UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Lect. Univ. Dr. MARINESCU RADU

DREPT COMERCIAL
(societati comerciale)
SUPORT DE CURS PENTRU UZUL STUDENŢILOR

CRAIOVA
 CUPRINS
Cap.1. Generalitati

Cap.2 Izvoarele dreptului societatilor comerciale

Cap.3. Societăţile comerciale

3.1. Clasificarea societăţilor comerciale ..
……………………………
3.2. Actul constitutiv al societăţilor comerciale …………………..
…
3.2.1. Conţinutul actului constitutiv al societăţilor comerciale
…..
3.2.2. Caracterele specifice ale actului constitutiv
……………….
3.2.3. Condiţiile de fond şi de formă ale actului constitutiv
……..
3.3. Personalitatea juridică a societăţilor comerciale
………………..
3.4. Funcţionarea societăţilor comerciale (reguli comune)
………….
3.4.1. Adunarea generală
…………………………………………
3.4.2. Administrarea societăţilor comerciale ………
3.4.3. Controlul gestiunii societăţilor comerciale ………………...
3.5. Modificarea actului constitutiv al societăţilor comerciale
……...
3.6. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale
………………..

Cap.4. Societatea pe acţiuni ……………

4.1. Actele constitutive ale S.A.
……………………………………..
4.2. Modalităţi de constituire ale S.A.
……………………………….
4.3. Funcţionarea S.A.
……………………………………………….
4.3.1. Acţiunile emise de societate
………………………………

2
 4.3.2. Adunarea generală a acţionarilor
………………………….
4.3.3. Administrarea S.A.
………………………………………..
4.3.4. Controlul gestiunii societăţii
……………………………...
4.4. Dizolvarea şi lichidarea S.A. ………………………..
………….

Cap.5. Societatea cu răspundere limitată ………………

5.1. Actele constitutive ale S.R.L.
…………………………………...
5.2. Funcţionarea S.R.L. …………………………………………….
5.2.1. Adunarea asociaţilor ………………………………………
5.2.2. Administrarea societăţii
…………………………………...
5.2.3. Controlul gestiunii societăţii
……………………………...
5.2.4. Transmiterea părţilor sociale
……………………………...
5.2.5. Retragerea asociaţilor din societate
……………………….
5.2.6. Excluderea asociaţilor din societate
………………………
5.3. Dizolvarea şi lichidarea S.R.L. ………………..
………………...

Cap.6 Societatea în nume colectiv, societatea în comandită

simplă şi societatea în comandită pe acţiuni
………………………………………………...
6.1. Societatea în nume colectiv
……………………………………..
6.1.1. Actul constitutiv al S.N.C.
………………………………..
6.1.2. Funcţionarea S.N.C.
………………………………………
6.1.3. Dizolvarea şi lichidarea S.N.C.
…………………………...
6.2. Societatea în comandită simplă
…………………………………

3
 6.3. Societatea în comandită pe acţiuni
……………………………...

CAPITOLUL 1

ASPECTE GENERALE
Aspectele generale privind dreptul societatilor comerciale privesc
elementele de referinta ale sferei de cuprindere a dreptului comercial

1. Noţiunea şi definiţia dreptului comercial;

2. Obiectul dreptului comercial;
3. Evoluţia istorică a dreptului comercial;
4. Autonomia dreptului comercial;
5. Actele normative ca izvoare ale dreptului comercial;
6. Rolul uzanţelor comerciale în dreptul comercial;
7. Importanţa practicii judecătoreşti şi a doctrinei pentru dreptul
comercial.

1. Noţiunea şi definiţia dreptului comercial

Avînd în vedere accepţiunea juridică a noţiunii de comerţ, dreptul

comercial are o sferă mai cuprinzătoare, acesta reglementînd activitatea
comercială, definită ca o activitate de producere şi circulaţie a mărfurilor.
Prin urmare, dreptul comercial reprezintă ansamblul de reguli juridice
speciale care reglementează raporturile izvorîte din comerţ.
În doctrină, dreptul comercial este privit fie ca ramură de drept
autonomă, fie ca o parte a dreptului civil (în funcţie de faptul dacă este sau
nu recunoscut dualismul dreptului privat în sistemul respectiv de drept),
purtînd totodată şi diferite denumiri: drept comercial, dreptul
întreprinderilor, dreptul afacerilor, drept economic.
Este deosebită părerea autorului francez Jean-Bernard Blaise, care
defineşte distinct dreptul afacerilor şi dreptul comercial şi menţionează că
„dreptul afacerilor înglobă (cuprinde) în sine şi prelungeşte (continuă)

4
dreptul comercial, aceste două ramuri completîndu-se reciproc, însă fără a
se contopi (confunda)
2. Obiectul dreptului comercial

Dreptul comercial, a fost conceput ca un drept special aplicabil unor

anumitor activităţi şi persoane, iar conţinutul său îl formează raporturile
juridice patrimoniale care au caracter comercial (acte şi fapte de comerţ)
şi în subsidiar acele raporturi nepatrimoniale care interesează activitatea
comercială, în care comercianţii ca subiecte de drept privat, se găsesc unii
faţă de alţii pe poziţii de egalitate juridică.
Concepţia clasică despre dreptul comercial a consacrat două sisteme de
adoptare a legislaţiei comerciale care permit determinarea obiectului
dreptului comercial:

1. sistemul subiectiv, este sistemul potrivit căruia dreptul comercial

este considerat ca avînd drept obiect normele juridice la care sunt
supuşi comercianţii. Acest criteriu constă în a atribui prin lege
caracter de acte comerciale, acele acte care sunt săvărşite de
comercianţi cu titlu profesional. Din această perspectivă dreptul
comercial reprezintă un drept profesional, aplicîndu-se numai
persoanelor care au calitatea ce comerciant.
2. sistemul obiectiv, este sistemul prin care dreptul comercial este
considerat ca avînd drept obiect normele juridice aplicabile
comerţului, adică acelor fapte, operaţiuni şi acte calificate drept fapte
de comerţ, indiferent de persoana care le săvîrşeşte. Fapta de comerţ
este noţiunea primordială iar comerciantul este noţiunea secundară.

Dreptul comercial poate fi definit ca fiind  ansamblu de norme juridice de

drept privat   care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorîte din actele şi
operaţiunile considerate de lege ca fiind fapte de comerţ, precum şi
raporturilor juridice la care participa persoanele care au calitatea de
comerciant şi societăţile comerciale.
3. Evoluţia istorică a dreptului comercial

Istoria dreptului comercial este strîns legată de istoria comerţului şi,

implicit, a dezvoltării a însăşi societăţii omeneşti. Primele manifestări
ale schimbului au apărut odată cu naşterea ideii de proprietate, într-o
formă primitivă , respectiv pe bază de obiceiuri .

5
Forma primitivă a schimbului a fost trocul. Dar, creşterea nevoilor
oamenilor şi amplificarea relaţiilor dintre ei au evidenţiat necesitatea
adoptării unor forme de organizare (fireşte, primitive la început) prin care
se asigurau condiţii pentru ca oamenii să se poată întîlni într-un număr
mai mare, la anumite perioade şi în locuri determinate. Aşa au
apărut tîrgurile care au jucat un rol determinant în naşterea şi înflorirea
comerţului.
Istoricii atestă faptul că egiptenii au avut prima legislaţie
comercială, Codul lui Hammurapi, care cuprindea dispoziţii comerciale
referitoare la vînzare, depozit, împrumut, societate, etc. Ulterior  fenicienii
au preluat şi dezvoltat o serie de instituţii comerciale,cum ar fi mandatul
de plată, garanţia, obligaţia abstractă, depozitul ş.a. Grecii s-au ocupat
intens cu comerţul de-a lungul coastelor Mării Mediterane şi au fost cei
dintîi care au instituit  anumite reguli pentru activitatea comercianţilor,
denumite Legile lui Solon, din Atena (594 Î.Ch.) care reglementau
moneda, măsurile, greutăţile şi dobînda.
La romani, comerţul nu a prezentat o importanţă prea mare, deoarece ei
agoniseau bogăţia nu prin comerţ, ci prin agricultură şi mai ales prin
război şi anexiune. De aceea, pentru comerţ erau considerate ca fiind
suficiente regulile dreptului civil. Mai tîrziu, apar unele instituţii juridice
ale căror urme le regăsim consacrate în  instituţii ale dreptului comercial.
Astfel, unele acţiuni instituite de pretor (actio institutoria şi actio
exercitoria) constituie bazele exercitării comerţului prin reprezentanţi.
Apoi, în cadrul legilor civile erau cuprinse şi reguli speciale pentru
comercianţi, îndeosebi în materie maritimă (avarii, răspunderea
armatorului, împrumut etc.), şi în sfîrşit, prin unele instituţii se recunoaşte
din punct de vedere juridic uzul comercial (uzanţa comercială), precum şi
executarea forţată, întemeiată pe unele principii care, mai tîrziu, au fost
incluse în instituţia falimentului.
Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea dreptului statutar (cel realizat
prin statute) şi consuetudinar (cel realizat prin normele interne emise de
consuli) cu un drept scris (cel anterior fiind un drept cutumiar, bazat pe
obiceiuri).
Prima ţară care a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe
întreg teritoriul, a fost Franţa. Un prim act, care anunţa marile monumente
legislative franceze, îl constituie edictele lui Carol al IX-lea din 1536 prin
care au fost create (în Franţa) jurisdicţiile consulare, aplicabile numai
comercianţilor. Au urmat două ordonanţe emise de Ludovic al XlV-
lea: Ordonanţa asupra comerţului terestru din 1673 (prin care erau
consacrate anumite reguli aplicabile tuturor celor care fac comerţ,

6
indiferent de calitatea lor) şi Ordonanţa privind comerţul pe mare din
1681 (care cuprinde reguli specifice acestui gen de comerţ).
Un moment crucial în formarea dreptului comercial îl constituie
adoptarea, în 1807, a Codului comercial francez. Prin această
reglementare anumite acte şi operaţiuni au fost scoase din dreptul civil,
dîndu-li-se o reglementare nouă, corespunzătoare cerinţelor schimbului şi
circulaţiei mărfurilor.
Influenţa ideologiei revoluţiei franceze, ca şi cuceririle napoleoniene, au
facilitat preluarea Codului comercial francez de diferite ţări (Italia, Belgia,
Olanda, Spania, Brazilia, Egipt, Turcia etc.), care, cu adaptările de rigoare,
le-au transformat în legi comerciale proprii.
In Italia, Codul comercial francez a fost receptat în 1808. După realizarea
unităţii politice, în această ţară au existat preocupări pentru elaborarea
unui Cod comercial propriu. Astfel, prin valorificarea a tot ceea ce era nou
în doctrina franceză, belgiană şi germană, în 1882 a fost adoptat Codul
comercial italian care a fost folosit ca model şi pentru Codul nostru
comercial din 1887.
În Germania, Codul civil şi Codul comercial au fost adoptate în 1897 şi au
intrat în vigoare la 1900 (consacrîndu-se sistemul subiectiv, adică
reglementarea codului fiind aplicabilă numai persoanelor care au calitatea
de comerciant, nu tuturor celor care săvîrşesc acte de comerţ).
În Anglia şi Statele Unite ale Americii dreptul şi-a păstrat caracterul
cutumiar (common law), regulile sale aplicîndu-se deopotrivă
comercianţilor şi necomercianţilor. Totuşi în aceste state există însă legi
speciale privind societăţile comerciale, falimentul etc.
4. Autonomia dreptului comercial

Cu privire la autonomia dreptului comercial s-au manifestat două direcţii

doctrinare, concretizate în două teze, astfel:

1. Teza unităţii dreptului privat se întemeiază pe argumente deduse

din necesitatea protejării necomercianţilor cărora li s-ar aplica legea
comercială deşi aceasta ar fi adoptată în interesul unei categorii
profesionale – comercianţii.
2. Teza autonomiei dreptului comercial vine, la rândul ei cu
argumente care pun accentul pe necesitatea ca raportul juridic să fie
reglementat unitar, motiv pentru care legea comercială trebuie
aplicată şi unor raporturi dintre comercianţi şi necomercianţi. Se face

7
 sublinierea că numai raportul juridic este sub incidenţa legii
comerciale, nu şi statutul juridic al necomerciantului.

Principalul argument în favoarea tezei autonomiei dreptului comercial

trebuie dedus din specificitatea activităţii comerciale. Tranzacţiile
comerciale care se caracterizează printr-o mare frecvenţă şi rapiditate
reclamă, cum este şi firesc, reguli simple, lipsite de formalism care să-i
asigure comerciantului o mare libertate de mişcare, promptitudine şi
celeritate. Comerciantul, spre deosebire de necomerciant (care încheie
acte juridice destul de rar, deci dispune şi de timpul necesar pentru a-şi lua
măsurile de protecţie prevăzute de lege), încheie acte juridice destul de
frecvent, rapiditatea tranzacţiilor fiind pentru el o condiţie a succesului.
Autonomia dreptului comercial nu înseamnă nicidecum o izolare a sa în
cadrul sistemului nostru de drept. Dimpotrivă, dreptul comercial este
integrat şi se află în corelaţie cu alte ramuri ale dreptului, cum sunt dreptul
civil, dreptul procesual civil, dreptul comerţului internaţional (ramuri de
drept cu care dreptul comercial se află în foarte strânse relaţii).
5. Rolul uzanţelor comerciale în dreptul comercial

Uzanţa (obiceiul sau cutuma) reprezintă o regulă de conduită născută din

practica socială, folosită o vreme îndelungată, deci având o fiabilitate
verificată în practică şi care, în consecinţă, se aplică şi este respectată
întocmai ca o normă juridică obligatorie. Ele chiar dobândesc un caracter
formalizat atunci când sunt consacrate legislativ.
Uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de
legislaţie, este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade
îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile.
Uzanţele comerciale sunt nişte practici sau reguli de conduită, odată
convenite şi aplicate o perioadă de timp de un anumit număr nedefinit de
parteneri comerciali, care au fost expres sau tacit acceptate şi aplicate apoi
şi care, în funcţie de natura lor, pot prezenta sau nu caracter de izvor de
drept.
Uzanţele comerciale pot fi clasificate după aplicabilitatea lor în spaţiu şi
după sfera pe care o cuprind în:

1. generale (aplicabile pentru toate ramurile comerciale),

2. speciale (aplicabile numai într-o ramură a activităţii comerciale,
cum ar fi în comerţul cu cafea)
3. locale (aplicabile numai în anumite locuri sau porturi maritime).

8
După criteriul forţei juridice, uzanţele pot fi:

1. normative (numite şi legale sau de drept);

2. convenţionale (numite şi interpretative).

Uzanţele normative, pe lîngă particularităţile juridice ale uzanţelor, în

general, mai conţin un element de natură subiectivă (psihologică), care
constituie o condiţie specifică pentru ca ele să obţină un caracter de izvor
de drept.
6. Importanţa practicii judecătoreşti şi a doctrinei pentru dreptul
comercial

În ceea ce priveşte practica judiciară şi arbitrală sau doctrina juridică în

materie comercială, deşi constituie factori puternici de interpretare a legii
şi de progres al dreptului, nu constituie un izvor de drept în general, deci
nici al dreptului comercial, în particular.
Cu toate că este unanim acceptat că doctrina nu este izvor de drept,
aceasta este însă un instrument important de interpretare a legilor
comerciale, soluţiile acesteia fiind deseori preluate ulterior de către
legiuitor şi transpuse în acte normative.
Nici hotărârile judecătoreşti nu constituie izvor al dreptului comercial,
însă şi acestea, ca şi doctrina, constituie un mijloc important de
interpretare şi de verificare a eficienţei legii.
Jurisprudenţa şi doctrina sunt considerate ca izvoare indirecte ale
dreptului, întrucât ele nu acţionează direct asupra reglementării
raporturilor sociale, ci au o influenţă indirectă asupra acestora, prin
intermediul normelor cuprinse în actele normative care receptează
mesajele transmise de el.
Doctrina se constituie prin lucrările autorilor care explică şi comentează
regulile juridice, expun teoriile despre drept, precum şi despre aplicarea
practică a principiilor şi arată părerile lor cu privire la problemele juridice.
Doctrina juridică are un rol important: interpretează dreptul, realizează
sinteza dreptului, ajută pe legiuitor în elaborarea dreptului şi pe judecător
în aplicarea lui].
Totuşi doctrina are autoritate intelectuală, exercitându-şi argumentat şi
convingător influenţa asupra legiuitorului, prin propunerile de lege
ferenda, pe care le face ca urmare a unei analize critice a legislaţiei.

9
Aceste propuneri pot fi însuşite de legislativ şi transpuse în noile acte
normative.
Doctrina juridică exercită o influenţă considerabilă şi asupra judecătorilor
care, recurgând la autoritatea teoreticienilor în materie îşi fundamentează
motivarea soluţiilor. Doctrina îşi dovedeşte pe deplin utilitatea prin
formarea de jurişti chemaţi să aplice sau să interpreteze legea.
În anumite situaţii, legiuitorul este nevoit să ceară punctul de vedere al
unor specialişti, teoreticieni ai dreptului, înainte de adoptarea unor acte
normative. Un exemplu de dată recentă: Curtea onstituţională a României
a cerut punctul de vedere al unor profesionişti de la Facultatea de drept
din Bucureşti cu privire la o cauză dedusă Curţii spre soluţionare. În
general, practica legislativă, jurisdicţională, administrativă, ar fi de
neimaginat fără teoria juridică ce se materializează în cursuri universitare,
monografii, studii, recenzii, note critice asupra unor soluţii ale instanţelor
judecătoreşti

Aspecte privind coordonatele europene ale dreptului societatilor

comerciale
Temei juridic
Articolul 49, articolul 50 alineatul (1), articolul 50 alineatul (2) litera (g) și
articolul 54 al doilea paragraf din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene (TFUE).

Obiective
Un cadru eficace de guvernanță corporativă creează un mediu de afaceri
pozitiv pe piața internă la nivel european. Prin armonizarea dreptului
societăților comerciale se urmărește promovarea realizării libertății de
stabilire (titlul IV, capitolul 2 din TFUE), precum și punerea în aplicare a
dreptului fundamental prevăzut la articolul 16 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, libertatea de a desfășura o activitate
comercială, în limitele prevăzute la articolul 17 din Cartă (dreptul la
proprietate)

Articolul 49 al doilea paragraf din TFUE garantează dreptul de a iniția și

exercita activități independente, precum și dreptul de a constitui și
administra întreprinderi, în special societăți și firme

Scopul normelor UE în acest domeniu este de a permite înființarea

întreprinderilor oriunde în UE, profitând de libertatea de circulație a
persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor de a oferi protecție acționarilor
și altor părți care au un interes special în societăți, a crește

10
competitivitatea întreprinderilor și de a încuraja întreprinderile să întrețină
o cooperare transfrontalieră

Piața internă implică crearea de societăți la nivel european. În prezent, în

UE există aproximativ 24 de milioane de societăți, dintre care aproximativ
80 % sunt societăți cu răspundere limitată. Având în vedere că
aproximativ 98-99 % dintre societățile cu răspundere limitată sunt IMM-
uri, întreprinderile trebuie să poată acționa în întreaga Uniune în
conformitate cu un cadru juridic uniform.

Realizări
A. Un set minim de obligații comune

Deși nu există un drept european codificat al societăților comerciale

propriu-zis, armonizarea normelor naționale de drept al societăților a creat
standarde minime și include domenii cum ar fi protejarea intereselor și
drepturilor acționarilor, norme privind ofertele publice de cumpărare a
societăților pe acțiuni, comunicarea informațiilor privind sucursalele,
fuziunile și divizările, norme minime aplicabile societăților cu răspundere
limitată cu asociat unic, raportarea financiară și contabilitatea, acordarea
unui acces mai ușor și mai rapid la informații referitoare la societăți și
impunerea anumitor obligații de comunicare a informațiilor de către
societăți.

1. Înființarea unei societăți, capitalul și cerințele de comunicare a

informațiilor

Prima directivă a Consiliului (Directiva 68/151/CEE) datează din 1968 și

a fost modificată de multe ori [ultima dată de Directiva 2012/17/UE și de
Directiva (UE) 2017/1132]. Ea urmărește să faciliteze și să accelereze
accesul publicului la informațiile referitoare la societăți și se referă,
printre altele, la valabilitatea obligațiilor asumate de acestea și la nulitate.
Directiva se aplică tuturor societăților pe acțiuni și societăților cu
răspundere limitată. A doua directivă a Consiliului (Directiva 77/91/CEE
din 1976, înlocuită de Directiva 2017/1132/UE) se referă doar la
societățile pe acțiuni; constituirea acestor societăți necesită un capital
social minim (în prezent, 25 000 EUR), ceea ce reprezintă o garanție
pentru creditori și o compensație pentru responsabilitatea limitată a
membrilor. Se prevăd, de asemenea, norme privind menținerea și
modificarea capitalului și o cerință minimă de conținut al actelor
constitutive ale societăților pe acțiuni. A 12-a directivă privind dreptul
societăților comerciale (Directiva 2009/102/CE din 16 septembrie 2009)
stabilește un cadru pentru societățile comerciale cu răspundere limitată cu

11
asociat unic, în cadrul cărora toate acțiunile sunt deținute de un acționar
unic.

2. Societăți care desfășoară activități în mai multe țări

A 11-a directivă privind dreptul societăților comerciale (89/666/CEE,

modificată) instituie obligația de a comunica informații pentru filialele din
străinătate ale băncilor. Aceasta vizează societățile din UE care înființează
filiale într-un alt stat membru sau societățile din țări terțe care înființează
filiale în UE. Directiva 2014/86/UE a Consiliului din 8 iulie 2014 privind
regimul fiscal comun care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora
din diferite state membre introduce, pentru grupurile de societăți din state
membre diferite, norme fiscale neutre din punctul de vedere al
concurenței. Nu se aplică dubla impozitare dividendelor distribuite de
către o filială aflată într-un stat membru societății-mamă aflate într-un alt
stat membru (a se vedea, de asemenea, Directiva 2008/7/CE a Consiliului
din 12 februarie 2008 privind impozitarea indirectă a majorării de capital).

Directiva 2004/25/CE privind ofertele publice de cumpărare vizează

stabilirea unor orientări minime referitoare la desfășurarea cumpărărilor
de societăți care intră sub incidența dreptului unui stat membru. Aceasta
stabilește standarde minime pentru ofertele publice de cumpărare sau
pentru schimbarea conducerii societăților comerciale și urmărește
protejarea acționarilor minoritari, a angajaților și a altor părți interesate.
Directiva 2012/17/UE are drept obiect interconectarea registrelor centrale,
a registrelor comerțului și a registrelor societăților (registrele
întreprinderilor). Aceasta a modificat trei directive privind dreptul
societăților comerciale – Directiva 89/666/CEE, Directiva 2005/56/CE și
Directiva 2009/101/CE, toate fiind acum abrogate și înlocuite de
Directiva (UE) 2017/1132 din 14 iunie 2017. În plus, Regulamentul de
punere în aplicare (UE) 2015/884 al Comisiei stabilește specificațiile
tehnice și procedurile necesare pentru sistemul de interconectare a
registrelor întreprinderilor.

3. Restructurarea societăților (fuziuni naționale și divizări, transferuri ale

sediului)

Acționarii și terții beneficiază de aceleași garanții cu ocazia

restructurărilor societăților (fuziuni și divizări). Directiva 2011/35/CE a
Parlamentului European și a Consiliului (de abrogare a celei de-a treia
directive a Consiliului – Directiva 78/855/CEE) privind fuziunile
societăților comerciale pe acțiuni prevede dispoziții de protecție a
acționarilor, creditorilor și angajaților. A șasea directivă a Consiliului

12
(Directiva 82/891/CEE) privind divizarea societăților comerciale pe
acțiuni (modificată prin Directiva 2007/63/CE cu privire la cerința
întocmirii unui raport de expertiză independentă în cazul fuziunii sau al
divizării unor societăți comerciale pe acțiuni și prin
Directiva 2009/109/CE în vederea simplificării obligațiilor de raportare și
de întocmire a documentației necesare) este acum codificată
prin Directiva (UE) 2017/1132[2]. Posibilitatea de a-și desfășura
activitatea dincolo de frontierele naționale face parte din ciclul de viață
natural al unei societăți. Aceasta include efectuarea unei fuziuni, divizări
sau transformări transfrontaliere, ceea ce ar putea însemna șansa de a
supraviețui și de a se dezvolta, de exemplu, prin exploatarea unor noi
oportunități de afaceri în alte state membre sau prin adaptarea la condițiile
în schimbare de pe piață. În aprilie 2019, Parlamentul European a adoptat
amendamente la propunerea Comisiei de modificare a Directivei (UE)
2017/1132 în ceea ce privește transformările, fuziunile și divizările
transfrontaliere, care prevedeau norme suplimentare privind fuziunile
transfrontaliere ale societăților comerciale pe acțiuni stabilite într-un stat
membru al UE și au oferit simplificări suplimentare pentru toate cele trei
operațiuni[3]. În plus, în ceea ce privește operațiunile respective, textul
convenit prevede norme similare privind drepturile de participare a
angajaților și urmărește să garanteze că ei sunt informați în mod
corespunzător și consultați cu privire la efectele previzibile ale acestor
operațiuni. Drepturile acționarilor minoritari și ale acționarilor fără drept
de vot vor fi mai bine protejate, în timp ce creditorii societăților în cauză
vor beneficia de garanții mai clare și mai fiabile.

A 10-a directivă privind dreptul societăților comerciale,

Directiva 2005/56/CE privind fuziunile transfrontaliere ale societăților
comerciale pe acțiuni are drept obiectiv facilitarea fuziunilor
transfrontaliere dintre societățile de capital. Transferul sediului social al
unei societăți pe acțiuni dintr-un stat membru în altul, precum și fuziunea
sau divizarea acesteia sunt aspecte inerente ale libertății de stabilire
garantate de articolele 49 și 54 din TFUE (hotărârea Curții de Justiție a
UE în cauza Cartesio[4]). Cu toate acestea, principiul libertății de stabilire
nu permite unei societăți să se transfere din statul membru de origine într-
un alt stat membru și să își păstreze totodată capacitatea sa juridică. Prin
urmare, Parlamentul a solicitat în repetate rânduri elaborarea unei
propuneri privind transferul transfrontalier al sediului social („A 14-a
directivă privind dreptul societăților comerciale”). Problema transferului
transfrontalier al sediului social nu a fost încă soluționată. În cauza C-
106/16 Polbud, Curtea de Justiție, în răspunsul la o întrebare preliminară,
aduce mai multe precizări cu privire la conceptul de „libertate de
stabilire”, afirmând că aceasta se aplică și în cazul transferului sediului

13
social al unei societăți constituite în conformitate cu dreptul unui stat
membru pe teritoriul unui alt stat membru, în scopul transformării într-o
societate care intră sub incidența dreptului acestuia din urmă.

4. Garanțiile privind situația financiară a societăților

Pentru ca informațiile furnizate prin intermediul documentelor contabile

să fie echivalente în toate statele membre, A patra directivă, A șaptea
directivă și A opta directivă (Directiva 78/660/CEE,
Directiva 83/349/CEE și Directiva 84/253/CEE) au fost înlocuite de
Directiva 2006/43/CE și de Directiva E2013/34/U[5], care prevăd ca
documentele contabile ale unei societăți (conturile anuale, conturile
consolidate și acordul persoanelor însărcinate cu auditul legal al acestor
conturi) să ofere o viziune corectă și fidelă asupra activelor, pasivelor,
situației financiare și profitului sau pierderilor societății.
Directiva 2006/43/CE urmărește să îmbunătățească fiabilitatea situațiilor
financiare ale societăților prin stabilirea unor cerințe minime aplicabile
auditului legal al conturilor anuale și al conturilor consolidate.
Directiva 2013/34/UE a introdus, de asemenea, obligația societăților
cotate la bursă în UE de a furniza o declarație privind guvernanța
corporativă în raportul lor anual. Regulamentul (CE) nr. 1606/2002
privind aplicarea standardelor internaționale de contabilitate armonizează
informațiile financiare ale societăților cotate la bursă, pentru a garanta
protecția investitorilor. Directiva 2009/49/CE simplifică cerințele de
raportare financiară pentru microîntreprinderi, în vederea consolidării
competitivității acestora și a eliberării potențialului lor de
creștere. Regulamentul (UE) 2015/848 din 20 mai 2015 privind
procedurile de insolvență (întemeiat pe articolul 81 din TFUE privind
cooperarea judiciară în materie civilă) contribuie la soluționarea
conflictelor de jurisdicție și a conflictelor de legi și asigură recunoașterea
hotărârilor pe întreg teritoriul UE. Regulamentul nu armonizează
drepturile materiale ale insolvenței din statele membre, ci, mai degrabă,
stabilește norme comune privind instanța competentă să deschidă
procedura de insolvență, dreptul aplicabil și recunoașterea hotărârilor
judecătorești. Obiectivul său principal este de a evita transferul activelor
sau al procedurilor judiciare dintr-un stat membru în altul. În martie 2019,
Parlamentul și Consiliul au ajuns la un acord cu privire la propunerea
Comisiei de directivă privind cadrele de restructurare preventivă[6] (sau
„a doua șansă pentru antreprenori” ).Această directivă va încerca să
sporească eficiența procedurilor de restructurare, de insolvență și de
remitere de datorie și să abordeze preocupările exprimate de un număr
mare de investitori cu privire la normele în materie de insolvență și riscul

14
unor proceduri de insolvență îndelungate sau complexe în străinătate, pe
care le evocă ca principal motiv pentru a nu investi în afara țării lor.

5. Exercitarea transfrontalieră a drepturilor acționarilor

Directiva 2007/36/CE (modificată prin Directiva 2014/59/EU și

prin Directiva (UE) 2017/828) privind exercitarea anumitor drepturi ale
acționarilor în cadrul societăților comerciale cotate la bursă înlătură
principalele obstacole din calea votului transfrontalier în cadrul
societăților cotate la bursă care își au sediul social într-un stat membru,
prin introducerea unor cerințe speciale pentru anumite drepturi ale
acționarilor în cadrul adunării generale. De asemenea, Directiva prevede
anumite drepturi pentru acționarii societăților cotate la bursă, inclusiv
accesul în timp util la informațiile relevante privind adunările generale și
simplificarea votului prin procură. Directiva (UE) 2017/828 încurajează
implicarea acționarilor și introduce cerințe specifice în ceea ce privește
identificarea acționarilor, transmiterea de informații, facilitarea exercitării
drepturilor acționarilor, transparența investitorilor instituționali, a
administratorilor de active și a consilierilor de vot, remunerația
conducătorilor și tranzacțiile cu părți afiliate.

B. Entități juridice din UE

Entitățile juridice europene se aplică pe întreg teritoriul UE și coexistă cu

entitățile naționale.

1. Societatea europeană (SE)

După o lungă perioadă în care nu au existat progrese în privința acestui

dosar (negocierile au durat 30 de ani), Consiliul a adoptat cele două
instrumente legislative necesare pentru înființarea unei societăți europene,
și anume Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 privind statutul societății
europene (SE) și Directiva 2001/86/CE de completare a statutului
societății europene în ceea ce privește implicarea lucrătorilor. El permite
ca o societate să se constituie pe teritoriul Uniunii sub forma unei societăți
pe acțiuni, care poartă denumirea latină de „Societas Europaea” (SE).
Societățile din cel puțin două state membre care doresc să se constituie ca
SE au la dispoziție mai multe opțiuni: fuziunea, înființarea unui holding,
crearea unei filiale sau transformarea în SE. SE trebuie să aibă forma unei
societăți de capital. Pentru ca aceste societăți să aibă o dimensiune
rezonabilă, li se impune un capital minim de 120 000 EUR.

15
Directiva 2001/86/CE urmărește să garanteze că, prin constituirea unei
SE, nu se ajunge la dispariția sau destabilizarea practicilor de implicare a
lucrătorilor existente în societățile care participă la constituirea acelei SE.

2. Societatea cooperativă europeană (SCE)

Regulamentul (CE) nr. 1435/2003 privind statutul societății cooperative

europene (SCE) stabilește un adevărat statut juridic unic al SCE. Acesta
permite înființarea a unei societăți cooperative de către persoanele care
locuiesc în state membre diferite sau de către entități juridice constituite în
temeiul legislațiilor din state membre diferite. Înzestrate cu un capital
minim de 30 000 EUR, aceste noi SCE își pot exercita activitatea oriunde
în cadrul pieței unice, având personalitate juridică, set de norme și
structură unice.

Directiva 2003/72/CE completează acest statut în special în ceea ce

privește implicarea lucrătorilor în cadrul SCE, pentru a garanta că, prin
constituirea unei SCE, nu se ajunge la dispariția sau la destabilizarea
practicilor de implicare a lucrătorilor existente în cadrul entităților care
participă la constituirea acelei SCE.

3. Grupul European de Interes Economic (GEIE)

Regulamentul (CEE) nr 2137/85 al Consiliului stabilește un statut pentru

Grupurile Europene de Interes Economic (GEIE). GEIE, care dispune de
capacitate juridică, oferă societăților dintr-un stat membru posibilitatea de
a coopera în cadrul unei societăți mixte (de exemplu, de a facilita sau
dezvolta activitățile economice ale membrilor săi, fără a obține însă profit
pentru el însuși) cu societăți sau persoane fizice din alte state membre,
profiturile fiind repartizate între membri. GEIE nu poate face un apel la
subscripție publică.

4. Societatea comercială cu răspundere limitată cu asociat unic

La 10 aprilie 2014, Comisia a prezentat o propunere (COM(2014)0212)

de Directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind societățile
comerciale cu răspundere limitată cu asociat unic (Societas Unius
Personae). Obiectivul acestei propuneri a fost de a facilita înființarea
transfrontalieră a unei astfel de societăți cu acționar unic în UE, între
statele membre.

Rolul Parlamentului European

Parlamentul a reușit întotdeauna să modifice legislația, printre altele
pentru a apăra participarea lucrătorilor în cadrul societăților sau pentru a

16
determina progrese în direcția creării a diferite forme de societăți
europene, în vederea facilitării activităților transfrontaliere ale
întreprinderilor. În februarie 2007, Parlamentul a solicitat Comisiei să
prezinte o propunere privind o societate privată europeană adaptată
nevoilor IMM-urilor și să pregătească o revizuire a statutului societății
europene, astfel încât să fie simplificate dispozițiile privind constituirea
acestui tip de întreprinderi. În urma retragerii celor două propuneri de
regulament privind asociația și, respectiv, societatea mutuală europeană,
Parlamentul a invitat Comisia să relanseze aceste proiecte. El a făcut apel,
de asemenea, la instituirea unui cadru juridic corespunzător pentru
fundații și asociații. La 8 februarie 2012, Comisia a prezentat o propunere
de Regulament al Consiliului privind statutul unei fundații europene,
„Fundatio Europaea” (FE), care urmărea să simplifice activitatea acestor
organizații înspre bine public, în întreaga UE.

În Rezoluția sa din 14 iunie 2012 referitoare la viitorul dreptului european

al societăților comerciale, Parlamentul consideră că formele de societăți
ale Uniunii, care vin în completarea formelor existente în temeiul
legislației naționale, au un potențial considerabil și ar trebui dezvoltate și
promovate în continuare. Pentru a aborda problemele specifice ale IMM-
urilor, Parlamentul a îndemnat Comisia să depună în continuare eforturi
pentru a adopta statutul societății private europene (SPE). Ca răspuns la
Comunicarea Comisiei privind acest subiect, Parlamentul a adoptat
în februarie 2013 o rezoluție referitoare la o nouă strategie a UE privind
responsabilitatea socială a întreprinderilor. Rezoluția Parlamentului
European din 14 martie 2013 referitoare la statutul societăților mutuale
europene cuprinde recomandări adresate Comisiei privind un astfel de
statut. În sfârșit, Parlamentul European a solicitat, în numeroase rânduri,
să se adopte o directivă privind transferul transfrontalier al sediului social,
prin intermediul mai multor rezoluții și întrebări cu solicitare de răspuns
oral în care și-a exprimat regretul pentru actuala absență a unor norme
comune, care afectează mobilitatea întreprinderilor și, implicit, libertatea
de stabilire[7]. La 25 aprilie 2018, Comisia a propus, în cele din urmă, noi
norme în materie de drept al societăților comerciale pentru a facilita
transformările, fuziunile și divizările societăților comerciale în cadrul
pieței unice [modificând Directiva (UE) 2017/1132 în ceea ce privește
transformările, fuziunile și divizările transfrontaliere][8]. Propunerea a
fost adoptată de Parlament la 18 aprilie 2019, iar Directiva este în curs de
publicare.

În aprilie 2014, Comisia a prezentat o propunere de directivă privind

societățile comerciale cu răspundere limitată cu asociat unic, pentru a

17
facilita constituirea companiilor cu acționar unic pe întreg teritoriul UE (la
7 martie 2015, Comisia a retras această propunere).

În Rezoluția Parlamentului din 13 iunie 2017 referitoare la fuziunile și

divizările transfrontaliere, s-a atras atenția asupra drepturilor acționarilor
minoritari și a normelor privind protecția creditorilor, precum și asupra
procedurilor lungi și complexe necesare pentru a efectua o divizare
transfrontalieră.

Parlamentul a primit mai multe petiții legate de digitalizarea dreptului UE

al societăților comerciale și de operațiunile transfrontaliere. Comisia
pentru petiții solicită de obicei Comisiei Europene să furnizeze informații
pe această temă sau să formuleze o opinie cu privire la problemele ridicate
de petiționari (4.1.5).

În mai 2017, Parlamentul European a adoptat o rezoluție referitoare

la Planul de acțiune al UE privind guvernarea electronică prin care a
invitat Comisia să analizeze noile posibilități de a promova soluțiile
digitale pentru îndeplinirea formalităților pe tot parcursul ciclului de viață
al unei societăți și a subliniat importanța de a interconecta registrele
comerțului[9].

În aprilie 2019, Parlamentul a adoptat propunerea Comisiei de modificare

a Directivei (UE) 2017/1132 în ceea ce privește utilizarea instrumentelor
și a proceselor digitale în contextul dreptului societăților comerciale, care
este menită să faciliteze înființarea de întreprinderi prin mijloace
electronice și să promoveze operațiunile online pe parcursul ciclurilor de
viață ale societăților. Conform cifrelor furnizate de Comisie, în prezent
numai 17 state membre oferă un set complet de proceduri de înregistrare
online pentru întreprinderi, deși înregistrarea online este, în medie, de
două ori mai rapidă și poate fi de până la trei ori mai ieftină decât
formatele tradiționale pe suport de hârtie.

CAPITOLUL 2 IZVOARELE DREPTULUI SOCIETATILOR

COMERCIALE

Acestea sunt si izvoarele dreptului comercial, principalele izvoare ale

dreptului comercial sunt: 
-Constituţia României,
-legile comerciale speciale,

18
-uzanţele comerciale,
-Codul civil,
-legile civile speciale.

Constituţia este de mare însemnătate pentru dreptul comercial, ca de altfel

pentru orice ramură de drept. O reglementare importantă a constituţiei
pentru dreptul comercial o constituie norma cuprinsă în art. 135, potrivit
căreia „economia României este o economie de piaţă, bazată pe libera
iniţiativă şi concurenţă" .
Statul trebuie să asigure „libertatea comerţului, protecţia concurenţei
loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de
producţie”.

De asemenea, potrivit Constituţiei, proprietatea privată este garantată şi

ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular (art. 44).
Codul comercial a fost un izvor important al dreptului comercial,
deoarece cuprindea norme privind faptele de comerţ, comercianţii,
obligaţiile comerciale, exercitarea acţiunilor comerciale etc. Codul
comercial îşi păstrează aplicabilitatea pentru situaţiile şi actele juridice
perfectate sub imperiul acestei reglementări.
Soluţia este impusă de prevederile art. 6 noul cod civil coroborate cu cele
ale art. 3 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora legea civilă nu are putere
retroactivă, iar actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite
sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera
alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data
încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
Prin urmare, Codul comercial va dăinui cât timp vor exista raporturile
juridice, actele şi faptele comerciale încheiate sub imperiul acestei
reglementări.
Legile comerciale speciale constituie, de asemenea, izvoare ale dreptului
comercial şi reglementează diferite instituţii sau segmente din materia
dreptului comercial.
Din această categorie de izvoare menţionăm:
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale;
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului;
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale;
Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin;
Legea nr. 59/1954 asupra cecului; 
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Dintre ordonanţele Guvernului amintim:
O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor;
O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing,
O.G. nr. 52/1997 privind operaţiunile de franciză.

19
Codul civil şi legile civile speciale sunt izvoare ale dreptului comercial în
măsura în care nu există reglementări în legislaţia comercială specială.

De pildă, dacă Legea nr. 31/1990 nu reglementează un aspect anume, se

va recurge la regulile generale ale Noului Cod, referitoare la persoana
juridică şi la societatea civilă.
Desigur că nu toate reglementările civile se găsesc în Codul civil; de aceea
se înţelege că unde nu prevede nici Codul civil şi nu există uzanţe
comerciale, se vor aplica normele civile consacrate în legislaţia civilă.
în consecinţă, Codul civil şi legile civile speciale constituie izvoare
subsidiare ale dreptului comercial, deoarece raporturile comerciale vor fi
cârmuite de legile comerciale speciale şi uzanţele existente în materie şi,
numai în cazul în care acestea nu prevăd sau nu există, îşi vor găsi
incidenţă reglementările civile.

Uzanţele comerciale constituie un important izvor al dreptului comercial

odată cu aplicarea noului Cod civil. Aceasta întrucât Codul civil consacră
un nou regim juridic uzanţelor, în comparaţie cu vechile reglementări.
Regimul juridic al uzanţelor, ca de altfel şi al celorlalte izvoare ale
dreptului civil şi dreptului comercial, este consacrat în art. 1 noul Cod
Civil în conformitate cu textul de lege menţionat, sunt izvoare ale
dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului. Noul
Cod civil statuează o ierarhie între izvoarele raporturilor juridice de drept
privat: potrivit art. 1 alin. (2) noul Cod Civil, în cazurile neprevăzute de
lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare
la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile
generale ale dreptului.

Având în vedere dispoziţiile noului Cod civil, înseamnă că pentru

raporturile comerciale se aplică cu prioritate legea care le reglementează,
iar unde nu există reglementări legale exprese îşi vor găsi incidenţă
uzanţele comerciale. Aşadar, în lipsa reglementărilor comerciale exprese,
între normele legale relative la situaţii speciale şi principiile generale ale
dreptului, Noul Cod preferă uzanţele comerciale. Se observă astfel o
schimbare fundamentală a opticii legiuitorului în materia izvoarelor
dreptului privat, în sensul că, înainte de aplicarea noului Cod civil,
uzanţele nu erau recunoscute ca izvoare de drept, iar în noua reglementare
aplicabilitatea lor are caracter subsidiar, se aplică pentru toate situaţiile în
care nu există reglementări exprese. Cu alte cuvinte, uzanţele comerciale
îşi vor găsi incidenţă înaintea normelor care reglementează situaţii
asemănătoare şi a principiilor generale ale dreptului

20
 CAPITOLUL 3

SOCIETĂŢILE COMERCIALE

În art.7 al Codului comercial nu se dădea o definiţie a comercianţilor, ci

se specifica doar cine are calitatea de comerciant, arătându-se în acest
sens că “sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având comerţu ca
profesiune obişnuită, şi societăţile comeciale”.
Actualul Cod civil contine prevederi generale privin societatile
comerciale, art.1881-1948.
Avându-se în vedere dispoziţiile legale citate, în mod generic
comerciantul poate fi definit ca orice persoană – fizică sau juridică – care
desfăşoară activitate comercială, adică săvârşeşte fapte de comerţ cu
caracter profesional.
Comercianţii de împart în două mari categorii: comercianţii persoane
fizice şi societăţile comerciale, acestea fiind principalele, dar nu singurele
categorii de comercianţi (spre exemplu, au calitatea de comercianţi şi
regiile autonome).
Societatea comercială poate fi definită ca fiind o grupare de persoane
beneficiind de personalitatea juridică, constituită pe baza unui contract de
societate, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri
pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării de profit şi
împărţirii acestuia.
În ţara noastră, dreptul comun (reglementarea de bază) în materia
societăţilor comerciale este Legea nr.31/1990 republicată şi modificată,
act normativ care cuprinde atât dispoziţii generale, aplicabile oricărei
societăţi comerciale, cât şi reguli speciale privind fiecare formă juridică
de societate comercială în parte. Cadrul juridic în care societăţile
comerciale funcţionează este bineînţeles completat prin numeroase
reglementări legale speciale, dar şi prin dispoziţiile vechiul Cod
comercial, Codului civil, Codului muncii, legislaţiei fiscale etc.

3.1. CLASIFICAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

În cuprinsul art.2 din Legea nr.31/1990 republicată sunt prevăzute

următoarele forme de societăţi comerciale:
- societatea în nume colectiv (S.N.C.);

21
 - societatea în comandită simplă (S.C.S.);
- societatea pe acţiuni (S.A.);
- societatea în comandită pe acţiuni (S.C.A.); - societatea cu
răspundere limitată (S.R.L.).
În practică, marea majoritate a societăţilor comerciale sunt
constituite ca societăţi cu răspundere limitată şi societăţi pe acţiuni.
Persoanele interesate pot să înfiinţeze oricare din societăţile
menţionate, nefiind însă permise formele hibride, adică cele care ar putea
rezulta prin combinarea unor elemente specifice tipurilor de societăţi la
care am făcut referire.
Societăţile comerciale se pot clasifica după mai multe criterii, cele
mai des utilizate fiind următoarele:
1. După numărul persoanelor participante la constituirea societăţii
acestea pot fi:
- societăţi unipersonale;
- societăţile pluripersonale.
Singura societate unipersonală este societatea cu răspundere limtată, care
se poate constitui prin voinţa unei singure persoane. Art.14 din Legea
nr.31/1990 republicată stabileşte însă că o persoană fizică sau juridică nu
poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată
şi deasemenea că o societate cu răspundere limitată nu poate avea ca
asociat unic o altă societate cu răspundere limitată constituită dintr-o
singură persoană.
Desigur, societatea cu răspundere limitată se poate înfiinţa şi la iniţiativa
a doi sau mai mulţi asociaţi. Toate celelalte forme juridice de societăţi
comerciale se pot constitui doar cu cel puţin doi asociaţi.
2. După prevalenţa elementului personal ori al celui material societăţile
comerciale sunt:
- societăţi de persoane; - societăţi de capitaluri.
În cadrul societăţilor de persoane prevalează elementul personal. Ele se
constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza cunoaşterii şi
încrederii reciproce, a calităţilor personale ale asociaţilor. Prototipul
societăţilor de persoane este societatea în nume colectiv, dar face parte
din această categorie şi societatea în comandită simplă.
Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi,
impus de nevoile capitalului social, fără să prezinte interes calităţile
personale ale asociaţilor ci doar cota de capital investită de aceştia.
Prototipul societăţilor de capitaluri este societatea pe acţiuni, încadrându-
se în această categorie şi societatea în comandită pe acţiuni.

22
 Din cele arătate rezultă că societatea cu răspundere limitată nu se
încadrează în nici una din cele două categorii, ea constituind o formă
intermediară (împrumută unele caractere de la societăţile d persoane, dar
şi unele caractere de la societăţile de capitaluri). 3. După întinderea
răspunderii asociaţilor pentru obligaţiile sociale avem:
- societăţi în cadrul cărora asociaţii răspund nelimitat şi solidar
pentru obligaţiile sociale (societatea în nume colectiv);
- societăţi în cadrul cărora asociaţii răspund pentru datoriile sociale
numai până la limita capitalului social subscris (societatea pe acţiuni şi
societatea cu răspundere limitată).
În cazul societăţilor în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni există
2 categorii de asociaţi:
- asociaţii comanditaţi care răspund nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile sociale şi
- asociaţii comanditari care răspund numai până la limita capitalului
social subscris.
4. După modul de structurare a capitalului social există:
- societăţi în cadrul cărora capitalul social se divide în părţi de interes
(S.N.C., S.C.S. şi S.R.L, cu menţiunea că la S.R.L. părţile de interes
poartă denumirea de părţi sociale);
- societăţi în care cpitalul social se divide în acţiuni (S.A. şi S.C.A).

3.2. ACTUL CONSTITUTIV AL SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

3.2.1. Conţinutul actului constitutiv al societăţilor comerciale

Potrivit art.5 din Legea nr.31/1990 republicată S.N.C. şi S.C.S. se

constituie prin contract de societate iar S.A., S.C.A. şi S.R.L. prin
contract de societate şi statut. La S.R.L.-ul cu asociat unic, se întocmeşte
numai statutul. În cuprinsul legii, denumirea de act constitutiv
desemnează atât înscrisul unic (contract de societate + statut), cât şi
contractul de societate şi/sau statutul societăţii.
În esenţă, actul constitutiv al S.N.C., S.C.S. şi S.R.L. cuprinde menţiunile
prevăzute de art.7 din Legea nr.31/1990, menţiuni între care putem
aminti:
a) datele de identificare ale asociaţilor persoane fizice sau persoane
juridice (nume şi prenume, CNP, locul şi data naşterii, domiciliul,
catăţenia asociaţilor persoane fizice şi respectiv denumirea, sediul,
naţionalitatea, numărul de înregistrare în Registrul comerţului şi codul
unic de înregistrare potrivit legii naţionale a persoanei juridice);

23
b)forma juridică, denumirea şi sediul social;
c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a
activităţii principale;
d)capitalul social şi tipul acestuia, cu menţionarea aportului fiecărui
asociat, dacă este cazul valoarea aportului în natură şi modul evaluării
acestuia;
e) persoanele (asociaţi sau neasociaţi) care administrează şi reprezintă
societatea, datele lor de identificare, puterile ce le-au fost conferite şi
dacă urmează să le exercite împreună sau separat;
f) partea fiecărui asociat la baneficii şi pierderi;
g)durata societăţii;
h)sediile secundare – atunci când acestea de înfiinţează odată cu
societatea – sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară;
i) modul de dizolvare şi lichidare al societăţii.
În ceea ce priveşte S.A. şi S.C.A., actul constitutiv al acestora cuprinde
menţiunile din art.8 al Legii nr.31/1990, în plus faţă de cele anterior
arătate precizându-se date despre acţiuni, consiliul de administraţie sau
supraveghere, administratori şi directori, cenzori sau auditori financiari,
avantaje rezervate fondatorilor etc.

3.2.2. Caracterele specifice ale actului constitutiv al societăţilor

comerciale

Actul constitutiv al societăţilor comerciale prezintă următoarele

caractere specifice:
a) Aportul asociaţilor la constituirea capitalului social
Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă
fiecare asociat de a aduce în societate o anumită valoare patrimonială, un
anumit bun.
Aportul ca capitalul social se poate materializa în numerar, în bunuri sau
în creanţe. Aporturile în numerar (în bani) sunt obligatorii la toate
formele de societate comercială.
Aporturile în natură (în bunuri) sunt admise la toate formele de societate
şi se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea
efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare.
Aporturile în creanţe nu sunt admise la societăţile pe acţiuni care se
constituie prin subscripţie publică şi nici la societăţile în comandită pe
acţiuni sau la societăţile cu răspundere limitată.
În ceea ce priveşte aporturile în muncă, legea prevede că asociaţii în
S.N.C. şi asociaţii comanditaţi din cadrul societăţilor în comandită se pot

24
obliga la prestaţii în muncă cu titlu de aport social, însă aceste prestaţii nu
pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social. În
schimbul acestui aport asociaţii au dreptul să participe, potrivit actului
constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi activului social, rămânând
totodată obligaţi să participe la pierderi.
În cuprinsul reglementărilor legale se face distincţie între aportul subscris
şi cel vărsat. Astfel, aportul subscris reprezintă acea obligaţie pe care şi-o
asumă asociaţii de a aduce anumite aporturi în cadrul societăţii, în timp ce
aportul vărsat este cel predat efectiv.
La S.N.C. şi S.C.S. legea nu prevede o limită minimă a capitalului social,
acesta trebuind totuşi să fie suficient pentru începerea activităţii
comerciale. La S.R.L. capitalul social nu poate fi mai mic de 200 lei şi se
divide în părţi sociale egale care nu pot fi mai mici de 10 lei. Cu privire la
capitalul social mai facem menţiunea că, potrivit dispoziţiile legale, în
cazul celor trei forme juridice de societăţi comerciale anterior menţionate
(S.N.C., S.C.S. şi S.R.L.) există obligaţia de a se vărsa integral capitalul
social subscris la momentul constituirii acestora.
La S.A. şi S.C.A. capitalul social nu poate fi mai mic de 90.000 lei.
Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a
capitalului social astfel încât cuantumul stabilit să reprezinte echivalentul
în lei al sumei de 25.000 euro. Desigur, există posibilitatea ca, prin
reglementări speciale, să se prevadă că pentru anumite categorii de
societăţi comerciale nivelul capitalului social minim este superior sumei
arătată în Legea nr.31/1990 (spre exemplu, societăţile bancare, de
asigurări, de valori mobiliare etc.).
b)Exercitarea în comun a unor activităţi comerciale (affectio societatis)
Elementul psihologic, adică voinţa asociaţilor de a efectua în comun
acte de comerţ (affectio societatis) este motorul oricărei societăţi
comerciale.
Affectio societatis presupune intenţia voluntară de colaborare a
asociaţilor, intenţia de a lucra împreună, suportând toate riscurile
activităţii comerciale. Participarea la activitatea societăţii trebuie să fie
reală şi interesată, însă ea poate fi diferită în funcţie de forma juridică a
societăţii (în mod evident, affectio societatis va fi mai pronunţat în cazul
societăţilor de persoane).
c) Participarea asociaţilor la beneficii şi pierderi
Asociaţii participă la beneficii şi pierderi potrivit proporţiei înscrisă în
actul constitutiv. Participarea la beneficii şi pierderi se poate face deci şi
după o proporţie diferită decât aceea în care fiecare asociat a participat la
constituirea capitalului social. Doar în situaţia în care asociaţii nu

25
stabilesc contrariul participarea la beneficii şi pierderi se va realiza
proporţional cu contribuţia lor la constituirea capitalului social.
Deşi criteriile de împărţire a beneficiilor şi pierderilor sunt lăsate de lege
pe seama consensului asociaţilor, sunt interzise aşa-numitele “clauze
leonine”, adică acele clauze prin care s-ar stipula că unii asociaţi nu
participă la pierderi sau că numai anumiţi asociaţi participă la beneficii.

3.2.3. Condiţiile de fond şi de formă ale actului constitutiv

În ceea ce priveşte condiţiile de fond cerute pentru validitatea actului

constitutiv al societăţilor comerciale, cestea sunt cele prevăzute de art.948
Cod civil pentru valabilitatea oricărui contract, şi anume: capacitatea de a
contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect
determinat şi o cauză licită. a) Capacitatea de a contracta
Din dispoziţiile art.1 din Legea nr.31/1990 republicată rezultă că pot
avea calitatea de asociaţi într-o societate comercială atât persoanele
fizice, cât şi persoanele juridice, române sau străine.
Asociaţii persoane fizice trebuie să posede capacitate de exerciţiu.
Capacitatea de exerciţiu este deplină în cazul persoanelor majore nepuse
sub interdcţie şi este restrânsă în cazul minorului între 14 şi 18 ani, actele
juridice ale acestuia trebuind să fie încuviinţate de reprezentantul său
legal. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu va putea participa la
constituirea unei societăţi comerciale care i-ar atrage răspunderea
nelimitată, cu excepţia situaţiei în care a dobândit această calitate prin
moştenire.
De asemenea, în concepţia Legii nr.31/1990 nu pot încheia contractul de
societate persoanele care au fost condamnate pentru săvârşirea
infracţiunilor de gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals,
înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită,
precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de Legea nr.31/1990, Legea
nr.85/2006 privind procedura insolvenţei şi Legea nr.656/2002 privind
prevenirea şi combaterea spălării banilor.
Numărul asociaţilor care pot constitui o societate comercială nu e, de
regulă, limitat, cu unele excepţii. Potrivit art.4 din Legea nr.31/1990
“societatea comercială va avea cel puţin 2 asociaţi, în afară de cazul în
care legea prevede altfel”. După cum am mai arătat, S.R.L. poate fi
unipersonală, dar dacă este pluripersonală numărul asociaţilor nu poate fi
mai mare de 50.
b)Consimţământul
Consimţământul exprimat de persoanele care se asociază în vederea
constituirii unei societăţi comerciale trebuie să aibă o natură specifică: să

26
fie animat de intenţia de a desfăşura în comun o activitate comercială
(affectio societatis). El trebuie să nu fie afectat de eventuale vicii de
consimţământ.
c) Obiectul
În sensul limbajului curent al societăţilor comerciale, noţiunea de obiect
al contractului de societate desemnează activitatea societăţii sau, altfel
spus, faptele de comerţ pe care le va săvârşi respectiva societate.
Obiectul societăţii trebuie deci să fie comercial – să privească săvârşirea
de fapte de comerţ – şi trebuie indicat în cuprinsul actului constitutiv.
Asociaţii sunt liberi să stabilească activităţile ce vor fi desfăşurate, însă
obiectul de activitate este necesar să fie determinat, licit şi moral. De
asemenea, societatea nu poate avea ca obiect activităţi care fac parte din
categoria celor interzise societăţilor comerciale sau, mai larg, iniţiativei
private.
d)Cauza
Dacă, în general, cauza ca şi condiţie de validitate a contractelor
reprezintă scopul în vederea căruia se încheie actul juridic, în contractul
de societate cauza va fi participarea fiecărui asociat la rezultatele
activităţii comerciale desfăşurate în comun, adică împărţirea beneficiilor.
În privinţa condiţiilor de formă ale actului constitutiv, potrivit art.5(6)
din Legea nr.31/1990 republicată acesta se încheie sub semnătură privată,
fiind semnat de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de
fondatori.
Prin excepţie, încheierea actului constitutiv în formă autentică este
obligatorie atunci când:
- printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află
un imobil; - se constituie o societate în nume colectiv sau în
comandită simplă; - societatea pe acţiuni se constituie prin
subscripţie publică.

3.3. PERSONALITATEA JURIDICĂ A

SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Conform dispoziţiilor art.41 din Legea nr.31/1990 republicată societatea

comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în Registrul
comerţului. Dobândirea personalităţii juridice conferă societăţii anumite
atribute inerente oricărui subiect de drept: o firmă proprie şi distinctă; un

27
sediu propriu; o naţionalitate; o durată de existenţă; o voinţă proprie; un
patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaţilor; o capacitate juridică
specifică.
a) Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care societatea
comercială îşi desfăşoară activitatea. Ea trebuie precizată obligatoriu în
actul constitutiv.
În stabilirea firmei, asociaţii trebuie să se conformeze dispoziţiilor Legii
nr.26/1990 privind registrul comerţului, care reglementează conţinutul
acesteia diferenţiat, în funcţie de forma juridică a societăţii
Fiind un element de identificare al societăţii, firma stabilită de către
asociaţi trebuie să se deosebească de firmele existente, inclusiv de cele
folosite de comercianţii din sectorul public. Verificarea îndeplinirii
condiţiilor privind firma societăţii se face de către Oficiul Registrului
Comerţului.
b)Sediul este menit să situeze societatea în spaţiu, în raporturile juridice
la care aceasta participă. El este denumit şi sediu social pentru a putea
fi delimitat de domiciliul asociaţilor.
Asociaţii sunt obligaţi să indice sediul societăţii în cuprinsul actului
constitutiv, astfel încât pentru modificarea sediului este necesară
modificarea actului constitutiv, în condiţiile legii.
c) Naţionalitatea societăţii comerciale, care poate fi diferită de cetăţenia
persoanelor fizice ce o constituie, este cea care determină legea
aplicabilă constituirii, funcţionării, dizolvării şi lichidării sale.
Legea nr.31/1990 republicată are în vedere sediul drept criteriu pentru
determinarea naţionalităţii societăţii comerciale. Pe cale de consecinţă,
orice societate care şi-a stabilit sediul pe teritoriul României are
naţionalitatea română, fiind supusă regimului Legii nr.31/1990.
d)Durata de existenţă
O societate comercială poate fi înfiinţată pe durată determinată sau,
dimpotrivă, pe durată nedeterminată, acest aspect trebuind să fie precizat
în cuprinsul actului constitutiv.
e) Voinţa societăţii comerciale
Referitor la societatea comercială, trebuie făcută precizarea că voinţele
individuale ale asociaţilor, prin manifestarea lor în adunarea generală,
devin o voinţă colectivă care constituie voinţa socială, adică voinţa
societăţii ca persoană juridică. Cu toate că la baza formării voinţei
sociale stă principiul majorităţii, Legea nr.31/1990 republicată cuprinde
în acest sens anumite distincţii, în funcţie de forma juridică a societăţii.
Astfel:

28
- la societăţile de persoane, asociaţii pot lua hotărâri valabile cu
majoritatea absolută a capitalului social, cu excepţia cazurilor de
modificare a actului constitutiv (contractului de societate) pentru care este
necesar votul tuturor asociaţilor;
- la societăţile de capitaluri, deşi se aplică tot principiul majorităţii,
condiţiile de cvorum şi majoritate sunt diferite după cum este vorba de
adunarea generală ordinară sau extraordinară, de prima sau a doua
convocare – în toate cazurile se are în vedere majoritatea raportată la
capitalul social şi nu la numărul asociaţilor;
- la S.R.L. adunarea decide prin votul reprezentând majoritatea
absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale iar pentru modificarea actului
constitutiv cu votul tuturor asociaţilor, dacă prin actul constitutiv însuşi
sau prin lege nu se prevede altfel. Voinţa socială, ca voinţă colectivă a
asociaţilor, se manifestă în raporturile juridice prin anumite persoane care
au puterea de a reprezenta societatea.
f) Patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter patrimonial ce aparţin acesteia (activ social şi
pasiv social).
Întrucât patrimoniul societăţii are ca titular societatea ca persoană
juridică acest patrimoniu are un caracter autonom, fiind distinct de
patrimoniile asociaţilor ce au constituit societatea.
g) Capacitatea juridică a societăţii cuprinde capacitatea de folosinţă
şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă, adică aptitudinea generală de a avea drepturi şi
obligaţii, se dobândeşte din ziua înmatriculării în Registrul Comerţului.
Capacitatea de exerciţiu, adică aptitudinea de a-şi exercita drepturi şi de
a-şi asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice, se manifestă prin
intermediul administratorilor cărora li s-a conferit puterea de a reprezenta
societatea.

3.4. FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

(REGULI COMUNE)

Regulile ce guvernează funcţionarea societăţilor comerciale sunt

prevăzute în Titlul III al Legii nr.31/1990 republicată. Acest Titlu
cuprinde dispoziţii comune, dar şi dispoziţii specifice pentru funcţionarea
fiecărei forme juridice de societate comercială în parte.
Legea prevede că în orice factură, ofertă, comandă, tarif etc. o societate
trebuie să menţioneze denumirea, forma juridică, sediul, numărul de
înmatriculare în Registrul Comerţului şi Codul Unic de Înregistrare

29
(CUI). În cazul S.R.L. se cere a se arăta şi capitalul social, iar la S.A. şi
S.C.A. se va arăta atât capitalul social subscris, cât şi cel efectiv vărsat.

3.4.1. Adunarea generală

Adunarea generală este organul suprem de conducere al oricărei societăţi

comerciale, organul său de deliberare şi decizie. Ea este formată din toţi
asociaţii/acţionarii.
Cu toate că Legea nr.31/1990 reglementează adunarea generală doar în
cazul S.A., S.C.A. şi S.R.L., şi în cazul S.N.C. şi S.C.S. deciziile privind
viaţa societăţii se iau de către asociaţi pe baza regulilor care guvernează
adunarea generală, afară de cazul în care aplicarea lor ar contraveni
specificului acestor societăţi.
La S.A. şi S.C.A. legea prevede existenţa adunării generale ordinare şi
extraordinare, iar la S.R.L., deşi nu se face distincţie între cele două
adunări, se stabilesc condiţii de cvorum şi majoritate diferite în funcţie de
natura problemelor de fac obiectul deliberării.
Dreptul de vot în adunarea generală este strâns legat de prticiparea la
capitalul social. În principiu, orice acţiune, parte socială sau parte de
interes dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul
constitutiv nu s-a prevăzut altfel.
Pentru asigurarea formării corecte a voinţei sociale legea prevede
anumite restricţii cu privire la exercitarea dreptului de vot. Astfel, dreptul
de vot nu poate fi cedat şi, mai mult, orice convenţie referitoare la
exercitarea într-un anumit fel a dreptului de vot este nulă.
În situaţia existenţei unui conflict de interese între un asociat şi societate,
asociatul trebuie să se abţină de la deliberarea privind operaţiunea în
cauză. În caz contrar, el va răspunde pentru daunele produse societăţii
dacă fără votul său nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută. De asemenea,
legea interzice administratorilor să voteze descărcarea lor de gestiune sau
orice altă problemă în care administrarea sau persoana lor ar fi în discuţie.
Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. Prin excepţie, la S.A.
şi S.C.A. votul secret este obligatoriu atunci când se află în discuţie
alegerea membrilor consiliului de administraţie/supraveghere şi
cenzorilor/auditorilor financiari, revocarea lor şi luarea hotărârilor privind
răspunderea membrilor organelor de administrare, conducere şi control.
În cazul S.R.L., legea prevede că votarea se va putea face în mod valabil
şi prin corespondenţă dacă o atare modalitate de vot a fost stabilită prin
actul constitutiv. Hotărârile luate de adunarea generală sunt obligatorii
pentru toţi asociaţii. Cu toate acestea, dacă o hotărâre a fost luată cu
încălcarea legii sau a actului constitutiv ea va putea fi anulată pe cale

30
judecătorească la iniţiativa asociaţilor care fie nu au luat parte la adunarea
generală, fie au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-
verbal al şedinţei, sau la iniţiativa organelor de administrare ale societăţii.

3.4.2. Administrarea societăţilor comerciale

Orice societate comercială, indiferent de forma sa juridică, este

administrată de unul sau mai mulţi administratori. În cazul pluralităţii de
administratori, legea face o distincţie: la S.N.C., S.C.S. şi S.R.L.
pluralitatea de administratori nu este organizată, iar la S.A. şi S.C.A.
pluralitatea de administatori este organizată sub forma unor organe
colegiale (consiliul de administraţie).
În calitate de administrator pot fi numite una sau mai multe
persoane fizice sau o persoană juridică. Dacă o persoană juridică
dobândeşte calitatea de administrator al unei societăţi comerciale ea
trebuie să îşi desemneze un reprezentant permanent persoană fizică prin
care să-şi îndeplinească funcţia. Pentru dobândirea şi exercitarea calităţii
de administrator, persoana fizică trebuie să îndplinească anumite condiţii
cerute de lege: a) Capacitatea administratorului
Cum administratorul încheie acte juridice pentru relizarea scopului
societăţii, acesta este obligatoriu să aibă capacitate de exerciţiu deplină.
b) Onorabilitatea adinistratorului
Conform dispoziţiilor legale, nu poate avea calitatea de administrator
persoana care nu poate fi fondator, adică persoana condamnată pentru
săvârşirea infracţiunilor de gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals,
uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de
mită, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de Legea nr.31/1990,
Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei şi Legea nr.656/2002
privind prevenirea şi combaterea spălării banilor.
c) Cetăţenia
Poate fi administrator al unei societăţi comerciale atât un cetăţean român
cât şi un cetăţean străin, acesta din urmă doar dacă legea sau actul
constitutiv nu stabilesc vreo interdicţie în acest sens.

d)Calitatea de asociat a administratorului

În cazul societăţilor în comandită, calitatea de administrator o pot avea
numai asociaţii comanditaţi. În toate celelalte forme de societăţi
comerciale administratorul poate fi asociat sau persoană din afara
societăţii (neasociat).

31
 Administratorii societăţii pot fi desemnaţi la constituirea acesteia (prin
actul constitutiv) sau ulterior de către adunarea generală.
În ceea ce priveşte durata funcţiei de administrator, în cadrul S.N.C.,
S.C.S. şi S.R.L. asociaţii sunt liberi să stabilească durata mandatului
indiferent de modalitatea de numire. La societăţile de capitaluri, durata
mandatului administratorilor este stabilită prin actul constitutiv, ea
neputând depăşi 4 ani (cu menţiunea că, în cazul primilor memebri ai
consiliului de administraţie/supraveghere, mandatul nu poate depăşi 2
ani). După expirarea mandatului administratorii pot fi realeşi dacă prin
actul constitutiv nu s-a prevăzut contrariul.
Principalele obligaţii ale administratorului sunt următoarele:
 obligaţia de a îndeplini formalităţile necesare constituirii societăţii
 obligaţia de a-şi depune semnătura la Registrul Comerţului, dacă a
fost desemnat ca reprezentant al societăţii
 obligaţia de a prelua şi păstra documentele privind constituirea
societăţii
 obligaţia de a urmări efectuarea de către asociaţi a vărsămintelor
datorate
 obligaţia de a ţine în mod corect registrele cerute de lege
 obligaţia de a face toate operaţiile cerute pentru îndeplinirea
obiectului societăţii
 obligaţia de a aduce la îndeplinire toate hotărârile adunării generale
 obligaţia de a participa la toate adunările societăţii, la consiliile de
administraţie şi organele de conducere similare
 obligaţia de a îndeplini îndatoririle prevăzute în actul constitutiv,
precum şi îndatoririle stabilite de lege etc.
Pentru aducerea la îndeplinire a acestor obligaţii administratorul
deţine puteri foarte largi, fiind în drept să încheie actele de conservare, de
administrare şi de dispoziţie pe care le impune gestiunea societăţii. În
condiţiile legii, administratorul este îndreptăţit să reprezinte societatea în
raporturile cu terţii.
Încetarea funcţiei de administrator are loc prin: revocarea
administratorului, renunţarea, expirarea duratei mandatului, decesul ori
incapacitatea administratorului. În situaţia în care administratorul nu
respectă obligaţiile stablite prin actul constitutiv sau hotărârile adunării
generale ori încalcă dispoziţiile legale, acesta poate fi tras la răspundere
civilă şi/sau penală pentru actele săvârşite în exercitarea mandatului său.

3.4.3. Controlul gestiunii societăţii comerciale

32
 În societăţile de persoane, controlul gestiunii se exercită de către toţi
asociaţii, cu excepţia celor care au calitatea de administratori.
În societăţile de capitaluri şi uneori la S.R.L. controlul gestiunii este
încredinţat unor persoane anume investite, care sunt cenzorii şi auditorii
financiari.
S.A. şi S.C.A. vor avea trei cenzori şi un supleant, dacă în actul
constitutiv nu se prevede un număr mai mare, însă în toate cazurile
numărul cenzorilor trebuie să fie impar. Pentru S.R.L. legea prevede că în
actul constitutiv se poate stipula alegerea unuia sau mai multor cenzori,
numirea cenzorilor devenind obligatorie dacă numărul asociaţilor trece de
15.
Primii cenzori sunt desemnaţi prin actul constitutiv ulterior ei fiind
aleşi prin hotărârea adunării generale. Cenzorii sunt remuneraţi cu o
indemnizaţie fixă, determinată prin actul constitutiv sau de adunarea
generală care i-a numit.
Nu vor putea fi desemnaţi ca cenzori sau, dacă au fost desemnaţi, decad
din mandatul lor: rudele sau afinii până la gradul patru inclusiv sau soţii
administratorilor; persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte
funcţii decât cea de cenzor, un salariu sau o remuneraţie de la
administratori sau de la societate sau ai căror angajatori sunt în raporturi
contractuale sau se află în concurenţă cu aceasta; persoanele cărora le este
interzisă funcţia de membru al consiliului de administraţie, respectiv a
consiliului de supraveghere şi directoratului; persoanele care, pe durata
exercitării atribuţiilor conferite de această calitate, au atribuţii de control
în cadrul Ministerului Finanţelor Publice sau al altor instituiţii publice, cu
excepţia situaţiilor prevăzute expres de lege.
În scopul aducerii la îndeplinire a mandatului lor privind controlul
gestiunii societăţii cenzorii au o serie de drepturi şi obligaţii.
Astfel, ei au dreptul de a obţine de la administratori, în fiecare lună,
o situaţie despre mersul operaţiunilor comerciale.
Dintre obligaţiile cenzorilor, putem aminti:
 obligaţia de a supraveghea gestiunea societăţii
 obligaţia de a verifica dacă situaţiile financiare sunt legal întocmite
şi în concordanţă cu registrele
 obligaţia de a verifica dacă registrele sunt regulat ţinute
 obligaţia de a verifica dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a
făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea şi prezentarea
situaţiilor finaciare
 obligaţia de a aduce la cunoştinţa membrilor consiliului de
administraţie sau, după caz, a adunării generale, neregularităţile din

33
 activitatea societăţii şi încălcarea actelor statutare sau a
dispoziţiilor legale.
Despre toate acestea, precum şi asupra propunerilor pe care le vor
considera necesare cu privire la situaţiile financiare şi repartizarea
profitului, cenzorii vor prezenta adunării generale un raport amănunţit, în
lipsa căruia adunarea generală nu va putea aproba situaţiile financiare
anuale.
În principiu, în îndeplinirea obligaţiilor ce le revin, cenzorii vor
delibera împreună. Ei vor putea face, în caz de neînţelegere, rapoarte
separate care vor trebui să fie prezentate adunării generale. Cenzorii vor
trece într-un registru special deliberările lor, precum şi constatările făcute
în exerciţiul mandatului lor.
Ca şi răspunderea administratorilor, răspunderea cenzorilor poate fi civilă
sau penală în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a
obligaţiilor ce le revin.

3.5. MODIFICAREA ACTULUI CONSTITUTIV AL

SOCIETĂŢILOR
COMERCIALE

Reprezintă modificări ale actului constitutiv:

a) cazurile expres reglementate de lege: reducerea sau mărirea capitalului
social, excluderea şi retragerea asociaţilor, prelungirea duratei societăţii;
b) cazurile prevăzute de art.113 din Legea nr.31/1990 republicată:
schimbarea formei juridice a societăţii, schimbarea obiectului de
activitate, mutarea sediului, schimbarea denumirii, fuziunea şi
divizarea etc.
c) orice altă modificare, cum ar fi: cesiunea părţilor sociale sau a
aportului la capitalul social, înfiinţarea de sucursale ale societăţii,
continuarea societăţii cu moştenitorii ununi asociat decedat etc.
Pornind de la aceste cazuri, a căror enumerare este exemplificativă,
putem trage concluzia că noţiunea de modificare a actului constitutiv
cuprinde orice schimbare privind elementele prevăzute în actul constitutiv
la momentul înfiinţării societăţii.
Actul constitutiv al societăţii comerciale poate fi modificat:
 prin hotărârea adunării generale adoptată în condiţiile legii,
respectiv în condiţiile de cvorum şi majoritate cerute pentru
adunarea generală extraordinară în cazul S.A. şi S.C.A. şi cu votul
tuturor asociaţilor – cu excepţia situaţiei când actul constitutiv
prevede altfel – în cazul S.R.L., S.N.C. şi S.C.S.

34
  prin hotărâre judecătorească, pronunţată spre exemplu în cazul
retragerii sau excluderii unui asociat.
Actul de modificare a actului constitutiv trebuie să fie făcut în
formă scrisă, forma autentică fiind obligatorie doar atunci când:
- majorarea capitalului social se face prin subscrierea ca
aport la capitalul social al unui imobil;
- forma juridică a societăţii se modifică într-o S.N.C.
sau S.C.S.;
- majorarea capitalului social se face prin subscripţie
publică.
Pentru modificarea actului constitutiv legea impune înregistrarea în
Registrul Comerţului a actului modificator şi publicarea acestuia. Potrivit
legii, actul modificator şi textul complet al actului constitutiv actualizat se
depun la Registrul Comerţului şi, după verificarea îndeplinirii condiţiilor
legale, se dispune înregistrarea menţiunii privind modificarea sau
modificările făcute.
Modificarea actului constitutiv poate afecta interesele asociaţilor. De
aceea, legea recunoaşte, în anumite situaţii, dreptul asociaţilor de a se
retrage din societate în cazul în care nu sunt de acord cu modificările
aduse actului constitutiv (spre exemplu, în S.R.L. asociaţii au acest drept
dacă el a fost prevăzut în cuprinsul actului constitutiv).

3.6. DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR

COMERCIALE

Potrivit legii, încetarea existenţei societăţii comerciale impune

parcurgerea a două faze: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.
Faza dizolvării cuprinde anumite operaţii ce declanşează şi pregătesc
încetarea existenţei societăţii. În această fază, personalitatea juridică nu
este afectată, însă dizolvarea pune capăt activităţii normale a societăţii.
Faza lichidării societăţii cuprinde acele operţii de lichidare a
ptrimoniului, plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi.
Cele două faze sunt distincte şi, în consecinţă, ele trebuie să fie prcurse în
mod succesiv, cu respectarea dispoziţiilor legale prevăzute de lege pentru
fiecare, nefiind însă exclusă, în cazul S.N.C., S.C.S. şi S.R.L., parcurgere
unei proceduri simplificate.
Hotărârile adunării generale privind dizolvarea şi lichidarea trebuie luate
în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru modificarea
actului constitutiv.

35
 Cauzele generale de dizolvare a societăţii comerciale, aplicabile tuturor
formelor juridice de societate comercială, sunt cele prevăzute de art.227
din Legea nr.31/1990 republicată, şi anume:
 trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii
 imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau dimpotrivă
realizarea acestuia
 declararea nulităţii societăţii
 hotărârea adunării generale a asociaţilor
 hotărârea tribunalului (pronunţată pentru motive temeinice cum ar
fi spre exemplu neînţelegerile grave dintre asociaţi care fac
imposibilă continuarea activităţii)
 falimentul societăţii
 alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv.
Art.237 din Legea nr.31/1990 republicată mai prevede câteva
situaţii în care, la cererea oricărei persoane interesate sau a Oficiului
Naţional al Registrului Comerţului, tribunalul va putea prununţa
dizolvarea unei societăţi comerciale:
 societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot
întruni;
 societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediu cunoscut/nu
îndeplineşte condiţiile referitoare la sediu sau asociaţii au dispărut
ori nu au domiciliul sau reşedinţa cunoscută;
 societatea nu şi-a completat capitalul social în condiţiile legii.
Legea prevede deasemenea şi alte cauze de dizolvare şi lichidare
speciale, pentru fiecare formă juridică de societate comercială în parte,
cauze ce vor fi menţionate odată cu prezentarea regimului juridic al
fiecărui tip de societate comercială.

36
 CAPITOLUL 4

SOCIETATEA PE ACŢIUNI

Societatea pe acţiuni este acea societate constituită prin asocierea mai

multor persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin
anumite cote de participare reprezentate prin titluri, numite acţiuni,
pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, în scopul împărţirii
beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita
aportului lor.

4.1. ACTELE CONSTITUTIVE ALE SOCIETĂŢII PE ACŢIUNI

a) Precizari prealabile. S.A. se constituie prin contract de societate şi

statut, care formează actul constitutiv al societăţii. Actul constitutiv se
semnează de către toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de către
fondatori şi el trebuie încheiat în mod obligatoriu în formă autentică în
cazul în care societatea se constituie prin subcripţie publică.
b) Asociaţii. Ca în orice societate comercială, asociaţii societăţii pe
acţiuni, ce poartă denumirea de acţionari, pot fi persoane fizice sau
juridice. Pentru această formă de societate, legea impune un număr
minim de acţionari, numărul acesora neputând fi mai mic de doi.
c) Firma societăţii. În societăţile pe acţiuni, firma se compune dintr-
o denumire proprie, de natură să o deosebească de firma altor societăţi, şi
va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime “societate pe acţiuni” sau
scrisă prescurtat “S.A.”
d) Capitalul social. Actul constitutiv trebuie să prevadă capitalul
social subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care societatea are un capital

37
autorizat, cuantumul acestuia. Capitalul social al societăţii pe acţiuni nu
poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o
dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând cont de rata de
schimb, astfel încât acest cuntum să reprzinte echivalentul în lei al sumei
de 25.000 euro.
La constituirea societăţii prin subscrierea integrală şi simultană a
capitalului social, capitalul social vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi
mai mic de 30% din cel subscris, daca prin lege nu se prevede altfel.
Diferenţa de capital social subscris va trebui vărsată: pentru acţiunile
emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la data
înmatriculării societăţii; pentru acţiunile emise pentru un aport în natură,
în termen de cel mult 2 ani de la data înmatriculării.
La constituirea societăţii prin subscripţie publică, capitalul social vărsat
în numerar de fiecare acţionar trebuie să fie de minim jumătate din
valoarea acţiunilor subscrise. Restul din capitalul social subscris va trebui
vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare.
e) Aporturile asociaţilor. În actul constitutiv trebuie arătat aportul
fiecărui asociat. Aportul poate fi în numerar, în natură sau în creanţe, cu
menţiunea că aportul în creanţe este interzis în cazul societăţilor pe
acţiuni care se constituie prin subscripţie publică.
În cazul aporturilor în natură, este necesar să se prevadă valoarea
bunurilor aduse ca aport, numărul acţiunilor acordate pentru acestea şi
numele sau, după caz, denumirea personei care le-a adus ca aport.
f) Acţiunile. Actul constitutiv trebuie să arate numărul şi valoarea
nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la
purtător. Valoarea nominală a unei acţiuni nu poate fi mai mică de 0,1 lei.
g) Administratorii societăţii. În actul constitutiv, asociaţii trebuie să
menţioneze datele de identificare ale primilor membri ai consiliului de
administraţie, respectiv ai primilor membri ai consiliului de
supraveghere, precum şi puterile conferite administratorilor sau
directorilor şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat.
În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică, primii membri ai
consiliului de administraţie sau ai consiliului de supraveghere sunt numiţi
de adunarea constitutivă.
h) Cenzorii/auditorii financiari ai societăţii. Primii cenzori sau
primul auditor financiar ai societăţii trebuie desemnaţi tot prin actul
constitutiv, cu precizarea că, dacă societatea se constituie prin subscripţie
publică, aceştia vor fi numiţi de adunarea constitutivă.
i) Avantaje rezervate fondatorilor. Contractul de societate trebuie
să prevadă eventualele avantaje speciale conferite oricărei persoane care a

38
participat la constituirea societăţii ori la tranzacţii conducând la
autorizare, precum şi identitatea beneficiarilor unor asemenea avantaje.
j) Operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii.
Constituirea societăţii pe acţiuni implică anumite operaţiuni şi cheltuieli.
Întrucât acestea se realizează în contul viitoarei societăti, legea prevede
că în actul constitutiv trebuie să se prevadă cuantumul total sau cel puţin
estimativ al tuturor cheltuielilor pentru constituire.

4.2. MODALITĂŢI DE CONSTITUIRE ALE SOCIETĂŢII PE

ACŢIUNI

Potrivit art.9 din Legea nr.31/1990, societatea pe acţiuni se constituie

prin subscriere integrală şi simultană a capitalului social de către
semnatarii actului constitutiv sau prin subscripţie publică.
a) Constituirea simultană sau concomitentă constă într-o procedură
simplă de constituire a societăţii pe acţiuni, care este cea folosită şi în
cazul constituirii societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă sau cu
răspundere limitată. În cazul în care există cel puţin doi asociaţi, care
acoperă prin aporturile lor (subscriu) întregul capital social şi fiecare
efectuează vărsăminte de minim 30% din capitalul social subscris, aceştia
vor putea trece la constituirea societăţii, prin încheierea actelor
constitutive şi îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege.
Constituirea societăţii este simultană sau concomitentă deoarece
formarea capitalului social are loc în acelaşi timp cu încheierea actelor
constitutive ale societăţii.
b) Constituirea prin subscripţie publică
Dacă asociaţii care iniţiază constituirea societăţii pe acţiuni nu au
resursele financiare necesare pentru a subscrie întregul capital social şi a
vărsa minimul cerut de lege, ei pot apela la subscripţia publică, adica pot
face o ofertă de subscriere adresată oricărei persoane care dispune de bani
şi doreşte să îi investească prin cumpărarea de acţiuni.
În acest caz, constituirea societăţii presupune o etapă premergătoare,
necesară formării capitalului social pe calea subscripţiei publice.
Întrucât constituirea societăţii se realizează în timp, în mai multe faze, ea
este denumită constituire continuată sau succesivă.
Constituirea societăţii prin subscripţie publică implică următoarele
operaţiuni indicate în cuprinsul art.18-34 din Legea nr.31/1990:
întocmirea şi lansarea prospectului de emisiune al acţiunilor; subscrierea
acţiunilor; validarea subscripţiei şi aprobarea actelor constitutive ale
societăţii de către adunarea constitutivă a subscriitorilor.

39
 Operaţiunile menţionate sunt realizate de fondatorii societăţii, aceştia
având drepturile, obligaţiile şi răspunderile prevăzute de Legea
nr.31/1990.

4.3. FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢII PE ACŢIUNI

4.3.1. Acţiunile emise de societate

a) Noţiune
Noţiunea de acţiune are mai multe sensuri.
Acţiunea este o fracţiune a capitalului social; ea trebuie să fie obligatoriu
egală în valoare cu celelalte acţiuni.
Acţiunea este un titlu de valoare; ea încorporează şi constată drepturile şi
obligaţiile izvorâte din calitatea de acţionar.
În fine, acţiunea desemnează raportul societar, adică raportul juridic
dintre acţionar şi societate.
Deci, acţiunea este un titlu reprezentativ al contribuţiei asociatului,
constituind o fracţiune a capitalului social care conferă posesorului
calitatea de acţionar.
b) Felurile acţiunilor
Acţiunile emise de societatea pe acţiuni sunt de mai multe feluri. În
funcţie de drepturile conferite acţiunile se împart în două categorii:
acţiuni ordinare şi acţiuni preferenţiale.
Acţiunile ordinare sunt, la rândul lor, de două feluri: acţiuni nominative
şi acţiuni la purtător.
Acţiunile nominative. Caracteristica acţiunilor nominative este aceea că
identifică titularul acţiunii. În titlu se menţionează numele, prenumele,
codul numeric personal şi domiciliul acţionarului persoană fizică sau
denumirea, sediul, numărul de înmatriculare şi codul unic de înregistrare
al acţionarului persoană juridică. În cazul în care nu a emis şi nu a eliberat
acţiuni în formă materială, societatea din oficiu sau la cererea acţionarilor
le va elibera câte un certificate de acţionar. Drepturile aferente acţiunii
aparţin şi pot fi exercitate numai de către titularul acţiunii.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie,
sau în formă dematerializată, caz în care se înregistrează în registrul
acţionarilor. În ceea ce priveşte modul de transmitere al dreptului de
proprietate asupra acţiunilor nominative, acesta este diferit. În cazul
acţiunilor nominative emise în formă materială, dreptul de proprietate se
transmite printr-o declaraţie făcută în registrul acţionarilor şi prin
menţiune făcută pe titlu, semnată de cedent şi cesionar sau mandatarii lor.

40
În cazul acţiunilor nominative emise în formă dematerializată, dreptul de
proprietate se transmite printr-o declaraţie făcută în registrul acţionarilor,
semnată de cedent şi cesionar sau mandatarii lor. Dreptul de proprietate
asupra acţiunilor emise în formă dematerializată care se tranzacţionează
pe o piaţă reglementată se transmite potrivit prevederilor legislatiei pieţei
de capital.
Acţiunile la purtător. În cazul acestui tip de acţiuni, elementele de
identificare ale titularului acţiunii nu se menţionează în titlu. În
consecintă, titular al acţiunii este posesorul ei. Drepturile aferente acţiunii
aparţin şi pot fi exercitate de persoana care posedă titlul.
Avându-se în vedere aspectele de mai sus, dreptul de proprietate
asupra acţiunilor la purtător se transmite prin simpla lor tradiţiune
(predare).
Acţiunile preferenţiale sunt, potrivit dispoziţiilor art.95 din Legea
nr.31/1990, acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot. Aceste
acţiuni conferă titularului:
- dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului
distribuibil al exerciţiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări;
- drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni ordinare, cu excepţia
dreptului de a participa şi a vota, în temeiul acestor acţiuni, în adunările
generale ale acţionarilor.

4.3.2. Adunarea generală a acţionarilor

a) Consideraţii generale
Adunarea generală a acţionarilor, ce cuprinde toti acţionarii, este organul
suprem de deliberare şi decizie al societăţii pe acţiuni. b) Felurile
adunării generale
Potrivit legii, adunările generale ale acţionarilor sunt ordinare,
extraordinare şi speciale.
Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel
mult cinci luni de la încheierea exerciţiului financiar. Ea are ca atribuţii şi
este obligată: să discute, să aprobe sau să modifice situaţia financiară
anuală şi să fixeze dividendul; să aleagă şi să revoce membrii consiliului
de administraţie, respective ai consiliului de supraveghere, şi
cenzorii/auditorii financiari; să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de
administraţie, respectiv a directoratului; să stabilească bugetul de venituri
şi cheltuieli şi programul de activitate pe exerciţiul financiar următor etc.
Pentru validitatea adunării generale ordinare este necesară prezenţa

41
acţionarilor care să reprezinte cel puţin o pătrime din numărul total de
drepturi de vot, iar hotărârile trebuie să fie luate cu majoritatea voturilor
exprimate. Acestea sunt condiţiile prevăzute de lege, însă prin actul
constitutiv se pot prevedea cerinţe mai ridicate de cvorum şi majoritate.
Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, după o a doua convocare,
adunarea poate să delibereze asupra aceloraşi probleme, indiferent de
cvorumul întrunit, iar hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate.
Pentru adunarea generală întrunită în a doua convocare, prin actul
constituiv nu se pot stabili condiţii mai ridicate de cvorum şi majoritate.
Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este
necesar pentru luarea unor hotărâri de o importanţă deosebită care, de
regulă, reclamă modificarea actului constituiv. Această modificare poate
viza: schimbarea formei juridice a societăţii; prelungirea duratei acesteia;
mărirea sau reducerea capitalului social; emiterea de obligaţiuni; mutarea
sediului; schimbarea obiectului societăţii; fuziunea sau divizarea;
dizolvarea anticipată a societăţii; conversia acţiunilor dintr-o categorie în
alta etc.
Legea permite adunării generale extraordinare să delege, prin actul
constitutiv ori propria sa hotărâre, consiliului de administraţie sau
directoratului, o parte din exerciţiul acestor atribuţii, cum ar fi spre
exemplu: mutarea sediului; schimbarea obiectului de activitate (nu şi a
activităţii principale); majorarea capitalului social etc. Pentru validitatea
deliberărilor adunării generale extraordinare, dacă prin actul constitutiv
nu s-a prevăzut altfel, este necesară la prima convocare prezenţa
acţionarilor care deţin cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de
vot, iar la convocările următoare prezenţa acţionarilor care deţin cel puţin
o cincime din numărul total de drepturi de vot. Hotărârile se iau cu
majoritatea voturilor exprimate. Potrivit legii, decizia care vizează
modificarea obiectului principal de activitate, reducerea sau majorarea
capitalului social, schimbarea formei juridice, fuziunea, divizarea sau
dizolvarea anticipată a societăţii se ia cu o majoritate de cel puţin două
treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau
reprezentaţi.
Adunarea specială este formată din titularii unei anumite categorii de
acţiuni; spre exemplu, dacă societatea a emis acţiuni preferenţiale cu
dividend prioritar fără drept de vot, titularii acestor acţiuni se pot întruni
într-o adunare specială, în condiţiile stabilite prin actul constitutiv.
c) Convocarea, şedinţa şi hotărârile adunării generale
Adunarea generală se convoacă de către consiliul de administraţie,
respectiv de directorat, ori de câte ori este necesar. Consiliul de
administraţie, respectiv directoratul, este obligat sa convoace adunarea

42
generală la cererea acţionarilor reprezentând, individual sau împreună, cel
puţin 5% din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă în actul constitutiv
se prevede astfel.
Acţionarii reprezentând întreg capitalul social vor putea, dacă nici unul
din ei nu se opune, să ţină o adunare generală şi să ia orice hotărâre de
competenţa acesteia, fără respectarea formalităţilor cerute pentru
convocarea ei.
Convocarea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu data şi locul adunării,
precum şi ordinea de zi, şi se publică în Monitorul Oficial şi într-unul din
ziarele de largă răspândire din localitatea în care se află sediul societăţii
sau din cea mai apropiată localitate. Dacă toate acţiunile sunt nominative,
convocarea poate fi făcută şi prin scrisoare recomandată sau transmisă pe
cale electronică, dacă acest mod de convocare nu este interzis prin actul
constituiv sau prin lege. În toate cazurile, termenul pentru ţinerea
întrunirii nu poate fi mai mic de 30 zile de la convocare. În înştiinţarea
pentru prima adunare generală se va putea fixa şi ziua şi ora pentru cea
de-a doua adunare, când cea dintâi nu s-ar putea ţine. A doua adunare nu
se va putea întruni chiar în ziua fixată pentru prima adunare. Dacă ziua
pentru cea de-a doua adunare nu este menţionată în prima convocare,
termenul de 30 de zile la care am făcut referire va putea fi redus la 8 zile.
Toţi acţionarii au dreptul să participe la adunarea generală (cu menţiunea
că acţionarii care posedă acţiuni la purtător au drept de vot numai dacă şi-
au depus acţiunile la locurile arătate în actul constitutiv sau prin
convocare, cu cel puţin 5 zile înainte de adunare). Acest drept se exercită
personal de fiecare acţionar sau prin reprezentare, în bază de procură
specială.
Potrivit legii, orice acţiune dă dreptul la un vot în adunarea generală,
afară de cazul în care prin actul constitutiv s-a limitat numărul voturilor
aparţinând acţionarilor care posedă mai mult de o acţiune.
Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis, votul secret fiind
prin excepţie obligatoriu pentru alegerea şi revocarea membrilor
consiliului de administraţie, respectiv a membrilor consiliului de
supraveghere şi a cenzorilor/auditorilor interni, precum şi pentru luarea
hotărârilor referitoare la răspunderea membrilor organelor de
administrare, conducere şi control ale societăţii.
Hotărârile adunării generale luate cu respectarea legii şi a actului
constituiv sunt obligatorii pentru toţi acţionarii, chiar şi pentru cei care nu
au participat la adunare sau au votat contra. Hotărârile contrare legii sau
actului constitutiv pot fi anulate pe cale judecatorească, la cererea
membrilor consiliului de administraţie sau de supraveghere ori a

43
acţionarilor care fie nu au luat parte la adunarea generală, fie au votat
contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei.
4.3.3. Administrarea societăţii pe acţiuni

a) Consideraţii generale
Conform modificărilor aduse Legii nr.31/1990 prin Legea nr.441/2006,
administrarea societăţii pe acţiuni se poate realiza fie în sistemul unitar,
fie în sistemul dualist de administrare, în funcţie de opţiunea exprimată de
acţionari.
Indiferent de forma de administrare, durata mandatului administratorilor,
respectiv ai membrilor directoratului şi ai consiliului de supraveghere,
este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăşi 4 ani (cu
posibilitatea realegerii). Durata mandatului primilor membri ai consiliului
de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu poate depăşi
2 ani.
Legea nr.31/1990 stabileşte că, pentru ca numirea unui administrator sau
al unui membru al directoratului/consiliului de supraveghere să fie
valabilă din punct de vedere juridic, este necesară acceptarea expresă a
acestei funcţii de către persoana în cauză.
Directorii unei societăţi pe acţiuni, în sistemul unitar, şi membrii
directoratului, în sistemul dualist, sunt persoane fizice şi nu vor putea fi,
fără autorizarea consiliului de administraţie respectiv a consiliului de
supraveghere, directori, administratori, cenzori, asociaţi cu răspundere
nelimitată etc. în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de
activitate. O persoană fizică poate exercita concomitent cel mult 5
mandate de administrator şi/sau membru al consiliului de supraveghere
într-o societate pe acţiuni cu sediul în România.
Pentru validitatea deciziilor consiliului de administraţie, ale
directoratului sau ale consiliului de supraveghere este necesară prezenţa a
cel puţin jumătate din numărul membrilor fiecăruia dintre aceste organe,
dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. Deciziile se
iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi.
Administratorii, directorii şi membrii consiliului de supraveghere pot fi
traşi la răspundere – civil şi/sau penal – pentru daunele cauzate societăţii
prin încălcarea îndatoririlor avute faţă de aceasta.
b) Sistemul unitar
În acest sistem, societatea pe acţiuni este administrată de unul sau
mai mulţi administratori, numărul acestora fiind întotdeauna impar. Dacă
sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de administraţie.
Societăţile pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei
obligaţii legale de auditare sunt administrate de cel puţin 3 administratori.

44
 Administratorii sunt desemnaţi de către adunarea generală ordinară
a acţionarilor, cu excepţia primilor administratori, care sunt numiţi prin
actul constitutiv.
Prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a
acţionarilor se poate prevedea că unul sau mai mulţi membri ai consiliului
de administraţie trebuie să fie independenţi.
Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu
societatea un contract de muncă.
Consiliul de administraţie
Consiliul de administraţie este un organ colegial de gestiune. În
consecinţă, voinţele administratorilor nu se manifestă individual – ele
exprimă o voinţă nouă, voinţa majoritară a organului colegial.
Consiliul de administraţie este condus de un preşedinte, ales de
către membrii consiliului sau de către adunarea generală pentru o durată
ce nu poate depăşi durata mandatului său de administrator. Preşedintele
coordonează activitatea consiliului şi raportează cu privire la aceasta
adunării generale a acţionarilor, fiind abilitat şi să reprezinte societatea în
raporturile cu terţii.
Acest organ colegial de administrare este însărcinat cu îndeplinirea
tuturor actelor necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al
societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege pentru adunarea generală. El
are următoarele competenţe de bază, ce nu pot fi delegate directorilor:
stabilirea direcţiilor de activitate şi dezvoltare ale societăţii; stabilirea
sistemului contabil şi de control financiar; numirea şi revocarea
directorilor, supravegherea activităţii şi stabilirea remuneraţiei acestora;
pregătirea raportului annual, organizarea adunării generale şi
implementarea hotărârilor acesteia.
Consiliului de administraţie se întruneşte cel puţin o dată la trei
luni.
Directorii
Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia
sau mai multor directori – aleşi dintre administratori sau din afara
consiliului – numind pe unul dintre ei director general. Într-o astfel de
situaţie, puterea de a reprezenta societatea aparţine directorului general.
Directorii pot fi numiţi dintre administratori sau din afara
consiliului de administraţie.
Dacă prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre a adunării generale
a acţionarilor se prevede acest lucru, preşedintele consiliului de
administraţie al societăţii poate fi numit şi director general. În cazul
societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei

45
obligaţii legale de auditare financiară, delegarea conducerii societăţii este
obligatorie.
Directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente
conducerii societăţii, activitatea lor fiind supravegheată de consiliul de
administraţie, care îi poate revoca oricând.
c) Sistemul dualist
Prin actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acţiuni va fi
administrată de un directorat şi de un consiliu de supraveghere.
Directoratul
În acest sistem, conducerea societăţii pe acţiuni revine în
exclusivitate directoratului, care îndeplineşte toate actele necesare
realizării obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate
consiliului de supraveghere şi adunării generale. Directoratul îşi exercită
atribuţiile sub controlul consiliului de supraveghere.
Directoratul e format din unul (director general unic) sau mai mulţi
membri – întotdeauna număr impar – desemnaţi de consiliul de
supraveghere, care îi poate revoca oricând. Membrii directoratului nu pot
fi concomitent şi membri ai consiliului de supraveghere.
Directoratul reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie.
Consiliul de supraveghere
Membrii consiliului de supraveghere sunt numiţi de către adunarea
generală a acţionarilor, cu excepţia primilor membri care sunt numiţi prin
actul constitutiv. Numărul membrilor consiliului de supraveghere este
stabilit prin actul constitutiv, dar nu poate fi mai mic de 3 şi nici mai mare
de 11.
Consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii principale: exercită
controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat;
numeşte şi revocă membrii directoratului; verifică conformitatea cu legea,
actul constitutiv şi hotărârile adunării generale a operaţiunilor de
conducere a societăţii; raportează cel puţin o dată pe an adunării generale
cu privire la activitatea de supraveghere desfăşurată; în cazuri
excepţionale, poate convoaca adunarea generală a acţionarilor.
Consiliului de supraveghere nu îi pot fi transferate atribuţii de
conducere a societăţii. Cu toate acestea, în actul constitutiv se poate
stabili că anumite tipuri de operaţiuni nu pot fi efectuate decât cu acordul
consiliului, în cazul în care consiliul nu îşi dă acordul directoratul putând
cere acordul adunării generale.
Consiliul de supraveghere se întruneşte cel puţin o dată la trei luni.

4.3.4. Controlul gestiunii societăţii

46
 În societatea pe acţiuni controlul asupra actelor şi operaţiunilor
membrilor organelor de administrare se exercită de către auditori
financiari şi cenzori.
Trebuie făcută menţiunea că situaţiile financiare ale societăţilor
comerciale supuse obligaţiei legale de auditare vor fi auditate de către
auditorii financiari – persoane fizice sau persoane juridice. Potrivit
normelor în vigoare, sunt supuse obligaţiei legale de auditare societăţile
care depăşesc limitele a două din următoarele trei criterii: total active –
3.650.000 euro; cifra de afaceri netă – 7.300.000 euro; numărul mediu de
salariaţi în cursul exerciţiului finaciar – 50.
Deasemenea, sunt supuse auditului financiar societăţile pe acţiuni
care optează pentru sistemul dualist de administrare, precum şi cele ale
căror acţiuni sunt listate pe piaţa valorilor mobiliare.
În toate celelalte cazuri, adunarea generală ordinară va decide
contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor.
Întrucat dispoziţiile legale referitoare la desemnarea, drepturile,
obligaţiile şi răspunderea cenzorilor/auditorilor financiari au fost tratate în
capitolul privind regulile comune de funcţionare a societăţilor comerciale,
nu vom mai insista asupra acestor aspecte.

4.4. DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢII PE ACŢIUNI

a) Dizolvarea societăţii
Cauzele de dizolvare ale societăţii pe acţiuni sunt cele comune
prevăzute de lege pentru orice societate comercială (art.227 şi art.237 din
Legea nr.31/1990).
Pe lângă aceste cauze comune, legea societăţilor comerciale
consacră şi anumite cauze de dizolvare specifice societăţii pe acţiuni, şi
anume:
- reducerea valorii activului net la mai puţin de jumătate
din valoarea capitalului social subscris;
- reducerea capitalului social sub minimul legal; -
reducerea numărului acţionarilor sub minimul legal.
Este necesar a se face menţiunea că, în situaţiile de mai sus,
societatea nu se va dizolva în ipoteza în care capitalul social este
reîntregit sau redus la valoarea rămasă a activului, este reîntregit la
minimul legal şi, respectiv, numărul de acţionari este completat.
b) Lichidarea societăţii
Societatea pe acţiuni se lichidează potrivit dispoziţiilor art.252-261
şi art.2642702 din Legea nr.31/1990, precum şi potrivit prevederilor
actului constitutiv, în măsura în care acestea din urmă există şi nu sunt

47
incompatibile cu prevederile legale privind lichidarea societăţilor
comerciale.

CAPITOLUL 5

SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

Societatea cu răspundere limitată este o societate constituită pe baza

deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun
anumite bunuri pentru a desfăşura o activitate comercială în vederea
împărţirii beneficiilor şi care răspund pentru obligaţiile sociale în limita
aportului lor.
Distinct de societatea cu răspundere limitată de tip clasic, care
corespunde definiţiei de mai sus, legea reglementează şi o varietate a
acesteia – societatea cu răspundere limitată cu asociat unic.

5.1. ACTELE CONSTITUTIVE ALE SOCIETĂŢII CU

RĂSPUNDERE LIMITATĂ

a) Precizări prealabile.
Societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate
şi statut, care pot fi încheiate sub forma unui înscris unic ce poartă
denumirea de act constitutiv. În cazul în care societatea se înfiinţează prin
actul de voinţă al unei singure persoane, se încheie numai statutul, ce
poartă deasemenea denumirea de act constitutiv.
Actul constitutiv se încheie sub forma înscrisului sub semnătură privată
şi se semnează de toţi asociaţii. Prin excepţie, forma autentică este
necesară în cazul în care ca aport în natură la formarea capitalului social
se aduce un teren.
b)Asociaţii.
La constituirea societăţii cu răspundere limitată pot participa persoane
fizice şi persoane juridice.
Numărul minim al asociaţilor este unu (este singura societate comercială
unipersonală) iar numărul maxim este 50.
c) Firma societăţii. În societăţile cu răspundere limitată, firma se
compune dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele
unuia sau mai multor asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în

48
 întregime “societate cu răspundere limitată” sau prescurtat “S.R.L.” d)
Capitalul social.
Actul constitutiv al societăţii trebuie să prevadă capitalul social. Cu
privire la capitalul social, legea prevede că acesta nu va putea fi mai mic
de 200 lei, asociaţii urmând să fixeze suma care reprezintă capitalul social
în funcţie de nevoile societăţii, cu respectarea plafonului minim stabilit de
reglementarea legală.
O dispoziţie specială cu privire la societatea cu răspundere limitată
prevede că, la data constituirii, capitalul social subscris trebuie obligatoriu
să fie vărsat în întregime.
e) Aporturile asociaţilor.
În actul constitutiv asociaţii trebuie să prevadă aportul fiecăruia la
constituirea capitalului social, în numerar (obligatoriu) sau bunuri, fără ca
legea să impună o anumită proporţie între cele două feluri de aporturi. La
societatea cu răspundere limitată sunt însă interzise aporturile în creanţe
sau în muncă. f) Părţile sociale.
Capitalul social se divide în fracţiuni denumite părţi sociale, cu valoare
nominală egală şi care nu pot fi mai mici de 10 lei.
Potrivit legii, părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri
negociabile. În actul constitutiv se arată numărul părţilor sociale - acest
numar fiind proporţional cu cota de participare a fiecărui asociat la
formarea capitalului social - şi repartizarea lor între asociaţi.

5.2. FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢII CU RĂSPUNDERE

LIMITATĂ

5.2.1. Adunarea asociaţilor

Ca şi în cazul tuturor formelor de societăţi comerciale, adunarea

asociaţilor societăţii cu răspundere limitată este organul de deliberare şi
decizie care exprimă voinţa socială şi, în consecinţă, ia hotărâri în toate
problemele esenţiale ale societăţii. Adunarea generală se convoacă la
sediul societăţii, cel puţin o dată pe an sau ori de câte ori este necesar. În
mod obişnuit, convocarea se face de către administratori, dar ea se poate
face şi de către un asociat sau un număr de asociaţi care reprezintă cel
puţin o pătrime din capitalul social, cu precizarea scopului convocării.
Convocarea adunării asociaţilor se face în modul stabilit prin actul
constitutiv iar în lipsa unei prevederi speciale, prin scrisoare recomandată.
În toate cazurile, convocarea trebuie făcută cu cel puţin 10 zile înainte de
ţinerea adunării, cu precizarea ordinii de zi.
Adunarea asociaţilor are ca principale atribuţii:

49
 - aprobă situaţia financiară anuală şi stabileşte repartizarea
profitului net; - desemnează şi revocă/demite administratorii şi
cenzorii societăţii şi le dă descărcare de gestiune;
- decide contractarea auditului financiar;
- decide urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru
prejudiciile cauzate societăţii;
- modifică, în condiţiile legii, actul constitutiv.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile
menţionate aparţin asociatului în cauză. Potrivit art.1961 din Legea
nr.31/1990 asociatul unic va consemna de îndată, în scris, orice decizie
adoptată în exercitarea acestor atribuţii. Acelaşi text legal prevede că
asociatul unic poate avea calitatea de salariat al societăţii al cărui asociat
unic este.
Asociaţii trebuie să participe la adunarea generală şi să ia parte la
deliberare şi decizie. Legea prevede însă, în cazul acestei forme de
societate, că prin actul constitutiv se va putea stabili ca votarea să se facă
valabil şi prin corespondenţă. Asociaţii exercită dreptul la vot
proporţional cu participarea la capitalul social, fiecare parte socială dând
dreptul la un vot.
Hotărârile adunării generale se iau prin votul reprezentând majoritatea
absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, în afară de cazul când prin actul
constitutiv se prevede altfel. Pentru hotărârile având ca obiect
modificarea actului constitutiv este necesar votul tuturor asociaţilor, cu
excepţia situaţiei în care legea sau actul constitutiv prevăd altfel.
Hotărârile luate cu respectarea legii şi a actului constitutiv sunt obligatorii
pentru toţi asociaţii.

5.2.2. Administrarea societăţii

Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi

administratori. Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi şi sunt
desemnaţi prin actul constitutiv sau ulterior de adunarea generală.
Pentru protejarea intereselor societăţii, legea interzice administratorilor
să exercite, fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de
administrator în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect, precum
şi să facă acelaşi fel de comerţ ori altul concurent pe cont propriu sau în
contul altei persoane.
Când prin actul constitutiv sunt numiţi mai mulţi administratori, asociaţii
pot prevedea ca ei să lucreze împreună sau individual. Dacă s-a stabilit ca
administratorii să lucreze împreună, deciziile trebuie luate în unanimitate,
iar in caz de divergenţă vor decide asociaţii reprezentând majoritatea

50
absolută a capitalului social. În cazul în care prin actul constitutiv nu s-a
prevăzut modul de exercitare a mandatului de administrator, trebuie
admis că fiecare dintre ei poate lucra individual. Când un administrator ia
initiaţiva unei operaţii ce depăşeşte limitele obişnuite comerţului pe care
îl exercită societatea, el trebuie să înştiinţeze în prealabil pe ceilalţi
administratori, iar dacă există opoziţia unuia dintre ei, vor decide asociaţii
reprezentând majoritatea absolută a capitalului social.
Ca şi administratorii oricărei societăţi comerciale, şi cei ai societăţii cu
răspundere limitată pot face toate operaţiile necesare pentru aducerea la
îndeplinire a obiectului societăţii, afară de restricţiile stabilite prin lege
sau actul constitutiv.
Separat de aceste operaţii, legea prevede obligaţia administratorilor de a
ţine un registru al asociaţilor societăţii, registru ce cuprinde: numele,
prenumele şi domiciliul respectiv denumirea şi sediul fiecărui asociat,
partea acestuia din capitalul social, transferul părţilor sociale sau orice
altă modificare privitoare la acestea.
Dreptul de a reprezenta societatea cu răspundere limitată aparţine
administratorului desemnat de asociaţi prin actul constitutiv sau, ulterior,
prin hotărârea adunării generale. Dacă prin actul constitutiv nu s-a stabilit
care dintre administratori are puterea de reprezentare, legea prezumă că
dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile
administratorului sunt exercitate de către asociatul unic dacă acesta are şi
calitatea de administrator.

5.2.3. Controlul gestiunii societăţii

Prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale pot fi numiţi
unul sau mai multi cenzori ori un auditor financiar. Dacă numărul
asociaţilor trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie. Cum
dispoziţiile referitoare la desemnarea, drepturile, obligaţiile şi
răspunderile cenzorilor au fost analizate, nu mai revenim asupra acestora.
În cazul în care în societatea cu răspundere limitată nu există
cenzori/auditori, controlul gestiunii se asigură de către asociaţi. În acest
sens, legea prevede că, în lipsă de cenzori, fiecare dintre asociaţii care nu
este administrator va exercita dreptul de control.

5.2.4. Transmiterea părţilor sociale

51
 Aşa cum am arătat, în schimbul aportului lor, asociaţii societăţii cu
răspundere limitată primesc părţi sociale. Aceste părţi sociale conferă
calitatea de asociat, cu toate drepturile şi obligaţiile aferente.
Cu toate că nu sunt reprezentate prin titluri negociabile, părţile sociale
incorporează anumite valori şi deci ele pot fi transmise, în condiţiile legii.
Transmiterea părţilor sociale implică şi transmiterea calităţii de asociat în
societatea cu răspundere limitată.
Legea nr.31/1990 reglementează transmiterea părţilor sociale între
asociaţi, către persoane din afara societăţii şi prin succesiune. Cesiunea
(transmiterea) părţilor sociale între asociaţi.
Legea dispune că părţile sociale pot fi transmise între asociaţi. În
absenţa reglementării condiţiilor unei atare transmiteri, se vor aplica
principiile generale. Cesiunea părţilor sociale intervenită între asociaţi
trebuie notificată societăţii. Acest lucru se realizează prin cererea de
înscriere a cesiunii în registrul asociaţilor societăţii. Pentru protejarea
intereselor terţilor, legea cere înscrierea cesiunii în registrul comerţului.
Cesiunea părţilor sociale între asociaţi nu poate avea loc dacă a fost
interzisă prin actul constitutiv. Cesiunea (transmiterea) părţilor sociale
către persoane din afara societăţii. Deoarece o asemenea cesiune poate
afecta caracterul personal al societăţii, legea prevede că ea este posibilă
numai dacă a fost aprobată de asociaţii care reprezintă cel puţin trei
pătrimi din capitalul social. Şi în acest caz, cesiunea trebuie înscrisă în
registrul asociaţilor, precum şi în registrul comerţului.
Transmiterea părţilor sociale prin succesiune
Textul legal incident în această materie prevede că părţile sociale se pot
transmite prin succesiune. Prin urmare, în cazul în care prin actul
constitutiv a fost stipulată posibilitatea continuării societăţii cu
moştenitorii asociatului decedat, ca şi în cazul în care nu s-a interzis o
atare continuare, moştenitorii asociatului decedat devin titulari ai părţilor
sociale şi deci asociaţi în societatea cu răspundere limitată. Dacă,
continuarea societăţii cu moştenitorii este interzisă, societatea este
obligată la plata părţii sociale către succesori, conform ultimului bilanţ
aprobat.

5.2.5. Retragerea asociatului din societate

Retragerea din societate este ieşirea voluntară a unui asociat din

societate, cu consecinţa încetării calităţii sale de asociat. Prin retragerea
asociatului, societatea suferă o modificare faţă de situaţia iniţială, dar ea
îşi continuă existenţa.

52
 Asociatul se poate retrage din societatea cu răspundere limitată în
cazurile prevăzute de art.226 din Legea nr.31/1990 (cazuri pe care le
regăsim în egală masură şi la societatea în nume colectiv şi societatea în
comandită simplă), şi anume: - în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
- cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
- prin hotărârea tribunalului, din motive temeinice, dacă prin actul
constitutiv nu s-au prevăzut cazurile de retragere sau nu există acordul
tuturor asociaţilor. Distinct de aceste motive, pentru societatea cu
răspundere limitată, legea reglementează un caz special de retragere:
când asociatul nu este de acord cu modificările aduse actului constitutiv,
dar numai dacă un asemenea drept a fost prevăzut în însuşi actul
constitutiv.
În ceea ce priveşte efectele retragerii, asociatul retras are dreptul la
beneficii şi suportă pierderile până în ziua retragerii sale. Dacă la data
retragerii existau operaţiuni în curs de executare, asociatul este obligat să
suporte consecinţele, neputând să îşi retragă partea decât după încheierea
operaţiunilor în cauză. De asemenea, el rămâne obligat faţă de terţi pentru
operaţiunile făcute până în ziua retragerii sale.
Drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părţile sale sociale, se
stabilesc prin acordul asociaţilor ori de un expert desemnat de aceştia sau,
în caz de neînţelegere, de tribunal.

5.2.6. Excluderea asociatului din societate

Potrivit dispoziţiilor art.222 din Legea nr.31/1990, poate fi exclus

din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere
limitată:
- asociatul care, pus în întârziere, nu aduce
aportul la care s-a obligat;
- asociatul cu răspundere nelimitată în stare de
faliment sau care a devenit legalmente incapabil;
- asociatul cu răspundere nelimitată care se
amestecă fără drept în administraţie, foloseşte bunurile
societăţii în interes personal ori săvârşeşte acte de
concurenţă;
- asociatul administrator care comite fraudă în
dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau
de capitalul social în folosul lui sau al altora.
Dispoziţiile anterior menţionate se aplică şi comanditaţilor în
societatea în comandită pe acţiuni.

53
 Din analiza textului legal citat se desprinde însă concluzia că, în
mod practic, doar ultimul motiv enunţat este propriu-zis o cauză de
excludere a asociaţilor în societatea cu răspundere limitată. Aceasta
întrucât, pe de o parte, potrivit ultimelor modificări legislative vărsarea
integrală a capitalului social la momentul constituirii societăţii este
obligatorie în cazul SRL iar, pe de altă parte, celelalte două cauze de
excludere menţionate vizează doar asociaţii cu răspundere nelimitată, deci
nu şi asociaţii în societatea cu răspundere limitată.
Excluderea se pronunţă prin hotărâre judecătorească.
Asociatul exclus răspunde de pierderi şi are dreptul la beneficii
până în ziua excluderii sale, însă nu va putea cere lichidarea lor până ce
acestea nu sunt repartizate conform prevederilor actului constitutiv.
Asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporţională din patrimoniul
social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia.
Asociatul exclus rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiunile
făcute de societate, până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de
excludere. Dacă, în momentul excluderii, sunt operaţiuni în curs de
executare, asociatul este obligat să suporte consecinţele şi nu-şi va putea
retrage partea ce i se cuvine decât după terminarea acelor operaţiuni.

5.3. DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢII CU

RĂSPUNDERE LIMITATĂ

a) Dizolvarea societăţii cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată se dizolvă în cazurile generale
prevăzute de art.227 şi art.237 din Legea nr.31/1990 pentru orice
societate comercială.
Societatea cu răspundere limitată se mai dizolvă dacă datorită
falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre
asociaţi, numărul acestora s-a redus la unul singur. Această cauză de
dizolvare nu se va aplică dacă asociatul rămas hotărăşte continuarea
existenţei societăţii ca societate cu asociat unic sau dacă în actul
constitutiv se prevede clauza de continuare cu moştenitorii.
În fine, societatea cu răspundere limitată mai poate fi dizolvată
dacă se constată existenţa unor situaţii de încălcare a legii (spre exemplu,
aceeaşi persoană este asociat unic în mai multe societăţi cu răspundere
limitată).
b) Lichidarea societăţii cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată se lichidează potrivit dispoziţiilor
legale cuprinse în art.252-263 din Legea nr.31/1990 şi prevederilor

54
actului constitutiv, în măsura în care acestea din urmă nu sunt
incompatibile cu lichidarea societăţilor comerciale.
În ceea ce priveşte această formă juridică de societate comercială (ca şi în
cazul SNC şi SCS) Legea nr.31/1990 prevede că asociaţii pot hotărî o
dată cu dizolvarea, cu cvorumul şi majoritatea cerute pentru modificarea
actului constitutiv, şi modul de lichidare a societăţii, atunci când sunt de
acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi
când asigură stingerea pasivului sau regularizarea lui în acord cu
creditorii. Prin votul unanim al asociaţilor se poate hotărî şi asupra
modului în care activele rămase după plata creditorilor se vor fi împărţite
între asociaţi. În lipsa acordului unanim privind împărţirea bunurilor, va fi
însă urmată procedura de lichidare prevăzută de lege.

CAPITOLUL 6

55
 SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV, SOCIETATEA ÎN
COMANDITĂ SIMPLĂ ŞI SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ PE
ACŢIUNI

6.1. SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV

Societatea în nume colectiv este o societate constituită prin asocierea, pe

baza deplinei încrederi, a două sau mai multor persoane, care pun în
comun anumite bunuri pentru a desfăşura o activitate comercială, în
scopul împărţirii beneficiilor rezultate, şi în care asociaţii răspund
nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.

6.1.1. Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv

a) Precizări prealabile.
Societatea în nume colectiv se constituie prin contract de societate ce
trebuie încheiat obligatoriu în formă autentică şi trebuie să cuprinda
menţiunile prevăzute la art.7 din Legea nr.31/1990.
b)Asociaţii.
Potrivit legii, ca şi la restul formelor de societăţi comerciale, asociaţii
unei societăţi în nume colectiv pot fi atât persoanele fizice, cât şi
persoanele juridice.
c) Firma societăţii.
Firma societăţii în nume colectiv cuprinde numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi, cu menţiunea “societate în nume colectiv” scrisă în
întregime. În orice act emanând de la societate trebuie să se arate
denumirea, forma juridică şi sediul social, precum şi numărul de ordine în
registrul comerţului şi Codul Unic de Înregistrare. d) Capitalul social.
În contractul de societate este necesar să se arate valoarea capitalului
social. De remarcat este faptul că legea nu stabileşte în cazul societăţii în
nume colectiv un plafon minim al capitalului social, ceea ce înseamnă că
asociaţii sunt liberi să determine mărimea acestuia în funcţie de nevoile
pe care le reclamă realizarea obiectului societăţii. Legea nr.31/1990
stabileşte însă obligativitatea vărsării integrale a capitalului social
subscris la data constituirii societăţii.
În contractul de societate trebuie să se arate şi aportul fiecărui asociat la
capitalul social. În principiu, obiectul aportului nu cunoaşte nici un fel de
restricţie. El poate fi orice bun cu valoare economică ce poate prezenta
interes pentru activitatea societăţii (numerar, bunuri, creanţe etc.).

56
 În sfârşit, cu toate că legea nu o prevede în mod expres, în contractul de
societate trebuie prevăzută cota din capitalul social care se cuvine fiecărui
asociat, în schimbul aportului sau. Aceasta cotă este denumită parte de
interes.

6.1.2. Funcţionarea societăţii în nume colectiv

a) Deliberările şi deciziile asociaţilor; administrarea şi controlul

gestiunii
societăţii. Deliberările şi deciziile
asociaţilor.
Având în vedere numărul mic al asociaţilor societăţii în nume colectiv,
legea nu institutionalizează adunarea generală a asociaţilor. Se înţelege
că, în problemele esenţiale care privesc activitatea societăţii, deciziile
trebuie luate împreună de către asociaţi.
Legea prevede că deciziile se iau prin votul asociaţilor care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social, votul tuturor asociaţilor fiind
necesar, în mod excepţional, numai atunci când se revocă administratorii
numiţi prin contractul de societate sau când se iau hotărâri ce reclamă
modificarea actului constitutiv.
Asociatul care, într-o operaţiune determinată, are pe cont propriu sau în
contul altuia interese contrare acelora ale societăţii nu poate lua parte la
nici o deliberare sau decizie privind această operaţiune. În caz de
nerespectare a interdicţiei, asociatul răspunde pentru pagubele cauzate
societăţii, dacă fără votul său nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.
Dreptul la vot se exercită în condiţiile stabilite prin contractul de
societate. În absenţa unei stipulaţii în acest sens, dreptul de vot se exercită
proporţional cu participarea la capitalul social, respectiv cu părţile de
interes ale asociaţilor.
Cu toate că legea nu cuprinde o dispoziţie expresă, trebuie admis că
decizia asociaţilor care este contrară legii sau contractului de societate
poate fi anulată prin hotărâre judecatorească, la cererea unuia din asociaţi.
Administrarea societăţii.
Societatea în nume colectiv este administrată de unul sau mai mulţi
administratori, care pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice sau
juridice. Ei pot fi numiţi prin actul constitutiv sau aleşi de către asociaţi.

57
 În cazul în care prin contractul de societate sunt numiţi mai mulţi
administratori, asociaţii pot stabili ca aceştia să lucreze împreună sau
individual. Dacă s-a dispus ca administratorii să lucreze împreună,
deciziile trebuie luate în unanimitate, iar în caz de divergenţă vor decide
asociaţii care reprezintă majoritatea capitalului social.
Pentru situaţia în care în contractul de societate nu s-a stabilt modul de
exercitare a mandatului administratorilor, trebuie admis că fiecare dintre
ei poate lucra individual. Dacă un administrator ia iniţiativa unei operaţii
care depăşeşte limitele operaţiilor obişnuite comerţului pe care îl
desfăşoară societatea, el trebuie să înştiinţeze în prealabil pe ceilalţi
administratori, iar dacă există opoziţia vreunuia dintre ei, vor decide
asociaţii reprezentând majoritatea absolută a capitalului social.
Administratorii pot face toate operaţiile cerute pentru aducerea la
îndeplinire a obiectului societăţii, afară de restricţiile stabilite prin
contractul de societate.
Dacă prin contractul de societate nu s-a arătat administratorul care are
puterea de a reprezenta societatea, legea prezumă că dreptul de
reprezentare aparţine fiecărui administrator.
Controlul gestiunii societăţii.
Societatea în nume colectiv nu are anumite persoane special desemnate
pentru exercitarea controlului asupra gestiunii administratorilor, aşa cum
sunt cenzorii/auditorii financiari în societăţile de capitaluri şi, în anumite
cazuri, în societatea cu răspundere limitată.
Aşadar, fiecare dintre asociaţii care nu este administrator va
exercita dreptul de control asupra gestiunii societăţii.
b) Drepturile şi obligaţiile asociaţilor.
Drepturile asociaţilor societăţii în nume colectiv sunt următoarele:
- dreptul de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor;
- dreptul la beneficii;
- dreptul de a folosi fondurile societatii – asociaţii sunt îndreptăţiţi să
folosească fondurile societăţii pentru cheltuielile făcute sau pentru cele
ce urmează să le facă în interesul societăţii, limita acestor fonduri fiind
stabilită în contractul de societate; de asemenea, prin contractul de
societate se poate stipula că asociaţii au dreptul de a lua din casa
societăţii anumite sume de bani pentru cheltuielile lor particulare; -
dreptul la restituirea valorii aporturilor la dizolvarea şi lichidarea
societăţii.
Asociaţilor le revin şi anumite obligaţii stabilite prin dispoziţiile Legii
nr.31/1990, şi anume:
- obligaţia de efectuare a aportului promis;

58
- obligaţia de a nu aduce atingere patrimoniului social – în acest sens,
legea stabileşte că asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi
asociaţi, întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul societăţii în
folosul său ori al unei alte persoane răspunde faţă de societate (se va
putea însă stipula, prin actul constitutiv, că
asociaţii pot lua din casa societăţii anumite sume pentru cheltuielile lor
particulare); - obligaţia de a nu face concurenţă societăţii – pentru a
proteja interesele societăţii legea interzice asociatului să ia parte, în
calitate de asociat cu răspundere nelimitată, într-o altă societate
concurentă sau având acelaşi obiect de activitate, precum şi să efectueze
operaţiuni în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător. În schimb,
asociatul poate face parte dintr-o altă societate, ca asociat cu răspundere
nelimitată, sau poate efectua acelaşi comerţ, cu consimţământul celorlalţi
asociaţi. c) Răspunderea pentru obligaţiile societăţii.
Societatea în nume colectiv dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii
prin actele încheiate de administratorul(ii) însărcinat(i) să reprezinte
societatea. În cazul acestei forme de societate comercială, obligaţiile
sociale sunt garantate atât cu patrimonial social, cât şi cu răspunderea
nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor. Creditorii societăţii trebuie să
urmărească mai întâi societatea, putându-se îndrepta împotriva asociaţilor
numai dacă aceasta nu plăteşte creanţele. d) Cesiunea părţii de interes a
asociatului.
Datorita caracterului personal al acestei forme juridice de societate
comercială, în societatea în nume colectiv cesiunea părţii de interes a
asociatului poate avea loc numai dacă a fost permisă prin contractul de
societate sau cu consimţământul tuturor celorlalţi asociaţi.
e) Retragerea şi excluderea asociaţilor din societate.
Retragerea şi excluderea asociaţilor din societatea în nume colectiv au
loc în cazurile şi produc aceleaşi efecte cu cele arătate anterior în cazul
societăţii cu răspundere limitată.

6.1.3. Dizolvarea şi lichidarea societăţii în nume colectiv

Societatea în nume colectiv se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor

generale privind dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi
regulilor speciale prevăzute de lege pentru această formă de societate.
Distinct de cauzele de dizolvare şi lichidare aplicabile tuturor
societăţilor comerciale, potrivit legii, societatea în nume colectiv se
dizolvă dacă, datorită falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau
decesului unuia dintre asociaţi, numărul asociaţilor se reduce la unul
singur. Societatea nu se va dizolva însă dacă există clauză în actul

59
constitutiv de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas
hotărăşte continuarea existenţei societăţii ca societate cu răspundere
limitată cu asociat unic (prin transformarea formei juridice a societăţii).
Operaţiunile de lichidare a societăţii în nume colectiv sunt reglementate
prin Legea nr.31/1990, precum şi prin prevederile contractului de
societate, în măsura în care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu
lichidarea.

6.2. SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ

Societatea în comandită simplă este o societate constituită prin

asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multor persoane,
care pun în comun anumite bunuri pentru a desfăşura o activitate
comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate, şi în care răspund
pentru obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi solidar (asociaţii
comanditaţi) sau în limita aportului lor (asociaţii comanditari).

Din definiţia mai sus enunţată rezultă caracterele acestei societăţi:

a) asocierea se bazează pe încrederea deplină a asociaţilor
comanditaţi şi
comanditari;
b) răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este
diferită: asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, asociaţii
comanditari răspund în limita aportului lor.
Deci, societatea în comandită se bazează pe încredere: comanditarii, care
au bani şi vor să-i investească, fără să rişte o răspundere nelimitată,
încredinţează sumele de bani comanditaţilor, care nu au suficient capital
dar au iniţiativă şi vor să desfăşoare o activitate comercială în scopul
obţinerii de beneficii (de aceea, în astfel de societăţi, doar asociaţii
comanditaţi pot avea calitatea de administratori).
Capitalul social al societăţii în comandită simplă este divizat în
părţi de interes.
În ceea ce priveşte constituirea, funcţionarea, dizolvarea şi lichidarea
acestei forme juridice de societate comercială, facem doar menţiunea că i
se aplică regulile anterior analizate referitoare la societatea în nume
colectiv (cu unele particularităţi prevăzute în art.89 din Legea nr.31/1990
în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile asociaţilor).

6.3. SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ PE ACŢIUNI

60
 Societatea în comandită pe acţiuni este acea societate constituită
prin asocierea mai multor persoane, care participă la formarea
capitalului social prin anumite contribuţii reprezentate prin acţiuni, în
vederea desfăşurării unei activităţi comerciale, pentru realizarea unor
beneficii şi împărţirea lor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale
nelimitat şi solidar, în cazul asociaţilor comanditaţi, şi numai în limita
aportului lor, în cazul asociaţilor comanditari.

Din definiţia dată rezultă caracterele societăţii în comandită pe

acţiuni:
a) societatea cuprinde două categorii de asociaţi: comanditaţii (doar
aceştia
putând avea calitatea de administratori ai societăţii) şi comanditarii;
b) întregul capital social este împărţit în acţiuni – toţi asociaţii au
calitatea de
acţionar;
c) răspunderea pentru obligaţiile sociale este diferită: comanditaţii
răspund nelimitat şi solidar iar comanditarii răspund numai în limita
aportului lor.
Prin urmare, deosebirea esenţială între societatea în comandită simplă şi
cea în comandită pe acţiuni este faptul că, în această din urmă societate,
capitalul social este împărţit în acţiuni. Avându-se în vedere acest ultim
aspect, legea stabileşte că societatea în comandită pe acţiuni este
reglementată de dispoziţiile referitoare la societatea pe acţiuni, cu
excepţia dispoziţiilor referitoare la sistemul dualist de administrare. În
ceea ce priveşte răspunderea pentru obligaţiile sociale, societatea în
comandită pe acţiuni urmează regulile societăţii în comandită simplă.

61
62