apăsă deasupra paletei şi se apucă iar să plimbe cîte puţin pensula în lungul
şi-n latul fiecărui tablou, peste tot, sărind de ici-colo prin locuinţă, ca o lăcustă.
„Galbenul, se muncea el cu gîndul, sunt sigur că puţin galben lipseşte."
„Ajutor! — îşi spuse în gînd Şchioapa — că trînteşte acum o omletă cît toate zilele peste tablouri!"
Dar Bananito şi apucase să zvîrle la pămînt paleta şi pensula, se urcase deasupra lor cu picioarele şi le
zobi ca un turbat, smulgîndu-şi în acelaşi timp părul din cap.
„Dacă o să continue aşa, reflectă Şchioapa, o să ajungă chel ca regele Giacomone. Mai că-mi vine să
mă duc să-l alin, că tare mult suferă. Dar dacă va lua-o drept jignire? Sfaturile pisicilor nu le-a ascultat
niciodată nimeni şi, la drept vorbind, aşa ceva ar fi şi greu de făcut, fiindcă limba mîţelor n-o înţelege
mai niciun muritor".
Lui Bananito i se făcu milă de propriu-i păr: „Nu mai pot să îndur, hotărî el: voi lua un cuţit de la
bucătărie şi am să fac bucăţi-bucăţele toate tablourile. Cea mai mare bucăţică trebuie să fie cu mult mai
măruntă decît nişte confetti. Se vede treaba că n-am fost născut să fiu pictor".
„Bucătăria" lui Bananito era o măsuţă dintr-un colţ al mansardei, o măsuţă pe care erau aşezate o
spirtieră, o ulcică, un castron şi nişte tacîmuri. Măsuţa se găsea chiar sub fereastră, iar Şchioapa trebui
să se ascundă după o vază cu flori, ca să nu fie văzută. Chiar dacă nu s-ar fi pitulat acolo, Bananito tot
n-ar fi putut-o zări, deoarece ochii i se umpluseră de lacrimi cît nucile.
„Şi acum ce face? întrebă Şchioapa, zgîindu-se la pictor. Ia o lingură... I-o fi foame... Ba nu, lasă
lingura şi ia furculiţa. Uite că se lipseşte şi de astea şi pune mîna pe şiş. Ei, dar ştii că începe să mă
îngrijoreze!! Nu i-o fi căşunat oare să ucidă pe cineva? Cine ştie, poate pe criticii săi. De fapt, dacă
tablourile lui rămîn aşa de urîte, asta ar trebui să-l bucure. Căci atunci cînd o să le expună, cum
oamenii din ţara asta nu vor putea spune adevărul, ei toţi vor trebui să se întreacă în a le socoti drept
nişte capodopere: şi astfel va cîştiga o groază de parale."
În timp ce Şchioapa făcea atari calcule şi reflecţii, Bananito scoase dintr-un sertar o gresie şi începu să
ascută şişul.
„Vreau să taie ca briciul. Să nu mai rămînă din opera asta nici urmă."
„Dacă are de gînd să ucidă pe cineva, gîndi Şchioapa, vrea să fie foarte sigur că lovitura nu va da greş.
A, dar ia stai: dacă cumva vrea chiar el să se sinucidă? Ar fi o crimă şi mai mare. În cazul acesta
trebuie să mă amestec la timp şi neapărat. Nu mai e strop de vreme de pierdut. Dacă odinioară gîştele
romane au salvat Capitoliul, apoi o mîţă şchioapă poate şi ea foarte bine salva un pictor disperat."
Şi mica noastră eroină, cu cele trei lăbuţe ale sale, se şi aruncă înlăuntrul odăii, mieunînd pe
nerăsuflate. În aceeaşi clipă însă, uşa se deschise larg, şi de afară, năpustindu-se în mansardă, asudat şi
plin de colb şi de moloz... apăru, ei! Ghiciţi cine?
— Gelsomino!
— Şchioapo!
— Ce bucuroasă-s că te văd!
— Eşti într-adevăr tu, pisicuţa mea?
— N-ai decît să-mi numeri lăbuţele.
Şi sub ochii pictorului care încremenise acolo, cu şişul în mînă şi cu gura căscată, Gelsomino şi
Şchioapa se îmbrăţişară ţopăind de bucurie.
Prin ce întîmplare tenorul nostru ajunsese în vîrful acelei scări şi cum se întîmplase să împingă
chiar în acel moment, chiar uşa aceea, toate astea au să vă fie povestite, întocmai cum cer ele, de la
început pînă la sfîrşit, în paginile următoare.
CAPITOL 9. VOCEA DIN PIVNIŢĂ-L DĂDU DE GOL PE GELSOMINO LUI DOMISOL
Gelsomino, poate că vă mai amintiţi, adormise într-o pivniţă, pe o grămadă de cărbuni. Patul său nu
era, într-adevăr, prea din cale-afară de moale, (parcă atunci cînd eşti tînăr mai faci caz de comoditate!)
căci bucăţile de cărbuni, cu colţurile lor, îi împungeau coastele, dar asta nu-l împiedică totuşi să viseze.
Taman în mijlocul visului, băiatul începu să fredoneze. Mulţi oameni au obiceiul să vorbească prin
somn; Gelsomino îl avea, din păcate, pe acela de a cînta prin somn. Iar cînd se trezea, nu-şi amintea
nimic. Vocea, poate pentru a se răzbuna pe îndelungile tăceri la care stăpînul o silea în timpul zilei, îi
juca astfel de farse (ca să-şi ia şi dînsa revanşa pentru împrejurările în care Gelsomino o obliga să nu
crîncnească).
„Şoapta" lui Gelsomino era destul de puternică totuşi ca să trezească din somn cam jumătate din
locuitorii oraşului. Zbîrlindu-se mîniaţi, cetăţenii ieşeau pe la ferestre strigînd:
— Dar unde-i, domnule, paza de noapte? E posibil să nu se găsească nimeni care să-l facă să tacă pe
chefliul ăsta?
Paznicii de noapte alergau la rîndu-le în dreapta şi-n stînga, dar nu întîlneau altceva decît străzi pustii.
Pînă şi directorul Teatrului Comunal care locuia, hăt, spre marginea oraşului, la mai bine de zece
kilometri de pivniţa unde dormea cîntînd Gelsomino, pînă şi el se trezi.
„O, ce voce extraordinară! exclamă directorul. Aşa tenor mai zic şi eu! Dar cine o fi? Vai, dacă aş
putea pune mîna pe el, ce uşor mi-aş umple eu teatrul!Acest om ar putea fi salvarea mea."
Trebuie să se ştie, într-adevăr, că de multă vreme Teatrul Comunal din oraşul povestirii noastre trecea
printr-o criză, ba se afla chiar în pragul falimentului. În ţara mincinoşilor, cîntăreţii erau neînchipuit de
rari, iar puţinii care se mai găseau, şi-aceea slabi, erau încredinţaţi că e de datoria lor să cînte fals. Şi
iată de ce: dacă se întîmpla să cînte vreunul bine, publicul îi striga: „Cîine! Lasă-te de lătrat!" Dacă
însă cîntăreţii cîntau rău, din partea spectatorilor auzeau strigîndu-li-se: „Bravo! Minunat! Bis".
Iar, în general, cîntăreţii preferau să audă spunîndu-li-se „Bravo", decît „Lăsaţi-vă de lătrat".
Directorul teatrului se îmbrăcă în pripă, coborî îri stradă şi o apucă, zor nevoie, spre centrul oraşului,
într-acolo de unde i se părea lui că vine vocea. Nu vă pot povesti de cîte ori avu impresia că-i gata să
dea de urmele vrăjitorului, şi cît de mult se înşela.
„Trebuie să fie în casa aceasta, zicea cîteodată, căci, fără îndoială, vocea iese de la fereastra aia de
sus”.
După ceasuri de căutare zadarnică, aproape mort de oboseală şi pe punctul de a lăsa totul baltă,
descoperi, în sfîrşit, pivniţa unde dormea Gelsomino şi vă puteţi închipui uimirea lui, cînd la lumina
slabă a brichetei se lămuri că nemaipomenita voce ieşea din pieptul unui tinerel adîncit în somn, pe o
grămadă de cărbuni.
„Dacă prin somn, se gîndi directorul teatrului frecîndu-şi mîinile, cîntă aşa de bine, apoi îmi închipui
cum poate cînta cînd e treaz. Acest om e o mină de aur şi, după toate cîte se văd, el habar n-are cine e.
O să fiu singurul lui stăpîn şi-mi voi aduna o avere frumuşică de pe spinarea sa".
Îl trezi deci pe Gelsomino şi se prezentă:
— Sînt maestrul Domisol şi-am bătut zece kilometri pe jos, ca să te descopăr. Nu există îndoială că tu
trebuie şi poţi să cînţi la teatrul meu, iar asta chiar de mîine seară. Haide, scoală-te, să mergem la mine
acasă ca să facem o repetiţie.
Gelsomino încercă să refuze. Spuse că-i e somn, dar maestrul Domisol îi făgădui un pat cît toate
zilele, să se poată desfăta în voie, cît pofteşte. Gelsomino zicea că n-a studiat muzica, dar maestrul jura
că nu era nevoie, la vocea lui, să cunoască nici măcar notele. De-altminteri, vocea hoinarului se
agăţase de mult de această ocazie.
— Curaj! Nu voiai tu oare să devii un cîntăreţ? Chibzuieşte cuminte şi primeşte, poate că ăsta va fi
începutul carierei tale.
Apoi maestrul Domisol puse capăt convorbirii, apucîndu-l pe Gelsomino de braţ şi trăgîndu-l aproape
după el cu toată puterea. Îl duse acasă, se aşeză la pian, scoase un acord şi-i porunci:
— Zii, cîntă!
— N-ar fi mai bine să deschideţi ferestrele? întrebă cu sfiiciune Gelsomino.
— Nu, nu vreau să conturb vecinii.
— Ce să cînt?
— Orice vrei: un cîntec din ţara ta.
Gelsomino începu un cîntec din ţara lui. Se străduia cu multă băgare de seamă să cînte cu un firişor de
voce şi ţinea mereu ochii aţintiţi către geamurile ferestrelor, care vibrau primejduite, părînd, din clipă
în clipă, gata să plesnească.
Dintîi, geamurile nu se sparseră, dar pe la începutul strofei a doua se făcu ţăndări lampadarul şi camera
directorului de teatru rămase pe întuneric.
— Foarte bine, strigă maestrul Domisol, aprinzînd o luminare. Magnific! Minunat! Sînt treizeci de ani
de cînd în această încăpere cîntă tenori, dar nici unul n-a reuşit să spargă măcar o ceşcuţă de cafea.
La începutul celei de a treia strofe, geamurile ferestrelor se prefăcură în ceea ce Gelsomino se temuse
să nu vadă: în ţăndări. Maestrul Domisol părăsi pianul şi alergă să-l îmbrăţişeze.
— Băiatul meu, striga el, plîngînd de entuziasm. Aceasta e dovada că sunt pe drumul cel bun. Tu vei fi
cel mai mare cîntăret al tuturor timpurilor. Mulţimea va scoate roţile automobilului tău, ca să te poarte
în triumf.
—Dar eu n-am automobil, se dezvinovăţi Gelsomino.
— Vei avea zece, vei avea cîte unul pentru fiecare din zilele anului. Mulţumeşte cerului că l-ai întîlnit
pe maestrul Domisol. Haide, cîntă alt cîntec.
Gelsomino începu să aibă o oarecare emoţie. Era pentru întîia oară cînd cineva îi aducea laude pentru
felul cum cînta. El nu era trufaş, dar laudele plac tuturora. Cîntă deci un alt cîntec şi de data aceasta îşi
lăsă vocea niţel mai liberă. Numai niţeluş, pentru ridicat o acută sau două. Dar atîta fu de ajuns ca să
işte un cataclism.
Geamurile de prin vecini se prefăcură în cioburi, unul după altul. Lumea ieşea înspăimîntată pe la
ferestre.
— Cutremur! Ajutor! Ajutor! Se salvează cine poate!
Şuierînd sfîşietor, maşinile pompierilor alergau cu sirenele deschise. Străzile se umplură repede de
lume, care se îndrepta speriată spre cîmpiile dinafară, purtîndu-şi în braţe copiii adormiţi şi împingînd,
alandala, cărucioare pline de mobilă.
Maestrul Domisol nu-şi mai încăpea în piele de entuziasm.
— Formidabil! Miraculos ! Nemaivăzut!
Îl sărută de nenumărate ori pe Gelsomino, se repezi să ia un fular, ca să-i apere gîtul de curenţii de aer,
apoi îl aşeză în sufragerie, servindu-i mîncăruri cu care ar fi îndestulat poate zece şomeri.
— Mănîncă, fiule, mănîncă, îl îndemna. Uită-te la această găină: e gătită special pentru întărirea
notelor înalte. Na, ia această pulpă de berbec: e deosebit de binevenită ca să catifeleze notele joase.
Mănîncă! De azi înainte eşti oaspele meu. Vei avea camera cea mai frumoasă din casă de la mine şi-ţi
voi capitona în aşa fel pereţii, încît să poţi exersa cît ţi-o fi cheful, fără să te audă nimeni.
Într-adevăr, Gelsomino ar fi voit să dea o fugă să-i liniştească pe cetăţenii înspăimîntaţi, sau măcar să
telefoneze pompierilor, ca să-i scutească de atîtea curse şi alergături zadarnice. Dar maestrul Domisol
nu-i dădu încuviinţarea:

— Lasă-te păgubaş, fiule, ca să n-ajungi să plăteşti toate geamurile sparte acum, cînd n-ai nicio leţcaie!
Ca să nu mai spun că există şi posibilitatea să fii pîrît, să ajungi în puşcărie şi atunci... atunci adio
carieră muzicală.
— Dar dacă voi pricinui cumva pagube şi teatrului? Domisol izbucni în rîs.
— Teatrele sunt făcute înadins ca marii cîntăreţi să poată cînta. Sunt voci care se iau la întrecere cu
bombele. Acum du-te şi culcă-te. Eu voi întocmi afişul şi-l voi trimite, fără zăbavă, spre tipărire.
CAPITOL 10. SUB OCHII LUI DOMISOL, MÎHNITUL MAESTRU, GELSOMINO CÎNTĂ
PE SCENĂ MĂIESTRU
Trezindu-se, cetăţenii găsiră lipite pe la toate colţurile de stradă afişe cu următorul cuprins:
"În această dimineaţă, (dar nu la orele 48 fix) cel mai slab tenor, Gelsomino, cîine între cîini, reîntors
după nereuşita şi după eşecurile obţinute pe scenele celor mai de seamă teatre din Europa şi America,
nu va cînta deloc la Teatrul Comunal. Cetăţenii sunt rugaţi să nu vină. Biletele de intrare nu costă
nimic."
Fireşte, conţinutul afişului urma să fie citit pe de-a-ndoaselea şi toţi cetăţenii pricepură exact
contrariul a ceea ce era scris acolo. În loc de „nereuşită" urma să se înţeleagă „triumf", iar acel „nu va
cînta de loc" însemna, dimpotrivă, că Gelsomino o să cînte chiar la orele 48, adică la 2l fix.
Aluzia la America, la drept vorbind, Gelsomino n-ar fi prea voit-o:
—Eu, protestă el, n-am fost în America.
— Reclama, îi replică însă maestrul Domisol, e o minciună, deci prinde foarte bine. Căci dacă ai fost
în America, noi ar fi trebuit să anunţăm că ieri te-ai întors din Asia. Aşa e întocmită legea aici. Tu nu te
gîndi însă la legi, gîndeşte-te să cînţi.
După cum cititorii noştri au şi aflat, dimineaţa aceea a fost mai curînd furtunoasă, căci se descoperise
faimoasa frază mîzgălită de Şchioapa pe faţada palatului. Spre amiază totul se linişti însă şi, cu mult
înainte de orele 2l, după cum prevestiseră apoi ziarele, teatrul „era gol ca şi deşertul", ceea ce voia să
arate că era înţesat de lume.
Publicul năvăli ca puhoaiele, în speranţa că o să audă producîndu-se un adevărat cîntăreţ. De fapt,
maestrul Domisol se îngrijise personal, cu scopul de a umple teatrul de lume, să circule pe socoteala
lui Gelsomino zvonuri cît mai zgomotoase.
— Aduceţi-vă vată de băgat în urechi, îi sfătuiau pe spectatori, dînd înconjur oraşului, trimişii plătiţi ai
lui Domisol, fiindcă e un chin să-l asculţi pe tenorul de azi care vă va face să suferiţi adevărate torturi
de iad.
— Închipuiţi-vă zece cîini cu răpciugă care latră toţi zece împreună, adăugaţi-le corul a o sută de
pisici, cărora cineva le-a dat foc la coadă, amestecaţi întreg aluatul ăsta sonor cu sirenele unei cazărmi
de pompieri şi clătinaţi bine: iată ceva care seamănă cu vocea lui Gelsomino.
— Pe scurt, e un monstru?
— Un adevărat monstru. În bălţi, cu broaştele ar fi trebuit să cînte, nu în teatre. Ba s-ar cuveni
chiar să cînte sub apă, cu cineva alături de dînsul, care să-l împiedice să-şi ridice capul să răsufle şi
care să-l facă să se înece, ca o pisică apucată de turbare.
Aceste ocări şi vorbe de blam urmau să fie răsturnate pe cealaltă faţă, ca tot ce se spunea în ţara
mincinoşilor: numai aşa veţi izbuti să înţelegeţi de ce teatrul,după cum am mai amintit, era mai plin
decît un ou, cu mult înainte de orele nouă.
La ceasurile nouă fix îşi făcu intrarea în loja regală Maiestatea Sa Giacomone întîiul, cu peruca lui
portocalie aşezată chipeş pe cap. Cei de faţă se ridicară, se înclinară şi se aşezară străduindu-se din
răsputeri să nu privească la peruca lui. Nimeni nu-şi îngădui nici aluzia cea cea mai nevinovată la
tărăşenia ce se întîmplase dis-de-dimineaţă, toţi ştiau de fapt că teatrul se înţesase de iscoade, oricînd
gata să-şi noteze în carneţelele lor ceea ce vorbea lumea încoace şi încolo. Domisol, care aştepta cu
nerăbdare sosirea suveranului, privind către stal printr-o gaură a cortinei, îi făcu semn lui Gelsomino să
fie gata şi se duse la orchestră. La un semnal al baghetei sale, izbucniră primele note ale imnului
naţional, care începea aşa:
„trăiască giacomone cel mare şi părul său portocaliu la culoare"

Nimeni nu-şi îngădui să rîdă, bineînţeles. Cineva jură că în clipa aceea Giacomone se cam înroşise; dar
e greu de crezut, fiindcă Giacomone, ca să pară mult mai tînăr, purta pe obraz, în seara cu pricina, un
strat gros de pudră.
Cînd Gelsomino apăru pe scenă, oamenii lui Domisol, prin fluierături şi strigăte, dădură semnalul de
începere:
— Jos, Gelsomino!
— Retrage-te, cîine!
— Întoarce-te la tine în baltă, broscoiule! Gelsomino primi risipa acestor strigăte şi-a altora
asemănătoare cu multă stăpînire de sine, îşi drese vocea şi aşteptă să se facă linişte. Apoi atacă primul
cîntec din program, cu cea mai dulce dintre vocile pe care — strîngîndu-şi buzele — reuşi el s-o scoată
din gură. Cîntă într-aşa chip că, de departe privind, părea că a cîntat cu gura închisă. Era un cîntec din
ţara lui: cu cuvinte destul de comune şi niţeluş ciudate, dar Gelsomino le zicea cu atîta sentiment, că
aproape în întreg teatrul a fost o grozavă fluturare de batiste; drept care spectatorii nici n-apucau să-şi
şteargă lacrimile. Cîntecul se sfîrşi cu o acută, iar Gelsomino nu forţă vocea, ci, dimpotrivă, încercă să
şi-o subţieze puţin. Cu toate acestea îi fu peste putinţă să împiedice a se auzi dintr-o dată o duzină de
„hurrr-bum"; lămpile din loji, nişte lămpi dintr-o sticlă foarte subţire, pocniră. Pocnetele fură acoperite
de o cascadă de fluierături, întreg teatrul se ridicase în picioare şi urla:
— Cară-te! Caraghiosule! Scuteşte-ne să-ţi auzim vocea! Du-te să faci serenade balenelor!
Pe scurt, cum ar fi putut să scrie ziarele, dacă ar fi reuşit să spună adevărul: „entuziasmul era de
nestăpînit".
Gelsomino se înclină şi intonă a doua bucată. De data aceasta se lăsă antrenat niţeluş, trebuie să
recunoaştem. Cîntecul îi plăcea, cîntatul era singura lui pasiune, iar publicul îl asculta în extaz.
Gelsomino uită de obişnuita-i prudenţă şi dădu drumul unei acute care entuziasmă în chip cu totul
deosebit, pînă la depărtări de kilometri, însăşi mulţimea care nu putuse găsi loc la teatru. El se aştepta
la aplauze sau mai bine zis la o nouă dezlănţuire de fluierături şi de insulte. Dimpotrivă, explodă un
hohot de rîs care-l înmărmuri. Publicul părea că uitase de cîntăreţ, căci îi întoarse spatele şi privea
pufnind nestăpînit într-o singură direcţie. Chiar şi Gelsomino se uită în partea aceea şi ceea ce văzu îi
îngheţă sîngele în vine şi vocea în gîtlej. Acuta lui nu spărsese numai puternicele lampadare de
deasupra stalurilor, ci dase naştere la o boacănă cu mult mai îngrijorătoare: făcuse să ia în zbor, dintr-
odată, faimoasa perucă portocalie de pe capul regelui Giacomone. Suveranul bătea nervos din
degete în balustrada lojei sale, încercînd să priceapă de unde pînă unde atîta bucurie. Bietul de el, nu
băgase de seamă nimic din ce se petrecuse şi nimeni nu îndrăznea să-i desluşească adevărul, fiecare
amintindu-si foarte bine de sfîrşitul ce-i fusese hărăzit în dimineaţa aceea unuia dintre curtenii prea
zeloşi şi cu mîncărici la limbă.
Domisol, care sta cu spatele spre sală şi nu putea să vadă nimic, îl îndemînă printr-un semn pe
Gelsomino-să atace cîntecul al treilea.
„Dacă Giacomone face o figură urîtă, nu e nevoie să fac şi eu încă una. De data aceasta vreau să cînt
într-adevăr bine."
Şi furat de valul inspiraţiei, el cîntă aşa de bine, cîntă cu o voce atît de puternică, încît la capătul
primelor note, teatrul începu să pîrîie şi să se desfacă în bucăţi. Întîi căzură lampadarele şi se sparseră
peste o parte dintre spectatorii care nu apucaseră să se pună la adăpost. Apoi se prăbuşi un şir de loji,
chiar şirul în mijlocul căruia se afla loja regală. Dar, spre norocul lui, Giacomone părăsise teatrul cu
cîteva clipe mai înainte. Se privise în oglindă, să vadă dacă nu e cazul să-şi dea pe obraz cu puţină
pudră şi descoperise înspăimîntat că peruca lui zburase. Se zice că în seara aceea regele a tăiat limbile
tuturor curtenilor care fuseseră cu el la teatru, fiindcă nu i-au atras atenţia asupra dezastruoasei
întîmplări.
Pe cînd Gelsomino mai cînta încă, publicul nu ştia cum să se mai înghesuie către ieşire: după surparea
ultimelor şiruri de loji şi galerii, în sală nu mai rămăseseră decît Gelsomino şi Domisol. Primul, cu
ochii închişi, continua să cînte: uitase cu totul acum că e la teatru, uitase că e Gelsomino, gîndindu-se
numai şi numai la plăcerea de a cînta. Din păcate, cu ochii mari deschişi, Domisol se luase cu mîinile
de cap:
— Oh, teatrul meu! Sunt ruinat! Sunt ruinat!
În piaţa teatrului, mulţimea se auzea strigînd:
— Bravo! Bravo! Şi o spunea în aşa fel, încît cei care-l păzeau pe Giacomone, privindu-se în ochi,
murmurau :
„Vreţi să vedeţi dacă îi spun bravo fiindcă se pricepe într-adevăr aşa de bine să cînte ori fiindcă —
dimpotrivă — cîntă prost?"
Gelsomino termină cu o acută care îndepărtă molozul dărîmăturilor teatrului şi ridică uriaşi nori de
praf. Abia atunci îşi dădu seama de dezastrul pe care-l provocase. Îl zări pe Domisol care, fluturînd
ameninţător din bagheta lui dirijorală, se forţa să-l ajungă, sărind peste munţii de ruine. „Cariera mea
de cîntăreţ s-a sfîrşit, înţelese disperat Gelsomino. Să-mi pun cel puţin pielea la adăpost".
Şi, strecurîndu-se printr-o spărtură din pereţii teatrului, el ieşi în piaţă, ascunzîndu-şi faţa. Se amestecă
în apele mulţimii, ajunse într-o stradă singuratică, iar de acolo începu să fugă, să fugă, de era cît pe-aci
să-şi rupă picioarele...
— Opreşte-te, nenorocitule! Plăteşte-mi teatrul!
Gelsomino coti după un colţ într-o ulicioară, se furişă pe cea dintîi portiţă care-i ieşi în cale, urcă
scările gîfîind pînă la mansardă, împinse uşa, şi iată-l în „atelierul" lui Bananito, în aceeaşi încăpere,
adică, în care Şchioapa îşi făcuse mai înainte intrarea pe fereastră.
CAPITOL 11. DAC-UN PICTOR NU TRAGE MEŞTEŞUGUL DE PĂR, ATUNCI FRUMOSUL

POATE DEVENI ADEVĂR
Bananito a rămas cu gura căscată ascultînd cum Gelsomino şi Şchioapa îşi istoriseau boroboaţele.
Piciorul ţinea încă în mînă şişul, dar acum nu-şi mai amintea nici el precis de ce îl luase.
— Ce voiaţi să faceţi cu el? îl întrebă, bănuitoare, Şchioapa.
— E ceea ce mă întreb şi eu, răspunse Bananito. Dar, aruncînd o privire în jur, fu iarăşi cuprins de cea
mai neagră disperare: îşi avea în faţă tablourile, iar tablourile erau urîte ca şi capitolul nouă al acestei
povestiri.
— După cîte îmi dau seama, dumneavoastră sunteţi pictor, zise cu respect Gelsomino, care nu avusese
încă timp să facă această descoperire.
— Asa credeam si eu. murmură Bananito, credeam că sunt pictor. Dar m-am convins că trebuie să-mi
schimb îndeletnicirea. Şi-mi voi alege una care să n-aibă nici în clin nici în mînecă, vreodată, cu
culorile. De pildă, mă voi tocmi cioclu şi o să am de-a face doar cu o singură culoare: cu negrul.
— Dar şi prin cimitire sunt flori, adăugă Gelsomino. Pe pămîntul nostru negru chiar negru şi numai
negru nu există nicăieri.
— Cărbunele, vru să vină în ajutor Şchioapa.
— Dar cînd îi dai foc, cărbunele devine roşu, alb, albastru.
— Cerneala neagră e neagră şi gata.
— Da, însă cu cerneală neagră se pot scrie şi poveşti colorate şi vesele.
— Bine, mă dau bătută, hotărî Şchioapa; norocul meu e că nu am pariat pe o lăbuţă. Acum nu mi-ar
mai fi rămas decît două.
— Va trebui să încerc ceva, suspină Bananito. Învîrtindu-se prin mansardă, Gelsomino se opri în faţa
portretului unui om cu trei nasuri, care trezise şi mirarea Şchioapei.
— Cine e? întrebă ea.
— Un mare şambelan, de la curtea regală.
— E norocos că are trei nasuri: va simţi de trei ori mai multe arome şi miresme.
— O, e o întreagă poveste. Cînd m-a însărcinat să-i desenez portretul, zor-nevoie să-i fac toate trei
nasurile. M-am sfădit cu el foarte mult. Eu aş fi voit să-i fac un singur nas, apoi i-am sugerat să se
mulţumească barem cu două. Dar n-a fost chip să se poată ajunge la vreo înţelegere cu el. Sau trei voia
sau nici să n-audă de portret. Şi vedeţi ce-a ieşit? O sperietoare pentru copii, un lucru de arătat ca
pedeapsă celor care fac mofturi.
— Dar calul ăsta, întrebă Gelsomino, e un cal de la curte?
— Ce cal? Nu vedeţi că e o vacă de lapte? Gelsomino se scărpină după ureche.
— O fi vacă de lapte, dar mie îmi pare cal. Sau, mai bine zis, ar fi el cal, dacă ar avea patru picioare:
dar uite că are treisprezece. Cu treisprezece picioare se pot face trei cai, şi încă mai rămîne un picior de
rezervă.
— Dar vacile cu lapte, protestă Bananito, ele au treisprezece picioare, asta doar o învaţă şi copiii la
scoală.
Gelsomino şi Şchioapa se priviră suspinînd şi citiră unul în ochii celuilalt acelaşi lucru: „Dacă ar fi
o mîţă mincinoasă, am învăţa-o să miaune. Dar pe nenorocitul ăsta ce naiba să-l înveţi?"
— După mine, rosti Gelsomino, portretul ar cîştiga în frumuseţe, dacă i s-ar scoate cîteva picioare.
— Desigur, şi toţi mi-ar rîde atunci în spate, iar criticii ar propune să fiu trimis la balamuc. Dar, staţi
o clipă, acum îmi aduc aminte de ce luasem cuţitul acela în mînă: vreau să-mi tai picturile în bucăţi şi-
n bucăţele. E ceea ce voi şi face neîntîrziat.
Cu aceste vorbe, el apucă iarăşi cuţitul şi cu un aer ameninţător se apropie de pînza pe care — într-o
harababură de nedescris — se îngrămădeau cele treisprezece picioare ale calului pe care îl numea vacă
de lapte. Bananito ridică mîna spre a lăsa să cadă prima lovitură, apoi păru că se răzgîndeşte.
— Vai, truda atîtor luni, suspină el. E dureros să o nimiceşti cu propriile-ţi mîini.
— Iată o frază frumoasă, găsi Şchioapa, o frază pe care, cînd voi avea un carneţel, voi scri-o acolo, ca
să mi-o amintesc. Dar înainte de-a face harcea-parcea tabloul, de ce nu încerci să-l asculţi pe
Gelsomino?
— Într-adevăr, de ce să nu încerc? zise Bananito. Ce aş pierde? La urma-urmei, de tăiat pot să-l tai
oricînd.
Şi, plimbînd încoace şi încolo cuţitul, rase cu dibăcie culoarea, făcînd să dispară cinci din cele
treisprezece picioare.
— Am părerea că începe să arate mai bine decît înainte, îl încurajă Gelsomino.
— Treisprezece fără cinci fac opt, socoti Şchioapa. Dacă tabloul ar înfăţişa doi cai, da, ar merge. Iartă-
mă, de fapt am vrut să spun două vaci cu lapte.
— Să mai răzui şi alte picioare? întrebă Bananito. Şi fără să aştepte răspunsul, rase în continuare
alte picioare.
— Ura! Ura! strigă Şchioapa. Începem să ne apropiem.. .
— Cum îl găseşti?
— Să lăsăm numai patru, să vedem ce se-ntîmplă. Cînd picioarele fură reduse doar la patru, izbucni de
pe pînză un nechezat de bucurie şi cît ai bate din palme calul sări pe duşumea şi făcu înconjurul
mansardei într-un trap mărunt.
— Ei, drăcie! Ei, pe naiba! încep să mă simt mai bine. Acolo stăteam cam înghesuit.
Trecînd prin faţa unei oglinjoare agăţate de perete, el se cercetă parte cu parte, în chip critic, pe urmă
necheză de plăcere:
— Ce cal frumos! Sunt chiar un cal frumos! Domnilor, nu stiu cum să vă mulţumesc: dacă se va
nimeri să treceţi prin ţinutul meu, o să vă execut un minunat galop.
— Ce ţinut? Hei, opreşte, opreşte-te! strigă Bananito. Însă calul se strecurase pe uşa ce da spre scări. I
se auzeau tuspatru copitele cum sar din treaptă în treaptă şi peste cîteva clipe prietenii noştri putură
vedea superbul animal traversînd ulicioara şi îndreptîndu-se spre întinderile cîmpiei.
Bananito, de emoţie, era foarte năduşit.
— În definitiv, zise el după ce-şi veni în fire, domnilor, era chiar un cal adevărat. Dacă a spus-o el
singur, trebuie să-l credem. Şi cînd mă gîndesc, de pildă, că la şcoală, cu o figură care semăna cu a lui
m-au învăţat litera „v” - „Vvvv... aca de lapte!”
— Hai, hai, mieună Şchioapa în culmea înflăcărării ce o cuprinsese, să trecem la alt tablou.
Bananito se mută în dreptul unei cămile cu multe cocoaşe; o înzestrase cu atîtea, că păreau dunele
deşertului. El începu să le radă, pînă cînd nu-i rămaseră, în cele din urmă decît două.
— S-a făcut frumoasă, murmură Bananito lucrînd de zor. A căpătat atracţie şi acest tablou. Credeţi că,
ui cele din urmă, o să învieze şi cămila, să fie şi ea de-adevăratelea?
— Atunci cînd va fi de ajuns de frumoasă, poate, spuse Gelsomino.
Dar nu se întîmplă nici urmă de aşa ceva: cămila rămase pe pînză mai departe, nepăsătoare,
indiferentă, ca şi cum tot ce se petrecea n-o privea pe dînsa.
— Cozile! strigă deodată Şchioapa, căreia îi venise o idee. Are trei cozi, adică de ajuns pentru o
întreagă familie de cămile.
Cînd prea multele-i cozi îşi luară tălpăşiţa de pe pînză, cămila coborî solemn din ramă, respiră năpădită
de bucurie şi aruncă spre Şchioapa o privire plină de recunoştinţă.

— Noroc că ai remarcat cozile. Altfel aş fi fost osîndită să rămîn pentru totdeauna în mansarda asta.
Nu ştiţi, se află cumva deşerturi pe aici prin împrejurimi?
— Este unul în mijlocul oraşului, zise Bananito, e un pustiu public, dar la ora asta s-o fi închis.
— Dînsul nu vrea să spună că-i o grădină publică, o lămuri Şchioapa. Adevărate deşerturi e greu să
găseşti la o depărtare mai mică de două-trei mii de kilometri de aici. Dar încearcă să nu fi văzută de
paznici, fiindcă poţi nimeri la grădina zoologică.
Înainte de a-i părăsi, şi cămila se uită în oglindă şi se socoti frumoasă. Şi ea străbătu curînd mai apoi,
într-un mic trap, ulicioara, iar un paznic de noapte văzînd-o, aproape că nu-şi crezu ochilor; începu să
se ciupească, spre a se trezi, căci omul credea într-adevăr că visează.
„Pare-se că îmbătrînesc, îşi zise paznicul cînd cămila dispăruse după colţ. Am adormit în post şi m-am
visat în Africa. Trebuia să mă strădui să stau treaz, că altfel m-or da afară."
Nici chiar o ameninţare sau vreo depeşă anonimă nu l-ar fi mai oprit acuma pe Bananito de a continua
îndreptarea tablourilor. El sărea de la unul la altul, lucrînd cu ajutorul cuţitului şi strigînd de bucurie:
— Asta zic şi eu chirurgie: am izbutit în zece minute mai multe operaţii decît cele cu care se laudă
profesorii spitalelor în zece zile.
Tablourile, eliberate de minciunile care le umpleau, se înfrumuseţau. Şi, devenind frumoase, ele erau
adevărate, ba chiar de-a dreptul vii. Cîini, oi, capre, sărind jos de pe pînză, plecau în lume să-şi caute
un loc unde să fie fericite ori — dacă erau mîţe — să găsească doar şoareci.
Bananito a făcut ferfeniţă numai un singur tablou: pe acela al şambelanului care voia să aibă trei
nasuri. Se temea, de fapt, că lăsîndu-l cu un singur nas, pînă şi şambelanul ar fi fost în stare să sară jos
din ramă, trăgîndu-l la răspundere că nu i-a respectat, ca pictor, porunca. Gelsomino îl ajută să prefacă
pînza în fărîmniţe.
Între timp, Şchioapa începu să se învîrtă în toate părţile, cu aerul uneia care caută ceva şi, după
înfăţişarea descurajată a chipului ei, se vedea clar că nu găseşte ceea ce căuta.
„Cai, cămile, şambelani, bolborosea în sinea ei, dar nicio bucată de brînză. Pînă şi şoarecii se ţin
departe de mansarda asta: mirosul de mizerie nu-i place nimănui. Foamea duhneşte mai rău ca otrava."
Scotocind totuşi într-un colţişor ascuns, descoperi acolo o mică pînză, un tablou-miniatură acoperit de
colb şi locuit, pe dos, de un miriapod care, conturbat, fugi în grabă cu miile lui de picioare: mii de
picioare, într-adevăr, aşa încît Bananito n-ar fi jignit pe nimeni dacă le greşea numărătoarea. Micul
tabloul reprezenta ceva care cu tare multă bunăvoinţă ar fi putut semăna cu o masă gata pregătită. Pe o
farfurie, bunăoară, ghiceai o vietate monstruoasă, care ar fi putut fi o găină friptă, dacă n-ar fi avut mai
mult de două pulpe: dar aşa, părea mai degrabă o rudă a miriapodelor.
„Iată un tablou, suspină Şchioapa, pe care grozav mi-ar plăcea să-l văd devenind real, aşa cu tot ce e
într-însul. O găină cu douăzeci de pulpe: ce lucru fain pentru o familie, pentru un oaspete, pentru o
pisică înfometată. Va trebui să radem cea mai mare parte din ele şi pace bună: va rămîne îndeajuns
pentru o gustărică în trei.
Să-i duc portretul lui Bananito şi să-l rog să întrebuinţeze în chip folositor acum cuţitul său."
— Dar găina e friptă, obiectă Bananito, ea nu va putea deveni în nici un caz vie!
— Nouă ne trebuie friptură, nu vie —răspunse Şchioapa. Şi la această observaţie, pictorul nu mai găsi
nimic de obiectat; cu atît mai mult cu cît şi el îşi aminti în clipa aceea că nu mîncase de cu o seară
înainte nimic, prins fiind peste măsură de destinul artei lui.
Găina nu învie, fireşte, însă tot ieşi din tablou, aburind şi mirosind mai bine decît dacă ar fi fost scoasă
atunci din cuptor.
— Ca pictor vei face, desigur, carieră, zise Şchioapa apucînd cu dinţii de o aripă (cele două pulpe le
lăsase lui Gelsomino şi lui Bananito), dar ca bucătar eşti de-a dreptul un campion.
— Ar trebui si niţel vin, zise la un moment dat Gelsomino, dar la ora asta restaurantele sunt închise şi
chiar de-ar fi deschise tot nu ne-ar folosi la nimic, deoarece nu avem bani.
Şchioapei îi străfulgeră o idee, căci se şi aplecă spre Bananito:
— Pentru ce nu desenezi cît ai clipi un litru de vin sau măcar o sticlă mică?
— Să încerc, răspunse pictorul care nu-şi mai încăpea în piele de uimire şi bunăvoie.
El desenă o sticlă de Chianti şi,cînd îi dădu nuanţa, potrivită, o coloră aşa de frumos, că dacă
Gelsomino nu ar fi apucat deîndată sticla de gît, negreşit că vinul, revărsîndu-se pe pînză, ţîşnind cu
putere, s-ar fi vărsat pe duşumea.

Cei trei amici toastară pentru friptură, pentru muzică şi pentru pisici. La ultimul toast, deodată, pe
Şchioapa o podidi tristeţea. Pînă să-şi descarce inima, ceilalţi doi trebuiră s-o roage însă mult şi bine.
— În fond, se hotărî ea să bolborosească în cele din urmă, sunt o pisică schiloadă, ca şi alea care se
aflau pe pînză pînă acum o jumătate de oră. N-am decît trei lăbuţe şi nici măcar n-aş putea spune că
mi-am pierdut-o pe a patra în război sau în vreun accident de tramvai, fiindcă aş fi o mincinoasă. Nu
ştiu dacă Bananito...
Nu era însă nevoie să mai adauge un singur cuvînt. Pictorul luă pensulele şi în cîteva clipe zugrăvi o
labă de mîţă care i-ar fi plăcut chiar şi motanului încălţat din poveste. Mai grozav fu că laba se lipi pe
dată chiar la locul potrivit de trupul cel subţirel al Şchioapei care, cu paşi nesiguri la început, pe urmă
cu o călcătură din ce în ce mai îndrăzneaţă, îşi încercă mersul, plimbîndu-se prin mansardă.
— Vai, ce minunăţie, mieună Şchioapa, cu totul alta mă simt. Mă simt aşa de schimbată, încît mai
că aş vrea să-mi schimb şi numele.
— Ce neghiob sunt, exclamă însă la un moment dai Bananito, lovindu-se cu mîna peste frunte, ţi-am
făcut o labă cu culori în ulei, pe cînd celelalte ţi-s din tibişir.
— Nu face nimic, îl mîngîie Şchioapa, mi-o păstrez aşa cum e; şi vai de cine mi-o va atinge! Ba-mi
voi păstra şi vechiul nume, căci dacă mă gîndesc mai bine, el mi-a fost penel; şi-apoi lăbuţa cea
dreaptă, din faţă, tot scriind cu ea pe ziduri, mi s-a scurtat cu încă vreo jumătate de centimetru.
În noaptea aceea Bananito vru cu orice preţ să-l culce în patul său de campanie pe Gelsomino. El
dormi pe jos, deasupra unei grămezi de pînze vechi. Iar Şchioapa se aşeză într-un buzunar de-al
paltonului lui Bananito, agăţat de uşă şi visă mai frumos ca oricînd.
CAPITOL 12. ŞCHIOAPA CITEŞTE ZIARUL CA PE-O CARTE ŞI ULTIMA PAGINĂ O

TULBURĂ FOARTE
Bananito ieşi devreme, încotoşmănat cu pensule, pînze şi entuziasm, nerăbdător să arate

tuturor priceperea sa. Gelsomino mai dormea încă, dar Şchioapa îl însoţi o bucată de drum, dîndu-i
poveţe de folos:
— Pictează flori şi vinde-le: sunt sigură că te vei întoarce acasă cu o grămadă de bani falşi, fără de
care în această ciudată ţară nu e de trăit. Fă însă flori care nu-s de sezon, fiindcă pe celelalte lumea le
poate găsi la florărie. Şi încă ceva: nu zugrăvi şoricei, pentru că doamnele se înspăimîntă de dînşii.
Asta ţi-o spun spre binele tău: mie, dimpotrivă, mi-ar conveni de minune.
Despărţindu-se de Bananito, Şchioapa cumpără un ziar, gîndindu-se că lui Gelsomino i-ar face
plăcere să afle ce spune presa despre concertul său. Ziarul seintitula Desîvîrşitul mincinos şi, fireşte,
era redactat în întregime cu ştiri false ori cu fapte adevărate, povestite pe de-a-ndoaselea.
De pildă, întîlneai un articol intitulat: O mare victorie a alergătorului Persichetti. Iată însă care era
textul ştirii: „Cunoscutul campion la alergarea în saci, Flavio Persichetti, a învins ieri în a zecea etapă a
turului regatului, desprinzîndu-se cu douăzeci de minute de Romolo Baroni, ajuns al doilea, şi cu
treizeci de minute şi cincisprezece secunde de Pierro Clementini, ajuns al treilea. Grupul sosit la o oră
după învingător a fost bătut în cursă de Pasqualino Balsimelli".
Şi ce pare ciudat aici? o să întrebe cititorul. Cursa în saci este şi ea o cursă ca oricare alta, ba chiar mult
mai amuzantă la urmărit decît cursele de bicicletă sau de automobil. Desigur, aşa e, dar
cititorii Desăvîrşitului mincinos ştiu că în cazul acesta cursa era o născocire, deoarece Flavio
Persichetti, Romolo Baroni, Piero Clementini şi „grupul" pomenit nu-şi strecuraseră niciodată
picioarele într-un sac şi nu visaseră nicicînd să se desprindă ori să participe la vreo cursă. Lucrurile se
petreceau de obicei aşa: an de an ziarul organiza o cursă în saci, în etape, cursă care nu era disputată
însă deloc. Unii ambiţioşi, dornici să-şi vadă numele la ziar, plăteau şi ofereau zilnic o anumită sumă
spre a fi scoşi cîştigătorii etapei. Cine dădea mai mult era proclamat învingător, iar isprăvile lui se
descriau în ziare, folosindu-se cascade de vorbe mari, de unde reieşea că respectivul este „un erou",
„un super-as" etc.
Ordinea sosirii era întotdeauna ordinea donaţiilor. În zilele în care ofertele mai tînjeau, ziarul se
răzbuna scriind că grupul a moţăit tot drumul, că aşii şi codaşii n-au făcut decît s-o ducă într-o
petrecere, că era scandal şi că ar fi făcut mult mai bine campionii de teapa lui Persichetti sau a lui
Baroni să alerge mai mult în etapa următoare, dacă ţineau neapărat la graţiile publicului.
Domnul Persichetti era un fabricant de dulciuri şi apariţia numelui său în ziare îi servea pentru
a face reclamă prăjiturilor pe care le vindea. Fiindcă de bogăţie nu s-ar fi putut plînge, el sosea aproape
întotdeauna primul şi net detaşat de ceilalţi; la potou era sărutat şi purtat în triumf, iar noaptea
suporterii veneau să-i cînte serenade sub fereastra hotelului. Cel puţin aşa pretindea ziarul, fiindcă
astfel de iubitori de sport, degeaba o mai şi spunem, habar n-aveau să bată măcar toba şi sforăiau ca
duşi în paturile lor.
Pe aceeaşi pagină, Şchioapa citi şi acest titlu:
„Tragedia care n-a avut loc în strada Cornelia — cinci persoane n-au murit, iar alte zece nu prezintă
nici cea mai mică rană".
Ştirea lămurea: „Ieri, la kilometrul zece al căii Cornelia, două automobile care mergeau cu mare
viteza şi în sens contrar nu s-au ciocnit nici cîtuşi de puţin. Neizbutita ciocnire nu a dus la pierderea
vieţii a cinci persoane (urmau numele). Alte zece persoane nu au fost rănite şi deci n-a fost nevoie să
fie transportate la spital (urmau numele lor)".
Aceasta, din păcate, nu era o ştire falsă, ci o ştire înţeleasă pe dos; ea povestea întocmai contrariul
a ceea ce se întîmplase. Chiar şi concertul lui Gelsomino era comentat într-un stil asemănător. De
pildă, puteai citi în articol că „celebrul tenor a tăcut de la primul pină la ultimul minut al
spectacolului". Ziarul publica şi o fotografie a dărîmăturilor teatrului, notînd sub ea: „După cum
oricare cititor poate vedea cu urechile sale, nu s-a întîmplat absolut nimic".
Gelsomino şi Şchioapa se distrară un timp citind Desăvîrşitul mincinos. Ziarul avea şi o pagină
literară, în care se tipărise următoarea poezie:
Spus-a din Pistoia vorbe-adînci

bucătarul către guşter parcă:
„Ştii ce bucurie-i să mănînci
o piatră kilometrică? Ia-ncearcă!
Şi să-ţi cureţi dinţii cu ciocanul,
de nisipul mare şi sticlos,
după-aceea — cît e de frumos!"
— Nu se ştie despre vreun răspuns al guşterului, comentă Şchioapa. Dar mi-l închipui: trebuie să-l fi
auzit cum rîde de batjocoritor de la Apenini pînă la Anzi.
În ultima pagină, la urmă de tot, pe ultima coloană, era o scurtă ştire intitulată simplu: „Dezminţire".
Gelsomino citi: „Se dezminte în faţa tuturora, mai mult decît categoric, că în această noapte, la orele
trei, în strada Pozzo, poliţia le-ar fi arestat pe doamna mătuşă Pannocchia şi pe nepoata dumneaei,
Romoletta. Fireşte, aceste două persoane n-au fost închise în ospiciu către orele cinci dimineaţa, cum
pretinde careva. Semnat: Şeful poliţiei".
— Şeful mincinoşilor! exclamă Şchioapa. Asta însemnează că cele două sărmane făpturi sînt acum
chiar în cuşca cu gratii destinată scrîntiţilor. Îmi spune mie inima că totuşi s-a întîmplat din vina mea.
— Priveşte, o întrerupse însă în momentul acela Gelsomino, citeşte aici. Era o altă dezminţire, care-
l viza de-a dreptul pe el şi care suna astfel: „Nu e cîtuşi de puţin adevărat că poliţia îl caută pe
cunoscutul tenor Gelsomino. Nu ar exista niciun motiv, deoarece Gelsomino nu trebuie de loc să fie
făcut răspunzător de pagubele pe care le-a pricinuit Teatrului Comunal. De aceea, oricine ştie unde se
ascunde Gelsomino, nu trebuie să spună poliţiei, fiindcă va fi aspru pedepsit".
— Afacerea se încurcă al naibii, fu de părere Şchioapa. Bine ar fi ca tu să nu te mişti azi din casă. Voi
ieşi eu singură, să aflu ştiri.
Gelsomino n-ar fi vrut să se resemneze şi să aştepte fără a face nimic, dar Şchioapa — trebui şi el să
recunoască — avea dreptate. De aceea o lăsă să se ducă, iar el, într-un colţişor, se întinse în hamac,
pregătindu-se cu meticulozitate să-şi petreacă ziua în lenevie.
CAPITOL 13. ÎN ŢARA UNDE MINCIUNII-I UMBLĂ PLUGURILE, ADEVĂRUL E CA

BETEŞUGURILE
Am lăsat-o pe mătuşa Pannocchia în uşa casei sale, să asculte primele mieunaturi ale mîţelor,
fericită ca un adevărat muzician peste care a dat norocul să descopere o simfonie necunoscută a
lui Beethoven, ce zăcea ascunsă de o sută de ani într-un sertar. Am lăsat-o pe Romoletta în momentul
în care — după ce-i arătase Şchioapei drumul spre mansarda lui Bananito — se întorcea şi ea în fuga
mare acasă.
Puţin timp după asta, mătuşa şi nepoata dormeau liniştite în paturile lor, nebănuind nici pe
departe că scrisoarea lui Calimero pusese în mişcare aparatul poliţienesc. Pe la orele trei noaptea,
cîteva piese ale acestui aparat, reprezentate de un pluton de jandarmi, dădură buzna în casă, fără niciun
fel de menajamente, silind pe bătrîna doamnă şi pe fetiţă să se îmbrace în mare grabă şi să grăbească
spre închisoare.
Comandantul jandarmilor, după ce le încredinţă pe cele două arestate comandantului închisorii, ar fi
vrut să se culce şi el, dar se vede treaba că-şi greşise socotelile, fiindcă nu ştia cît de meticulos este
colegul său.
— Ce-au săvîrşit aceste două persoane?
— Bătrîna învaţă cîinii să miaune, iar fetiţa e aceea care scrie pe ziduri. Două delincvente
periculoase, în locul tău eu le-aş vîrî în beci şi aş întări garda.
— Ştiu ce trebuie să fac, replică atunci comandantul arestului. Să le auzim însă ce declară.
Mătuşa Pannocchia merse la interogatoriu cea dintîi. Arestul n-o înspăimîntase. Nimic n-ar fi putut să-i
tulbure fericirea după ce toate cele şapte mîţe ale ei îşi regăsiseră, în sfîrşit, adevărata voce. De aceea
bătrîna răspunse cu mult calm la fiecare din întrebări.
— Nu, nu erau cîini, erau pisici.
— Raportul spune că erau cîini.
— Erau pisici, domnule, adică din acelea care prind şoareci.
— Dar tocmai că cei care prind şoarecii sunt cîinii.
— Nu, domnule, sunt pisicile. Iar cele care miaună sunt tocmai pisicile. Ale mele, mai înainte vreme,
lătrau ca toate pisicile din oraş. Dar din fericire, în noaptea asta, pentru întîia oară ele au mieunat.
— Această femeie e nebună, zise comandantul arestului; locul ei ar fi la ospiciu. Şi la urma-urmei, ce
tot îndrugi acolo, cucoană?
— Adevărul, numai adevărul.
— O, păi atunci lucrurile sunt clare! exclamă comandantul arestului. E nebună de legat. Nu pot
admite să pătrundă aici, unde am o carceră pentru cei sănătoşi la minte, nebunii care merg la balamuc.
Şi cu toate protestele comandantului de jandarmi, care-şi vedea prăbuşindu-se nădejdea unui somn ca
lumea, i-o restitui pe mătuşa Pannocchia dimpreună cu dosarul privitor la ea. Apoi o interogă pe
Romoletta.
— Tu eşti aceea care ai scris pe pereţi?
— E cu desăvîrşire adevărat.
— Ai auzit?! exclamă comandantul arestului. Şi ea e nebună. La ospiciu cu ele! Ia-ţi şi fetiţa şi lasă-
mă-n pace! N-am vreme de pierdut cu nebunii.
Pămîntiu de furie, comandantul gărzii le urcă pe cele două arestate în furgon şi le duse la balamuc,
unde au fost primite pe loc şi închise într-o sală cu ceilalţi nebuni care fuseseră prinşi spunînd
adevărul.
Dar întîmplările din noaptea aceea nu trebuiesc socotite ca încheiate. Întors la biroul său, de cine
credeţi căera aşteptat comandantul gărzii? De Calimero Poliţă, cu şapca în mînă şi pe buze cu un surîs
viclean.
— Ei, dumneata ce vrei?
— Excelenţă, bolborosi Calimero, înclinîndu-se. Sunt aici pentru a primi cei o sută de mii de taleri
falşi. Recompensa mi se cuvine, pentru că datorită mie duşmanii suveranului au fost arestaţi.
— Aşa, dumneata eşti va să zică ăla care a trimis scrisoarea, rosti gînditor comandantul. Dar sunt oare
adevărate toate lucrurile pe care le-aţi cuprins acolo?
— Excelenţă, strigă Calimero, v-o jur, e purul adevăr!
— Ah, ah, făcu la rîndul său comandantul gărzii, iluminîndu-se de un zîmbet şiret. Iată unul care
susţine că spune adevărul. Prietene, am înţeles de la început că trebuie să fii niţel cam scrîntit, dar
acum mi-ai dat dovada tu însuţi. Haide, la ospiciu cu tine.
— Excelenţă, vă jur, strigă Calimero, trîntindu-şi şapca de pămînt şi călcîndu-şi-o în picioare, în
desperarea lui nemărginită. N-o să-mi faceţi această nedreptate! Sunt un prieten al minciunii, am scris-
o doar şi în scrisoare.
— Dar o fi oare adevărat că eşti un prieten al minciunii?
— E adevărat! Foarte adevărat! V-o jur!
— Vezi, iarăşi te-ai dat de gol, triumfă comandantul gărzii. Mi-ai jurat de două ori pînă acum că spui
adevărul. Gata, să lăsăm poveştile. La balamuc o să ai destul timp să te linişteşti. În momentul acesta
eşti un nebun furios şi dacă eu te-aş lăsa liber, ar însemna că săvîrşesc un atentat la ordinea publică.
— Aha! Dumneavoastră vreţi să încasaţi în locul meu recompensa, strigă Calimero zbătîndu-se în
braţele jandarmilor.
— Ei, auziţi? E chiar în prada unui acces. Vîrîţi-l în cămaşa de forţă şi puneţi-i căluşul. Iar cît priveşte
recompensa, pe cuvîntul meu că n-o să pupi tu nici o centimă, cîtă vreme îmbrăcămintea mea are
buzunare solide ca s-o pun la adăpost în ele.
În felul acesta şi Calimero ajunse la balamuc, unde fu închis singur într-o celulă capitonată.
Era tocmai momentul în care comandantul gărzii, socotind totul încheiat, ar fi vrut să se culce, dar din
aproape toate colţurile oraşului începură să sosească ştiri care mai de care mai alarmante.
— Alo, poliţia? Se află prin împrejurimi un cîine care miaună. Ar putea fi turbat. Trimiteţi pe cineva
urgent.
— Alo, poliţia? Dar bine, ce fac, domnule comisar, hingherii? În poarta mea e un cîine care miaună de
o jumătate de oră. Dacă o să stea tot aici, mîine dimineaţă nimeni nu va mai îndrăzni să iasă din casă,
de teamă să nu fie muşcat.
Comandantul jandarmilor trimise în grabă după toţi hingherii şi-i împărţi în patrule întărite cu
jandarmi de elită, împrăştiindu-i în tot oraşul, în căutarea cîinilor care miaună. Mai precis îi
trimise — aşa cum cititorul, desigur, a înţeles — în căutarea celor şapte pisicuţe ale mătuşii
Pannocchia. Cea mai mică dintre ele a fost prinsă după numai o jumătate de oră. Era aşa de însufleţită
de mieunat, că nu şi-a dat seama cînd a fost încercuită. Pe urmă, cînd a văzut atîta lume adunată în
juru-i, socoti că i se face cumva o primire sărbătorească şi mieună cu o şi mai straşnică însufleţire. Cu
privirea fals prietenoasă, un hingher se apropie de ea, o mîngîie pe blana spinării şi apoi o înşfacă de
pielea grumazului, vîrînd-o în sacul său. Pe a doua dintre ele o înhăţară în timp ce, căţărată în şaua
calului unui monument, îndemna o adunătură de mîţe să miaune. Şirete şi ironice, acestea salutară, nu
mult după aceea, prinderea ei, hămăind îngrozitor. A treia mîţă a fost descoperită fiindcă se luase la
harţă cu un cîine.
— Neghiobule, de ce miauni? îl întrebă.
— Iartă-mă, dar ce vrei să fac? Sunt o pisică şi miaun, răspunse cîinele.
— Neghiob la pătrat, te-ai privit vreodată în oglindă? Eşti cîine şi trebuie să latri. Eu sunt pisică si
mie-mi stă bine să miaun. Auzi: miau, miau, mia-aaau!
În cele din urmă, mîţă şi cîine ajunseră să se ia de păr, iar hingherii, fără prea multe scărpinări în
coarne, îi înhăţară pe amîndoi, dar dădură pe urmă drumul cîinelui, fiindcă pentru cîini legea era ca ei
să miaune.
Au fost capturate apoi a patra, a cincea şi a şasea mîţă.
„Una singură mai lipseşte, îşi spuseră hingherii şi jandarmii, ca să-şi învingă oboseala." Dar care nu le-
a fost surpriza, cînd după ore şi ore de cercetări, se găsiră faţă în faţă cu două pisici care mieunau!?
— S-au înmulţit, observă un jandarm.
— Trebuie să fie molipsitor, adăugă un hingher. Dintre cele două mîţe, una era cea de-a şaptea din
familia mătuşii Pannocchia, iar cealaltă era Fido, pe care am întîlnit-o într-unul din capitolele de mai
înainte şi care, tot stînd să reflecteze, ajunsese la concluzia că poate Şchioapa nu greşise chiar aşa de
tare cînd o sfătuise să miaune. Acum însă odată încercarea făcută, nu i-ar mai fi reuşit să latre nici
chiar dacă ar fi vrut.
Fido se lăsă prinsă fără vreo împotrivire. A şaptea mîţă însă, cea mai bătrînă dintre toate, cum era
destul de iute la picior, se caţără într-un arbore, iar de acolo de sus se apucă să-i înnebunească pe
vînătorii ei, mieunînd cele mai frumoase arii din repertoriul ei pisicesc...
O mare mulţime se adună la spectacolul acela neobişnuit şi aşa după cum se întîmplă îndeobşte, lumea
se împărţi în două tabere. Era tabăra conformiştilor, care îndemnau paznicii să pună capăt scandalului,
şi erau mucaliţii, ori poate nu numai mucaliţii, care făceau galerie în cinstea mîţei, încurajînd-o şi
imitîndu-i mieunatul:
— Miau! Miau!
Mai existau, de asemenea, o droaie de pisici care lătrau împotriva colegei lor, mai din pizmă, mai de
furie. Din cînd în cînd, careva dintre ele ajungea să se molipsească şi începea să miaune; atunci
hingherii, săreau pe ea şi-o îndesau în sac.
În cele din urmă au trebuit să fie chemaţi pompierii şi să se dea foc arborelui, ca s-o facă pe
încăpăţînata mieunătoare să se dea jos. Astfel, lumea avu prilejul să se bucure şi de un mic incendiu şi
se întoarse acasă împăcată.
După socotelile făcute, pisicile care mieunau erau vreo douăzeci la număr şi au fost duse toate la
ospiciu,fiindcă în felul lor spuneau adevărul, deci trebuiau să fie nişte pisici nebune. Directorul
balamucului nu mai ştia unde să le închidă. După multă chibzuinţă, le băgă pe toate în celula lui
Calimero Poliţă. Închipuţi-vă cît de bine se simţea pîrîciosul în tovărăşia lor, oricare din ele amintindu-
i de începuturile aventurii sale! În cursul a două ore el se ţicni de-a binelea şi începu să miaune şi să
toarcă. Se credea şi el mîţă, iar atunci cînd vreun şoarece neprevăzător străbătea de la un cap la altul
celula, el îi sărea cel dintîi în spinare, dar şoarecele îi lăsa doar coada zălog, salvîndu-se în gaura
vrunui perete.
Şchioapa, după ce adună toate aceste veşti, se înapoie acasă să le aducă la cunoştinţa lui Gelsomino,
cînd — ce să vezi? — ea auzi deodată vocea tenorului atacînd unul din acele faimoase cîntece din ţara
sa, care-i pricinuiseră atîtea supărări. „De data aceasta, gîndi Şchioapa, pun rămăşag pe toate patru
lăbuţele mele, chiar şi pe aceea nouă, că Gelsomino a adormit şi că acum visează. Dacă nu mă grăbesc,
jandarmii vor sosi sus înaintea mea".
În faţa casei, găsi adunată o mare mulţime de oameni care ascultau. Nimeni nu se mişca, nimeni nu
vorbea. Şi dacă din cînd în cînd vreun geam de prin apropiere se făcea ţăndări, nu se găsea nimeni care
să crîcnească. Cîntecul părea să-i fi fermecat. Şchioapa zări chiar pe chipurile a doi tineri jandarmi,
amestecaţi în vălmăşagurile gloatei, aceeaşi expresie de încîntare. Porunca jandarmilor, după cum ştiţi,
era să-l aresteze pe Gelsomino, dar nici prin minte nu le trecea acum celor doi să facă una ca asta. Din
păcate, alţi jandarmi se iviră pe neaşteptate, iar comandantul lor îşi croi drum prin mulţime cu cravaşa.
Erau pesemne tari de ureche, de vreme ce pe ei muzica lui Gelsomino nu-i vrăjea.
Şchioapa urcă scările în goană şi pică în mansardă ca un fulger.
— Scoală-te! Trezeşte-te, strigă ea gîdilîndu-l pe Gelsomino cu coada pe la nas. Concertul s-a
terminat. Acum vin jandarmii!
Gelsomino deschise ochii, şi-i frecă tare, şi întrebă:
— Unde mă aflu?
—Am să-ţi spun unde vei fi peste puţină vreme dacă nu ne luăm tălpăşiţa: ai să fii dus la zdup.
—Ce, iarăşi am cîntat?
— Haide, să fugim prin acoperiş.
— Ţie-ţi convine, că eşti pisică; dar eu nu-s obişnuit să dansez pe ţiglă.
— O să te prinzi de coada mea.
— Şi încotro o să mergem?
— Departe de aici, n-avea nici o grijă. O să nimerim noi undeva.

Şchioapa sări prima de pe fereastra mansardei drept pe acoperişul de dedesubt, iar Gelsomino trebui să
o urmeze, închizînd ochii, ca să nu-l cuprindă ameţeala.
CAPITOL 14. IATĂ CĂRĂRILE ŞI ÎNTÎMPLĂRILE LUI BENVENUTO-CARE-

PURUREA-STĂ-ÎN-PICIOARE
Din fericire, în partea aceea a oraşului, casele erau clădite mai aproape unele de altele decît sunt
aşezate scrumbiile într-o cutie.
Lui Gelsomino nu-i fu deci greu să sară de pe un acoperiș pe celălalt, încurajat de Şchioapa, care
ar fi preferat acoperişuri puţin mai depărtate, ca să-şi poată lua avînt pentru unele salturi, după cum —
fireşte — ii plăcea ei. La un moment dat totuşi lui Gelsomino îi alunecă un picior şi iată-l căzînd pe un
balcon unde un bătrîn uda florile.
— Vă rog să mă iertaţi, zise el, mîngîindu-şi genunchiul la care se lovise. N-am avut cîtuşi de puţin de
gînd să nimeresc în această casă, în felul ăsta.
— Nu-i nevoie să vă scuzaţi, răspunse bătrînul cu vădită bunăvoinţă. Sunt fericit că mi-aţi făcut
o vizită. Din păcate, vi s-a întîmplat, pare-mi-se, ceva rău. Sper însă că nu v-aţi rupt nimic.
Şchioapa se aplecă de pe acoperiş, mieunînd:
— Îmi daţi voie?
— Vai, încă o vizită, spuse bătrînul, bucurîndu-se. Veniţi, veniţi, îmi face multă plăcere.
Genunchiul lui Gelsomino se umfla văzînd cu ochii.
— Sunt necăjit numai, continuă bătrînul, că nu am niciun scaun pe care să vă poftesc.
— Să şedem pe pat, fu de părere Şchioapa, bineînţeles dacă n-aveţi nimic împotrivă.
— Nenorocirea e, zise amărît bătrînul, că eu n-am nici pat. Dar mă duc la un vecin să împrumut un
fotoliu.
— Nu, nu, îl opri cît putu de grabnic Gelsomino, stăm foarte bine şi pe jos.
— Atunci, poftim înăuntru, propuse bătrînul, va trebui să staţi pe duşumea; între timp eu o să vă
pregătesc o cafeluţă.
Acea mică locuinţă era strîmtă, însă curată şi cu unele mobile de-a dreptul lucitoare: masa, dulapul,
bufetul. Dar nu se zărea umbră de scaun ori de pat în toată încăperea.
— Dumneavoastră staţi mereu în picioare? întrebă Şchioapa.
— De nevoie, răspunse bătrînul.
— Si nu dormiţi niciodată?
— Dorm uneori în picioare. Totuşi, rar de tot. Nu mai mult de cîteva ore pe săptămînă.
Gelsomino şi Şchioapa se priviră ca şi cum ar fi vrut să-şi spună: „Iată încă unul care ne-ndrugă la
gogoşi!"
— Dacă nu vă supără că sunt curioasă, întrebă Şchioapa, cîţi ani aveţi?
— Nu ştiu tocmai bine. M-am născut acum zece ani, dar trebuie să am şaptezeci şi cinci, ori
şaptezeci şi şase de ani.
Bătrînul pesemne înţelese de pe faţa oaspeţilor lui că degeaba se căzneau să-l creadă. De aceea
suspină şi zise:
— Nu e o minciună. Pare o poveste de necrezut, dar e întrutotul adevărată. Dacă vreţi, în timp ce
vom sorbi împreună cafeaua, am să v-o istorisesc.
— Numele meu, începu bătrînul, e Benvenuto. Dar mă cheamă... Bunul Benvenuto-Care-
Pururea-Stă-în-Picioare.
Benvenuto era fiul unui telal. Un copil atît de isteţ, cînd era princhidel, nu mai văzuse încă nimeni.
Într-adevăr, nici nu ajunseseră să-l boteze, că Benvenuto şi sărise afară din scutece şi umbla prin
casă.
Seara îl aşezau în leagăn, iar dimineaţa îl găseau cu picioarele afară din leagăn, acesta devenindu-i
peste noapte foarte scurt.
„Se vede treaba, îşi spuse tatăl său, că se grăbeşte la crescut, ca să-şi ajute familia."
Seara îl aşezau îmbrăcat în pat, iar pînă dimineaţa nu-l mai încăpeau hainele, ghetele îi rămîneau
strîmte, iar cămăşuica nu i se mai potrivea.
— N-ai ce-i face, asta e, zicea maică-sa; din fericire, într-o casă de telal ca a noastră, zdrenţele
nu lipsesc niciodată, şi-i vom croi straie noi.
La sfîrşitul unei singure săptămîni, Benvenuto crescuse aşa de mult, încît cumetrele de prin vecini
ziseră că a sosit vremea să-l dea la şcoală. Nevasta telalului îl însoţi chiar ea la învăţător, care se mînie
peste măsură:
— Dar de ce nu l-aţi adus la începutul anului şcolar? Suntem aproape de Paşti, cum l-aş mai putea
primi?
Cînd mama băiatului îl lămuri că Benvenuto n-avea decît şapte zile, învăţătorul mai că-şi ieşi din
sărite:
— Şapte zile? Păi bine, cucoană, eu nu-s doică. Veniţi după şase ani, şi-o să mai stăm de vorbă.
Pînă la urmă, ridicîndu-şi nasul din scripte şi văzînd că Benvenuto era ceva mai mare chiar decît
ceilalţi şcolari ai săi, îl aşeză în ultima bancă şi începu să-i explice că doi cu doi fac patru.
La prînz, cînd sună clopoţelul de ieşire, toţi elevii săriră afară din bănci şi se înşiruiră înaintea uşii.
Numai Benvenuto nu se clintea.
— Benvenuto, îl strigă dascălul, vino de te aşază în rînd.
— Domnule învăţător, aş veni, dar nu pot. Într-adevăr, de la opt dimineaţa pînă la amiază el
crescuse aşa de mult, că banca în care sta devenise îngustă. Trebui să fie chemat omul de serviciu, care
cu chiu, cu vai, îl ajută să se slobozească.
Dimineaţa următoare îl aşezară într-o bancă mai mare, dar la prînz, Benvenuto nu mai putu ieşi nici
din aceea fiindcă şi ea devenise îngustă, iar băiatul părea aidoma unui şoarece prins în cursă. Trebuiră
să trimită după tîmplar, ca să desfacă banca din cuie.
— Mîine vom lua o bancă din clasa a cincea, zise dascălul scărpinîndu-se în cap.
Si aduseră în clasă o bancă de la elevii mai mari.
— Ei, cum te simţi?
— Stau în voie, răspunse cu bucurie Benvenuto. Şi ca să arate că stă la larg, el intră şi ieşi de mai
multe ori din bancă. Dar de fiecare dată, după ce se aşeza, de ridicat se ridica mai greu, iar cînd sună de
prînz, banca din ziua aceea devenise neîncăpătoare, încît se văzură nevoiţi să-l aducă din nou pe
tîmplar.
Directorul şcolii şi primarul începură să crîcnească:
— Ce se întîmplă, domnule învăţător? Poate că nu mai ştiţi să menţineţi disciplina în şcoală? Anul
ăsta băncile se sparg la fel de lesne ca şi alunele. Ar fi cazul să tineţi copiii mai din scurt. Comuna nu
poate cumpăra în fiecare zi cîte o bancă.
Telalul trebui să ia hotărîrea de a merge cu copilul la un medic din oraş, căruia îi povesti cam cum
stau lucrurile.
— Să vedem, să vedem, zise medicul, punîndu-şi ochelarii ca să-l examineze mai bine. Îl măsură
pe Benvenuto în înălţime şi în lăţime.
— Acum ia loc.
Benvenuto se aşeză pe un scaun. După ce lăsă să treacă un minut, doctorul îi porunci:
— Ridică-te!
Benvenuto se ridică şi medicul reîncepu să-l măsoare cît era de înalt şi de gros.
— Hm, făcu ştergîndu-şi ochelarii cu batista, ca să fie sigur că-l vede bine, ia stai din nou jos.
Repetă de mai multe ori trebuşoara asta, iar în cele din urmă se rosti sentenţios:
— Chiar că e un caz interesant! Acest copil are o boală foarte nouă, pe care nimeni n-a mai avut-o
pînă la el. Boala lui se manifestă astfel: în timp ce şade, copilul îmbărîneşte uluitor. Pentru el un minut
e ca şi o zi. Tratamentul e unul singur: trebuie să stea mereu în picioare, altminteri, în cîteva săptămîni,
îl veţi vedea bătrîn şi cu barbă albă.
După verdictul dat de doctor, viaţa lui Benvenuto se schimbă din temelii. La şcoală îi făcură o bancă
specială fără scaun, ca nici măcar să nu fie ispitit să stea jos. Acasă el trebuia să mănînce în picioare, şi
era vai de dînsul dacă ar fi încercat să se odihnească, fie şi numai o clipă, aşezîndu-se pe piatra vetrei.
— Bagă de seamă, ce, vrei să îmbătrîneşti înainte de vreme?
— Sus, sus, vrei să-ţi iasă peri albi?
— Dar în pat?
— Nici în pat!
Dacă nu voia să se trezească băiatul cu barba albă el trebuia să înveţe să doarmă de-a-n picioarele, cum
dorm caii. Aşa se face că toate cumetrele, toţi megieşii l-au poreclit Benvenuto-Care-Pururea-Stă-În-
Picioare. Şi porecla avea să-i rămînă toată viaţa.
Într-o zi mohorîtă, tatăl său, telalul, se îmbolnăvi şi căzu pe patul de moarte.
— Benvenuto, îi zise el fiului înainte de a închide ochii pentru totdeauna. Acum e rîndul tău: ajută-ţi
mama, care e bătrînă şi care nu mai poate lucra. Caută-ţi de lucru ceva cinstit. Şi-aşa tu nu te vei osteni
prea tare cînd o să munceşti: munca te va face să rămîi tînăr, fiindcă n-o să-ţi mai lase timp să şezi.
Şi îndată după îngropăciunea părintelui său, Benvenuto se duse să caute de lucru, dar care mai de care
îi rîdea în faţă:
— De lucru, puişorule? Da' aici nu se joacă mingea sau popice, drăguţă, eşti prea mic pentru ca să
intri în fabrică.
— Să-ţi dăm de lucru? îl întrebau alţii. Dar am fi pedepsiţi dacă ţi-am da: nu e îngăduit să tocmeşti
copii să muncească.
Benvenuto nu protestă, însă în sinea lui îşi frămînta mintea cum să iasă la liman.
Merse acasă, se aşeză în faţa oglinzii şi aşteptă.
„Doctorul spunea că dacă stau jos îmbătrînesc. Ia să văd dacă e adevărat..."
După cîteva minute se încredinţă că, într-adevăr, crescuse, deoarece ghetele îl strîngeau. Le aruncă
numaidecît şi se uită mirat la picioarele care i se lungiseră. Cînd se uită iarăşi în oglindă, la început
rămase cam surprins:
„Cine o fi oare tînărul acesta cu mustăţi negre sub nas, care se uită aşa la mine? Îmi pare cunoscut. Are
în înfătişare ceva ce eu am mai văzut, dacă nu mă înşel, la..."
În cele din urmă înţelese şi izbucni în rîs:
— Păi ăsta-s eu, oh! Chiar că am crescut în grabă... Ei... şi acum să mă ridic în picioare, fiindcă mi-ar
displăcea să mă pomenesc şi mai bătrîn...
Închipuiţi-vă ce mutră pe maică-sa cînd s-a văzut înaintea unui ditai tînărul, voinic şi înalt, cu o voce
ca de balaur şi cu două mustăţi ca de plutonier de jandarmi.
— Vai, Benvenuto, fiul meu, cum te-ai schimbat!
— Înspre bine, mamă. O să vezi că voi putea primi de lucru acum.
Şi fără să meargă să ceară anume de lucru nimănui, scoase din şopron căruciorul tatălui său şi o porni
cu el pe străzi, strigînd:
— Haine vechi! Zdrenţe! Haine vechi!
— Ia te uită ce tînăr frumos! De unde o fi? se întrebau cumetrele ieşite pe la porţi, ademenite de
frumoasa lui voce.
— Benvenuto-Care-Pururea-Stă-În-Picioare! Eşti chiar tu?
— Eu-s. Am adormit pe un scaun şi m-am trezit cu mustăţi.
Astfel a început Benvenuto să muncească. Toţi îl iubeau. Stînd numai şi numai în picioare, mereu
îndatorat, gata să-ajute oricui, lucrînd într-una şi cu temei, fireşte că şi-a cîştigat simpatia tuturor. Ba
într-un rînd, oamenii voiseră chiar să-l facă primar.
— Avem nevoie de unul ca tine, care să nu stea prea mult în jeţ, spuneau ei.
Dar Benvenuto nu primi o astfel de sarcină.
După cîţiva ani îi muri mama, iar Benvenuto cugetă:
„Acum sunt singur de tot. Avînd în vedere că tot nu pot să stau jos şi să nu fac nimic, fiindcă aş
îmbătrîni, e mai bine să cutreier lumea, să văd şi eu ce mai e nou."
Şi-aşa şi făcu: îşi luă căruciorul cu toate zdrenţele care erau într-însul şi-o porni în lumea largă. Putea
merge zi şi noapte fără să obosească şi putea să vadă o sumedenie de lucruri, tăifăsuind cu oamenii.
— Eşti chiar un tînăr simpatic, i se zicea; ia loc, să schimbăm cîteva vorbe.
— Putem pălăvrăgi şi în picioare, răspundea Benvenuto. Şi tot umblînd, nu îmbătrînea de loc.
Trecînd însă odată prin faţa unei cocioabe prăpădite, fu martorul unei întîmplări care făcu să i se
strîngă inima: o femeie bolnavă zăcea în pat, şi în jurul ei, pe jos, o droaie de copii se luau la întrecere,
care să ţipe mai tare.
— Tinere... se auzi el strigat de femeie, dacă n-ai nimic de făcut, intră o clipă aici. Eu nu mă pot
mişca să liniştesc plozii ăştia şi fiecare lacrimă a lor o simt ca pe un pumnal în inimă.
Benvenuto intră în locuinţă, luă în braţe pe unul dintre copii şi, plimbîndu-se cu el încoace şi încolo, îl
făcu să aţipească. Încercă acelaşi lucru si cu ceilalţi. Dar ultimul, Prîslea, nu se linişti în niciun chip.
— Luaţi loc niţel, zise femeia, şi ţineţi-l în braţe. Dacă şedeţi jos, veţi vedea că o să adoarmă.
Benvenuto merse lîngă cămin, unde era un scăunel, se aşeză, şi deodată copilul încetă să mai
scîncească. Era chiar un copil drăgălaş, iar cînd zîmbea, locuinţa părea că întinereşte. Benvenuto îi
făcu o mie de scălîmbăieli, ca să-l hotărască să rîdă, îi cîntă chiar şi un cîntec, şi pînă la urmă copilului
îi veni moş Ene pe la gene.
— Vă mulţumesc din toată inima, zise femeia. Dacă făcea întîmplarea să fiţi dumneavoastră aici, mi-
era în gînd să-mi pun capăt zilelor de-atîta deznădejde.
— Aşa ceva să nu mai spuneţi nici măcar în glumă, zise Benvenuto. Însă, pe cînd se pregătea să
plece, privirea numai ce-i căzu pe o oglindă aninată de o etajeră a căminului, iar în oglindă băgă de
seamă că-i răsărise un fir de păr alb. „Uitasem că dacă stau îmbătrînesc!" îşi aminti Benvenuto. Dar pe
urmă dădu din umeri, aruncă o privire copiilor care dormeau liniştiţi şi îşi continuă drumul.
Altădată, noaptea, în timp ce trecea pe o uliţă dintr-un sat, zări la o fereastră lampa aprinsă.
Dincolo de perdea, înăuntru, se desluşea o fată ţesînd la un război şi-n timp ce lucra, suspinul i se
împletea cu plînsul. Benvenuto o întrebă:
— Ce ai?
— Sunt trei nopţi de cînd n-am pus pleoapă peste pleoapa. Am de terminat lucrul ăsta pînă mîine:
dacă nu-l termin, nu mă vor plăti, iar ai mei or să rabde de foame. Şi-apoi, poate că-mi vor şi lua
repede-repejor războiul înapoi. Aş da nu ştiu cît să pot dormi măcar o jumătate de ceas.
„O jumătate de ceas înseamnă numai treizeci de minute, reflectă Benvenuto. Treizeci de minute pot sta
eu în locul ei la războiul de ţesut."
— M-auzi, îi vorbi apoi el cu glas tare. Du-te de dormi, am să lucrez eu în locul tău. Chiar voiam să
încerc să lucrez la războiul ăsta care ţese aşa de bine şi de frumos. Peste o jumătate de ceas te
voi trezi.
Fata se întinse pe o laviţă şi adormi numaidecît, ca o pisicuţă. Benvenuto începu să tragă în locul ei şi
nu avu curajul s-o trezească la timp, fiindcă de fiecare dată cînd se apropia de ea, îi părea că fata
visează cine ştie ce lucruri frumoase.
Veniră zorii, răsări soarele, iar fata se trezi singură.
— M-aţi lăsat să dorm toată noaptea.
— Nu face nimic, nu face nimic, m-am recreat.
— Şi v-aţi ales cu părul sur. .
„Cine ştie cu cîţi ani oi fi îmbătrînit, se gîndi Benvenuto. Dar nu regret, fiindcă am terminat lucrul
fetei, iar fata avea cea mai fericită şi senină faţă de pe lume."
Altădată, Benvenuto nimeri peste un biet bătrîn care da să moară.
— Îmi pare rău, zicea suspinînd unchiaşul, îmi pare rău că trebuie să mor, fără să fi putut face şi eu o
partidă frumoasă de joc de cărţi. Toţi prietenii mei s-au cărăbănit de pe lume înaintea mea.
— Dacă nu-i vorba decît de atît, zise Benvenuto, o briscolă ştiu juca şi eu.
Se apucară să joace şi Benvenuto sta în picioare. Atunci moşneagul îl dojeni:
— Hei, păi tu stai în picioare şi te uiţi la cărţile mele. Vrei să cîştigi cu orice preţ. Profiţi de faptul că
eu-s un biet unchiaş.
Benvenuto se aşeză pe un scaun şi stătu aşa pînă la sfîrşitul partidei. Era atît de furat de gînduri, că
dădu cărţile greşit şi bătrînul, cîştigînd partida, îşi frecă mîinile ca un ştrengar care a sărit gardul să
fure pere şi n-a fost prins.
— Hai, încă o partidă, stărui unchiaşul de bucurie. Tare ar fi vrut Benvenuto să se ridice de pe
scaunul acela care-i fura zilele şi nopţile, ba poate chiar anii. Dar nu voia să-l supere pe bietul
moşneag. Aşa că mai stătu şi jucă şi a doua partidă de cărţi şi o jucă şi pe a treia. De vesel ce era,
bătrînul părea că întinereşte.
„Anii lui i-am luat în cîrcă eu, murmură Benvenuto, privindu-se în oglinda locuinţei bătrînului. Părul îi
era ca şi cum i l-ar fi bătut grindina. Sărmanul, cine ştie de cîtă vreme visează să cîştige o briscolă."
Şi astfel, de fiecare dată cînd ajuta cuiva şi trebuia să stea jos, bunului Benvenuto al nostru îi
creşteau peri albi; apoi spinarea lui începu să se gîrbovească, aşa cum li se întîmplă arborilor cînd suflă
vîntul şi-i îndoaie, iar cu ochii nu mai vedea ca înainte. Bunul Benvenuto-Care-Pururea-Stă-În-Picioare
îmbătrîni şi el şi, în cele din urmă, nu mai rămase cu niciun fir de păr negru, iar cei care-i cunoşteau
povestea îi ziceau:
— Frumos cîştig ai mai avut, făcînd altora binele! Dacă te-ai fi gîndit numai la tine, la ora asta
ai fi fost încă un tînăr vioi ca vrabia.
Dar bunul Benvenuto-Care-Pururea-Stă-în-Picioare nu se uita la vorbele lor. Fiecare fir de păr alb îi
amintea de cîte o faptă frumoasă: de ce atunci să se căiască?
— Puteai să-ţi păstrezi pentru tine viaţa ta, în loc s-o împarţi cîte puţin tuturora... îl căinau prietenii.
Benvenuto clătina din cap surîzînd şi gîndindu-se că de fapt cu fiecare nou fir de păr alb el şi-a făcut
încă un prieten: mii şi mii de prieteni răspîndiţi pe toată scăfîrlia pămîntului. Voi oare aveţi tot atîţia
prieteni? V-ar plăcea şi vouă să aveţi atîţia?
Călătoria nu-l obosise. Deşi acum trebuia să se sprijine în baston şi să se oprească din cînd în cînd
ca să răsufle.
Ei, dar călătorind aşa, a nimerit omul şi în ţara mincinoşilor, unde îşi cîştiga, la fel ca şi tatăl său,
pîinea din negoţul cu haine vechi.
— Bine, bine, dar dintre atîtea ţări, se oţărî Şchioapa în clipa aceea a povestirii lui, n-aţi putut găsi alt
loc în care să vă aşezaţi decît aici?
Bunul Benvenuto-Care-Pururea-Stă-în-Picioare surîse:
— Păi uite că exact aici e locul în care oamenii au nevoie de ajutor. Căci fără doar şi poate asta e ţara
cea mai nefericită de pe pămînt, deci tocmai locul potrivit pentru unul ca mine.
— Poftim! izbucni Gelsomino, care asculta cuvintele bătrînului cu ochii înecaţi de lacrimi. Iată
drumul cel adevărat. Acum înţeleg ce ar fi trebuit să fac şi eu cu vocea mea, în loc să dau ocol lumii şi
să pricinuiesc atîtea năpaste. S-ar fi cuvenit să-mi folosesc vocea spre binele aproapelui meu.
— Ţie ţi-ar fi venit foarte greu, băgă de seamă Şchioapa. Căci dacă, bunăoară, ai fi încercat să îngîni
un cîntec de leagăn copiilor, i-ai fi împiedicat să doarmă.
— Binele se poate face uneori, zise Benvenuto cu blîndeţe, chiar şi trezind lumea care doarme.
„Am să caut să-mi lămuresc lucrul ăsta", îşi spuse Gelsomino în minte, bătînd cu pumnul în pămînt.
— Deocamdată, zise Şchioapa, trebuie să-ţi tămăduieşti genunchiul.
Într-adevăr, genunchiul i se umfla din ce în ce mai tare, iar Gelsomino nu mai putea nici merge, nici
sta în picioare. De aceea, hotărîră ca pînă ce avea să se vindece, să rămînă în casa lui Benvenuto.
Acesta, care aproape nu mai dormea de loc, putea să-i vegheze somnul şi să-l împiedice să cînte prin
vis, căci astfel ar fi sărit din nou la el jandarmii.
CAPITOL 15. BANANITO MERGE LA-NCHISOARE ŞI CU PENELU-ŞI PREGĂTEŞTE DE

MÎNCARE
După cum vă veţi aminti fără prea mare greutate, Bananito ieşise de dimineaţă în căutarea norocului.
Nu avea niciun plan anume, ci doar o mare voinţă de a făptui ceva prin care să-şi arate bravura.
Tocmai atunci oraşul se trezea încet-încet.
Oamenii de la serviciul de salubritate spălau străzile cu furtunurile, glumind cu muncitorii care
mergeau la lucru pe biciclete. Oricînd puteau să se aleagă, în orice clipă, cu un duş rece în spate. Era o
oră veselă şi senină, iar Bananito, oprit pe trotuar, simţea cum îi înfloresc în minte cele mai frumoase
idei. Simţea pe aproape aer încărcat de miresme, ca şi cum împrejur răsăriseră pe neaşteptate, de
printre pietrele oraşului, milioane de violete.
„Iată un lucru frumos, pe care-l voi desena", se hotărî el deodată.
Şi chiar acolo unde se găsea, lîngă gardul unei fabrici, se ghemui pe trotuar, luă dintr-o cutie cîteva
bucăţi de cretă şi începu să lucreze. Un grup de muncitori se strînseseră în jurul lui.
— Pun rămăşag, zise unul, că va desena nelipsita corabie cu pînze ori niscai sfinţi cu coroană de raze
pe creştet. Dar nu văd cîinele cu şapca în gură, care să strîngă pomenile...
— Eu cunosc o poveste, vorbi altul. Odată, un pictor a tras pe pămînt o linie roşie şi toţi se foiau şi se
frămîntau în juru-i şi-şi storceau creierii să ghicească ce vrea să însemne linia aceea.
— Şi ce însemna?
— Ei îl întrebară pînă la urmă pe pictor şi pictorul le răspunse: „Vreau să văd dacă cineva poate trece
pe sub linie şi nu pe deasupra ei". Apoi îşi puse şapca şi plecă. Trebuie să fi fost puţin cam scrîntit.
— Totuşi, ăsta nu e scrîntit, atrase atenţia cineva — ia priviţi!
Fără a-şi ridica fruntea plecată asupra pînzei sale, Bananito picta cu atîta zor, că ochii celor din jur îi
urmăreau cu mare greutate mîna. Dar dintr-o dată, pe trotuar, întocmai aşa cum visase el, răsări o
minunată grădină cu violete. Era numai un desen, dar era aşa de frumos, că la un moment dat începu,
într-adevăr să răspîndească aromă de floare.
— Mi se pare mie, şopti unul dintre muncitori, sau se simte în aer parfum de violete?
— Dacă vrei să n-ajungi la închisoare, îl sfătui unul dintre tovarăşii săi, numeşte-le dovleci. Şi
totuşi, adevărat, în jur se simte parfumul lor!
Toţi cei strînşi în jurul lui Bananito păstrară o mare tăcere. Se auzea hîrşîitul cretei care freca delicat
piatra, iar la fiecare nouă linie parfumul de violetă se simţea şi mai stăruitor. Muncitorii fuseseră
cuprinşi de emoţie. Ei îşi treceau dintr-o mînă într-alta pacheţelele cu mica gustare de dimineaţă, se
prefăceau că-şi controlează cauciucurile bicicletelor, să vadă dacă sînt destul de umflate, dar nu
pierdeau din ochi niciunul din gesturile lui Bananito. Trăgeau cu lăcomie mireasma îmbătătoare în
piept şi li se înveseleau inimile.
Sirena fluieră de începutul lucrului, dar niciun muncitor nu se clinti să intre în fabrică. Se
auziră murmure de: „bravo! bravo!"
Bananito ridică ochii şi privirile lui întîlniră privirile admiratorilor. Citi într-însele atîta simpatie că
aproape se simţi intimidat. Grabnic, îşi strînse culorile şi se îndepărtă.
Dar unul dintre muncitori îl ajunse:
— Hei, ce faci? De ce fugi? Noi tocmai ne pregăteam să-ți dăm ţie puţinii bani pe care-i avem
prin buzunare. Căci niciunul dintre noi n-a mai văzut un desen aşa de frumos.
— Mulţumesc, murmură Bananito, mulţumesc.
Apoi trecu dincolo strada, fiindcă dorea să fie singur. Inima îi bătea aşa de puternic în piept, că i se
vedeau zvîcnetele prin haină, ca şi cum ar fi avut în sîn o pisicuţă. Era de-a dreptul fericit. Merse multă
vreme prin oraş, fără a se hotărî să mai facă alt desen. În minte îi veniră o sută de idei şi pe toate o sută
le alungă.
În cele din urmă, zărind un cîine, avu o inspiraţie grozavă. Se ghemui pe trotuar, chiar pe locul unde-i
încolţise în minte noua idee, şi începu să deseneze.
Există totdeauna trecători care n-au altceva mai bun de făcut decît să caşte gura de la o stradă la alta.
Sînt simpli trecători, ori poate şomeri. Din nou se strînse, aşadar, în jurul lui Bananito, un grup de
oameni care începură comentariile:
— Uitaţi-vă la el ce vînător de originalitate. Stă să deseneze o mîţă, ca şi cum n-ar fi atîtea mîţe în
oraş şi ca şi cînd ar ţine careva neapărat să mai vadă încă una şi desenată.
— Da, dar nu e o mîţă oarecare, zise cu veselie Bananito.
— Ati auzit? Cică face o mîţă care nu-i ca toate celelalte. Poate că-i vorba de o mîţă cu ochelari – nu
cumva?
Dar flecărelile încetară ca prin farmec cînd cîinele lui Bananito, primindu-şi ultima pată de culoare pe
sfîrcul cozii, sări în patru labe şi începu să latre cuprins de bucurie. Mulţimea scoase strigăte de uimire
şi cît ai clipi se şi ivi un gardian.
— Ce e? Ce s-a întîmplat? A, da, văd. Ba şi aud: i-o mîţă care latră. Parcă n-am avea destui cîini care
miaună. A cui este?
Lumea se împrăştie numaidecît, să nu trebuiască să răspundă la întrebări. Numai un biet om sărman,
care se pomenise în preajma gardianului, nici el nu ştia cum, nu reuşi s-o şteargă şi fu înşfăcat de braţ.
— E a lui, şopti acesta, arătîndu-l pe Bananito cu ochii plecaţi.
Paznicul îi dădu drumul şi-l înhăţă pe Bananito.
— Ia hai cu mine!
Bananito nu se lăsă rugat, ci-şi puse culorile în buzunar şi, fără să-şi piardă buna dispoziţie, îl urmă pe
paznic.
Cu coada ridicată ca un catarg, cîinele se hotărî s-o tulească din loc.
Aşteptînd să fie dus la interogatoriul comandantului pazei, Bananito stătea închis într-o celulă. Mîinile
îi furnicau totuşi de dorinţa de a lucra. Aşa că el desenă 0 păsărică şi o lăsă să zboare, dar păsărica nu
voi să se îndepărteze de dînsul, ci i se aşeză pe spate şi-l ciuguli drăgăstoasă de o ureche.
— Ei, am înţeles, zise Bananito. Ţi-o fi fiind foame. Şi repede-i desenă cîteva grăunţe de mei. Asta îi
aduse aminte însă că de fapt nici el nu servise încă micul dejun.
— Două ochiuri îmi vor prea ajunge. Două ochiuri şi o piersică frumoasă, gălbuie.
Desenă ceea ce socoti că îi este de trebuinţă şi de îndată un miros de ouă prăjite se răspîndi în toată
celula, se strecură pe uşă şi ajunse să aţîţe nările santinelei.
„Hm... ce deliciu", îşi zise tînărul paznic, mişcîndu-şi pofticios nările, ca să nu piardă cumva nicio idee
de miros. Dar, deodată, cuprins de bănuieli, căscă vizeta de la uşa celulei şi se zgîi înăuntru. Cînd îl
văzu pe arestat înfulecînd cu atîta poftă, el rămase ca încremenit siîn poziţia aceea, cu o expresie de
uimire zugrăvită pe chip, dădu peste dînsul comandantul gărzii.
— Ei bine, strigă acesta din urmă în culmea indignării - ei bine, în curînd o să le aducem domnilor
arestati şi plăcinte de la restaurant!
— Eu nu... nu eu... bîigui santinela.
— Tu nu ţi-ai vîrît în cap regulamentul? Pîine şi apă, apă şi pîine — şi cu asta basta!
— Dar nu-mi dau seama cum a făcut, reuşi în cele din urmă să îngaime santinela. Poate c-o fi avut
ouăle în buzunar
— Aşa... în buzunar, dar plita? Văd că în absenţa mea răsar lucruri noi: celule cu chicinetă!
Si totuşi comandantul ar fi putut să se convingă foarte uşor de unul singur că în celulă nu era nici vorbă
de vreo plită. Bananito, gîndindu-se în cele din urmă să nu-i aducă necazuri gardianului, catadicsi să le
destăi-nuie cum reuşise a-şi face rost de micul dejun.
— Hm, tu mă crezi chiar dobitoc? zise comandantul după ce îl ascultase cu neîncredere. Ce-ai să te
faci dacă, bunăoară, eu îţi voi ordona să-mi desenezi o solă în vin alb?
Fără să răspundă nimic, Bananito luă o bucată de hîrtie şi desenă ceea ce îi fusese ordonat.
— Cu pătrunjel ori fără? întrebă în timp ce lucra.
— Cu pătrunjel, ordonă şiret comandantul. M-ai luat chiar drept un idiot. Cînd vei termina, o să te fac
să mănînci foaia aia de hîrtie pînă la ultimul ei centimetru pătrat.
Numai că atunci cînd termină Bananito, un copleşitor miros de solă în vin alb se împrăştie ieşind din
foaia de hîrtie şi, după cîteva clipe, sub ochii holbaţi de uimire ai comandantului, mîncarea care aburea
pe masă părea că zice: „Mănîncă-mă, mănîncă-mă!"
— Poftă bună! îi ură Bananito. Domnul e servit.
— Mi-a trecut foamea, mormăi comandantul, revenindu-şi în fire după surpriză. Sola în vin alb o va
mînca santinela. Iar tu pofteşte cu mine.
CAPITOL 16. BANANITO, MINISTRUL REGELUI, ÎN DIZGRAŢIE CADE, DAR ŞTIŢI

PENTRU CARE MOTIVE NEROADE?
Şeful gărzii nu era un nătîng, ci, dimpotrivă, un ins de o viclenie cum nu întîlneşti la orice pas.
„Omul acesta, calcula el în timp ce-l însoţea pe Bananito către palatul regal, preţuieşte tot atîta aur cîtă
greutate are, ba poate chiar cîteva chintale peste. Şi întrucît casa mea de fier e destul de încăpătoare, ce
noimă ar avea ca atîtea kilograme de aur să nu nimerească în ea? De-abia ar fi să stea la răcoare şi la
adăpost de şoareci. Negreşit că regele îmi va da o frumoasă răsplată pentru fapta mea."
Totuşi speranţele lui fură spulberate. Încunoştinţat de întîmplare, regele Giacomone porunci să fie adus
pictorul înaintea lui şi, cînd îi fu înfăţişat, pe şeful gărzii îl lăsă rapid să părăsească odaia, spunîndu-i
doar atît:
— Pentru descoperirea ta, ţi se va înmîna o medalie de merit.
„Ce-mi trebuie? murmura pentru sine şeful gărzii, ce pot face cu o medalie de merit? Doar am pînă
acum douăzeci şi patru şi toate de carton: dacă mi-ar fi locuinţa plină de măsuţe care şchioapătă, le-aş
putea pune sub picioarele mai scurte ale uneia sau alteia, ca să nu se mai clatine, dar aşa..."
Dar să-l lăsăm pe şeful gărzii să bolborosească şi să-şi vadă de treburile lui, iar noi să asistăm la
întîlnirea dintre Bananito şi regele Giacomone.
Netulburîndu-se că se găseşte în faţa puternicului său suveran, pictorul răspunse liniştit la întrebările
acestuia, fără a înceta nicio clipă să admire minunata perucă portocalie care îi strălucea pe cap ca un
paner cu portocale din piaţă.
— Ce tot ai de privit?
— Admir părul Maiestăţii Voastre.
— Te vei pricepe ca să-l pictezi la fel?
Tainica speranţă a lui Giacomone era că Bananito va şti să-i picteze, de-a dreptul pe chelie, un păr atît
de frumos, încît să pară păr adevărat, adică păr pe care nu mai eşti nevoit să-l scoţi pentru a-l aşeza în
scrin, atunci cînd te duci la culcare.
— Chiar aşa de frumos, cu siguranţă că nu, răspunse Bananito, gîndindu-se că nu strică să-l
măgulească. De fapt îi era milă de bietul om, atît de chinuit de obsesia cheliei sale. Atîta lume îşi taie
părul scurt, scurt, pentru ca să nu se mai ostenească să-l pieptene: şi apoi ce, parcă oamenii se judecă
după culoarea părului? Chiar dacă ar fi avut cel mai frumos păr negru, în cîrlionţi, adică un păr natural,
Giacomone ar fi rămas acelaşi tîlhar şi acelaşi pirat pe care îl cunoşteau cu toţii.
Suspinînd, regele părăsi pentru moment ideea de a-şi picta un cap nou. Şi hotărî, va să zică, să se
folosească din plin de talentul lui Bananito pentru a trece în istorie drept un mare monarh.
— Te voi numi, îi spuse el pictorului, ministrul grădinii zoologice. În această grădină nu vor fi
animale: trebuie să le desenezi tu. Şi eu te rog să nu lipsească niciunul.
„Tot mai bine ministru, decît la zdup", se gîndea Bananito. Şi la începutul serii, sub ochii miilor de
privitori adunaţi, a desenat, dîndu-le viaţă, sute de animale de toate speciile şi de toate genurile: lei,
tigri, crocodili, elefanţi, papagali, broaşte ţestoase, pelicani. Şi cîini, chiar şi cîini: dulăi, ogari,
pechinezi, baseţi care lătrau toţi deodată, laolaltă, stîrnind protestele gălăgioase ale curtenilor.
Unde o să ajungem, şuşoteau ei, dacă Maiestatea Sa le dă voie cîinilor să latre? Aşa ceva e împotriva
legii. Cu asemenea pilde rele în faţa ochilor, poporului îi vor intra în cap idei primejdioase.
Dar Giacomone dăduse ordine să nu-l sîcîie nimeni pe Bananito şi să-l lase să facă tot ceea ce-i căşuna
lui, aşa încît curtenii trebuiau să înghită şi să tacă.
Pe măsură ce el le crea, animalele lui Bananito intrau în cuşti. În bazine stăteau urşi albi, foci şi
pinguini, pe aleile parcului vedeai aşteptînd măgăruşi sarzi, anume scorniţi ca să plimbe cu trăsurelele
copiii.
In seara aceea Bananito nu se putu înapoia la mansarda lui: regele îi dădu o cameră în palat şi îi puse
zece santinele de pază în faţa uşii, de teamă să nu se cărăbănească.
In ziua următoare, nemaifiind nimic de născocit şi de făcut în grădina zoologică. Bananito a fost numit
ministrul produselor alimentare sau, cum spuneau ei, Primul papetar al statului. Îi pregătiră o
mescioară cu toate cele de trebuinţă, spre a picta în faţa porţii palatului, şi lumea îi putea cere orice ar
fi vrut să mănînce.
La început, cîte unul ramînea mofluz, căci dacă îi cerea lui Bananito cerneală, după obiceiul
pămîntului, ar fi trebuit să primească pîine (aşa cum se înţelegea în limbajul mincinoşilor), însă
Bananito nu ştia multe şi îi desena la repezeală o frumoasă sticlă de cerneală şi numaidecît se
descotorosea de el:
— Mai departe, să vină altul.
— Păi ce-i bătaia asta de joc? bolborosea nenorocitul cu pricina. Nu izbutesc şi eu să beau şi
să mănînc.
Foarte curînd lumea află însă că, dacă voia să aibă de la Bananito, într-adevăr, ceea ce dorea, apoi
trebuia să se folosească de numele adevărate ale lucrurilor, adică de acelea pînă atunci neîngăduite.
Curtenii erau scandalizaţi la culme:
— Lucrurile se îndreaptă spre dezastru, spuneau ei, cu nişte mutre livide. Pasul ăsta ne va duce de-a
dreptul în prăpastie. Să vedeţi că nimeni n-o să mai spună minciuni. Oare ce s-o fi întîmplat,
Dumnezeule, cu regele Giacomone?
Regele Giacomone însă aştepta să-şi învingă şovăiala de a-i cere lui Bananito un păr adevărat, pe care
să-l poarte pe cap fără teamă de bosumflările vîntului, lăsîndu-l între timp să scornească tot ce-i flutura
lui prin minte şi neîngăduind împotrivire din partea cuiva. Curtenii îndurau, însă cu amărăciune, şi
înghiţeau toate astea mai departe, pînă ajunseră cu stomacurile tobă de atîtea lucruri neplăcute.
Şi generalii la rîndul lor înghiţeau şi răbdau.
— Iată aici, ziceau, avem, în sfîrşit, sub mînă, un tip ca pictorul ăsta şi noi ce-i cerem să facă?
Prăjeli, orătănii diavoleşti, pungi cu cartofi prăjiţi, turte de ciocolată... Dar nouă ne vor trebui tunuri,
tunuri cu care am putea pregăti o armă de nebiruit şi am putea mări regatul.
Un general mai războinic decît alţii merse de-a dreptul la Giacomone să-i vorbească. Şi bătrînul pirat
prinse ideea, iar sîngele în vine începu să-i clocotească.
— Tunuri! exclamă el încîntat, cît mai multe tunuri, şi vase de război, şi avioane, şi dirijabile. Pe
cornul lui Belzebut, chemaţi-l numaidecît la mine pe Bananito!
Oho! Erau ani şi ani de cînd credincioşii săi nu-l mai auziseră invocînd cornul lui Belzebut, blestemul
cel mai scump inimii lui, de pe vremea cînd, stînd în picioare pe puntea de comandă a navei de pirat,
ţinea cîte o cuvîntare echipajului, înainte de a porni la atac.
Împărţirea hranei fu pe dată întreruptă, Bananito fiind adus în faţa regelui şi a marelui său stat-major.
Uriaşe hărţi geografice se întinseră pe pereţi, iar curtenii aduseră o lădiţă cu steguleţe, ca să însemne
punctele viitoarelor victorii.
Bananito îi ascultă cu mult calm, fără să-i oprească din înflăcăratele lor revărsări oratorice. Dar cînd îi
dădură hîrtie şi creion, ca să înceapă fără zăbavă fabricarea tunurilor după modelul său, pictorul scrise
în mijlocul unei coli, cu litere mari de tipar, un frumos „NU", înconjurînd cu hîrtia toată sala, ca să fie
pe deplin sigur că toţi au văzut-o.
— Domnii mei, le răspunse apoi, dacă vi-i cheful să beţi o cafea bună, care să vă limpezească ideile,
eu sunt gata să v-o prepar în mai puţin de un minut. Dacă vreţi fiecare cîte un cal, ca să mergeţi la
vînătoare de vulpi, eu vă voi desena la toţi numai cai pur-sînge, dar tunurile acelea să le uitaţi. De la
mine nu le veţi avea niciodată.
De parcă s-ar fi vestit sfîrşitul lumii, în acea clipă începură care mai de care, claie peste grămadă, să
urle şi să izbească de furie cu pumnii în masă. Iar Giacomone, simţind că i se face pur şi simplu rău,
arătă printr-un semn către careva din servitorii lui că vrea să se apropie şi, cînd acela veni lîngă dînsul,
îi dădu un ghiont puternic în spate.
— Capul, capul, se auziră glasuri care strigau. Să-i fie tăiat lui Bananito capul!
— Să facem într-aşa fel, zise Giacomone în cele din urmă, încît să nu-i tăiem capul, ci să-i dăm
răgazul de a şi-l schimba. Mie îmi pare limpede ca lumina zilei că omul acesta — poate tocmai pentru
că e un geniu — are şi puţină scrînteală. Să-l băgăm deci, pentru cîteva zile, în ospiciu.
Curtenii şuşotiră că hotărîrea era foarte îngăduitoare şi mărinimoasă, dar ştiau şi ei că Giacomone încă
nu renunţase de tot la ideea cu părul pictat de Bananito, şi de aceea se potoliră.
— În timpul acesta, continuă Giacomone, nu trebuie să i se îngăduie să deseneze ori să picteze.
Iată, prin urmare, cum ajunse Bananito să fie aruncat în balamuc şi închis într-o celulă izolată, fără
hîrtie la îndemînă, fără creion şi fără pensulă. Nu avea la el nici măcar o bucăţică de cărămidă ori de
tibişir, iar pereţii toţi erau capitonaţi şi nu se putea desena pe ei nici măcar cu sînge. Astfel că
Bananito, neavînd putinţa de a da — pentru moment — naştere unor noi capodopere, trebuia să se
resemneze.
El se întinse pe patul de scînduri, cu mîinile sub căpătîi, privind plafonul care era nespus de alb şi prin
faţa ochilor i se perindau viziuni deosebit de frumoase: tablouri cărora urma să le dăruiască grai atunci
cînd avea să iasă de acolo.
Că va ieşi, nu se îndoia nici măcar o singură clipă de acest lucru.
Şi această credinţă era o credinţă întemeiată, deoarece încă din acel moment cineva se îngrijea de
salvarea sa. Cred că numele salvatorului vă stă pe limbă: Şchioapa.
CAPITOL 17. SFÎRŞITUL CAPITOLULUI E POSOMORÎT: ŞCHIOAPA VA REDEVENI O

MÎZGĂLEALA ŞI-ATÎT
Cînd în casa bunului Benvenuto-Care-Pururea-Stă-În-Picioare, unde Gelsomino îşi îngrijea

genunchiul cu beteşug, se află că Bananito ajunsese ministru, Şchioapa se hotărî să meargă la el cu o
cerere, ca să fie slobozite mătuşa Pannocchia şi Romoletta. Din păcate, mîţa nimeri la palat tocmai
după ce norocul lui Bananito apusese mai repede decît luna cea grăbită de pe cer.
— Dacă vrei să-l vezi pe Bananito, îi spuseseră santinelele, luîndu-o în derîdere, trebuie să te duci la
balamuc. Dar nu e sigur că-ţi vor permite să intri: afară doar de cazul cînd eşti şi tu scrîntită la minte...
Şchioapa stătu o vreme la îndoială, dacă e sau nu cazul să facă pe capia ori să încerce să intre în
ospiciu pe o altă cale.
„Lăbuţele mele, lăbuţe, mă încredinţez vouă, hotărî ea pînă la urmă. Acum, că sunteţi patru, o să mă
ajutaţi să ostenesc mai puţin la căţăratul pe ziduri!"
Balamucul era o clădire posomorîtă, pătrată, ca un soi de castel, şi împrejmuită de un şanţ plin de
apă. Şchioapa trebui să se resemneze şi să facă totuşi o baie. Se scufundă, aşadar, în apă, trecu şanţul,
se agăţă de zid şi se strecură pe cea dintîi ferestruică deschisă, care dădea în bucătărie. Bucătarii şi
ospătarii plecaseră să doarmă, afară de un rîndaş care rămăsese să spele podelele şi care îi strigă:
— Piei repede, dihanie! Să ştii că aici, noi n-avem resturi de mîncare!
Bietul de el, era într-adevăr mereu aşa de înfometat, că se îndopa cu toate resturile de la bucătărie,
necruţînd nici ultimul oscior de peşte. Şi-n graba lui de a izgoni pisica, în care vedea o concurentă, îi
deschise una din uşi, o uşă care dădea pe un coridor lung. Cît cuprindeai cu ochii, la dreapta şi la
stînga, erau aliniate celulele nebunilor. Sau mai bine zis ale prizonierilor, căci nebuni nu erau ei, ci
avuseseră vina de a fi spus în cîteva rînduri adevărul şi nenorocirea de a se fi auzit, de către jandarmii
lui Giacomone, ceea ce spuseseră. Unele celule erau despărţite de coridor numai prin gratii puternice.
Altele erau închise de trainice porţi de fier, în care se desluşea numai cîte o ferestruică, pe unde li se
introducea mîncarea.
Într-una din acele celule, Şchioapa întîlni pisicile mătuşei Pannocchia şi, spre marea ei surpriză, dădu
peste buna Fido. Cu capul rezemat una de coada celeilalte, dormeau fiecare şi cine ştie ce visuri
frumoase visau. Şchioapa nu îndrăzni să le trezească, deoarece în clipa aceea n-ar fi putut încerca ori
face nimic pentru salvarea lor. În aceeaşi celulă, după cum v-aduceţi aminte, era ţinut închis si
Calimero Poliţă, căruia toată noaptea nu i se lipea pleoapă de pleoapă şi care zărind-o pe Şchioapa,
începu s-o roage:
— Surioară scumpă, adu-mi un şoarece, că tu eşti slobodă. Un şoricel numai. Poate ai vreunul
chiar acuma în gheare.
„Ăsta e într-adevăr nebun", îşi zise Şchioapa, care nu-l cunoştea, şi închise vizeta.
În fundul coridorului se afla o încăpere mare unde dormeau nu mai puţin de o sută de fiinţe, între
care şi mătuşa Pannocchia cu Romoletta. Dacă lumina ar fi fost mai vie, cine ştie dacă Şchioapa n-ar
fi putut cumva să le vadă şi să le recunoască. Iar dacă n-ar fi fost adormită, mătuşa Pannocchia putea s-
o înhaţe pe Şchioapa de coadă, după cum avea năravul. Dar lumina era oarbă şi toţi ostaticii
balamucului dormeau, chiar şi Romoletta. Străbătînd încăperea numai în vîrful labelor, Şchioapa ieşi
pe o scară care urca la etajul de sus şi găsi în cele din urmă, după îndelungi căutări, camera unde era
închis Bananito. Pictorul dormea liniştit, cu mîinile sub ceafă, şi continua să vadă prin vis măreţele
tablouri pe care le va picta el. Într-unul din acele tablouri, printr-o mişcare neaşteptată, se ivi parcă
undeva o spărtură. La mijlocul unui măreţ buchet de flori, Bananito zări capul unei mîţe care mieuna
chiar cu vocea cu care îl chema Şchioapa. Bananito se trezi şi, uitîndu-se la uşă, înţelese că se află încă
în ospiciu. Dar el băgă de seamă că vizeta uşii era deschisă, iar în micul său dreptunghi răsărise capul
Şchioapei şi auzi mieunatul ei. Acum se trezise şi nu mai visa.
— Bananito! Bananito! Ei drăcie, ai un somn ca de plumb.
— Ia te uită, ia te uită! Să mi se taie mie capul dacă astea nu-s mustăţile Şchioapei.
— Trezeşte-te, te rog. Eu sunt, Şchioapa. Hai, ca să te convingi. Uite laba pe care tu mi-ai dăruit-o şi
care funcţionează de minune.
Şi cu aceste vorbe, mîţa noastră se subţie ca să poată pătrunde printre gratii, sări în celulă şi alergă să
lîngă mîna lui Bananito.
— Am venit să te ajut.
— Îţi mulţumesc, dar în ce fel?
— Încă nu ştiu. Aş putea fura cheile paznicului.
— S-ar trezi.
— M-aş putea apuca de ros încet şi cu stăruinţă uşa, ca să te scot.
— Da, însă dacă ai avea răgaz zece ani, poate că ai reuşi chiar să faci în uşa asta de fier o gaură. Hee,
ştiu eu ce mi-ar trebui...
— Anume ce?
— Anume o pilă. Adu-mi o pilă şi restul, las' pe mine!
— Atunci alerg să caut una.
— Ar fi o cale mult mai simplă, zise Bananito. Aş putea desena una, dar bandiţii care m-au azvîrlit
aici nu mi-au lăsat la mine nici măcar un vîrf de creion.
— Dacă e vorba numai de atît, exclamă Şchioapa, uite, îţi sunt aici, la îndemînă, lăbuţele mele. Nu-
ţi aminteşti că trei din ele le-ai făcut cu creta, iar a patra cu o culoare în ulei?
— Desigur, dar se vor toci.
Şchioapa nici nu vru s-audă de aşa ceva.
— Fii pe pace, vei putea întotdeauna să-mi faci altele în locul lor.
— Şi ce-o să fac ca să cobor pe fereastră?
— Vei desena şi o paraşută.
— Dar cum am să trec peste şanţul cu apă?
— Vei desena si o barcă.
După ce Bananito a terminat de desenat tot ce trebuia pentru evadare, din lăbuţa Şchioapei mai
rămăsese doar un ciot de care nici ea nu se mai putea servi, ca şi cum cineva i-ar fi retezat-o de tot.
— Vezi, zise Şchioapa, bine m-am gîndit eu cînd n-am vrut să-mi schimb numele. Şchioapă am fost,
Şchioapă am rămas.
— Îţi voi reface îndată laba, sări Bananito.
— N-avem vreme. Să plecăm înainte ca paznicii să se trezească.
Bananito începu să lucreze de zor cu pila. Din fericire, desenase o pilă care muşca fierul, ca şi cînd
acesta ar fi fost doar un miez de banană. În cîteva minute o mare spărtură se
căscă în tăblia uşii, iar prietenii noştri putură ieşi prin ea în coridor.
— Să trecem să le luăm pe mătuşa Pannocchia şi pe Romoletta, propuse Şchioapa, şi-apoi să nu uităm
nici de pisici.
Dar zgomotul pilei trezise paznicii care începură un tur de control, să descopere de unde venea
hîrşîitul. Bananito şi Şchioapa auziră paşii cadenţaţi care se învîrteau de pe un coridor pe altul.
— Să încercăm să ajungem la bucătărie, îl îndemnă Şchioapaa. Dacă nu putem fugi toţi, să fugim cel
puţin noi doi. Odată liberi, vom fi mai de folos decît ca ostatici.
Cum o văzu pe Şchioapa reapărînd prin bucătărie, rîndaşul începu iarăşi s-o ocărască:
— Nu e mult de cînd te-am gonit, nesătulo. Vrei chiar să-mi furi pîinea de la gură? Ieşi afară, uite colo
fereastra; ieşi pe-aici şi dacă te îneci în apa din şanţ, apoi atîta pagubă-n ciuperci.
Şi omul era aşa de înfuriat, că nici nu-l băgă în seamă pe Bananito: el nu vedea decît pisica, nu
se temea decît de concurenţa ei. Bananito îşi legă paraşuta, pregăti barca s-o aibă gata, o prinse pe
Şchioapa în braţe şi zise:
— Gata!
— Da, da, repede, repede, bombăni rîndaşul, şi să nu te mai prind pe-aici.
Numai după ce Bananito se aruncă pe fereastră, rîndaşul avu bănuiala că ceva nu fusese în regulă.
„Dar celălalt cine o fi fost?" se întrebă el, scărpinîndu-se în cap. Ca să abată nenorocirea de la dînsul,
se hotărî să-şi ţină gura. Oricine-l va întreba ceva, n-a văzut şi n-a auzit nimic. Scoase apoi din
grămada de gunoaie un cotor de varză şi-l înşfacă bine, rupîndu-l cu dinţii, sugîndu-l cu nespusă poftă.
Fuga lui Bananito fusese descoperită cu puţin timp înainte. De la toate ferestrele balamucului,
paznicii scoteau strigăte:
— Ajutor! Alarmă! A şters putina un nebun periculos!
Bananito şi Şchioapa, ghemuiţi în barcă, vîsleau cu mîinile, ca să poată trece şanţul. Şi nu ajunseră
prea departe cînd, cu căruciorul său de trenţe, bunul Benvenuto-Care-Pururea-Stă-În-Picioare ghici
planurile Şchioapei:
— Ascundeţi-vă repede aici, dedesubt, şopti bătrînul telal.
El îi urcă în cărucior şi-i acoperi cu o grămadă de cîrpe. Paznicilor, care îi prinseră din urmă, telalul
le arătă alt drum, încotro, chipurile, ar fi fugit nebunii.
— Uite într-acolo au fugit, în partea aceea.
— Dar tu cine ești?
— Eu-s un biet telal2. M-am oprit să mă odihnesc. Şi ca să le facă într-adevăr dovada că e obosit, se
aşeză pe oiştea căruciorului, aprinzîndu-şi pipa. Sărmanul Benvenuto! El ştia prea bine că dacă mai stă
mult în acea poziţie, îi vor ieşi alţi şi alţi peri albi, şi-n numai cîteva minute, alţi ani de viaţă îl
vor părăsi. Dar aşa era el şi pace.
„Anii pe care-i pierd, gîndea el, vor prelungi viaţa altcuiva. Eu cu viaţa şi cu moartea sunt la
egalitate."
Şi trimise un nor de fum în nasul paznicilor care nu-i dădeau pace. Din păcate însă, chiar în aceea
clipă, Şchioapa începu să simtă mîncărime pe la nări: zdrenţele sub care stătea îngropată erau colbuite,
aşa încît numai un rinocer ar fi putut spune că-s parfumate. Mîţa încercă să-şi strîngă nasul cu lăbuţele
de dinainte, ca să-şi împiedice strănutul, dar îşi aminti mult prea tîrziu că nu mai avea în faţă decît una
singură. Aşa că strănutul său izbucni cu atîta străşnicie, încît stîrni un adevărat nor de praf. Şi ca să nu-
l trădeze pe Bananito, Şchioapa preferă să sară din cărucior şi s-o tulească.
— Ce s-a întîmplat? întrebară paznicii.
— Ia, un cîine, răspunse Benvenuto. O javră care se ascunsese printre trenţele mele. Uite-l colo, cum
fuge şchiopătînd.
— Dacă fuge, ziseră paznicii, poate că n-o fi cu conştiinţa curată. Să-l urmărim mai bine.
Şchioapa le auzi paşii greoi, îi simţi dînd alarma şi se bucură: „Dacă mă urmăresc pe mine îi lasă-n
pace pe Benvenuto şi pe Bananito".
Cu paznicii tîrîş după ea şi cu limba scoasă, pisica străbătu oraşul. Iată, se zăreşte piaţa palatului şi
uite şicoloana în vîrful căreia Şchioapa a petrecut cîndva o noapte liniştită.
„Încă un salt, îsi îndemna ea lăbuţele, si voi fi în siguranţă."
Dar lăbuţele o ascultară cu prea mult elan: în loc să se apuce cu ele de coloană şi să se caţere pînă-n
creştetul ei, Şchioapa se pomeni de-a dreptul lipită de coloană. Redevenise un desen, adică o
mîzgălitură de mîţă cu trei labe. Lipită de monument, nu-i displăcea, fiindcă paznicii rămăseseră, după
cum ei înşişi scriseră în raport, „cu buzele umflate".
— Unde a dispărut? se întrebau.
— L-am văzut sărind pe coloană.
— Dar nu se mai vede nimic.
— Ba priviţi, uite o mîzgălitură. E o pisică desenată de vreun ştrengar cu creta şterpelită de la şcoală.
— Deh, hai să mergem. Mîzgăliturile nu-s treaba noastră.
Între timp, Benvenuto împinsese de cărucior pînă acasă, oprindu-se din cînd în cînd să răsufle. În
vreo două-trei rînduri el trebui să se aşeze pe oişte, fiindcă nu mai putea de oboseală. De acasă plecase
înainte de a împlini optzeci de ani şi cînd se reîntoarcea avea precis mai bine de nouăzeci; bărbia îi
stătea în piept, ochii i se îngropau în zbîrcituri, vocea o avea pierită, ca şi cum ar fi ieşit de sub o
2
Negustor ambulant
movilă de praf.
— Bananito, scoală-te că am ajuns.
Dar între timp Bananito adormise sub zdrenţe, la căldurică.
CAPITOL 18 .LUAŢI-VĂ RĂMAS BUN DE LA BENVENUTO-CARE-PURUREA-STĂ-ÎN-

PICIOARE
— Ce faci, vorbeşti cu zdrenţele tale?

Un paznic de noapte se oprise în spatele lui Benvenuto, care încerca să-l trezească pe Bananito.
— Cu zdrenţele, spuneţi? repetă Benvenuto, spre a cîştiga oareşcare timp.
— Desigur, am auzit foarte bine că nu ştiu ce-i spuneai ciorapului ăluia desperecheat. Sau poate
că-i numărai găurile?
— Trebuie să fi vorbit fără să-mi dau seama, bolborosi Benvenuto. Sunt, credeţi-mă, aşa de
obosit! Am muncit toată ziua, împingînd la căruciorul ăsta. Şi la vîrsta mea e peste puteri...
— Dacă eşti obosit, mai odihneşte-te, zise gardianul compătimitor. La o astfel de oră, cine
dracu' vrei să aibă zdrenţe de vînzare?
— Da, mă aşez numaidecît, zise Benvenuto. Şi se cocoloşi cum putu mai bine pe cărucior.
— Dacă-mi dai voie, zise paznicul, aş vrea să şed şi eu o clipă.
— Luaţi loc pe partea ceastalaltă.
— Mulţumesc. Să ştii că şi paza de noapte te oboseşte. Şi cînd te gîndeşti că am vrut să mă fac
pianist! Se cîntă întotdeauna stînd pe scaun şi ai de-a face numai cu muzică bună. La şcoală am scris
multe despre asta şi la tema „Ce vreţi să deveniţi cînd veţi fi mari?"anume, am răspuns, mi-amintesc:
„Cînd voi fi mare, mă voi face pianist, voi cutreiera lumea, dînd concerte, voi primi multe aplauze şi
am să devin celebru". Dar iată ce-am ajuns: nici celebru, nici printre hoţi; fiindcă pînă acum n-am
reuşit să prind pe niciunul din ei. Apropo, dumneavoastră nu sunteţi cumva un hoţ? Nu?...
Benvenuto îl asigură cu o înclinare a capului că nu. Ar fi vrut să-i spună ceva paznicului de noapte,
ca să-l mîngîie pentru soarta lui tristă, dar nu mai avea putere. Simţea că viaţa îl părăseşte clipă cu
clipă, deşi nu putea să facă altceva decît să rămînă acolo unde era, şezînd şi ascultînd.
Paznicul continuă să vorbească încă un timp suspinînd, povestind de munca lui, de pianul pe care n-
a reuşit să-l aibă niciodată, de copiii săi.
— Cel mai mare, zicea el, are zece ani, şi alaltăieri a dezvoltat şi el la şcoală frumoasa temă pe
care mi-au dat-o mie. Învăţătorii dau copiilor mereu această temă şi spun chiar mereu la fel: „Ce te vei
face cînd o să fii mare?" „Mă voi face aviator, a scris fiul meu, şi voi zbura în lună cu o rachetă!"... Eu
aş dori din toată inima să ajungă aviator, dar peste cîţiva ani va trebui să- l trimit să lucreze, fiindcă
leafa mea n-ajunge decît pentru pîinea familiei. E greu, nu-i aşa, să devii un explorator al spaţiului?
Benvenuto îi făcea semn că nu: el voia să-i spună că nu e greu, că nimic nu e cu neputinţă, că nu
trebuie să pierzi niciodată speranţa de a-ţi realiza propriile vise.
Dar paznicul nu observă cîtuşi de puţin semnul său. Îl privi şi i se păru că adormise.
— Bietul bătrîn, şopti el, era într-adevăr frînt. Şi acum, hai să-mi continui rondul.
Paznicul se îndepărtă în vîrful picioarelor, dar Benvenuto rămase locului fără să se mai poată
mişca. În cele din urmă, nu mai avu puterea să se ridice.
„Voi aştepta aşa, suspină el, voi aştepta aşa, şezînd măcar aici, liniştit. Am făcut tot ce am putut.
Bananito e la adăpost, iar paznicului, sărmanul, i-am făcut un bine, dîndu-i putinţa să-şi uşureze cît de
cît inima faţă de mine..."
Deodată gîndurile sale se zbătură, se învălmăşiră şi deveniră ceţoase. De undeva de departe, de
foarte departe, i se părea că aude ajungînd pînă la el un cîntec, un fel de cîntec de leagăn. Apoi nu-l
mai auzi.
Cîntecul acela, dragi prieteni, să ştiţi că Benvenuto nu l-a visat. El îl auzise de fapt pe Gelsomino,
care — prin somn — se apucase din nou să fredoneze, după cum îi era năravul. Vocea lui coborîse
scările, ieşise în uliţă şi- l trezise pe Bananito, care-şi scoase nasul de sub muntele de zdrenţe
dedesubtul cărora zăcea îngropat.
— Benvenuto, chemă el, unde suntem, Benvenuto? Ce se întîmplă?
Dar Benvenuto nu-i mai putea răspunde.
Pictorul sări din cărucior. Îl zgîlţîi pe bătrîn de două sau de trei ori, dar mîna omului devenise rece
ca gheaţa. Iar vocea lui Gelsomino continua să coboare dulce scările, să iasă în stradă, să facă
înconjurul căruciorului, murmurînd preadulcele său cîntec de leagăn.
Bananito alergă sus la dînsul şi-l trezi, venind apoi împreună în stradă.
— E mort! exclamă Gelsomino. A murit din vina noastră. Şi-a risipit ultimele puteri ca să ne
apere, în timp ce noi dormeam liniştiţi, fără să ne pese de nimic.
La capătul străzii apăru din nou gardianul de noapte de mai înainte.
— Să-l ducem în casa lui, şopti Gelsomino. Dar nici nu fu nevoie de ajutorul lui Bananito,
fiindcă Benvenuto devenise uşor ca un copil, iar Gelsomino aproape că nu-i simţea greutatea în braţe.
Paza rămase cîteva clipe să contemple căruciorul.
„Trebuie că bătrînul telal locuieşte prin partea locului, îşi zise gardianul. Ar fi trebuit să-i aplic o
amendă fiindcă şi-a lăsat căruciorul în mijlocul uliţei. Dar era un bătrîn atît de cumsecade... Ia să mă
prefac că trec pe cealaltă parte a drumului."
Sărmanul Benvenuto! În casa lui nu se afla nici măcar un scaun pe care să-l aşeze mort. Trebuiră
să-l întindă pe podea, cu o simplă pernă drept reazim la cap. Îngropăciunea lui s-a făcut două zile
mai tîrziu, după ce se petrecuseră atîtea lucruri pe care voi nu le ştiţi încă, dar pe care le veţi cunoaşte
din capitolele următoare. Au luat parte mii şi mii de oameni şi n-a ţinut nimeni nicio cuvîntare, dar
fiecare dintre cei ce l-au urmat pe cel din urmă drum ar fi putut vorbi despre cîte o frumoasă faptă de-a
telalului.
La acea îngropăciune, Gelsomino cîntă pentru întîia oară fără să spargă nimic: vocea lui era
puternică, aşa ca de la început, însă căpătase o legănare mai dulce, iar cel care-l asculta — fără să ştie
de ce — simţea că se face mai bun.
Înainte de ziua aceea a înmormîntării, după cum v-am şi spus, se întîmplaseră destule. Întîi şi întîi,
Gelsomino şi Bananito băgară de seamă că Şchioapa lipsea. În harababura şi tristeţea acelor clipe n-au
vrut să atragă atenţia nimănui însă.
— Stătea cu mine sub zdrenţele din cărucior! exclamă Bananito. Desigur că n-o puteam vedea,
în mijlocul atîtor cîrpe, dar credeţi-mă că, la un moment dat, pare-mi-se, am auzit-o strănutînd.
— S-o fi vîrît iar în vreo nenorocire, presupuse Gelsomino. Poate că s-o fi dus la balamuc, să le
slobozească pe alde mătuşa Pannocchia şi pe Romoletta.
— Toţi încearcă să facă, să mişte cîte ceva, murmură deprimat Gelsomino, numai eu stau cu
mîinile încrucişate; eu, care clatin policandrele cînd mă pornesc să cînt ş i care bag spaima în lume.
Atît de deznădăjduit nu- l mai văzuse nimeni pe Gelsomino. Şi totuşi, chiar în acel moment îi veni
o idee nemaipomenită, tot aşa de strălucitoare ca o stea de prima mărime.
— A h ! sări el deodată, ia să vedem totuşi dacă nu mă pricep şi eu la cîte ceva.
— Încotro pleci? îl întrebă Bananito, văzîndu-l cum se ridică şi cum îşi îmbracă haina.
— De data asta, răspunse Gelsomino, e rîndul meu. Tu nu t e mişca de a i c i , că pe tine te caută
gardian u l . Vei avea ştiri de la mine. Şi încă ce ştiri!
CAPITOL 19. GELSOMINO CÎNTĂ CU ADEVĂRAT; URMEAZĂ O MÎNIE ŞI-UN

SCANDAL TURBAT
După harababura pricinuită de fuga lui Bananito, în balamuc s-a aşternut liniştea. Prin camere, prin
celule, pe coridoare, toţi dormeau; doar bietul rîndaş sta de veghe la bucătărie. El aproape că nu mai
putea dormi, fiindcă îi era pururea foame şi-şi petrecea noaptea scotocind prin gunoaie, căutînd să
găsească ceva de-ale mîncării. Pe el nu-l interesa nimic — nici Bananito, nici cei care-l urmăreau pe
Bananito. Nu-l interesa nici măcar tînărul acela ciudat, subţirel, care se oprise chiar în mijlocul pieţei,
în faţa clădirii balamucului, şi începuse să cînte.
Mestecînd cu plescăituri nişte coji de cartofi, rîndaşul clătină din cap, spunîndu-şi: „Asta zic şi eu că-
i nebun. Cine a mai pomenit una ca asta: în loc să faci serenade fetelor frumoase, tu să te apuci de
cîntat în faţa balamucului! Ce fel de treaba e asta, dacă nu de nebun? Şi totuşi, ce voce puternică! Pun
rămăşag că acuşi or să-i sară în spate paznicii."
Paznicii însă, obosiţi de trepădatul zadarnic pe care-l făcuseră pe urmele Şchioapei, dormeau
buştean.
Gelsomino, care începuse să cînte cu glas aproape coborît, pentru a-şi încerca posibilităţile coardelor
vocale, îşi mări volumul vocii. Deodată rîndaşul rămase cu gura căscată, uitînd de toate cojile lui de
cartofi.
„Cînd îl aud, mai-mai că-mi trece foamea."
În momentul acela geamurile ferestrelor zburară în mii de ţăndări şi nu lipsi mult ca unele cioburi să i
se înfigă chiar în nas.
— Hei, cine-i ăla care azvîrle cu pietre?
Numaidecît după asta, în diverse părţi ale uriaşului şi prea tristului edificiu, multe geamuri urmară —
unul după altul — soarta celorlalte, de la primul pînă la ultimul etaj. Paznicii alergau prin camere şi
prin celule, crezînd că e vorba de vreo rebeliune, ceva, dar trebuiră să-şi schimbe iute părerea:
internaţii se treziseră, într-adevăr, dar păreau calmi, mulţumiţi, şi se bucurau ascultînd serenada.
— Măi, dar cine e ăla care sparge geamurile? strigau gardienii.
— Linişte, se răspundea din toate părţile, lăsaţi-ne să ascultăm cîntecul. Ce vă pasă de geamuri?
Doar nu-s geamurile voastre.
Începură apoi să se prefacă în bucăţele şi gratiile, iar drevele se rupeau ca beţele de chibrit, se
desprindeau de la ferestre şi cădeau jos în şanţ, unde făceau „pluuf" şi se afundau în apă.
Directorul balamucului, încunoştiinţat despre ceea se petrecea, fu cuprins de bîţîială
— E din pricina frigului, îşi lămurea el secretarii, dar în sinea sa se întreba dacă nu cumva e vreun
cutremur.
Porunci să i se aducă maşina, şi după ce le spuse celorlalţi că aleargă să dea de veste ministrului,
părăsi balamucul lăsîndu-l în voia soartei, şi se refugie într-o vilă pe care o avea la ţară.
— Nu s-a dus la niciun ministru, ci a luat-o la sănătoasa, gîndeau secretarii, pradă mîniei. Şi
adicătelea noi trebuie să pierim aici ca şoarecii în cursă? Asta se va întîmpla!
Aşa că unul după altul, fie în automobile, fie pe jos, trecură podul dincolo; după cîteva clipe,
paznicilor nu li se mai zăriră nici măcar spinările. Era aproape de revărsatul zorilor şi un fir de
lumină cenuşie răsărise deasupra capetelor. Pentru Gelsomino era aproape ca un fel de semnal care-l
împinse la hotărîrea de a cînta şi mai tare.
Atunci să-l fi auzit! Vocea îi ieşea din gîtlej cu puterea cu care ţîşneşte focul din gura unui vulcan.
Toată schelăria de lemn a balamucului zbură şi se prefăcu în pulbere: drugii de fier se îndoiră şi ei,
încît nu mai semănau cu o poartă şi cine se afla închis în spatele lor navălea, tresăltînd de bucurie, pe
coridoare. Santinele, infirmieri şi paznici - toţi se îndreptau poarta de ieşire, unii după alţii şi, trecînd
podul, năvăliră în piaţă. Fiecare-şi amintea că are ceva mai important de făcut undeva, în afara
balamucului.
— Trebuie să spăl cîinele pe cap, zicea unul.
— Am fost invitat să petrec vreo cîteva zile la mare, spunea altul.
— Nu am schimbat apa peştişorilor roşii din acvariu şi mi-e frică să nu fi murit...
Dar niciunul nu mărturisea că-i era pur şi simplu teamă, fiindcă toţi se obişnuiseră din cale-afară cu
minciuna.
Pe scurt, din tot personalul de serviciu, nu după multă vreme, nu mai rămăsese în întreg balamucul
decît bietul rîndaş, încremenit locului cu un cotor de varza în mînă şi cu gura căscată: într-adevăr,
foamea îi trecuse şi pentru întîia oară în viaţa lui se simţi furat şi dus de gînduri plăcute, ca de un
curent proaspăt de aer.
Romoletta a fost prima din cameră care şi-a dat seama că toţi paznicii fugiseră.
— Ce mai aşteptăm ca să o ştergem şi noi? o întrebă ca pe mătuşa Pannocchia.
— E împotriva regulamentelor, răspunse bătrîna, dar de fapt şi regulamentele sunt împotriva
noastră. Aşadar, haideţi!
Se luară una pe alta de braţ şi o apucară către scara pe care deja cobora în mare grabă mulţime de
oameni. Era o hărmălaie îngrozitoare, dar mătuşa Pannocchia desluşi cît ai zice mei, în mijlocul miilor
de voci, glasul mîţelor sale. Şi la rîndul lor, pisicuţele, ucenicele Şchioapei, recunoscură între mii de
capete capul înalt, cu obrazul aspru, al protectoarei lor, căreia îi dădură numaidecît bineţe, răsucindu-şi
gîturile în toate părţile şi mieunînd.
— Uite-le, uite-le, murmură mătuşa Pannocchia cu lacrimi în ochi: veniţi, scumpelor, să ne
întoarcem la casa noastră. Una, două, trei, patru... sunteţi toate? Şapte, opt! Oh, una mai mult!
Era buna Fido, fireşte, dar la braţul mătuşii Pannocchia se găsea loc şi pentru ea.
Gelsomino încetă să mai cînte: pe toţi cei care ieşeau, el îi întreba de Şchioapa, dar nimeni nu ştia
nimic. Atunci strigă odată de parcă şi-ar fi pierdut într-adevăr răbdarea:
— Hei, n-a mai rămas nimeni acolo?
— Nimeni, niciun suflet, i se răspunse.
— Hm, atunci priviţi încoa'.
Şi aidoma scufundătorilor cînd plonjează, umplîndu-şi plămînii cu aer, îşi puse mîinile la gură, ca să
fie sigur că vocea i se va îndrepta întreagă într-o singură parte, şi dădu drumul unui strigăt de-a dreptul
năprasnic. Dacă pe planetele Marte şi Venus or fi existînd locuitori cu urechi, apoi trebuie că l-au auzit
şi ei. Pentru voi ajunge să aflaţi că palatul se legăna ca lovit de un ciclon, iar olanele si vîrful
acoperişului zburară tot aşa de iute ca şi îngeraşii. Apoi, începînd de la ultimul etaj, pereţii se
încovoiară, se legănară, se prăbuşiră cu nişte zgomote asurzitoare, umplînd şanţul şi împroşcînd apa
din el în toate părţile. Scena nu ţinu decît un minut: asta o ştie bine de tot rîndaşul care, rămas înăuntru
chiar şi după fuga prizonierilor, abia dacă izbuti să se arunce de la o fereastră şi să se scufunde, trecînd
înot şanţul cu apă, ceva mai înainte ca totul să se prăbuşească în urma lui.
Un strigăt de „trăiască" se ridică în toată piaţa şi chiar în clipa aceea izbucni şi discul soarelui, deşi
nimeni nu-i alergase înainte ca să-i spună:
„Repede, Soare, că de nu, pierzi spectacolul!"
Gelsomino a fost purtat în triumf şi ziariştii nu reuşiră să se apropie de el, spre a-i cunoaşte şi culege
impresiile. Trebuiră să se mulţumească a-l chestiona doar pe Calimero Poliţă care, cu ochii plini de
furie, stătea deoparte.
— N-ai nimic de declarat pentru Desăvîrşitul mincinos? îl întrebară ziariştii.

— Miau, răspunse Calimero, întorcîndu-le spatele.
— Excelent, izbucniră ziariştii. Dumneavoastră sunteţi unul dintre martorii oculari. Ne puteţi
spune cum de nu s-a întîmplat nimic?
— Miau, făcu din nou Calimero.
— Foarte bine. Vom dezminţi în chip absolut că balamucul s-a prăbuşit şi că nebunii s-au
împrăştiat prin oraş.
— Dar nu vreţi oare să înţelegeţi, se răsti Calimero la ei, că eu sunt o mîţă şi atîta tot?!
— O fi vrînd să zică un cîine, din moment ce miaună.
— O mîţă, o mîţă. Sunt o mîţă şi înhaţ şoareci. Ha, acum cînd mă uit mai bine la voi, vă spun că
oricît o să vă ascundeţi de bine, n-o să puteţi fugi. Sunteţi şoareci şi veţi sfîrşi în ghearele mele. Miau!
V-am înhăţat!...
După ce rosti acestea, Calimero făcu un salt. Ziariştii reuşiră în acelaşi timp să-şi vîre stilourile în
buzunare şi s-o ia la goană cu automobilele. Bietul Calimero căzu la pămînt şi rămase acolo mieunînd
cu disperare toată ziulica, pînă ce un trecător milos îl luă să-l ducă la spital.
O clipă mai tîrziu, apăru una din ediţiile speciale ale Desăvîrşitului mincinos. Pe întreaga pagină întîi
se lăbărţa un titlu cu majuscule, care spunea:
Tenorul gelsomlno, gonit cu papucul, cîntînd n-a fost în stare să dărîme balamucul!
Directorul ziarului îşi freca mîinile de mulţumire:

— O dezminţire excelentă! Azi voi desface pe puţin o sută de mii de exemplare.
Totuşi, nu tîrziu după aceea, vînzătorii Desăvîrşitului mincinos se întorceau cu teancurile de ziare
nevîndute sub brat. Nimeni nu vrusese să cumpere vreo foaie.
— Cum se poate, se oţărî directorul, nici măcar o foaie? Dar ce naiba citeşte lumea? Calendare?
— Nu, domnule director, îi răspunse careva mai curajos dintre vînzătorii de ziare. Oamenii nu
citesc nici calendarul. De ce să-l citească, dacă în el luna decembrie se cheamă august? Ori poate
lumea va avea senzaţia de căldură numai fiindcă numele lunii e schimbat? Se întîmplă lucruri ciudate,
domnule director. Lumea ne-a rîs în nas şi ne-a sfătuit să folosim ziarul nostru la confecţionarea
bărcuţelor de hîrtie.
În acel moment intră în birou cîinele directorului, care hoinărise prin oraş.
— Pisicuţa mea, vino aici, îl chemă el în chip mecanic.
— Ham, ham! răspunse cîinele.
— Ce? Tu latri?
În loc de orice răspuns, cîinele dădu vesel din coadă şi lătră cu şi mai mare putere.
— Vai de mine, e sfîrşitul lumii, se jelui directorul, stergîndu-şi sudoarea de pe frunte. Într-adevăr,
sfîrşitul lumii.
Nu era totuşi decît sfîrşitul minciunii. Dărîmarea balamucului lăsase slobode sute de persoane care
acuma rosteau adevărul: cîini care lătrau, pisici care mieunau, cai care nechezau aşa cum voiau regulile
de cînd lumea ale zoologiei şi gramaticii. Adevărul se întindea ca o molimă şi acum grosul populaţiei
se molipsise. Neguţătorii începeau să schimbe etichetele, pe care treceau numele adevăratelor mărfuri.
Un brutar desprinse propria-i firmă, pe care era scris Papetărie, o întoarse pe cealaltă parte şi cu o
bucată de cărbune scrise: Pîine. Pe dată o mare mulţime se şi adună în faţa prăvăliei, bătînd din palme.
Dar cele mai dese valuri ale mulţimii se adunară în piaţa cea mare din faţa palatului. Le conducea
Gelsomino, cîntînd, şi la cîntecul acela lumea alerga din toate mahalalele, ba — în cele din urmă —
chiar şi de prin ţinuturile învecinate.
Giacomone, de la fereastra palatului său, vedea marile cortegii şi aplauda de bucurie.
— Îndată, îndată, strigă el, chemîndu-şi curtenii, poporul meu vrea să mă asculte rostind un
discurs. Uitaţi-vă cum se adună să mă sărbătorească.
— Păi ce sărbătoare este? se întrebară curtenii între ei.
Ciudat vi s-o părea poate, dar curtenii nu ştiau încă bine ce se întîmplase. În loc să se zorească spre
palat, ca să le aducă la cunoştinţă veştile, iscoadele îşi căutaseră în pripă cîte o ascunzătoare oarecare.
În palatul regelui Giacomone pisicile lătrau încă, şi erau ultimele pisici nefericite din tot cuprinsul
regatului său.
CAPITOL 20. C-UN CÎNTEC PE CARE GELSOMINO-L ÎNDRUGĂ, PÎNĂ ŞI REGELE

GIACOMONE E PUS PE FUGĂ
Cartea sorţii, după cum ştiţi, nu există. Nu se află nicio carte în care să se găsească scris ce lucruri se
vor întîmpla cîndva. Ca să scrii o asemenea carte trebui să fii cel puţin... cel puţin
directorul Desăvîrşitulului mincinos. Prin urmare ea nu există şi nu exista nici pe vremea lui
Giacomone. Ceea ce este aproape un păcat. Căci dacă ar fi existat şi dacă bietul suveran cu perucă ar fi
putut să tragă învăţăminte dintr-însa, atunci el ar fi citit la data acelei zile:
Azi, Giacomone nu va pronunţa un discurs.
Într-adevăr, pe cînd regele aştepta nerăbdător ca slujitorii să deschidă larg marile ferestre, pentru ca
el să apară la balcon, vocea lui Gelsomino începu să-şi facă mendrele în voie: ferestrele cele mari ale
palatului se prăbuşiră cu un vuiet de cascadă.
—Fiţi mai atenţi, le strigă Giacomone slujitorilor săi.
Îi răspunse însă un alt „pac-pac-tranc" dinăuntrul locuinţei.
—Tii, asta-i oglinda! strigă Giacomone. Cine mi-a spart oglinda?
Uluit că nimeni nu-i răspunde, Maiestatea Sa se uită în jur, dar vai! În spatele său nu mai rămăsese
decît un gol imens. Miniştrii, amiralii, şambelanii şi curtenii, la cel dintîi semnal, la prima acută a lui
Gelsomino, alergaseră într-un suflet către camerele lor, să-şi schimbe cît mai grabnic îmbrăcămintea.
Ei azvîrliseră la pamînt, fără alte mofturi, minunatele veşminte în care atîţia ani se lăfăiseră şi acum
trăgeau afară de pe sub paturi vechile valize cu straiele lor de piraţi, cînd unul, cînd altul mormăind:
— Dacă-mi scot banda neagră de pe un ochi, voi putea să trec drept un măturător de la serviciul
municipal.
Ori:
— Dacă nu-mi pun pe mîneca hainei însemnele, nimeni nu mă va recunoaşte.
În preajma lui Giacomone rămăseseră doar doi slujitori, care aveau sarcina să deschidă şi să închidă
ferestrele cele mari ale balconului şi care, chiar şi acum, după ce toate geamurile se făcuseră ţăndări,
mai strîngeau cu respect în mîini mînerele ferestrelor şi, din cînd în cînd, le lustruiau cu mîneca hainei.
— Duceţi-vă şi voi, suspină Giacomone, acum totul se prăbuşeşte în jurul meu.
De fapt, în clipa aceea tocmai se spărgeau şi miile de becuri ale policandrelor. Gelsomino lucra într-
adevăr, nu se încurca.
Slujitorii nu se lăsară rugaţi: mai mult de-a-ndaratelea şi înclinîndu-se la fiecare trei paşi, ei ajunseră
la uşa care da spre scări, se alăturară grupului de fugari şi, ca să ajungă cît mai repede, îşi dădură unul
după altul drumul pe balustradă.
Giacomone reintră în locuinţa lui. Îşi lepădă veşmintele regale şi se îmbrăcă într-un costum de
cetăţean oarecare, cumpărat, nici el nu-şi mai aducea aminte cînd, cu gîndul, pe atunci, să iasă uneori
incognito în mulţime. Pînă atunci însă nu folosise costumul, căci socotise mai nimerit să-şi trimită în
mulţime iscoadele. Erau nişte haine castanii, care i s-ar fi potrivit vreunui casier de bancă sau vreunui
profesor de filozofie. Ah, cît îi sta de bine cu peruca portocalie!
Dar din păcate, uite, trebuia să renunţe la ea, peruca fiind mult mai cunoscută de norod chiar decît
coroana lui regală.
„O, frumoasa mea perucă, suspină Giacomone. Ba chiar, frumoasele mele peruci!" Şi deschise
faimosul lui dulap, unde şi le păstra, şi le văzu acolo pe toate înşirate gata, aidoma capetelor de
marionete înainte de spectacol.
Ei, dar unei astfel de ispite Giacomone nu-i putu rezista: aşa că înşfăcă la repezeală o duzină dintre
ele şi le vîrî în valiză.
„Le voi lua şi le voi duce cu mine în exil, au să-mi ajute să-mi amintesc de aceste fericite timpuri."
Coborî scările, dar pe cînd curtenii săi ieşiseră prin pivniţă ori se strecuraseră ca şobolanii prin
canale, Giacomone preferă să iasă trecînd prin frumosul său parc. Ba nu chiar al sau, de aci înainte,
însă tot frumos şi verde şi doldora de miresme era.
Giacomone respiră încă odată acel aer regesc, apoi deschise o portiţă ce da către o ulicioară, se
încredinţă că nimeni nu-l văzuse, merse o sută de paşi şi iată că se găsi în piaţă, în vîrtejul mulţimii
care-l aplauda pe Gelsomino.
Aşa chel cum era şi în costumul acela de culoarea castanei, nimeni nu-l putea recunoaşte: cu valiza
aceea la el semăna mai degraba cu un soi de voiajor comercial.
—Ei, străine! i se adresă deodată un oarecare, bătîndu-l uşor cu mîna pe spate. Haide, vino şi dumneata
să te bucuri de concertul tenorului Gelsomino. E băiatul acela de colo, îl vezi? Tinerelul ăla cu aerul
unui ciclist de cursă lungă, în sfîrşit, al unuia pe care nu dai nici doi bani. Auzi ce voce are?
— Aud, aud, murmură Giacomone. Iar în sine îşi zise: „Ba şi văd"...
Şi văzu cum balconul său cel drag se prăbuşeşte în bucăţi, văzu ceea ce voi vă veţi fi închipuind:
palatul care se surpa sub propria-i greutate, ca un castel de cărţi de joc obosit să mai tot stea în picioare
şi ridicînd în prăbuşirea lui nişte adevăraţi nori de praf. Gelsomino se grăbi însă cu o nouă acută, ca să
împrăştie pe dată praful şi atunci nu mai apărură decît ruinele.
— Ascultă, i se adresă din nou lui Giacomone vecinul său, dar ştii că dumneata ai o chelie magnifică?
N-o să te superi oare dacă o să-ţi spun adevărul? Ia priveşte la a mea!
Giacomone îşi trecu o mînă peste cap şi privi, deoarece fusese invitat s-o facă, la capul vecinului său,
chel şi rotund şi mai neted decît o minge de ping-pong.
— E chiar o chelie frumoasa, zise Giacomone
— Da de unde, asta-i una dintre cele mai comune. A dumneavoastră însă da, e splendidă. In momentul
cînd soarele o să bată, de pe ea se vor ridica adevărate reflexe minunate, că ochii nici n-au să le poată
sta-mpotrivă.
— Lasă, lasă, dumneata eşti foarte amabil, murmură Giacomone.
— Ba nu, nu exagerez deloc. Şi ştii ce-ţi mai spun? Că dacă dumneata ai face parte din clubul nostru,
al chelilor, toţi te-ar alege fără pic de întîrziere preşedinte.
— Preşedinte?
— In unanimitate.
— Păi aveţi un club al cheliilor?
— Desigur. Pînă mai ieri era un club clandestin, dar acuma a devenit public: fac parte dintr-însul cei
mai de treabă cetăţeni. Şi nu e de loc uşor să fii admis, mă crezi? Trebuie să dovedeşti că nu ai niciun
fir de păr pe cap. Ehe, cîţi nu şi le smulg, numai ca să intre în clubul nostru...
— Şi dumneavoastră spuneţi că eu...
— Daaa, aţi putea deveni preşedintele nostru. Vreţi să pariem?
Giacomone simţi că-l încearcă o emoţie.
„Aşadar, gîndea el, mi-am greşit toate socotelile, mi-am ratat cariera. Şi acum e prea tîrziu s-o mai
iau de la început..."
Profitînd de o tălăzuire a mulţimii, el se îndepărtă de vorbăreţul său vecin, ieşi din piaţă şi o apucă pe
străzile pustii, în timp ce în valiză, cele douăsprezece peruci ale sale foşneau cu tristeţe. Ici şi colo, prin
canale, vedea pitulate unele capete pe care parcă le cunoştea. Nu erau oare ale piraţilor lui? Capetele
dispăreau însă iute, la vederea unui cetăţean ca el, chel şi în haine cafenii, călcînd calm şi demn.
Giacomone se îndreptă spre fluviu, hotărît să-şi pună capăt zilelor. Dar cînd ajunse la ţărm îşi cam
schimbă hotărîrea. Acolo deschise valiza, scoase din ea perucile şi, una după alta, le dădu drumul pe
apă, aruncîndu-le.
— Adio, murmură Giacomone, adio, mici minciuni! Perucile, însă, nu se pierdură: le pescuiră chiar
înaceeaşi zi copiii care tăbărîseră pe ţărmul fluviului mai rău decît crocodilii. Ei le puseră la soare să se
usuce, se împodobiră cu dînsele şi făcură o foarte frumoasă procesiune. Erau tare veseli şi cîntau, deşi
de fapt acelea nu erau decît funeraliile regatului lui Giacomone.
Iar pe cînd Giacomone pleca pentru totdeauna (şi a fost foarte fericit că putea să plece, căci poate
undeva îi era sortit să devină preşedinte ori măcar numai secretar al unui prea nobil club al cheliilor),
noi să ne întoarcem spre a arunca o privire prin piaţă.
Gelsomino termină nemaipomenitul său cîntec, îşi şterse sudoarea şi zise:
— Aşadar, s-a făcut şi asta.

Totuşi, în inimă simţea înţepătura unui spin: „Dacă, totuşi, Şchioapa nu mai trăieşte! Dar unde să-şi
fi dat duhul? se întreba el neliniştit. Tare n-aş vrea să fi rămas sub dărîmăturile balamucului. Sînt bun
doar de stîrnit nenorociri".
Totuşi mulţimea nu-i dădu răgaz să se chinuie prea mult cu întrebările.
— Coloana, strigau din toate părţile, trebuie să dărîmăm coloana!
— Dar pentru ce?
— Pentru că pe ea sunt povestite faptele regelui Giacomone. Toate cele scrise acolo-s minciuni, căci
niciodată Giacomone nu s-a urnit din palatul său.
— Mă rog, zise Gelsomino, voi face o serenadă aşa cum se cere şi coloanei. Depărtaţi-vă însă din jurul
ei, să nu cumva să vă cadă in cap.
Lumea care se afla în apropiere de coloană se retrase degrabă, valurile mulţimii se legănau în toată
piaţa ca apa într-o vană şi, în cele din urmă, Gelsomino reuşi să desluşească pe coloană, doar la cîţiva
metri mai sus de pămînt, o preacunoscută mîzgălitură cu trei lăbuţe,..
— Şchioapo! strigă el, în timp ce simţea că-i iese ghimpele din inimă.
Desenul tremură, liniile sale se îndoiră pentru o clipă, apoi înţepeniră.
— Şchioapo! o strigă mai puternic Gelsomino.
De data aceasta vocea lui pătrunse în trupul marmurei, învingîndu-i rezistenţa, şi Şchioapa se
desprinse de pe coloană.
— Noroc, noroc, mieună ea, sărutîndu-l pe Gellsomino pe unul din obraji. Cît p-aci era să rămîn lipită
de coloana asta, iar ploile torenţiale m-ar fi spălat repede-repejor, ucigîndu-mă. Mie mi-e dragă
curăţenia, asta cine n-o ştie? Dar să mor spălată de ploi, aşa ceva deloc nu mi-ar fi plăcut.
— Nedezlipit de voi totdeauna, se auzi exclamînd şi Bananito, care, dînd din coate şi îmbrîncind, reuşi
să-şi facă drum prin mulţime şi să ajungă lîngă prietenii săi şi-ai noştri.
— Dacă ţi se va mai întîmpla ceva asemănător, te voi desena eu din nou, întocmai aşa cum eşti, ba
chiar mai adevărată şi mai frumoasă decît la început.
Trei prieteni care se regăsesc au, fireşte, atîtea lucruri să-şi spună! Să-i lăsăm aşadar singuri şi
liniştiţi.
— Şi... şi coloana?
Dar ce necaz poate pricinui cuiva o coloană? Minciunile ei servesc pentru ca si aducă aminte lumii
că odată, într-o zi, demult, peste ţara aceea a stăpînit un mare mincinos şi că un cîntec bine cîntat a fost
de ajuns să-i spulbere regatul în cele patru vînturi.
CAPITOL 21. PENTRU CA PE NIMENI SĂ NU

NEDREPTĂŢEASCĂ, GELSOMINO FACE O ÎMPĂRŢEALĂ FRĂŢEASCĂ.
Povestea se va sfîrşi de-a binelea cînd veţi judeca puţinele însemnări pe care vi le redau şi adaug
aici şi pe care, în graba mea de a încheia cel de-al douăzecilea capitol, le uitasem în buzunar. Sunt cele
din urmă pagini ale însemnărilor luate de mine, în ziua cînd Gelsomino îmi povesti tărăşeniile lui din
ţara mincinoşilor. Citesc în aceste pagini că de Giacomone nu se mai ştie nimic, absolut nimic, aşa că
nu v-aş putea spune dacă s-a preschimbat într-o făptură mai cumsecade ori dacă din nou şi-a trimis
picioarele lui de pirat să cutreiere pe drumuri rele.
Mai citesc că Gelsomino, oricît era el de mulţumit de ceea ce săvîrşise, nu putea să treacă prin
piaţa oraşului fără să se simtă niţel stingherit, ca unul care poartă o pietricică în gheată.
„Oare o fi fost chiar nevoie, se mustra singur, să nimicesc palatul şi să-l prefac într-un morman de
ruine?! Oricum, Giacomone tot l-ar fi părăsit, luînd-o la sănătoasa, chiar dacă mă mulţumeam să sparg
doar geamurile. Pînă la urmă, aş fi chemat un geamgiu şi totul s-ar fi reparat."
Şi ca să-i scoată această pietricică din gheată, Bananito se gîndi să reconstruiască în felul său palatul,
cu cîteva petice de hîrtie şi cu o cutie de culori. Pentru asta i-a trebuit o jumătate de zi, şi n-a uitat nici
de balconul zidit la ultimul etaj. Ba cînd balconul apăru la locul său, lumea se foia neliniştită, voind ca
Bananito să se urce în balcon şi să rostescă o cuvîntare.
— Daţi-mi ascultare, răspunse Bananito, hai să facem cu toţii o lege care să nu mai îngăduie nimănui
să rostească vreo cuvîntare de la acest balcon. Eu voi rămîne pictor şi atît. Dacă vreţi cu tot dinadinsul
discursuri, adresaţi-vă lui Gelsomino.
Pe balcon se ivi în momentul acela Şchioapa şi, mieunînd, zise:
— A şterpeli, şterpelire...
Lumea aplaudă şi nu mai ceru alt discurs.
Pe o altă pagină citesc de asemeni că mătuşa Pannocchia ajunsese directoarea unui institut pentru
îngrijirea mîţelor părăsite. Un post cum nu se putea mai nimerit: cu ea puteai fi sigur că nimeni nu va
mai sili vreodată mîţele să latre.
Romoletta s-a întors la şcoală şi poate că la ora aceasta demult n-o mai fi stînd în bancă, ci la catedră:
căci a avut destul timp să devină dăscăliţă.
În sfîrşit, pe un pui de pagină mai pricăjit decît altele, citesc doar atît: „Războiul se termină unu la
unu".
Închipuiţi-vă puţin: cum naiba mi-am uitat eu de un război?
Totul s-a petrecut de fapt la puţine zile după fuga lui Giacomone. Ascunzîndu-se de supuşii săi,
contînd pe tunurile pe care Bananito urma să le fabrice cu creionul, Giacomone declarase război unui
stat vecin, numai că aceştia luaseră în serios situaţia şi puseseră armatele pe picior de bătălie, ca să-şi
apere patria.
— Dar noi, declarară noii miniştri, nu mai vrem să-l facem. Noi încă n-am dat în mintea lui
Giacomone!
Un ziarist se duse să-i ia un interviu lui Gelsomino, care studia sîrguincios muzica, spre a putea în
cele din urmă să dea un concert adevărat.
— Războiul? făcu Gelsomino. Păi propuneţi duşmanului să-l suspende şi să organizeze în locul lui un
meci de fotbal. Poate că ar fi cîteva fluiere de picioare zdrobite, dar în orice caz ar curge foarte puţin
sînge.
Din fericire ideea le plăcu şi inamicilor, care de fapt doreau tot aşa de puţin să facă război. Iar meciul
de fotbal avu loc în duminica următoare. Cum bine se înţelege, Gelsomino făcu galerie împotriva
duşmanilor şi se lăsă atît de antrenat de entuziasmul general, că la un moment dat, strigînd„Trage cu
putere!", izbuti să dirijeze balonul în poarta adversă, aşa cum în ţara sa — dacă ne mai ajută aducerea
aminte — mai făcuse el odată.
«Nu cumva, îşi zise numaidecît Gelsomino, „războiul" ăsta se sfîrşeşte cu o victorie furată? Aici ne
aflăm pe un teren de fotbal şi minciunile nu-s îngăduite de regulament.»
Şi vîrî, cît ai clipi, un gol şi în poarta cealaltă. În locul lui eu cred că şi voi aţi fi făcut la fel.

Rodari-Gelsomino in Tara Mincinosilor

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rodari-Gelsomino in Tara Mincinosilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1|gelsomino în țara mincinișilor rodari

GELSOMINO ÎN ȚARA MINCINOȘILOR

CAPITOL 1.GELSOMINO RĂSPUNDE LA CATALOG, MARCHEAZĂ ÎN PLASĂ, APOI VINE

CAPITOL 1.GELSOMINO RĂSPUNDE LA CATALOG, MARCHEAZĂ ÎN PLASĂ, APOI

de oră mai înainte, zburară, făcîndu-se ţăndări, în curte.

CAPITOL 2. VECINII NU TREBUIE SĂ-ȚI ȘTIE MISTERELE: CĂ VOCEA TA

CAPITOL 3. VEŢI PRIVI CU GELSOMINO CUM PURCEDE PISICUŢA ŞCHIOAPA,

prăvălie unde se poate cumpăra cerneală de bună calitate?

VOCEA: Vrei să scoţi un „ah" şi să prefaci în cioburi vitrina?

— Trebuie să ştii, începu Şchioapa...

papetărie. Ori mergea în parcuri, privea florile şi exclama:

Miau, trăiască libertatea!

CAPITOL 5. CUM ŞCHIOAPA,-NTÎMPLĂTOR, DĂDU ÎN CALE DE CELE-O

fi făcut muzician sau pictor."

Regele Giacomone are perucă!

CAPITOL 6. ÎNTÎI O CUVÎNTARE-APRINSĂ ŞI-APOI ŞCHIOAPA ESTE PRINSĂ

Regele Giacomone poartă perucă!

peruca maiestăţii sale

CAPITOL 7. FĂRĂ ŞOVĂIALĂ, ŞCHIOAPA-NVAŢĂ MÎŢELE SĂ MIAUNE PE FAȚĂ

Tratat despre curăţenie.

— Miau, repetă Şchioapa, miau, miau, miau!

De îndată ce Şchioapa şi Romoletta se îndepărtară, Calimero alergă acasă, frecîndu-şi mîinile de

CAPITOL 8. BANANITO, PICTOR DE AFIŞ, PĂRĂSIND PENELUL, IA UN ŞIŞ

CAPITOL 9. VOCEA DIN PIVNIŢĂ-L DĂDU DE GOL PE GELSOMINO LUI DOMISOL

nu-i dădu încuviinţarea:

„trăiască giacomone cel mare şi părul său portocaliu la culoare"

CAPITOL 11. DAC-UN PICTOR NU TRAGE MEŞTEŞUGUL DE PĂR, ATUNCI FRUMOSUL

de bucurie şi aruncă spre Şchioapa o privire plină de recunoştinţă.

putere, s-ar fi vărsat pe duşumea.

CAPITOL 12. ŞCHIOAPA CITEŞTE ZIARUL CA PE-O CARTE ŞI ULTIMA PAGINĂ O

Bananito ieşi devreme, încotoşmănat cu pensule, pînze şi entuziasm, nerăbdător să arate

Spus-a din Pistoia vorbe-adînci

CAPITOL 13. ÎN ŢARA UNDE MINCIUNII-I UMBLĂ PLUGURILE, ADEVĂRUL E CA

— Departe de aici, n-avea nici o grijă. O să nimerim noi undeva.

CAPITOL 14. IATĂ CĂRĂRILE ŞI ÎNTÎMPLĂRILE LUI BENVENUTO-CARE-

CAPITOL 15. BANANITO MERGE LA-NCHISOARE ŞI CU PENELU-ŞI PREGĂTEŞTE DE

CAPITOL 16. BANANITO, MINISTRUL REGELUI, ÎN DIZGRAŢIE CADE, DAR ŞTIŢI

CAPITOL 17. SFÎRŞITUL CAPITOLULUI E POSOMORÎT: ŞCHIOAPA VA REDEVENI O

Cînd în casa bunului Benvenuto-Care-Pururea-Stă-În-Picioare, unde Gelsomino îşi îngrijea

CAPITOL 18 .LUAŢI-VĂ RĂMAS BUN DE LA BENVENUTO-CARE-PURUREA-STĂ-ÎN-

— Ce faci, vorbeşti cu zdrenţele tale?

CAPITOL 19. GELSOMINO CÎNTĂ CU ADEVĂRAT; URMEAZĂ O MÎNIE ŞI-UN

— N-ai nimic de declarat pentru Desăvîrşitul mincinos? îl întrebară ziariştii.

Tenorul gelsomlno, gonit cu papucul, cîntînd n-a fost în stare să dărîme balamucul!

Directorul ziarului îşi freca mîinile de mulţumire:

CAPITOL 20. C-UN CÎNTEC PE CARE GELSOMINO-L ÎNDRUGĂ, PÎNĂ ŞI REGELE

— Aşadar, s-a făcut şi asta.

CAPITOL 21. PENTRU CA PE NIMENI SĂ NU

S-ar putea să vă placă și