CURS NR. 6 DREPT CIVIL.

TEORIA GENERALA
SPECIALIZAREA DREPT, IF, ANUL I
10.11.2020

Obligaţia civilă

Obligaţia civilă este îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil

de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ,
care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie,
poate fi impusă prin forţa de constrângere a statului.
Obligaţiile civile pot fi clasificate după mai multe criterii, din care le reţinem pe
cele mai importante.
Astfel, în funcţie de obiectul lor, obligaţiile civile se împart în:
- obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face;
- obligaţii pozitive şi obligaţii negative;
- obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace.
După opozabilitatea lor, obligaţiile civile sunt împărţite în;
- obligaţii obişnuite;
- obligaţii scriptae in rem (denumite şi obligaţii opozabile terţilor);
- obligaţii propter rem(numite şi obligaţii reale).
În raport de sancţiunea ce asigură respectarea lor, obligaţiile civile se clasifică
în:
- obligaţii civile perfecte şi
- obligaţii civile imperfecte.
În dreptul civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui
sau de a transmite un drept real.
Obligaţie de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un
serviciu sau de a preda un lucru, respectiv orice prestaţie pozitivă în afara celor
care se încadrează în noţiunea de ,,a da”.
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine
de la o acţiune sau de la anumite acţiuni.
Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune. Se includ în această
categorie obligaţia de a da şi obligaţia de a face.
Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune. Face parte
din această categorie obligaţia de a nu face.
Ca regulă generală, în cazul încălcării unei obligaţii de a nu face debitorul este
de drept în întârziere [art. 1523 alin. 2, lit. b), teza finală C. civ.], pe când, în cazul
încălcării unei obligaţii pozitive, în principiu, este necesară punerea în întârziere a debi-
torului [art. 1528 alin. (2) C. civ.]
Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate) sunt acele obligaţii
care constau în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat.Articolul
1481 alin. 1 C. civ. prevede: „În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să
procure creditorului rezultatul promis.”
Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de prudenţă şi diligenţă) sunt
acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa
pentru atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul avut în
vedere de părţi atunci când s-a încheiat actul juridic. Conform art. 1481 alin. 2 C.
civ., „În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele
necesare pentru atingerea rezultatului promis.”
 Este o asemenea obligaţie îndatorirea ce revine medicului de a acţiona cu toată
prudenţa şi toată diligenţa cerute de ştiinţa şi etica medicală în vederea vindecării
pacientului de o anumită maladie sau cea a avocatului de a câştiga un proces, neatin-
gerea rezultatului urmărit neînsemnând în mod automat neîndeplinirea obligaţiei.
Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de care
s-a născut.
Obligaţiile reale (propter rem) sunt un accesoriu al unui drept real,
adevărate sarcini reale care sunt în sarcina titularului unui drept real oarecare.
Obligaţiile propter rem, fiind accesorii ale dreptului real, se vor transmite odată
cu bunul, fără a fi necesară vreo formalitate specială, noul titular fiind ţinut să le
execute.
Obligaţiile opozabile terţilor (scriptae in rem) se caracterizează prin aceea
că sunt atât de legate de posesia lucrului încât creditorul nu poate obţine
satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul actual al lucrului va fi obligat să
respecte acest drept, deşi nu a participat direct la formarea raportului de
obligaţie.
Datorită opozabilităţii lor extinse obligaţiile propter rem şi obligaţiile scriptae in
rem formează o categorie intermediară între drepturile reale şi drepturile de creanţă,
de la care împrumută unele trăsături.
Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de
sancţiunea juridică, în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine
concursul forţei coercitive a statului pentru executarea ei.Cele mai multe obligaţii
intră în această categorie.
Obligaţia civilă imperfectă (numită şi obligaţie naturală) este obligaţia a
cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar, în măsura în care ar fi
executată de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să
pretindă restituirea prestaţiei.
În acest sens, art. 2506 alin. 3 C. civ. prevede: „Cel care a executat de bunăvoie
obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea
prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.”

Obiectul raportului juridic civil

Obiectul raportului juridic civil este conduita părţilor, adică acţiunea sau
inacţiunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul
pasiv.
În raporturile juridice patrimoniale conduita părţilor se referă adesea la lucruri.
Lucrurile (bunurile) nu pot fi însă incluse în structura raportului juridic civil, ţinând cont
de caracterul social al acestui raport, dar ele sunt luate în considerare ca obiect
derivat al raportului juridic civil.

Bunurile.
Din punct de vedere juridic sunt bunuri numai lucrurile susceptibile de a fi
apropriate (de a fi obiect al dreptului de proprietate). Astfel, aerul sau apa sunt bunuri
în sens economic, însă nimeni nu le poate apropria pentru că ele servesc întregii
omeniri, având calitatea de res communis.
Potrivit art. 535 C. civ. „Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care
constituie obiectul unui drept patrimonial.”
Codul civil clasifică bunurile după cum urmează:
- bunuri imobile şi bunuri mobile (art. 536-540 şi art. 542);
 -bunuri fungibile şi bunuri nefungibile (art. 543);
- bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile (art. 544);
- bunuri divizibile şi bunuri indivizibile (art. 545);
- bunuri principale şi bunuri accesorii (art. 546).
-bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere 9art. 548 şi urm.)
Acestora li se adaugă împărţirea bunurilor în corporale şi incorporale.
Interpretând prevederile Codului civil şi pe cele ale altor acte normative, doctrina
a reţinut si alte clasificări.

1.Bunuri corporale şi bunuri incorporale. Acestor categorii de bunuri Codul

civil nu le consacră o reglementare expresă dar existenţa lor este neîndoielnică şi
rezultă din evocarea lucrurilor corporale şi a celor incorporale în cuprinsul art. 535.
Bunurile corporale sunt cele care au o existenţă fizică. Se includ aici atât cele
care se prezintă într-o formă perceptibilă direct cu ajutorul simţurilor umane (spre
exemplu, au un „corp” ce poate fi atins), cât şi acelea care nu pot fi detectate decât cu
ajutorul unor aparate, cum sunt undele electromagnetice sau asimilate acestora,
energiile de orice fel, captate şi transmise, la care se referă prevederile art. 539 alin.
(2) C. civ., unele microorganisme.
Bunurile incorporale sunt acelea care nu au o existenţă fizică, naturală, fiind
creaţii ale intelectului uman. Fac parte din această categorie creanţele, titlurile de
valoare (acţiuni, obligaţiuni, instrumentele financiare derivate şi altele asemenea),
proprietăţile incorporale (fondurile de comerţ, clientela unei persoane care exercită o
profesie liberă, proprietatea literară şi artistică, brevetul de invenţie, marca de comerţ
etc.) şi efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul), dar şi informaţia (sau
noutatea) care are valoare de piaţă.
Nu toate drepturile patrimoniale care au ca obiect un bun sunt ele însele bunuri,
ci numai acelea care devin apropriabile, adică se transformă în bunuri incorporale,
formând obiectul altor drepturi patrimoniale.

2.Bunuri mobile şi bunuri imobile.

Clasificarea bunurilor în imobile şi mobile se face în funcţie de natura bunurilor
şi de calificarea dată de lege. Criteriul de bază este cel al aşezării în spaţiu al bunurilor,
al fixităţii lor.
Bunurile imobile (numite şi nemişcătoare) sunt cele care au o aşezare fixă
sau care sunt considerate de legiuitor a avea o asemenea aşezare.Ele se împart
în două categorii: imobile prin natura lor şi imobile prin destinaţie.
Bunurile imobile prin natura lor sunt acelea care pun direct în operă criteriul fizic
al fixităţii unui bun. Din prevederile art. 537 C. civ. rezultă că fixitatea bunurilor poate fi
naturală sau dobândită.
Bunurile imobile prin destinaţie sunt bunuri mobile prin natura lor, dar pe care
legiuitorul le consideră a fi imobile având în vedere situaţia lor viitoare.
Articolul 538 C. civ. împarte aceste bunuri în două categorii: bunuri care rămân
imobile şi bunuri care devin imobile. Este vorba despre bunurile care rămân imobile şi
după ce au fost separate de un bun imobil şi bunurile care devin imobile datorită
destinaţiei pe care proprietarul lor le-o conferă. În ambele cazuri, bunurile în discuţie
sunt mobile prin natura lor, dar, printr-o ficţiune, legiuitorul le consideră a fi imobile.
Bunurile mobile (numite şi bunuri mişcătoare) sunt cele care nu au o
aşezare fixă în spaţiu.
 Potrivit art. 539 alin. 1 C. civ., „Bunurile pe care legea nu le consideră imobile
sunt bunuri mobile.” Criteriul folosit de legiuitor pentru determinarea bunurilor mobile
este cel al excluderii: orice bun care nu este imobil este mobil.
Şi bunurile mobile sunt de trei feluri: mobile prin natura lor, mobile prin
determinarea legii şi mobile prin anticipaţie.
Fac parte din categoria bunurilor mobile prin natura lor toate bunurile care nu
se caracterizează prin fixitate şi pe care legea nu le consideră a fi imobile.
Bunurile mobile prin anticipaţie sunt bunuri imobile prin natura lor care, sub
anumite aspecte, sunt supuse regimului juridic al bunurilor mobile, având în vedere că
sunt destinate să devină, în viitorul apropiat, bunuri mobile prin natura lor. De exemplu,
sunt bunuri mobile prin anticipaţie fructele şi recoltele încă neculese, dacă fac obiectul
unui act juridic (art. 540 alin. 1 C. civ.)
Bunurile mobile prin determinarea legii sunt drepturile, altele decât cele asupra
bunurilor imobile, care devin ele însele apropriabile, adică se transformă în bunuri
incorporale, formând obiectul altor drepturi patrimoniale. Fac parte din această
categorie drepturile de creanţă, drepturile patrimoniale incluse în fondul de comerţ şi
drepturile de proprietate intelectuală.

2.Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile.

După cum pot fi înlocuite sau nu unele cu altele, în executarea unei obligaţii
civile, bunurile sunt fungibile şi nefungibile (art. 543 alin. 1 C. civ.).
Bunurile fungibile sunt bunurile determinabile după număr, măsură sau
greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii,
fără ca aceasta să afecteze valabilitatea plăţii.Acesta este, spre exemplu, cazul unei
sume de bani, al cerealelor, lemnului pentru construcţii etc.
Bunul nefungibil este acela care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea
unei obligaţii, astfel că debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.
În principiu, bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile
determinate individual sunt bunuri nefungibile.
Fungibilitatea unui bun poate fi stabilită şi prin act juridic.

3.Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile.

Clasificarea bunurilor în consumptibile şi neconsumptibile se face după cum
folosirea lor implică sau nu consumareaori înstrăinarea lor (art. 544 C. civ.)
Bunul consumptibil este acela care nu poate fi folosit fără ca prima lui
întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Spre
exemplu, banii, alimentele, combustibilii etc. sunt bunuri consumptibile.
Bunul neconsumptibil este acela care poate fi folosit în mod repetat, fără
ca aceasta să implice consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Sunt astfel de
bunuri clădirile, terenurile, autoturismele etc.

4.Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile.

După cum pot fi sau nu împărţite fără să îşi schimbe destinaţia, bunurile se
clasifică în divizibile şi indivizibile (art. 545 C. civ.)
Bunurile divizibile pot fi împărţite fără să îşi schimbe, prin aceasta,
destinaţia economică.
Bunurile indivizibile îşi schimbă destinaţia economică dacă sunt
împărţite.Spre exemplu, o bucată de stofă este un bun divizibil, însă un autoturism
este un bun indivizibil, deoarece prin împărţire fizică i se schimbă destinaţia.
 Prin act juridic părţile pot considera că un bun divizibil prin natura lui este
indivizibil.

5.Bunuri principale şi bunuri accesorii.

Clasificarea bunurilor în principale şi accesorii foloseşte drept criteriu corelaţia
care poate exista între unele bunuri (art. 546 C. civ.)
Bunul principal este acela care poate fi folosit în mod independent, fără
să fie destinat a servi la întrebuinţarea altui bun.
Bunul accesoriu este acela care este afectat întrebuinţării altui bun,
principal. Sunt bunuri accesorii antena pentru televizor, tocul pentru ochelari, cheia
pentru yală etc.
Destinaţia comună poate fi stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri.
Şi în acest caz operează regulaaccesorium sequitur principale, consecinţa fiind
aceea că în cazul înstrăinării bunului principal dobânditorul va deveni şi proprietarul
bunului accesoriu, chiar dacă acesta nu a fost expres prevăzut în actul juridic încheiat
de părţi.

6.Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere.

După cum sunt ori nu producătoare de fructe, bunurile se împart în frugifere
şi nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt acelea care, în mod periodic şi fără consumarea
substanţei lor, dau naştere altor bunuri, numite fructe.
Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însuşirea de a da naştere altor
bunuri, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor.
Există trei categorii de fructe – naturale,industriale şi civile –, enumerate de
art. 548 C.civ..
Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără
intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia
şi sporul animalelor.
Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute
ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel.
Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor
şi dividendele.
Productele sunt bunurile care se prelevează la intervale neregulate
dintr-un alt bun, a cărui substanţă o consumă astfel (art. 549 C. civ.), prelevare
care va sfârşi prin a epuiza bunul respectiv. Astfel, piatra extrasă dintr-o carieră
face parte din categoriaproductelor.

Bibliografie: Eugen Chelaru, Ramona Duminica, Partea generala a dreptului civil,

Ed. Universitatii din Pitesti, Pitesti, 2016.