Retele

Ê

1.1.
Secolul XX a fost marcat, din punct de vedere tehnologic, de nevoia oamenilor să
strângă, să proceseze şi să distribuie informaţii. Această nevoie a "alimentat" cercetările care
s-au finalizat prin instalarea reţelelor globale de telefonie fixă şi mobilă, apariţia industriei de
calculatoare, lansarea sateliţilor de telecomunicaţii.
Un pas important a fost fuziunea reţelelor de telecomunicaţii cu industria
calculatoarelor, rezultând reţelele de calculatoare. Toate aceste tehnologii au făcut să dispară
diferenţele dintre procesele de colectare, procesare şi distribuire a datelor. Sistemele de tip
"mainframe" au dispărut şi ele, lăsând locul noilor (şi mult mai performantelor) reţele de
calculatoare.
Prin înţelegem o colecţie de calculatoare autonome
interconectate printr-o singură tehnologie. Două calculatoare se consideră interconectate dacă
au posibilitatea să schimbe informaţii (prin fire, unde radio, infraroşu, etc). Internetul nu este
o reţea, ci o colecţie de mai multe reţele. WWW nu este o reţea, ci un serviciu al Internetului.
Deoarece reţelele de calculatoare sunt subiectul acestei cãrţi, vom folosi termenul de
"reţea" cu sensul de "reţea de calculatoare".
Înainte de a începe, trebuie să ştim la ce pot fi folosite reţelele de calculatoare.
Dezvoltarea masivă a tehnologiilor folosite în reţele de calculatoare este o dovadă a
interesului faţă de acestea al companiilor (şi persoanele fizice).

În anii 1950, Departamentul de Apărare al S.U.A. avea nevoie de o reţea care să
înlocuiască actuala reţea (vulnerabilă deoarece era bazată pe linii telefonice închiriate) cu una
"capabilă" să funcţioneze chiar după un atac nuclear. Diverse proiecte au fost analizate (şi
respinse) în1957 după plasarea pe orbită a satelitului Sputnik de către U.R.S.S, preşedintele
Eisenhower a înfiinţat Advanced Research Projects Agency (ARPA) care să coordoneze
diverse proiecte de cercetare.
În1969, ARPA a realizat o reţea de calculatoare denumită ARPANET, care conecta
supercalculatoare din diverse centre militare şi universitare. Pentru transmisia datelor erau
folosite linii telefonice închiriate. Datele erau transmise sub forma unor pachete de diverse
dimensiuni. Pentru a fi conectate la această reţea, universităţile trebuiau să semneze contracte
de cercetare cu Departamentul de Apărare.
În 1980, National Science Foundation a înfiinţat reţeaua NSFNET, cu o structură
asemănătoare cu a ARPANET-ului, dar cu scopuri pur academice. Împreună cu NSFNET,
NSF a înfiinţat inca 20 de subretele. Ulterior, NSFNET şi ARPANET au fost conectate
împreună. În 1990, Advanced Network and Services (formată din MERIT, MCI şi IBM) au
preluat NSFNET, au îmbunătăţit echipamentele (ajungând la viteze de transfer de 45 Mbps)
şi au vândut-o către America Online în 1995.
În1990, Tim Berners-Lee a prezentat o primă variantă a standardului HTTP. Mosaic
(primul browser HTML, scris de Marc Anderssen) şi WWW au transformat Internet-ul dintr-
o reţea guvernamentală şi academică într-una accesibilă publicului larg.
9
Reţele de calculatoare
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Ê
După cum am spus, companiile sunt cele mai interesate de reţelele de calculatoare.
Acest lucru este firesc, deoarece multe companii au mai multe sedii (sau măcar departamente)
care fac frecvent schimb de informaţii şi documente. De multe ori, aceste documente sunt
scrise la un departament, transportate la alte departamente, după care sunt aruncate sau (şi
mai rău) păstrate la arhivă de destinatari. Toate acestea reprezintă cheltuieli inutile (pentru
hârtie, accesorii de papetărie, transport şi depozitare). Reţelele de calculatoare permit
reducerea cheltuielilor şi a timpului necesar pentru distribuţia informaţiilor.
În loc să cumpere (şi ulterior, să întreţină) o imprimantă ieftină pentru fiecare angajat,
companiile preferă să cumpere o imprimantă mai performantă (şi chiar mai ieftină) care să fie folosită de
toţi angajaţii. Deci partajarea resurselor (hardware, software şi informaţii) este un alt motiv pentru care
companiile sunt interesate de reţele de calculatoare. Ĩn acest caz, resursele (hardware, software şi datele)
vor fi gestionate şi oferite de un server (o componentă fizică sau un program) la care vor avea acces
mai mulţi clienţi (o componentă fizică sau un program). Clientul cere informaţii sau servicii, iar
serverul prelucrează cererea respectivă şi trimite clientului rezultatele.
Reţelele de calculatoare permit calculatoarelor să comunice între ele. Prin intermediul
calculatoarelor oamenii comunică mult mai uşor, folosind o gamă largă de servicii: poştă electronică (e-
mail), lucru la distanţă, videoconferinţă, etc.
Tot mai multe companii folosesc reţelele de calculatoare pentru comerţ electronic, în special cu
clienţii şi furnizorii. Folosind reţelele de calculatoare, producătorii pot să onoreze mai rapid cererile
clienţilor şi să comande materia primă doar atunci când este necesar. Amazon (site pentru vânzarea
cărţilor pe Internet) a reuşit astfel să vândă milioane de cărţi fără să aibă nici măcar una în stoc.

Persoanele fizice folosesc reţele de calculatoare pentru scopuri asemănătoare cu cele ale
marilor companii. Există totuşi şi unele diferenţe. Cea mai importantă utilizare rămâne totuşi accesul la
informaţii de la distanţă, fie că este vorba de ştiri, cărţi, relaxare sau orice altceva. Multe ziare şi biblioteci
oferă variante on-line ale publicaţiilor lor.
Ca şi companiile, utilizatorii privaţi folosesc diverse servicii de comunicare pe care reţelele de
calculatoare le pun la dispoziţie: instant messaging, chat rooms, newsgroups, videoconferinţe, telefonie
prin Internet, radio şi televiziune prin Internet, etc.
Comerţul electronic pe care companiile îl folosesc atât de mult în interese proprii, poate fi folosit
şi de utilizatorii de rând pentru a evita aglomeraţiile din magazine sau pentru a-şi procura ultimul model
de tricou M. Folosind Intemetul, utilizatorului îi este mult mai uşor să afle informaţii despre un produs
înainte de a-l cumpăra.
Mai nou, reţelele de telefonie fără fir permit oricui să folosească un telefon mobil ca să
acceseze informaţii de pe Internet, să-şi citească poşta electronică, să-şi plătească facturile, etc.

1.1.2. Ê
Atunci când clasificăm reţele de calculatoare cele mai folosite criterii sunt: tehnologia folosită
pentru transmisia datelor şi dimensiunile reţelelor. Bineînţeles că există şi alte criterii, dar acestea ne dau
informaţiile cele mai importante pentru reţele obişnuite.

Din punct de vedere al tehnologiei folosite pentru transmisia datelor, putem clasifica reţelele de calculatoare
în două mari grupe:
]c reţele cu difuzare (broadcast networks)
]c reţele punct-la-punct (point-to-point networks)
O reţea cu difuzare are un singur canal de comunicaţie care este partajat de toate calculatoarele
conectate la reţeaua respectivă. Datele sunt transmise sub forma unor mesaje denumite pachete. Pachetele transmise
10
Modele ale reţelelor de calculatoare
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
de orice calculator sunt recepţionate de toate celelalte calculatoare (de aici denumirea de difuzare). Anumite informaţii
din interiorul pachetului permit identificarea calculatorului destinaţie. Acesta va procesa datele din pachet, iar celelalte
calculatoare (cărora nu le era destinat mesajul) îl vor ignora.
Reţelele cu difuzare permit în general transmiterea spre procesare a unui pachet la toate calculatoarele
(broadcasting). Unele reţele permit transmiterea spre procesare a unui pachet doar la anumite calculatoare
(multicasting).
O reţea punct-la-punct are mai multe canale de comunicaţie între diferite calculatoare. Pentru a ajunge
de la calculatorul sursă la destinaţie, un pachet poate să treacă prin mai multe calculatoare intermediare. Ĩn general,
există mai multe rute (de lungimi diferite), pe care un pachet poate să le folosească pentru a ajunge la destinaţie.
De regulă, reţelele punct-la-punct se folosesc pentru distanţe mari, iar reţelele cu difuzare se folosesc pentru
reţele de dimensiuni mai mici.
4
Un alt criteriu de clasificare al reţelelor de calculatoare este dimensiunea zonei geografice deservită de
aceastea. Ĩn acest sens avem următoarele categorii:
]c reţele personale (personal area network)
]c reţele locale (local area network sau LAN)
]c reţele metropolitane (metropolitan area network sau MAN)
]c reţele de arie largă (wide area network sau WAN)
]c reţele globale (internet sau internetwork)
± de calculatoare deservesc un singur utilizator. Echipamentele conectate sunt
plasate la distanţe mici unele de altele (în jur de 1 metru). De exemplu, un mouse fă ră fir conectat la un calculator.
± sunt reţele private de calculatoare situate într-o cameră, o clădire sau un campus, aria
acoperită de acestea având o rază de până la 1 Km. Datorită dimensiunilor mici pot fi calculaţi timpii de transfer ai
datelor în condiţiile cele mai nefavorabile. Acest lucru permite folosirea unor tehnici mai deosebite de management
al reţelei.
± deservesc oraşe întregi, cel mai cunoscut exemplu fiind
serviciu internet prin cablu TV. Un exemplu modern de reţea metropolitană este reţeaua de
telefonie mobilă.
± acoperă suprafaţa unei ţări sau a unui continent,
interconectând diverse LAN-uri şi MAN-uri. Un WAN este alcătuit din linii de transmisie şi
dispozitive de comutare. Liniile de transmisie transferă informaţiile sub formă de biţi de la un
capăt la altul. Ele pot folosi diverse medii de propagare a informaţiei: cupru, fibră optică,
legături radio, etc. Un dispozitiv de comutare (switching device) este necesar la intersecţia a
trei sau mai multe linii de transmisie pentru a alege direcţia în care datele vor fi transmise mai
departe. Liniile de transmisie şi dispozitivele de comutare formează subnet-ul reţelei.
Un calculator conectat la o reţea se numeşte şi host (gazdă). Acesta oferă servicii şi
date clienţilor săi prin intermediul reţelei. Hosturile sunt conectate în general în diverse LAN-
uri. Fiecare LAN are cel puţin un dispozitiv de comutare, denumit router, prin care este
conectat la WAN. Routerele comunică direct prin linii de transmisie cu alte routere.
Mai multe WAN-uri pot fi conectate printr-o reţea globală, cum este Internet-ul. Este
posibil ca aceste WAN-uri să folosească tehnologii şi programe diferite. Ca să poată
comunica între ele uneori sunt necesare porţi de acces (gateway). Internetul conectează
diverse subreţele principale (backbones) ale marilor furnizori de internet (Internet Service
Provider). Legătura între subretele se face în Network Access Points. La subreţelele acestora
se conectează calculatoarele personale ale abonaţilor sau reţelele de calculatoare ale
companiilor.

Complexitatea proiectării unei reţele poate fi redusă prin folosirea conceptului de
În acest sens, reţeaua este structurată pe mai multe nivele, fiecare dintre
11
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
acestea folosind serviciile oferite de nivelul inferior. Fiecare nivel ascunde nivelului superior
detalii privind modul cum oferă serviciile sale.
O regulă importantă al acestui concept este următoarea: nivelul n de pe calculatorul
sursă comunică (indirect) cu nivelul n al calculatorului destinaţie, folosind serviciile
nivelului n.Regulile folosite la comunicarea între nivelele n formează protocolulde nivelul n.
Serviciile folosite pentru comunicarea între nivelul n şi nivelul n-1 formează
interfaţa între nivelul n şi n-1. O interfaţă reprezintă practic o colecţie de primitive care sunt
apelate de nivelul superior. Implementarea unui nivel poate fi înlocuită cu o implementare
mai nouă dacă aceasta oferă aceeaşi interfaţã.
O mulţime de interfeţe şi nivele formează o arhitectură de reţea.

Folosind arhitectura de reţea din figura de mai sus, transmisia pachetului M de la sursă la
destinaţie are loc astfel:
]c nivelul 5 foloseşte serviciile nivelului 4 ca sã transmită pachetul M la nivelul 5 al destinaţiei.
]c nivelul 4 adaugă antetul (header) H4 la mesajul M (care poate fi oricât de mare) şi îl transmite
nivelului 4 al destinaţiei.
]c nivelul 3 rupe mesajul H4M în bucăţi mai mici dacă este prea mare, adaugă antetul H3 şi
transmite fiecare pachet folosind serviciile nivelului 2.
]c nivelul 2 adaugă antetul H2 şi coada (trailer) T2 pachetelor H3H4M1 şi H3M2, folosind nivelul
1 pentru transmiterea mesajelor rezultate.
]c nivelul 1 transmite efectiv datele către destinaţie.
]c la destinaţie, pachetele urcă în stiva de protocoale; fiecare nivel analizează şi elimină antetul pus
de corespondentul său.
! "
Această secţiune prezintă pe scurt o serie de probleme care trebuie abordate în proiectarea unei
reţele de calculatoare bazată pe o stivă de protocoale. Majoritatea acestor probleme apar la fiecare nivel.
# reprezintă mecanismul folosit pentru identificarea sursei şi al destinaţiei. Acest
lucru este important deoarece într-o reţea sunt conectate mai mult de două calculatoare, iar pe fiecare
calculator rulează mai multe procese.
reprezintă modul în care datele sunt transferate de la sursă către destinaţie.
Majoritatea reţelelor de calculatoare permit folosirea a două canale logice de comunicaţie: unul pentru
date normale şi unul pentru date urgente. Din punct de vedere al direcţiei de tranzit al datelor,
comunicaţia poate fi:
]c simplex - datele sunt transferate mereu în aceeaşi direcţie.
]c half-duplex - datele sunt transferate la un moment dat într-o singură direcţie.
12
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
]c full-duplex - datele sunt transferate în orice direcţie (chiar simultan).
Ê include algoritmi de detectare şi algoritmi de corecţie apăruţi în urma
funcţionărilor defectuoase a echipamentelor.
Ê $ previne inundarea receptorilor lenţi de către transmiţători rapizi. Pentru
unele protocoale, controlul fluxului menţine ordinea corectă a pachetelor de date transmise, eventual
prin numerotarea aceastora.
± implică alegerea unui drum cât "mai bun" pentru pachetele de date ce tranzitează
reţeaua. Ĩn general, rutarea se efectuează la mai multe nivele.

Fiecare nivel dintr-o arhitectură de reţea oferă diverse servicii nivelului superior.
Aceste servicii pot fi de două feluri: orientate conexiune (connection oriented) sau fără
conexiune (connectionless).
$ presupun negocierea unei conexiuni înainte de a
transmite datele. Ĩn cadrul acestei negocieri se stabilesc diverşi parametri ai protocolului de
comunicaţie. După terminarea negocierii, datele pot fi transmise în orice cantitate. În general,
serviciile orientate conexiune păstrează ordinea pachetele şi sunt mai sigure, dar necesită mai
multe resurse. Acest tip de serviciu se aseamănă cu reţeaua telefonică.
$ transmit pachetele de date independente unul de celălalt,
fiecare pachet conţinând adresa destinaţiei sale. Acest tip de serviciu foloseşte în general
resurse mai puţine; pachetele de date transmise ajung neapărat la destinaţie în ordinea
transmiterii lor (uneori, nu ajung deloc). Serviciile fără conexiune sunt asemănătoare
serviciilor poştale.
Informaţia care se transmite într-o reţea este formată din biţi (0 sau 1) şi se transmite
de la un calculator sursă la un calculator destinaţie. Înformaţia transmisă de la un calculator la
altul este cunoscută sub numele de dată, pachet, sau pachet de date. În pachetul de date se
specifică adresa calculatorului care transmite şi adresa calculatorului care în final
recepţionează datele (Figura 1).
Figura 1
Pentru ca pachetele de date să ajungă de la sursă la destinaţie este necesar ca toate

calculatoarele din reţea să vorbească aceeaşi limbă, adică să existe un protocol de
13
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
comunicaţie. Un protocol este un set de reguli care determină formatul şi modul de
tramsmitere a datelor în reţea, permiţînd o comunicare eficientă în reţea. Regulile şi
convenţiile utilizate în comunicaţie sunt cunoscute sub numele de protocol de nivel (Figura
2).
Figura 2
%
&'(Ê)'
%
&'
În 1983, International Standard Organization a făcut primul pas către standardizarea
protocoalelor folosite în diferite reţele. ISO a publicat standardul Open Systems
Interconnection, care definea un model de referinţă cu 7 nivele folosit pentru conectarea
sistemelor deschise (publice). Deşi este puţin folosit în practică, OSI este un model teoretic
foarte bun pentru studiul reţelelor de calculatoare.
Fiecare nivel are asociat un număr de la 1 la 7 (pornind de jos în sus) şi foloseşte o
anumită unitate de transmisie (data unit). Standardul OSI nu defineşte protocoalele de
comunicaţie (aceastea au fost definite în standarde separate, publicate ulterior).
14
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 3
*+ ,se ocupă cu transferul biţilor între două calculatoare, folosind
mediul de transmisie. Acest nivel conţine în general specificaţii mecanice, electrice şi fizice,
definind parametrii semnalelor folosite la codificarea valorilor 0 şi 1 (durată, intensitate,
formă, etc). Unitatea de transmisie la acest nivel este bitul.
*4 -., foloseşte serviciile nivelului fizic pentru a oferi
nivelului reţea o legătură fără erori. Controlul fluxului (prevenirea inundării unui receptor lent
de către un emiţător rapid) este o altă funcţie a acestui nivel. Pentru reţele cu difuzare, un
subnivel denumit Medium Access Control controlează accesul la mediul de transmisie.
Unitatea de transmisie la acest nivel este cadrul (frame).
* .,controlează funcţionarea subreţelei, dirijând pachetele dintr-o
subreţea în alta pe calea "cea mai scurtă". Rutele de dirijare pot fi statice sau dinamice. Acest
nivel previne congestia reţelei prin eliminarea unor pachete atunci când numărul acestora este
prea mare. În general, nivelul reţea conectează două subreţele, modificând eventual pachetele
transmise la trecerea dintr-o subreţea în cealaltă. Unitatea de transmisie la acest nivel este
pachetul.
15
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 4
* , oferă servicii orientate conexiune şi servicii fără
conexiune. El acceptă date de la nivelul superior, le împarte în unităţi mai mici şi apoi le
transmite nivelului reţea. La destinaţie pachetele sunt puse în ordinea corectă, obţinând-se
datele transmise. Nivelul transport este primul nivel care oferă comunicare de tip //
(adică sursa comunică direct cu destinaţia), nivelele 1-3 folosind comunicarea de tip /"+/
(comunicarea are loc între calculatoare din aceeaşi subreţea).
*,oferă servicii de sincronizare (folosind puncte de control -
checkpoints), de dialog (ce program are voie să transmită) şi de token management (gestiunea
accesului la secţiuni critice).
* , se ocupă cu sintaxa şi semantica informaţiilor
transmise. Acest nivel permite calculatoarelor ce folosesc sisteme de reprezentare internă
diferite să comunice între ele folosind structuri complexe.
*# , conţine servicii specifice aplicaţiilor care sunt
folosite de utilizatori, precum HTTP (folosit la navigarea pe Internet), FTP (folosit la
transferul de fişiere), SMTP şi POP3 (folosite la transmiterea poştei electronice).
Atunci când calculatorul sursă transmite date către calculatorul destinaţie, pentru ca
datele să poate parcurge reţeaua este necesar ca respectivele date să fie împachetate într-un
pachet de date, printr-un proces numit încapsulare, realizat în 5 etape.
16
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 5
1)c Să presupunem că de la calculatorul sursă se transmite un e-mail către calculatorul

destinaţie. Caracterele alfanumerice ale mesajului sunt convertite într-un tip de date
care poate parcurge reţeaua şi care formează un şir de date (data stream).
2)c Şirul de date este constituit într-un segment de date.
3)c La segmentul de date se adaugă un header care conţine adresa sursei şi adresa
destinaţiei, obţinânduse un pachet de date.
4)c Segmentul de date este aşezat într-un frame care permite conectarea cu următorul
calculator din reţea, adăugânduse un header şi un trailer de frame.
5)c Frame-ul este convertit în binar pentru a putea fi transmis prin mediul de comunicaţie.
Pentru ca pachetul de date să ajungă de la sursă la destinaţie, trebuie ca fiecare nivel sursă să
comunice cu nivelul destinaţie corespunzător. Această formă de comunicaţie se numeşte
comunicaţie peer-to-peer. În timpul acestui proces, fiecare protocol de nivel schimbă
informaţii printr-un protocol numit protocol data units (PDU), între nivelurile egale (Figura
6).
17
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 6
Fiecare nivel depinde de serviciile oferite de nivelul de dedesubt. După ce nivelele 7, 6 şi 5

şi-au adăugat propriile informaţii, nivelul 4 adaugă mai multe informaţii, obţinând un
segment de date.
Nivelul network prin adăugarea de noi informaţii crează un pachet, furnizând în felul acesta
un serviciu nivelului transport.
Nivelul data link furnizează un serviciu nivelului network încapsulând datele într-un frame.
Nivelul physical furnizează un serviciu nivelului data link codificând frame-ul într-un şir de
biţi ce va fi transmis prin mediul de comunicaţie (Figura 7) .
18
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 7

%%
Ê)'
Modelul TCP/IP este un model cu comutare de pachete, care permite interconectarea a
diverse reţele incompatibile. Proiectarea sa a fost un proiect finaţat de Departamentul de
Apărare al S.U.A., având ca scop crearea unei reţele de calculatoare capabile să funcţioneze
chiar şi în cazul unui atac nuclear.
Modelul TCP/IP are patru nivele:nivelul application (aplicaţie), nivelul transport
(transport), nivelul internet (internet) şi nivelul network access (acces de reţea) (Figura 8).
Deşi unele din nivelele modelului TCP/IP au acelaşi nume cu nivelele modelului OSI, ele nu
trebuie confundate deoarece au funcţii diferite în fiecare din cele două modele.
19
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 8
. nu este descris aproape deloc de TCP/IP, pentru a permite
implementarea modelului TCP/IP pe tipuri diverse de reţele. Acest nivel trebuie să poată
transmite pachete IP.
permite calculatorului să trimită pachete independente pe reţea,
posibil către un calculator aflat într-o altă reţea. Pachetele IP transmise pot să ajungă în altă
ordine decât cea în care au fost trimise, pot să fi pierdute pe drum sau pot fi duplicate. Acest
nivel oferă nivelului transport servicii fără conexiune, nesigure, fără erori.
permite comunicarea end-to-end, oferind servicii nivelului
aplicaţie:
- servicii orientate-conexiune, sigure, folosind TCP (Transmission Control Protocol).
- servicii fără conexiune, nesigure, folosind UDP (User Datagram Protocol).
conţine protocoale implementate de aplicaţii folosite de utilizatori, precum
HTTP (folosit la navigarea pe Internet), FTP (folosit la transferul de fişiere), SMTP şi POP3 (folosite la
transmiterea poştei electronice).
În Figura 9 este prezentată o diagramă numită `raful protocolului, în care sunt prezentate
unele din cele mai comune protocoale specificate de modelul TCP/IP, cum ar fi:
-c FTP ± File Transfer Protocol
-c HTTP ± Hypertext Transfer Protocol
-c SMTP ± Simple Mail Transfer Protocol
-c DNS ± Domain Name System
-c TFTP ± Trivial File Transfer Protocol
20
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 9
Modelul TCP/IP oferă o flexibilitate ridicată la nivelul aplicaţie pentru dezvoltarea de

software. Nivelul transport utilizează două protocoale:transmission control protocol (TCP) şi
user data`ram protocol (UDP) , iar nivelul network access referă tehnologiile utilizate în
reţelele LAN şi WAN.
În modelul TCP/IP se utilizează un singur protocol de reţea, internet protocol (IP) ,
care este un protocol universal ce permite unui calculator să comunice oricând şi oriunde cu
alt calculator.
%Ê Ê)'&'

Se pot observa uşor diverse trăsături comune ale celor două modele de reţea:
]c folosesc paradigma stivei de protocoale
]c funcţionalitatea nivelelor este asemănătoare
]c până la nivelul transport comunicaţia se face hop-by-hop
]c de la nivelul transport în sus se face end-to-end
Datorită diferenţelor dintre ele, TCP/IP este un model practic, iar OSI unul teoretic, cu succes
în studiul diverselor arhitecturi de reţea. Dintre diferenţe putem menţiona:
21
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
]c OSI defineşte clar noţiunile de serviciu, interfaţă, protocol
]c la nivelul transport, în OSI avem numai servicii orientate-conexiune
]c la nivelul transport, în TCP/IP avem ambele tipuri de servicii
]c TCP/IP nu descrie detaliat nivelul fizic (de acces la mediu)
]c TCP/IP nu oferă nivele pentru sesiune şi prezentare
Figura 10
± *-#,

LAN-urile sunt reţele de calculatoare cu viteze ridicate şi erori reduse în transmiterea
datelor, care acoperă o arie geografică mica (câteva sute de metri). LAN-urile conectează
staţii locale, periferice, terminale şi alte aparate dintr-o arie geografică limitată, folosind
aparate de reţea la fiecare nivel.

ð defineşte structura unei reţele. Se definesc două părţi ale unei topologii:
topologia fizică, care este mediul de transmitere, şi topologia logică, care defineşte modul în
care mediul de transmisie este accesat de către staţii. cele mai folosite sunt
liniare (bus), de tip inel (ring), de tip stea (star), de tip ierarhic sau arbore (hierarchical), sau
de tip plasă (mesh) (Figura 11).
22
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 11
]c Topologia bus utilizează un singur segment de backbone (cablul principal), la care

sunt conectate direct toate staţiile (host-urile).
]c Topologia ring conectează un host la următorul şi ultimul host la primul, ceeace
crează un inel fizic de cablu.
]c Topologia star conectează toate cablurile la un punct central, care poate fi un un hub
sau un switch.
]c Topologia star complexă utilizează topologia star, pentru a lega topologii star între ele
folosind hub-uri sau switch-uri.
]c Topologia hierarchical se crează similar cu topologia star complexă, dar în loc de a
lega hub/switch-urile împreună, sistemul este legat la un calculator care controlează
traficul în topologie.
]c Topologia mesh este utilizată atunci când nu se permite întreruperea comunicaţiei, de
exemplu, sistemul de control al unei centrale nucleare. Fiecare host are propria
conexiune la toate celelalte host-uri. Exemplu de topologie mesh este Internetul.
a unei reţele reprezintă modul în care host-urile comunică între ele în reţea.
Două din cele mai utilizate topologii logice sunt roadcast şi Token-passin`.
Topologia Broadcast se referă la faptul că fiecare host transmite datele sale la toate celelalte
host-uri din reţea. Acesta este modul de lucru Ethernet.
Token-passing-ul controlează accesul în reţea transmiţând un semnal (token) electronic la
fiecare host. Când un host recepţionează semnalul, înseamnă că poate transmite date în reţea.
Dacă nu are date de transmis, pasează semnalul la următorul host şi procesul se repetã.
Figura 12 reprezintă o reţea de tip LAN de o complexitate medie, întâlnită în mici campusuri
sau în mici afaceri.
23
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Aparatele care sunt conectate direct la un segment de reţea se numesc host-uri. Host-urile pot
fi calculatoare, servere, imprimante, scanere, sau orice alt aparat utilizator. Cu ajutorul
acestor aparate utilizatorul crează şi obţine informaţii, împărţite cu alţi utilizatori.
Figura 12
Host-urile nu fac parte din nici un nivel, dar au o conexiune la reţea prin intermediul unei
placi de reţea (network interface card=NIC), care operează la toate cele 7 nivele ale
modelului OSI şi execută întregul process de încapsulare şi decapsulare a datelor folosite în
transmiterea de e-mailuri, scanări, sau accesări ale bazelor de date.
Tipurile de host-uri prezente într-o reţea sunt prezentate în Figura 13.
24
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 13

NIC, numit şi adaptor de reţea, este considerat un aparat de nivel 2 care are un cod
unic în întreaga lume, cod numit adresa MAC (Media Access Control). Adresa MAC este
25
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
utilizată la controlul comunicării în reţea a host-ului care conţine NIC-ul şi ca urmare NIC-ul
controlează accesul host-ului în reţea.
Figura 14
Funcţia unui NIC este este de a adapta host-ul de care aparţine la mediul reţelei (Figurile 14 şi
15).
26
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 15
%
(
Simbolurile pentru mediul de transmitere sunt diferite. De exemplu, pentru Ethernet
simbolul este o linie , pentru reţeaua token-ring simbolul este un cerc, iar pentru FDDI
simbolul este format din două cercuri concentrice (Figura 16).
Funcţia de bază a mediului de transmisie este să asigure transmiterea fluxului de
informaţii, format din biţi sau octeţi. Mediul de transmitere este considerat ca o componentă a
nivelului 1 a unei reţele LAN.
Se pot utilize diferite medii de transmitere, fiecare cu avantaje şi dezavantaje legate de:
]c lungimea cablului
]c cost
]c uşurinţa la instalare
Cablul coaxial, fibrele optice, sau spaţiul pentru reţele wireless, sunt principalele medii de
transmisie.
27
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 16
±
Unul din dezavantajele mediilor de transmisie este, de exemplu, lungimea cablului
care a fost folosit iniţial în reţele (CAT5 UTP), a cărui lungime într-o reţea nu trebuia să
depăşească 100 m. Dacă este necesară extinderea reţelei dincolo de această limită, se adaugă
un aparat numit repetitor (Figura 17).
28
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 17
Funcţia repetitorului este de a regenera şi retransmite semnalele din reţea la nivel de bit,
pentru a permite acestora să parcurgă în reţea o distanţă mai mare decât media admisă (Figura
18).
Figura 18
Repetitoarele sunt clasificate ca aparate de nivel 1 în modelul OSI, deoarece acţionează

numai la nivel de bit.
29
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 19
m"
Un alt aparat folosit la nivelul 1 este hub-ul. Funcţia unui hub este de a regenera şi
retransmite semnalele dintr-o reţea la nivel de bit, pentru un număr mare de host-uri (4, 8, sau
24), utilizând un procesor cunoscut ca şi concentrator (Figura 20, Figura 21). Funcţia unui
hub este similară cu a unui repetitor, dar hub-ul este un repetitor multi-port., deosebindu-se
de un repetitor prin numărul de cabluri conectate la aparate.
Figura 20
30
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 21
Hub-ul este folosit într-o reţea pentru a se crea un punct central de conexiune şi pentru
a creşte reliabilitatea reţelei. Reliabilitatea reţelei este mărită, permiţând unui singur cablu sã
cadã , fără a întrerupe întreaga reţea. Excepţie face topologia bus, unde, având un singur
cablu cãzut, se poate întrerupe întreaga reţea. Hub-ul este considerat aparat de nivel 1, funcţia
sa fiind numai de a regenera semnalele şi de a le transmite broadcast la toate porturile sale
(Figura 22).
Hub-urile pot fi programabile, caz în care dispun de porturi de tip consolă, ceea ce
permite ca hub-ul să fie programat pentru a gestiona traficul în reţea. Hub-urile
neprogramabile preiau un semnal din reţea şi îl repetã la fiecare port, fără a putea face
gestiunea traficului.
Figura 22

31
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Un bridge (Figura 23) este un aparat de nivel 2 proiectat să conecteze două segmente
LAN.
Figura 23
Funcţia unui bridge este de a filtra traficul pe un LAN, de a păstra traficul local şi de a
permite conexiunea cu cu alte părţi (segmente) ale LAN-ului. Bridge-ul recunoaşte traficul
local, de exemplu un e-mail, după adresa MAC a fiecărui aparat din reţea, Ӎnscrisă Ӎn NIC. De
obicei, un bridge referă un aparat cu numai două porturi, totuşi există bridge-uri cu trei sau
mai multe porturi, care filtrează traficul la nivelul 2 (Figura 24).
Figura 24

32
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Figura 25

Un switch este un aparat de nivel 2 (Figura 26 şi Figura 27) şi poate fi considerat ca
un bridge multi-port, la fel cum un hub poate fi considerat un repetitor multi-port. Diferenţa
dintre un switch şi un hub este că switch-ul, pe baza adreselor MAC, va trimite numai datele
cu respectiva adresă, către portul la care este conectat calculatorul cu aceea adresă MAC, pe
când un hub va trimite toate datele către toate porturile sale, astfel încât toate calculatoarele
conectate la hub vor vedea toate datele şi le vor putea accepta sau respinge.
Figura 26
Simbolul pentru switch este prezentat Ӎn Figura 25, iar săgeţile din figură arată că datele vor
urma căi separate, spre deosebire de un hub, unde fluxul de date traversează toate căile.
33
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 27
.
±
Routerul (Figura 28 şi Figura 29) este un aparat de nivelul 3 din modelul OSI şi
pentru că lucrează la nivelul 3, el va lua decizii bazate pe grupuri de adrese de reţea (clase),
spre deosebire de adresele individuale MAC de nivel 2. Routerele pot conecta diferite
tehnologii de nivel 2, ca Ethernet, Token-ring, sau FDDI. Datorită abilităţii lor de a gestiona
transmisia pachetelor bazate pe informaţia de nivel 3, routerele au devenit backbone-ul
(coloana vertebralã) Internetului, executând protocolul IP.
Figura 28
34
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 29
Funcţia unui router este de a examina de unde vine un pachet, să aleagă cea mai bună rută pe
care să o urmeze pachetul Ӎn reţea pentru a ajunge la destinaţie, apoi să dirijeze pachetul
respectiv către un port de ieşire. De asemenea routerele permit oricărui tip de calculator să
comunice cu orice alt calculator din lume.
Figura 30
Un router poate avea mai multe tipuri diferite de porturi de interfaţă. Figura 30 arată un port
serial care este o conexiune WAN şi un port consolă prin care routerul poate fi conectat la o
35
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
consolă Ӎn vederea programării lui. Figura 31 prezintă un router cu doi conectori de tip
Ethernet, unul de tip 10BASE-T şi altul de tip AUI.
Figura 31
Ê
Simbolul Cloud (Figura 32) sugerează o altă reţea, de exemplu Internetul. El arată că
există o conectare cu o altă reţea, fără să expliciteze detaliile conectării cu reţeaua respectivă.
De exemplu, conectarea unei reţele LAN cu o reţea WAN sau cu Internetul.
Figura 32
Deoarece Cloud nu este un aparat singular real ci o colecţie de aparate care operează la toate
nivelurile, el este clasificat ca un aparat de nivel 1-7 (Figura 33).
36
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 33

Termenul de se`ment are mai multe Ӎnţelesuri Ӎn teoria reţelelor şi depinde de
contextul Ӎn care el este folosit. Iniţial el identifica mediul de transmisie a nivelului 1 care
este calea comună pentru transmiterea datelor Ӎntr-un LAN. Există Ӎnsă o lungime maximă
pentru fiecare tip de mediu de transmisie Ӎn care datele pot fi transmise, de aceea apare
necesitatea introducerii unor aparate care să extindă lungimea transmisiei şi care să
gestioneze transmisia datelor. Astfel se crează un nou segment de reţea (Figura 34 şi Figura
35).
37
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 34
O a doua definiţie identifică un segment cu un domeniu de coliziune, iar a treia definiţie se

situează la nivelul 4 prin PDU (Protocol Data Unit).
Figura 35
38
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
: (Figura 36)
Figura 36
Host-urile şi serverele operează la nivelele 2-7 şi sunt responsabile cu procesul de încapsulare

a datelor. Repetitoarele şi hub-urile sunt considerate aparate active la nivelul 1, operând
asupra şirurilor de biţi şi necesită energie. Cablurile şi celelalte componente de conectare sunt
considerate componente pasive de nivelul 1.
NIC-urile sunt aparate de nivel 2, operând cu adresele MAC; deoarece însă aceste aparate mai
execută gestionarea şi codificarea semnalelor sunt considerate şi aparate de nivelul 1. Bridge-
urile şi switch-urile acţionează la nivelul 2, deoarece utilizează informaţia de la nivelul doi
prin adresele MAC pentru a lua decizia de transmitere a pachetelor pe anumite rute. De
asemenea ele acţionează şi la nivelul 1 deoarece permit succesiunilor de biţi să interacţioneze
cu mediul de transmisire.
Routerele sunt aparate de nivelul 3, utilizând adresele de grupuri de reţea pentru a alege rutele
optime pe care trebuie să le parcurgă pachetele. De asemenea ele interacţionează şi cu
nivelele 2 şi 1.
Cloud-urile pot include routere, switch-uri, servere şi alte aparate şi deci pot fi considerate
aparate de nivelele 1-7.

!:$
:$
Figura 37 arată că anumite aparate operează numai la nivelul 1. Pachetul de date va
trece prin nivelul 1. Mediul fizic este componentă a nivelului 1.
39
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 37
Dacă aparatele nivelului 1 sunt pasive (cabluri, conectori, etc.) (Figura 38) pachetul de date
va trece prin aceste aparate pasive cu o distorsiune minimã.
Figura 38
Dacă aparatele nivelului 1 sunt active (repetitoare (Figura 39) sau hub-uri (Figura 40))
succesiunea de biţi a pachetelor va fi regenerată şi retransmisă.
40
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 39
Figura 40
Aparatele de nivel 1 nu examinează headerele sau datele din pachetele încapsulate,
ocupânduse numai de transmisia acestor date sub forma unei succesiuni de biţi.
:$ %
Când pachetele traversează aparatele nivelului doi ele sunt încapsulate în frame-uri
(Figura 41).
41
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 41
Figura 42 arată că anumite aparate operează atât la nivelul 1 cât şi la nivelul 2. NIC-urile,
bridge-urile şi switch-urile deorece folosesc adresele MAC sunt considerate aparate de nivel
2. De exemplu, NIC-urile utilizează adresele MAC pentru a crea frame-uri.
Figura 42
Bridge-urile (Figura 43) vor examina adresele MAC ale frame-urilor care sosesc pe fluxul de
intrare. Dacă frame-ul este local (cu aceeaşi adresă MAC ca şi adresa portului de intrare în
bridge), frame-ul nu va mai traversa bridge-ul. Dacă frame-ul nu este local (are o adresă
MAC diferită de adresa portului de intrare a bridge-ului) el va trece în următorul segment de
reţea. Bridge-ul va examina deci adresa MAC a frame-ului şi va transmite sau nu mai departe
frame-ul respectiv.
42
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 43
Switch-urile pot fi considerate hub-uri cu porturi individuale care actionează la fel ca bridge-
urile. Switch-ul preia frame-ul de date, citeşte frame-ul, examinează adresele MAC de nivel 2
şi decide transmiterea frame-ului la cel mai apropiat port (Figura 44).
Figura 44
:$
Routerul, care este un aparat de nivelul 3, operează la nivelul 1 (biţii transmişi în
mediul de transmitere prin operaţia de rutare), la nivelul 2 (frame-urile transmise de la o
interfaţă la alta), bazânduse pe informaţiile din pachete şi la nivelul 3 (deciziile de rutare).
43
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 45
Fluxul de pachete (Figura 45) prin routere (Figura 46) (adică selecţia rutei optime către un
port de ieşire) implică utilizarea adreselor de reţele de nivel 3. După ce portul de ieşire a fost
selectat, routerul încapsulează pachetul într-un frame pentru a-l transmite la destinaţie. Acest
proces are loc în fiecare router pe ruta pachetului de la sursă la destinaţie.
Figura 46
:$
Figura 47 arată că anumite aparate operează la toate cele 7 nivele. De exemplu, PC
dv., este un aparat de nivel 1-7. Etapele executării unui proces pot fi asociate cu nivelele
modelului OSI, ca de exemplu, procesele de încapsulare şi decapsulare. Un alt exemplu este
gateway-ul (un calculator care converteşte un protocol în altul) care este un aparat de nivel 7.
Un astfel de gateway poate fi un calculator al unei reţele LAN, care permite reţelei să se
conecteze la un calculator mainframe IBM, sau la o reţea de faxuri. Într-o astfel de conectare
44
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
formatul datelor din modelul OSI trebuie convertit într-un format recunoscut de calculatorul
IBM sau de către un fax.
Un alt exemplu de aparat care operează la toate nivelele este cloud-ul. Cloud-ul nu este un
singur aparat real ci este o colecţie de aparate care acţionează la toate nivelele OSI: NIC-uri,
bridge-uri, routere, gateway-uri şi alte aparate de reţea.
Figura 47
01$

În acest exemplu se va ilustra ruta parcursă de datele generate de comanda pin`.
Comanda ping trimite date sub protocolul TCP/IP la aparatul a cărui adresă este specificată Ӎn
comandă. Dacă aparatul respectiv este configurat corect el va răspunde Ӎnapoi şi Ӎn acest caz
se va şti că aparatul respectiv există şi este activ. Dacă respectivul aparat nu răspunde, există
o problemă Ӎntre host şi destinaţie.
În exemplul următor scopul este de a ilustra modul Ӎn care are loc fluxul de date şi nivelele
protocolului OSI parcurse de fluxul de date.
În Figura 48, calculatorul host sursă trimite o comandă ping către serverul cu adresa IP
198.150.11.163. Dacă hostul destinaţie va răspunde Ӎnapoi Ӎnseamnă că el există Ӎn reţea şi
este activ.
45
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 48
În Figura 49, se construieşte pachetul care va fi trimis serverului destinaţie. Adresa IP a
serverului este introdusă Ӎn comanda ping. Când hostul sursă constată că adresa hostului
destinaţie nu este locală va transmite frame-ul de date creat routerului.
Figura 49
46
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 50
Figura 50: topologia logică folosită este broadcast, astfel Ӎncât comanda ping este transmisă
tuturor host-urilor din segmentul Ethernet cu ajutorul unui hub. Întrucât hub-ul este un aparat
de nivelul 1, el nu va decide la care port de ieşire să transmită comanda ping şi ca urmare
comanda ping va fi transmisă la toate porturile de ieşire ale hub-ului.
Figura 51: routerul 198.150.11.33 care primeşte şi el frame-ul de date, Ӎsi consultă tabela de
adrese IP şi constată că adresa 198.150.11.163 aparţine interfeţei 198.150.11.165. Routerul va
trebui să ia o decizie, iar pachetul nu este Ӎncă un frame.
Figura 51
47
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 52
Figura 52: pachetul de date este Ӎncapsulat Ӎntr-un frame pentru transmisie seriala şi este
transmis următorului router.
Figura 53: următorul router examinează frame-ul şi constată că adresa 198.150.11.163 se
găseşte Ӎn tabela sa de rutare şi este ataşată interfeţei 198.150.11.161.
Figura 53
48
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 54
Figura 54: frame-ul de date este trasmis portului 198.150.11.161.
Figura 55: switch-ul care primeşte frame-ul verifică dacă o adresă MAC
FE:ED:F9:EF:ED:EC se găseşte Ӎn tabela host-urilor.
Figura 55
49
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 56
Figura 56: Switch-ul constată că o astfel de adresă există şi va trimite frame-ul către portul 1.
Figura 57: serverul destinaţie verifică adresa MAC, examinează frame-ul, verifică că adresa
IP este adresa sa, elimină header-ul de IP şi procesează datele. Dacă este activ, serverul
destinaţie va trimite înapoi un răspuns către hostul cu adresa 198.150.11.40.
Figura 57

50

Ê % :$

%
% (
Nivelul 1 sau nivelul fizic (physical) este nivelul care defineşte specificaţiile electrice,
mecanice, procedurale şi funcţionale pentru activarea, dezactivarea şi întreţinerea legăturii
fizice între sisteme.
( 2

Cablul STP (Shielded twisted-pair) (Figura 58).
Figura 58
Caracteristici:
-patru perechi de fire sunt înfăşurate într-o tresă metaliă sau într-o folie
-este un cablu de 150Ohm
-viteza 10-100 Mbps
-lungimea maxima a cablului 100m
-reduce zgomotul electric
-recomandat pentru instalarea reţelelor LAN
-asigură protecţie la toate tipurile de interferenţe externe
-este mai avantajos decât cablul UTP (unshield twisted-pair), dar mai dificil de
instalat
-susceptibil la zgomote majore, deoarece scutul de protecţie acţionează ca o antenă.
51
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 59
Cablul Screened UTP (ScTP) sau Foil Twisted Pair (FTP) (Figura 59) este un UTP înfăşurat
într-un scut de protecţie din folie metalică (³screen´). Este un cablu de 100-120 Ohm.
Spre deosebire de alte medii de transmisie (cablu coaxial, fibre optice) cablurile STP şi ScTP
nu pot fi întinse prea mult fără ca semnalul să nu fie repetat.
Cablul UTP (Unshielded twisted-pair) (Figura 60).
Figura 60
Caracteristici:
-cablu cu patru perechi de fire înfăşurate şi izolate
-utilizat într-o mare varietate de reţele
-impedanţă de 100 ohms
-viteza 10-100Mbps
-lungime maxima cablu 100m
-diametrul exterior mic de aproximativ 0.43 cm îl avantajează la instalare
-costul/metru este cel mai mic faţă de orice alt cablu de reţea LAN (Figura 61)
-dacă se foloseşte un conector RJ potenţialele surse de zgomot din reţea sunt mult
reduse şi se asigură o solidă conexiune.
52
Fluxul pachetelor de date pe canale de comunicaţie
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 61
-UTP-ul este mai predispus la interferenţe şi zgomote electrice decât alte tipuri de
cabluri, dar este considerat cel mai rapid mediu pe bază de cupru.
Cablul coaxial (Figura 62)
Figura 62
Caracteristici:
-este format dintr-un conductor de cupru şi o izolaţie metalică care poate fi tot din
cupru
-viteza 10-100Mbps
-lungime cablu 500m
-dimensiuni variate ale diametrului
-este mai costisitor la instalare decâ cablul STP
Cablul de fibră optică (Figura 63)
53
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 63
Caracteristici:
-viteza 100 Mbps
-lungimea maximă, în modul single, până la 3000 m
-lungimea maximă, în modul multimode, până la 2000 m
-nu este afectat de interferenţe electromagnetice
-este capabil de o rată ridicată a transmisiei de date
-biţii dintr-un semnal sunt convertiţi în raze de lumină
-cablul optic este format din două fibre optice izolate cu un material plastic Kevlar,
care la rândul lor sunt încapsulate într-o protecţie exterioară
Cablul CAT 5 (Figura 64)
Figura 64
Caracteristici:
-este un cablu standard 10BASE-T twisted-pair, compus din 4 perechi înfăşurate care
reduc problemele de zgomot
-este subţire, puţin scump şi uşor de instalat.
Conectorul Jack-45 sau RJ-45 (Figura 65 si Figura 66)
54
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 65 Figura 66
Conectorul RJ-45 este o terminaţie standard 10BASE-T şi are rolul de reduce zgomotul,
reflexia şi problemele de stabilitate mecanică. Este considerat o componentă pasivă de nivel
1, care serveşte numai ca o cale de transmisie a biţilor.
Patch panel (Figura 67 si Figura 68)
Figura 67
Patch panel-urile sunt grupuri de conectoare RJ-45 cu 12, 24, sau 48 de porturi, montate într-
un rack. Partea din faţă a patch panel-urilor este formată din conectori RJ-45 (Figura 67), iar
partea din spate (Figura 68) conţine punch-down-block-urile care asigură conexiunea
legăturilor.
55
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 68
Repetitorul
Repetitorul (Figura 69) regenerează şi retransmite semnalele dintr-o reţea, ceea ce permite
prelungirea cablurilor de reţea la o distanţă mai mare. Repetitoarele lucrează cu pachete la
nivel de bit şi ca atare sunt aparate de nivel 1 (Figura 70). Ele pot creşte numărul de noduri
care pot fi conectate la o reţea, astfel încât reţeaua poate fi extinsă (Figura 71).
Figura 69
56
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 70
Figura 71
Dezavantajul utilizării repetitoarelor este că ele nu pot filtra traficul în reţea. Biţii care sosesc
la un port al unui repetitor sunt transmişi la toate celelalte porturi ale repetitorului (Figura
72).
57
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 72
Repetitor multiport (Hub)

Hub-ul este un repetitor multiport cu 4, 8, 12, 24 porturi (Figura 73). Acest lucru permite ca
mai multe aparate să poată fi interconectate uşor şi ieftin, mai ales în cazul unei reţele de tip
stea. Deoarece un hub este un repetitor multiport, el este considerat un aparat de nivel 1.
58
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 73
%%4

O situaţie întâlnită într-o reţea este aceea când doi biţi se propagă în acelaşi timp pe
aceeaşi reţea. O astfel de situaţie se numeşte coliziune. Problema este că într-o reţea mare cu
multe calculatoare, fiecare calculator aşteaptă să transmită miliarde de biţi încapsulaţi în
pachete, în fiecare secundă.
Probleme serioase apar atunci când aparatele din reţea sunt conectate printr-un singur
cablu şi mai mulţi utilizatori transmit date în acelaşi timp. De asemenea, coliziunea poate
apărea şi dacă segmentele unei reţele sunt conectate prin aparate care nu filtrează traficul, ca
de exemplu, repetitoarele. Ethernetul permite unui singur pachet de date să acceseze cablul la
un moment dat, iar dacă mai multe noduri aşteaptă să transmită în acelaşi timp, o coliziune se
va produce şi datele din fiecare aparat vor suferi deteriorări.
Zona din reţea unde se întâmplă o coliziune şi care poate cuprinde cabluri, repetitoare
şi chiar hub-uri se numeşte domeniu de coliziune.
Când o coliziune are loc, pachetele de date implicate în coliziune sunt distruse bit cu
bit. Pentru a se evita această situaţie, reţeaua trebuie să aibă un sistem care să gestioneze
accesul la mediul de transmisie. La fel cum două maşini nu pot ocupa acelaşi spaţiu şi aceeaşi
stradă în acelaşi timp, nici două semnale nu pot ocupa acelaşi mediu de transmisie în acelaşi
timp.
În cazul în care sunt conectate mai multe calculatoare la un singur mediu de transmisie, care
nu este legat de alt segment de reţea, intregul segment de reţea va fi un domeniu de coliziune
(Figura 74).
59
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 74
Repetitoarele regenerează şi retransmit biţii, dar nu pot filtra traficul de reţea. Datele (biţii)
care sosesc într-un port al repetitorului sunt transmişi la portul de ieşire a repetitorului. Astfel
dacă se utilizează un repetitor domeniul de coliziune se extinde, reţeaua de ambele părţi ale
repetitorului fiind un domeniu de coliziune (Figura 75).
Figura 75
Dacă se foloseşte un hub (repetitor multiport) pentru extinderea reţelei, orice semnal care
soseşte într-un port va fi regenerat şi retransmis la toate porturile de ieşire ale hub-ului.
Astfel. hub-ul care se foloseşte pentru a se conecta un număr mare de calculatoare, va extinde
domeniul de coliziune (Figura 76).
60
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 76
De asemenea domeniul de coliziune se extinde atunci când se foloseşte şi un repetitor şi un

hub (Figura 77).
Figura 77
Deşi repetitoarele şi hub-urile sunt aparate de reţea ieftine, ele au dezavantajul că extind
domeniul de coliziune al reţelei şi dacă domeniul de coliziune devine prea mare
performanţele reţelei scad vizibil (Figura 78).
61
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 78
Dimensiunea domeniului de coliziune poate fi redusă printr-un process de se`mentare a
reţelei, utilizând bridge-uri, switch-uri şi routere. Un bridge poate elimina traficul inutil dintr-
o reţea, divizând reţeaua în segmente şi filtrând traficul pe baza adreselor de staţii. Traficul
dintre aparatele unui segment nu traversează bridge-ul şi nu afectează alte segmente (Figura
79).
Figura 79
% %
Toate datele transmise într-o reţea provin de la o sursă şi ajung la o destinaţie. După
ce datele sunt transmise, nivelul data link al modelului OSI furnizează accesul la mediul fizic
de transmisie a reţelei. De asemenea nivelul data link gestionează erorile apărute, topologia
reţelei şi controlul fluxului de date.
62
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Nivelul 1 implică mediul de transmisie, semnale, curentul de biţi care traversează
mediul de transmisie, componentele care trimit semnale pe mediul de transmisie şi diferite
topologii. El are un rol cheie în comunicaţiile dintre calculatoare, dar fiecare dintre funcţiile
sale are nişte restricţii rezolvate de nivelul 2.
Pentru fiecare resticţie a nivelului 1, nivelul 2 are o soluţie. De exemplu, nivelul 1 nu
poate comunica cu nivelele superioare; nivelul 2 rezolvă această problemă cu Voìcal Vink
Control (VVC). Nivelul 1 nu poate numi sau identifica calculatoarele; nivelul 2 utilizează
pentru aceasta un proces de adresare. Nivelul 1 poate doarr să descrie curentul de biţi; nivelul
2 utilizează framin`-ul pentru a crea grupuri de biţi. Nivelul 1 nu poate decide care calculator
transmite datele; nivelul 2 foloseşte un sistem numit edia Access Control ( AC).
IEEE (Institut of Electrical and Electronic Engineers) a definit standarde pentru reţele.
Standardele IEEE (IEEE 802.3, IEEE802.5) sunt dintre cele mai cunoscute standarde LAN
din lume (Figura 80).
Figura 80
IEEE împarte nivelul OSI data link în două subnivele:

]c Media Access Control (MAC): comunicarea cu nivelul 1 al mediului de
transmisie
]c Logical Link Control (LLC): comunicarea cu nivelul network.
Subnivelul LLC gestionează comunicaţiile între aparatele conectate la o singură legătură a
reţelei, concentrânduse asupra trasmiterii şi recepţionării mesajelor utilizatorilor.
Subnivelul MAC foloseşte un protocol care stabileşte următorul host ce urmează a accesa
mediul de transmisie.
Nivelul 2 are 4 concepte importante:
1.Nivelul 2 comunică cu nivelele de deasupra sa prin Logical Link Control (LLC).
2.Nivelul 2 utilizează o convenţie unică de adresare.
3.Nivelul 2 utilizează framing-ul pentru a organiza sau grupa date.
63
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
4.Nivelul 2 utilizează Media Access Control (MAC) pentru a alege care calculator
urmează să transmită date, dintr-un grup în care toate calculatoarele încearcă să transmită în
acelaşi timp.
%:
#Ê
Adresele MAC au 48 de biţi şi sunt exprimate cu 12 cifre hexazecimale. Primii 24 de
biţi (6 cifre hexazecimale) care sunt administraţi de IEEE, identifică producătorul sau
vânzătorul şi sunt atribuiţi de către rànizaţional Unique Identifier (UI). Următorii 24 de
biţi reprezintă interface serial number, sau altă valoare atribuită de vânzător. Adresele MAC
sunt uneori referite şi ca adrese arse (burned-in addresses IAs), deoarece ele sunt arse Ӎn
memoria ROM şi sunt copiate Ӎn memoria RAM atunci când NIC este iniţializat (Figura 81).
Figura 81
Fiecare calculator fie că este sau nu ataşat la o reţea, este identificat printr-o adresă unică,
adresa MAC, localizată Ӎn Network Interface Card (NIC), adresa fiind programată Ӎntr-un
chip al lui NIC. Deoarece adresa MAC este inclusă Ӎn NIC, dacă NIC este Ӎnlocuit Ӎn
calculator, adresa fizică a staţiei trebuie schimbată cu noua adresă MAC. Pentru adresele
MAC există două formate: 0000.0c12.3456 sau 00-00-0c-12-34-56.
Ethernetul şi LAN 802.3 sunt reţele broadcast. Toate staţiile văd toate frame-urile. Fiecare
staţie trebuie să examineze fiecare frame pentru a determina cine este staţia destinaţie.
Pe o reţea Ethernet, când un aparat doreşte să transmită date la un alt aparat, el poate deschide
o cale de comunicaţie la alt aparat utilizând adresa MAC a acestuia, adresă care va fi
Ӎncorporată Ӎn pachetul de date transmis Ӎn reţea. Fiecare NIC din reţea va verifica dacă
adresa MAC din headerul frame-ului coincide cu propria sa adresă. Dacă nu, NIC nu va lua Ӎn
consideraţie frame-ul respectiv. Dacă da, NIC extrage datele din frame şi le pasează
calculatorului (Figura 82).
64
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 82
%%:

Există mai multe tipuri de frame-uri descrise de standarde diferite. Un frame generic este
format din câmpuri şi fiecare câmp este compus din octeţi. Numele câmpurilor sunt
următoarele:
]c câmp de start frame
]c câmp de adresă
]c câmp de lungime/tip/control
]c câmp de date
]c câmp de verificare secvenţã biţi
]c câmp de stop frame
Exemplu de configuraţie frame pentru Ethernet
P AD AS TIP D FCS
Octeţi: 8 6 6 2 46-1500 4
unde:
P : preambul folosit pentru sincronizare şi Ӎncadrare;
-c primii 7 octeţi: 10101010
-c ultimul octet:10101011
65
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
AD : adresa destinaţie;
-c bitul 1 setat pe 0: AD este o adresă fizică unică Ӎn Ethernet
-c bitul 1 setat pe 1: pachet de date ce trebuie transmis
AS : adresa sursă;
-c primul bit este setat Ӎntotdeauna pe 0
TIP : conţine doi octeţi ce identifică tipul protocolului de nivel superior carea emis sau care
recepţionează pachetul de date
D : mesajul de date care se transmite la destinaţie
FCS : Frame Check Sequence
-c câmpul FCS conţine un număr calculat de calculatorul sursă, bazat pe datele din
frame. Când calculatorul destinaţie recepţionează frame-ul el recalculează
numărul FCS inclus Ӎn frame şi dacă cele două numere sunt diferite, frame-ul nu
este primit şi calculatorul sursă trebuie să retransmită frame-ul.
Există trei moduri de a se calcula numărul FCS:
]c cyclic redundancy check (CRC): specific Ethernetului, care execută un calcul
polinomial pe datele din frame
]c two-dimensional parity: adaugă un al 8-lea bit obţinând un număr par sau impar
]c internet checksum: adună valorile biţilor din frame obţinând o sumă.
Adresele MAC sunt utilizate de protocoalele de nivel doi, ce determină care calculator va
transmite date pe un mediu de transmisie Ӎmpărţit Ӎntre calculatoarele reţelei.
Trei tehnologii de nivelul 2 sunt cele mai cunoscute (Figura 83): Ethernet, Token Ring şi
FDDI, fiecare cu caracteristicile proprii:
]c Èthernet ± are o topologie logică bus (fluxul de informaţii este un bus liniar) şi o
topologie fizică de tip stea sau stea extinsă.
]c Token Rin` ± are o topologie logică de tip inel (fluxul de informaţii este controlat Ӎntr-
un inel) şi o topologie fizică de tip stea.
]c FDDI - are o topologie logică de tip inel (fluxul de informaţii este controlat Ӎntr-un
inel) şi o topologie fizică de tip dublu-inel.
%.±('11134%0
Token Ring şi IEEE 802.5 sunt exemple de reţele de tip ³token-passing´. O astfel de
reţea mută un frame de mici dimensiuni , numit token, de-a lungul reţelei. Posesia token-ului
de către un calculator îi garantează acestuia dreptul de a transmite date. Dacă un nod care
recepţionează un token nu are date de transmis, el pasează token-ul la următoarea staţie.
Când o staţie deţine un token şi are de transmis date, adaugă informaţia de transmis (pachetul
de date) la token şi transmite aceste date la la următoarea staţie din reţeaua de tip inel. Nici o
altă staţie din reţea nu poate transmite în acest timp, trebuind să aştepte ca token-ul să devină
disponibil.
66
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 83
Frame-ul cu informaţia (token şi pachet de date) circulă în reţea până când este
recunoscut de către staţia destinaţie, care copiază informaţia pentru procesare. Staţia sursă
poate verifica dacă frame-ul a fost recepţionat şi copiat la destinaţie.
Reţelele Token Ring folosesc un sistem de prioritate a utilizatorilor în sensul că există
utilizatori prioritari care pot rezerva token-ul pentru următoarea pasare a acestuia. Frame-ul
de Token Ring are două câmpuri care controlează prioritatea: câmpul prioritate şi câmpul
rezervare.
Token ring-ul utilizează un mecanism pentru detectarea şi corectarea erorilor. Prin
acest mecanism se selectează o staţie din reţea care va fi un monitor activ. Această staţie
acţionează ca o sursă centralizată de informaţii şi are responsabilităţi suplimentare pentru a
controla reţeaua. Monitorul activ poate fi orice staţie din reţea, menţine controlul temporizării
în reţea, emite noi token-uri când este cazul, permiţînd funcţionarea continuă a reţelei. De
asemenea, dacă un aparat care a transmis se defectează, frame-urile sale continuă să circule,
ceeace ar putea bloca reţeaua, caz în care monitorul activ şterge aceste frame-uri şi generează
un nou token.
Circulaţia pachetelor de date şi a token-urilor este controlată de SAU (multi-station access
units), unităţi de acces multi-staţie,care au rolul de a îndruma pachetele de date de la o staţie
la alta, să verifice dacă există probleme şi să elimine anumite staţii din inel dacă este necesar
(Figura 83).
Configuraţia pachetului de date în Token-Ring
67
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
SD AC FC AD AS D FCS ED FS
Octeţi 1 1 1 2-6 2-6 4 1 1
unde:
SD: delimitator de start, reprezentând o serie unică de impulsuri electrice inconfundabile;
AC : Access Control are un tipar specific P P P T M R R R, unde:
-c P = bit de prioritate
-c T = bit token
-c M = bit monitor
-c R = bit de rezervare
Prioritatea unui token sau a unui pachet de date este data de o valoare a biţilor P cuprinsă
între 0 şi 7.
Biţii de rezervare sunt folosiţi pentru a transforma un token într-un pachet de date.
Bitul de token are valoarea 1 pentru un token şi valoarea 0 pentru un pachet de date.
Bitul monitor este setat pe 1 pentru un monitor activ şi zero pentru orice altă staţie.
FC : Frame Control are tiparul C L F F T T T T, unde:
-c C : reprezintă clasa pachetului de date, indicând dacă este folosit pentru transmisii
sincrone sau asincrone.
-c L : indică lungimea adresei pachetului:
-1 pentru adrese de 48 de biţi.
-0 pentru adrese de 16 biţi
- F : informează dacă pachetul de date este de tip MAC, transportând informaţii de
gestiune a inelului, sau de tip LLC, transportând date utilizator. Când este de tip MAC,
subcâmpul T specifică tipul de control MAC al pachetului conţinut în câmpul de informaţie.
AD, AS : la fel ca la Ethernet.
D : conţine o înregistrare a unui mesaj de date utilizator destinată unui protocol de nivel
mediu sau recepţionată de acesta.
FCS : la fel ca la Ethernet.
ED : delimitator de sfârşit, constituit dintr-un tipar unic de impulsuri electrice cu două
subcâmpuri binare de câte un bit:
-c BIP (bit intermediar de pachet) este setat pe 1 dacă pachetul este parte a unei
transmisii de pachete multiple şi 0 dacă pachetul este ultimul sau singurul dintr-o
transmisie.
-c BDE (bit de detectare a erorilor) este setat pe 0 la trimiterea iniţială a pachetului.
Dacă apare o eroare BDE este setat pe 1 şi pachetul nu mai este luat în considerare
de celelalte staţii, va ajunge din nou la staţia emiţătoare care îl va retransmite.
FS : Frame Status are configuraţia A C R R A C R R şi va reflecta starea unui frame, unde:
-c A : bitul adresei recunoscute-BAR
-c C : bitul de copiere a pachetului-BCP
-c R : bit rezervat
BCP-ul este setat iniţial la 0 de către staţia emiţătoare şi este setat la 1 de către staţia
destinatoare la copierea conţinutului pachetului de date în memoria proprie. Setarea pe 1 a
BCP-ului se face la primirea fără erori a pachetului de date. Când staţia emiţătoare primeşte
pachetul de date cu cu BCP şi BAR setaţi la 1, aceasta ştie că recepţia pachetului de date s-a
efectuat cu succes, deoarece pachetul de date nu se opreşte la staţia destinatoare ci îşi
continua drumul în reţea până ajunge din nou la staţia emiţătoare, care poate să transmită un
nou pachet şi deci va genera în reţea un token.
Dacă BAR şi BCP sunt pe 1 şi bitul de detectare a erorilor este tot pe 1, staţia emiţătoare ştie
că a apărut o eroare după ce pachetul de date a fost recepţionat corect.
68
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Din cele prezentate mai sus se poate deduce că un pachet de date este format din datele MAC
de gestionare a inelului de reţea şi din datele LLC ale utilizatorului, formând împreună o
înregistrare de mesaj (anvelopă).
Datele LLC sunt pachete ce conţin date din aplicaţiile utilizatorilor, de exemplu, mesaje de la
un calculator la altul, sau porţiuni din fişiere de date.
Adaptoarele de reţea (NIC) utilizează intern pachetele MAC în scopul de a controla şi
gestiona inelul.
IEEE 802.5 defineşte 6 tipuri de pachete MAC de control, iar câmpul de control al unui
pachet indică tipul acestuia MAC sau LLC. Dacă este MAC, câmpul de control indică şi care
din cele 6 tipuri este pachetul respectiv.
Cele 6 tipuri de pachete MAC sunt următoarele:
1.c Testul de adresă duplicat: este trimis de staţie la includerea ei în reţea pentru a se
asigura că adresa staţiei este unică.
2.c Monitor activ prezent: este vehiculat de monitorul activ pentru a înştiinţa celelalte
staţii că este activ.
3.c Monitor stanby prezent: este trimis de către monitorul activ în starea de stanby.
4.c Mesaj token de cerere: dacă o staţie consideră că monitorul activ nu mai funcţionează,
el începe să trimită mesaje token de cerere, iniţind un proces conversaţional de decizie
pentru a indica care dintre staţii să devină monitor activ.
5.c Avertisment: se trimite în cazul unei probleme majore în reţea (de exemplu: distrugere
cablu, transmitere de date de către o staţie care nu aşteaptă sosirea unui token).
6.c Declanşare: trimis după iniţializarea inelului şi după ce se stabileşte care dintre staţii
va fi monitorul activ.
De exemplu, secvenţa de început a unui pachet este:
SD AC FC
iar tiparul pentru FC este: F F C C C C C C şi va fi 00 pentru MAC şi 01 pentru LLC, iar
configuraţia C C C C C C pentru MAC este următoarea:
C C C C C C
0 0 0 0 1 1 Mesaj token de cerere
0 0 0 0 0 0 Test de adresă duplicat
0 0 0 1 0 1 Monitor activ prezent
0 0 0 1 1 0 Monitor standby prezent
0 0 0 0 1 0 Avertisment
1 0 0 1 0 0 Declanşare
Tokenul are următoarea structură:
SD AC ED
1 1 1
unde:
-c SD: delimitator de start
-c AC: Access Control
-c ED: delimitator de sfârşit.
Secvenţa de renunţare la transmiterea unui pachet sau a tokenului curent are structura:
SD ED

%! :44'*:" 4 "4 ' ,
Proiectat de ANSI (American National Standard Institute), FDDI vehiculează pachete
de date şi token-uri pe un inel de fibre optice la o rată de transfer de 100Mbps.
FDDI are patru specificaţii (Figura 84):
69
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
1.c Media Access Control (MAC): defineşte modul Ӎn care se accesează mediul de
transmisie, incluzӍnd:
]c formatul de frame
]c gestionare token
]c adresare
]c mecanism de verificare şi corectare erori
Figura 84
2.c Physical Layer Protocol (PHY):defineşte procedurile de codificare/decodificare,

incluzând:
]c generare cerinţe
]c framing
]c alte funcţii
3.c Physical Layer Medium (PMD): defineşte caracteristicile mediului de transmisie,
incluzând:
]c fibre optice
]c componente optice
]c rata de eroare a biţilor
]c conectori
4.c Station Management (SMT): defineşte configuraţia staţiilor FDDI, incluzând:
]c configuraţia inelului
]c controlul inelului
]c inserarea şi eliminarea staţiilor
]c iniţializare
]c izolarea erorilor
]c planificare
]c colecţie de statistici
70
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Alte particularităţi ale FDDI-ului:
-c modul de gestionare a token-ului este diferit la FDDI, noul token este pus Ӎn
circulaţie de staţia emiţătoare imediat după ce aceasta transmite pachetul de date;
-c FDDI nu foloseşte subcâmpurile de prioritate şi rezervare pe care le foloseşte
Token Ring;
-c FDDI clasifică staţiile de lucru ca asincrone (nu sunt rigide Ӎn privinţa perioadelor
de timp la care intervine accesul acestora Ӎn reţea) şi sincrone (impune condiţii
stricte privind temporizarea dintre transmisii);
-c FDDI utilizează un algoritm complex de alocare a accesului la reţea pentru staţiile
sincrone şi asincrone.
Tokenul are următoarea structură:
P SD FC ED
8 1 1 1
Configuraţia pachetului de date în FDDI:
P SD FC AD AS INFO FCS ED FS
Octeţi 8 1 1 2-6 2-6 4 1 1
unde:
P : preambul Ӎn scopuri de sincronizare; staţiile de lucru pot modifica dinamic lungimea lui P
Ӎn conformitate cu propriul ceas sau cu cerinţele de sincronizare ale reţelei;
SD : delimitator de start; tiparul său identifică Ӎnceputul pachetului;
FC : Frame Control; are tiparul C L F F T T T T, unde:
-c C:clasa pachetului ce indică dacă frame-ul este folosit pentru servicii sincrone sau
asincrone
-c L: lungimea adresei pachetului (2 sau 6 octeţi)
-c F: indică formatul pachetului MAC sau LLC. Dacă pachetul este MAC câmpul
TTTT specifică tipul de control MAC al pachetului conţinut în INFO
AD, AS : adresă destinaţie, adresă sursă;
INFO : fostul D, conţine o Ӎnregistrare de control MAC sau date utilizator. Lungimea
câmpului variază, impunându-se o valoare maximă de 4500 octeţi pentru Ӎntreg pachetul;
FCS : folosit pentru verificarea erorilor;
ED : delimitator de sfârşit al pachetului de date sau a token-ului;
FS : Frame Status , are lungime arbitrară şi conţine bitul de detectare a erorii, bitul de adresă
recunoscută şi bitul de pachet copiat, cu semnificaţiile de la Ţoken Ring.
71
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
1
Există cel puţin 18 tipuri de reţele Ethernet, Figura 85 prezentând cele mai comune şi
importante tehnologii Ethernet.
Figura 85
%0 %

%0
Un bridge poate să conecteze segmente de reţea şi poate lua decizii despre modul Ӎn
care să transmită pachetele la segmental următor. El poate Ӎmbunătăţi performanţele reţelei,
eliminând traficul inutil şi minimizând şansele de coliziune. Bridge-ul Ӎmparte traficul Ӎntre
segmente şi filtează traficul bazat pe adresele MAC.
Bridge-urile nu sunt aparate complicate. Ele analizează frame-urile care intră Ӎn porturile sale
şi pe baza analizei informaţiilor conţinute Ӎn frame-uri Ӎndrumă frame-urile respective către
destinaţie. Ele sunt responsabile numai cu pasarea sau nepasarea pachetelor, bazându-se pe
adresa MAC a destinaţiei şi pot executa acest lucru sub diferite protocoale de nivel 2.
1$
Fiecare bridge are o tabelă cu adresele MAC ale staţiilor conectate la portul de intrare şi la
portul de ieşire (Figura 86).
72
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 86
Când un frame intră Ӎntr-un bridge, acesta compară adresa MAC destinaţie cu adresele MAC
conţinute Ӎn tabela sa. Dacă adresa MAC destinaţie se găseşte printer adresele din tabela de
adrese a bridge-ului, frame-ul nu este transmis altor segmente de reţea (Figura 87 pânã la
Figura 90)
Figura 87
73
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 88
Figura 89
74
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 90
În caz contrar brige-ul va lua decizia trasmiterii pachetului următorului segment de reţea
(Figura 91-pânã la Figura 94)
Figura 91
75
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 92
Figura 93
76
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Figura 94
%0%
Switching-ul este o tehnologie care reduce congestia în LAN-urile Ethernet prin
reducerea traficului şi creşterea lăţimii de bandă. Switch-urile de multe ori înlocuiesc hub-
urile şi pot lucra cu cablurile existente în reţea (Figura 95 si Figura 96).
Figura 95
77
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 96
În comunicaţiile de date toate switch-rile şi routerele execută două operaţii de bază:
1.c switching-ul frame-urilor de date : procesul prin care un frame este receptat într-
un mediu de intrare şi apoi este transmis într-un mediu de ieşire.
2.c mentenanţa operaţiilor de switching : switch-urile construiesc şi întreţin tabele de
switching. Routerele construiesc şi întreţin tabele de rutare şi tabele de serviciu.
Figura 97
La fel ca bridge-urile, switch-urile conectează segmente de LAN, folosesc o tabelă de adrese

MAC pentru a determina segmentul de reţea pe care va fi transmis frame-ul şi reduce traficul.
Ele au o viteză superioară bridge-urilor şi pot suporta noi funcţionalităţi.
78
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Switch-urile permit mai multor utilizatori să comunice în paralel prin folosirea unui circuit
virtual, iar administratorii de reţea au o mare flexibilitate în întreţinerea reţelei prin
capacitatea switch-ului şi a software-lui de a configura reţeaua LAN (Figura 97)
.
%5 -#
Există două motive primare pentru segmentarea unei reţele LAN. Primul motiv este
de a izola traficul între segmente şi al doile motiv este de a obţine o lăţime de bandă mai mare
pentru utilizatori astfel încât să se obţină un domeniu de coliziune cât mai mic (Figura 98).
Figura 98
Fără segmentare o reţea LAN mare devine rapid blocată din cauza traficului şi a coliziunilor.
Adaugarea de aparate precum bridge-uri, switch-uri şi routere segmentează reţeaua în patru
domenii de coliziune (Figura 99).
Segmentarea reţelei cu ajutorul bridge-urilor şi a switch-urilor furnizează numeroase
avantaje. Un bridge sau un switch diminuează traficul, deoarece numai un anumit procent din
trafic este trasmis de la un segment la alt segment. De asemenea, aceste aparate acţionează ca
nişte firewall împotriva anumitor erori ale reţelei, extinzând în acelaşi timp lungimea reţelei
prin ataşarea unor staţii care iniţial nu puteau fi adăugate reţelei.
79
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 99
Figura 100
Segmentarea unei reţele cu routere are avantaje suplimentare faţă de segmentarea cu bridge-
uri şi switch-uri. Fiecare interfaţă a unui router poate conecta o reţea separată, astfel că
inserarea unui router într-o reţea LAN crează un domeniu de coliziune mic precum şi un
domeniu mic de broadcast. Un router determinã calea optimă de transmisie a unui pachet de
date şi poate conecta diferite reţele de media sau diferite tehnologii LAN (Ethernet, Token
80
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Ring, FDDI) (Figura 100). De asemenea pot conecta LAN-uri care rulează diferite protocoale
(IP, IPX, Apple Talk) şi pot avea o conexiune serială cu o reţea WAN.
" (Figura 101)
Figura 101
Un LAN Ethernet care utilizează un bridge pentru segmentarea reţelei furnizează o

lăţime de bandă mai mare/utilizator, deoarece există mai puţini utilizatori pe un segment de
reţea. Bridge-ul permite numai acelor frame-uri care au destinaţia alta decăt a segmentului
respectiv, să iasă din segment. Pentru aceasta bridge-ul are o tabelă de adrese ce conţine
adresele aparatelor din reţea conectate la porturile sale de intrare şi ieşire.
Bridge-urile cresc întârzierea într-o reţea cu 10-30%. Această întârziere este data de
timpul în care bridge-ul ia decizia transmiterii unui pachet de date către un alt segment de
reţea precum şi timpul necesar verificării codurilor de eroare.

81
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
(Figura 102)
Figura 102
Un LAN care foloseşte o topologie Ethernet-switch crează o reţea care lucrează ca şi

cum ar avea numai două noduri: nodul emiţător şi nodul receptor. Aceste două noduri Ӎmpart
Ӎntre ele o bandă cu lăţimea de 10Mbps, ceeace Ӎnseamnă că aproape toată lăţimea benzii este
disponibilă pentru transmisia de date.
Un switch LAN este un bridge-multiport de viteză mare, care are un port pentru
fiecare nod sau segment al reţelei LAN.
Ethernet-switch este bazat pe Ethernetul standard, fiecare nod fiind conectat la unul
din porturile sale, sau la un segment care este conectat la unul din porturile switch-ului.
Când un frame intră Ӎntr-un switch, sunt citite adresa sursă şi adresa destinaţie.
Switch-ul va determina ce acţiune de switching se va executa pe baza informaţiilor citite din
frame. Dacă adresa destinaţie aparţine altui segment de reţea, frmae-ul va fi Ӎndrumat către
acea destinaţie.
(Figura 103)
Routerele sun aparate mai avansate decât bridge-urile. Un bridge este pasiv la nivelul
network şi operează la nivelul data link. Un router operează la nivelul network şi Ӎşi bazează
deciziile pe adresele protocolului de nivel 3. El realizează aceasta examinând adresa
destinaţie a pachetului de date şi tabele de rutare, pentru a hotărӍ ruta spre destinaţie a
pachetului. Routerele crează un nivel ridicat de segmentare datorită abilităţii lor de a
determina exact unde să transmită pachetele de date.
Totuşi datorită faptului ca routerul trebuie să examineze pachetele pentru a determina
cel mai bun traseu spre destinaţie, acest process induce o anumită Ӎntârziere Ӎn reţea.
82
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 103
Figura 104
1$ (Figura 104)
Topologia din Figura 104 este un exemplu de segmentare cu bridge-uri, switch-uri şi
routere, Ӎn care mai multe părţi diferite ale reţelei sunt unite printr-un router principal (main
83
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
router). Bridge-ul Ӎmparte reţeaua Ethernet E1 Ӎn două segmente. Traficul este filtrat de către
bridge, reducându-se domeniul de coliziune. Primul segment conţine repetitorul şi host-urile
K, L, M, N, iar al doilea segment deţine host-urile O şi P. Totuşi reţeaua E1 rămâne un
domeniu broadcast. Repetitorul extinde domeniul de coliziune Ӎn loc să Ӎl segmenteze.
Switch-ul principal Ӎmparte reţeaua Ethernet E0 Ӎn mai multe segmente de reţea fiecare având
garantată o lăţime de bandă maximã. Switch-ul workgroup Ӎmparte şi el segmentul
workgroup Ӎn mai multe segmente şi ca atare nu vor exista domenii broadcast pe segmentele
switch-ului principal şi pe ale switch-ului workgroup. Hub-ul cu toate aparatele ataşate la el,
precum şi toate căile ce pornesc din porturile switch-ului principal vor constitui un domeniu
de coliziune. Routerul 1 va Ӎmpărţi reţeaua Ӎn patru segmente: două subreţele Ethernet E0 şi
E1, o subreţea Token-Ring şi o subreţea FDDI, care prin natural lor nu vor constitui un
domeniu de coliziune.
%!
%!± (
Nivelul network este responsabil cu navigarea datelor prin reţea. Funcţia nivelului
network este să găsească cel mai bun traseu pe care să-l parcurgă un pachet de date pentru a
ajunge la destinaţie, trecând printr-o mulţime de reţele (internetwork). Există mai multe
protocoale la nivel network cu diferite scheme de adresare, care permit aparatelor să dirijeze
pachetele de date prin reţea.
Routerele sunt aparatele internetworking care operează la nivelul 3 OSI, nivelul
network. Ele leagă Ӎmpreună sau interconectează segmente de reţea sau reţele Ӎntregi şi
pasează pachetele de date Ӎntre reţele folosind informaţiile nivelului 3 (Figura 105).
Figura 105
Routerele aleg traseul optim pe care sa-l parcurgă pachetele de date Ӎn internetwork, trimiţând
pachetele la cel mai apropiat port şi segment de reţea. Se poate spune că routerele fac un
switchin` de nivel 3 (Figura 106) .
84
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 106
Pentru determinarea traseului pe care pachetele trebuie să-l parcurgă, routerele folosesc atât
adresele MAC cât şi adresele de reţea. Unul din cele mai uzuale moduri de adresare este
protocolul IP (Internet Protocol), care are o schema de adresare ierarhică.
La nivelul network datele sunt Ӎncapsulate Ӎntr-un pachet numit data`ramă. IP determină
forma header-ului pachetului IP ( care include adrese şi alte informaţii) (Figura 107 şi Figura
108).
Figura 107
85
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 108
Figura 109
Pachetul/datagrama nivelul 3 va fi Ӎncapsulat Ӎntr-un frame la nivelul 2. Similar, pachetul IP

este format din date provenite de la nivelele superioare, plus un header IP al nivelului 3, de 20
de octeţi, care are următoarele câmpuri (Figura 109):
]c VERS (version) : versiunea IP-ului utilizat (4 biţi)
86
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
]c HLEN (IP header length) : lungimea header-ului datagramei Ӎn cuvinte de 32 de biţi
(4 biţi)
]c Tip serviciu : specifică nivelul de importanţă asignat unui protocol particular de nivel
(8 biţi)
]c Lungime totală : se referă la Ӎntregul conţinut al datagramei: antet şi date (16 biţi).
Lungimea maxima este de 65 536 octeţi
]c Identificare : este un Ӎntreg care identifică datagrama curentă (16 biţi). Toate
fragmentele unei datagrame au aceeaşi valoare de identificare
]c Flags : indicatoare de control al fragmentării unei datagrame (3 biţi). Dintre cei doi
biţi de nivel inferior din cei trei, un bit specifică dacă pachetul poate fi fragmentat, iar
al doilea bit arată dacă pachetul este ultimul dintr-o fragmentre a unei datagrame
]c Fragment offset : indică locul (deplasarea) fragmentului Ӎn cadrul datagramei (13 biţi)
]c Time to live (timpul de viaţă: 8 biţi) : contor, Ӎn secunde, folosit pentru a limita durata
de viaţă a pachetelor. Are valoarea maxima de 255 secunde
]c Protocol :precizează care protocol de nivel superior va primi pachetele IP (8 biţi)
]c Suma de control a antetului : trebuie recalculată de fiecare dată când antetul unei
datagrame se modifică (de obicei la trecerea dintr-o reţea Ӎn alta) şi detectează erorile
generate de memoria routerelor (16 biţi)
]c Adresa sursă : adresa IP a aparatului care transmite pachetul de date(32 biţi)
]c Adresa destinaţie : adresa IP a aparatului care recepţionează pachetul de date (32 biţi)
]c Opţiuni : permite IP-ului să suporte diferite opţiuni, ca de exemplu securitatea datelor
(lungime variabila)
]c Padding : completat cu zero pentru ca header-ul de IP să fie Ӎntotdeauna un multiplu
de 32 biţi.
%!%# ' !
Adresa IP este reprezentată pe 32 de biţi, împărţiţi în patru grupe de câte 8 biţi ( 1
octet) (Figura 110). Valoarea zecimală maximă corespunzătoare fiecărui octet este 255.
Figura 110
Adresa IP (Figura 111) este formată din două câmpuri: câmpul network care identifică
reţeaua la care este ataşat aparatul şi câmpul host care identifică aparatul din reţea. Deoarece
adresa ÎP este formată din 4 octeţi, unul, doi, sau trei dintre aceşti octeţi pot identifica reţeaua.
Similar, trei
octeţi pot fi folosiţi pentru a identifica un host.
87
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 111
Există trei clase de adrese IP comerciale (Figura 112), clase gestionate de InterNIC
(Internet¶s Network Information): clasa A, clasa B, clasa C (mai există D şi E, dar aceste
clase nu sunt comerciale). Clasa A este rezervată organizaţiilor guvernamentale (mai mult
guvernelor) din lumea întreagă; clasa B este rezervată organizaţiilor medii-mari, iar clasa C
este rezervată oricărui alt tip de organizaţie.
Figura 112
Ê #
În formatul binar primul bit din clasa A, cel mai din stânga, este întotdeauna 0. Un
exemplu de adresă de clasa A este 124.95.44.15. Primul octet, 124, identifică numărul reţelei
atribuit de InterNIC. Administratorul reţelei va atribui valori pentru restul de 24 de biţi. O
adresă de clasa A este uşor de recunoscut prin faptul că valorile din primul octet sunt cuprinse
între 0-126 (127 are şi el primul bit 0, dar este rezervat pentru funcţii speciale).
88
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Toate adresele de clasă A utilizează numai primii 8 biţi pentru a identifica adresa reţelei.
Restul de trei octeţi sunt folosiţi pentru adresa host-ului. Deci, fiecare reţea care foloseşte
adrese de clasa A are la dispoziţie 224-2, adică 16 774 214, adrese IP pentru aparatele ataşate
la reţea (Figura 113).
Figura 113
Ê
Primii doi biţi a unei adrese de clasa B sunt întotdeauna 10 (unu şi zero). Un exemplu
de adresă de clasa B este 151.10.13.28. Primii doi octeţi identifică numărul reţelei asignat de
InterNIC, iar următorii doi octeţi sunt asignaţi de administratorul reţelei. . O adresă de clasa B
este uşor de recunoscut prin faptul că valorile din primul octet sunt cuprinse între 128-191.
Toate adresele de clasă B utilizează numai primii 16 biţi pentru a identifica adresa reţelei.
Restul de doi octeţi sunt folosiţi pentru adresa host-ului. Deci, fiecare reţea care foloseşte
adrese de clasa B are la dispoziţie 216 -2, adică 65 534, adrese IP pentru aparatele ataşate la
reţea (Figura 114).
Figura 114
Ê Ê
Primii trei biţi a unei adrese de clasa C sunt întotdeauna 110 (unu, unu şi zero). Un
exemplu de adresă de clasa C este 201.110.213.28. Primii trei octeţi identifică numărul reţelei
asignat de InterNIC, iar ultimul octet este asignat de administratorul reţelei. . O adresă de
clasa C este uşor de recunoscut prin faptul că valorile din primul octet sunt cuprinse între
192-223.
Toate adresele de clasă C utilizează numai primii 24 biţi pentru a identifica adresa reţelei.
Restul de 8 biţi sunt folosiţi pentru adresa host-ului. Deci, fiecare reţea care foloseşte adrese
de clasa C are la dispoziţie 28-2, adică 254, adrese IP pentru aparatele ataşate la reţea (Figura
115).
89
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 115
Figura 116
Prin urmare o adresă de IP în binar ar arăta ca în Figura 116.

Adresele de IP care au toată porţiunea de host cu valoarea 0 sunt rezervate ca adrese de
reţea. De exemplu, o adresă de clasã A, 113.0.0.0 reprezintă adresa pentru reţeaua 113. Un
router va folosi această adresă pentru a transmite datele în Internet.
Să luăm ca exemplu o adresă din clasa B. Primii doi octeţi nu pot fi zero pentru că valorile lor
sunt atribuite de InterNIC şi reprezintă numerele reţelelor respective. Doar ultimii doi octeţi
pot fi 0, ei reprezentând numerele host-urilor din reţea. Pentru a putea comunica cu toate
dispozitivele din reţea, adresa IP trebuie să conţină 0 în ultimii doi octeţi. O astfel de adresă
ar fi, de exemplu, 176.10.0.0.
Când se transmit date către toate dispozitivele dintr-o reţea trebuie creata o adresă de
broadcast (difuzare). Broadcast-ul apare când staţia sursă transmite date către toate celelalte
90
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
dispozitive din reţeaua respectivă. Dar pentru a fi sigură că toate aceste dispozitive sunt
³atente´ la mesajul broadcast, staţia sursă trebuie să folosească o adresă IP pe care să o
recunoască toate celelalte echipamente din reţea. De obicei, într-o astfel de adresă, toţi biţi
din porţiunea host au valoarea 1. Pentru reţeaua din exemplu anterior, adresa de broadcast va
fi 176.10.255.255.
Într-o reţea host-urile pot comunica între ele doar dacă au acelaşi identificator de reţea
(porţiunea network este identică). Acestea pot să partajeze acelaşi segment fizic de reţea, dar
dacă au identificatori de reţea diferiţi, nu pot comunica decât dacă există un alt dispozitiv care
să realizeze conexiunea între segmentele logice ale reţelei (sau identificatorii acestora).
Fiecare clasă de adrese IP permite un număr fix de host-uri. Dar prima adresă din fiecare
reţea este rezervată pentru a identifica reţeaua, iar ultima adresă este rezervată pentru
broadcast.
Ê 6 ±

/
2
2

# 1-126 1.0.0.0 27-2 224-2 1 3
126.0.0.0 (16.777.214)
128-191 128.1.0.0 214-2 216-2 2 2
191.254.0.0 (65.534)
Ê 192-223 192.0.1.0 221-2 28-2 3 1
223.255.254.0 (254)
%!# '2"
În practică, pentru o mai mare flexibilitate, administratorii de reţea sunt nevoiţi să
împartă o reţea în mai multe subreţele. Similar cu porţiunea host din cele trei clase de adrese,
adresele pentru subreţele pot fi atribuite de către administratorul de reţea, iar aceste adrese de
subreţele trebuie să fie unice.
REŢEA SUBREŢEA GAZDA
Adresa pentru o subreţea include: numărul (identificatorul) reţelei, numărul subreţelei şi

numărul host-ului. Pentru a crea o subreţea, administratorul trebuie să împrumute biţi din
porţiunea host a unei clase şi să-i folosească în cadrul câmpului ³subreţea´. Numărul minim
de biţi ce pot fi împrumutaţi din porţiunea host este 2. Dacă se doreşte să se împrumute un
singur bit pentru a crea o subreţea, atunci vom fi în situaţia de a avea un singur număr pentru
reţea (0) şi o adresă de broadcast (1). Numărul maxim de biţi ce poate fi împrumutaţi din
porţiunea de host poate fi oricare, cu condiţia de a păstra cel puţin doi biţi pentru
identificatorul de host.
Termenul tradiţional de prefix pentru reţele extinse, sau subnet mask sau mask, se
referă la identificatorul care spune dispozitivelor dintr-o reţea care parte dintr-o adresă IP
reprezintă prefixul reţelei, care parte reprezintă numărul subreţelei şi care este numărul host-
ului. O mască de subreţea este tot o adresă IP şi are tot 32 de biţi.
iţii din porţiunea network şi subnet a unei măşti de reţea au valoarea 1, în timp ce biţii din
porţiunea host au valoarea 0.
Într-o reţea IP cea mai mică adresă este adresa de reţea sau identificatorul acesteia,
lucru valabil şi pentru subreţele: adresa cea mai mică este adresa subreţelei. Routerul este
dispozitivul de reţea care realizează operaţii booleene (pentru a şti pe ce traseu să trimită
91
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
informaţiile), iar dintre acestea cea mai importantă este ŞI-ul logic (AND). Pentru a identifica
o subreţea , routerul înmulţeşte logic adresa IP şi subnet mask-ul, rezultatul obţinut
reprezentând numărul reţelei/subreţelei: dacă nu s-au împrumutat biţi pentru calculul
subreţelelor, masca de reţea pentru o reţea de clasă B de exemplu, va fi implicit 255.255.0.0.
Dacă s-ar împrumuta opt biţi din porţiunea host, masca de subreţea a acestei clase ar deveni
255.255.255.0. Deoarece porţiunea de host în acest caz are doar doi octeţi, numărul maxim al
biţilor ce pot fi împrumutaţi este 14.
Să aruncăm o privire şi asupra clasei C. Porţiunea host a adreselor din această clasă
are un singur octet, prin urmare pot fi împrumutaţi maxim şase biţi şi minim doi biţi pentru a
crea subreţele. Subreţelele care conţin adresa de reţea şi adresa de broadcast nu pot fi folosite.
Altfel spus, dacă se împrumută un singur bit, se vor crea două subreţele, dar nici una nu va
putea fi folosită.
Valoarea unui octet este datã de configuraţia biţilor care alcătuiesc octetul; un octet cu
configuraţia binară maximă 11111111 are valoarea
1*27+1*26+1*25+1*24+1*23+1*22 +1*21+1*20 = 128+64+32+16+8+4+2+1=255.
Primul lucru care trebuie făcut când se doreşte crearea de subreţele este să se extindă parţial
porţiunea reţea din cadrul adresei, peste porţiunea host.
Fie de exemplu, adresa de clasă B 130.5.0.0, cu sunbnet mask-ul 255.255.255.0.
Aceasta îmseamnă că au fost împrumutaţi 8 biţi pentru subreţea , iar porţiunea reţea a adresei
a fost extinsă cu 8 biţi.
Fie de exemplu şi o adresă de clasă C 197.15.22.31 cu subnet mask-ul
255.255.255.224. Cum ultimul octet din subnet mask are valoarea 224 (11100000), înseamnă
că porţiunea network a adresei a fost extinsă cu 3 biţi, ajungându-se la un total de 27 (24 de
biţi cu valoarea 1 din primii trei octeţi şi trei biţi cu valoarea 1 din ultimul octet).
De fiecare datã când se împrumută biţi din porţiunea host a unei adrese este important
să notăm numărul subreţelelor create. De fiecare dată când se împrumută un bit din porţiunea
host, numărul reţelelor create va creşte cu o putere a lui 2. Dacã se împrumută 3 biţi, se obţin
23 subreţele, adică 8. dacă se împrumută 4 biţi se obţin 24 subreţele, adică 16.
Deci de fiecare datã când se împrumută câte 1 bit din porţiunea host, numărul
subreţelelor creşte cu 2 la puterea numărului biţilor împrumutaţi. Rezultă că de fiecare datã
când se împrumută un bit din porţiunea host a unei adrese, numărul adreselor disponibile
pentru host-urile din subreţea se reduce cu o putere a lui 2.
Fie o adresă de clasă C. Dacă nu se foloseşte nici o mască de reţea, înseamnă că toţi
biţii ultimului octet sunt folosiţi pentru porţiunea de host, deci pot fi atribuite 2 8 (256) adrese
de host-uri. Să presupunem că vrem să împărţim o astfel de clasă de adrese în subreţele şi
împrumutăm 1 bit din porţiunea de host. Aceasta înseamnă că numărul biţilor ce pot fi alocaţi
pentru host-uri se reduce la 7, deci pot fi atribuite 27 (128) adrese de host-uri pentru fiecare
subreţea.
Dacă se împrumută 2 biţi din porţiunea host, numărul biţilor ce pot fi alocaţi pentru
host-uri se reduce la 6, deci pot fi atribuite 26 (64) adrese de host-uri pentru fiecare subreţea.
Numărul adreselor ce pot fi atribuite host-urilor dintr-o subreţea este în strânsă
legătură cu numărul subreţelelor create. Pentru adresele din clasa C, cu masca de reţea
255.255.255.224 (224=11100000 2 ), înseamnă că s-au împrumutat 3 biţi din porţiunea host. S-
au obţinut astfel 23=8 subreţele, fiecare cu câte 28-3=25=32 de host-uri (din care doar 30
utilizabile).
92
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Ê " (ANDin`)
Fie o reţea de clasă B( din Constanţa), 172.16.0.0, Ӎn care se Ӎmprumută 8 biţi pentru a
crea subreţele. În acest caz, masca de subreţea va fi 255.255.255.0. De la Bucureşti, cineva
doreşte să transmită un mesaj către calculatorul 172.16.2.120.
Pentru a decide unde trebuie să transmită datele, routerul Ӎnmulţeşte (AND) printr-un
ŞI logic, această adresă (transformată Ӎn binar) cu subnet mask-ul (tot binar). Când aceste
două numere sunt Ӎnmulţite, porţiunea host a adresei se pierde pentru că devine 0. Ceeace
rămâne reprezintă numărul reţelei, inclusiv numărul subreţelei. Prin urmare, datele vor fi
transmise subreţelei 172.16.2.0, iar ultimul router din cadrul reţelei va şti că pachetul trebuie
transmis host-ului 120 din cadrul acestei subreţele.
± " 7
# ' 10101100 00010000 00000010 01111000
7
8%5%%4
" . 11111111 11111111 11111111 00000000
%00%00%004
" 10101100 00010000 00000010 00000000
172 16 2
Să presupunem acum că pentru aceeaşi reţea , 172.16.0.0, s-a hotărât să se Ӎmprumute

7 biţi pentru a calcula subreţelele. Masca de subreţea va fi Ӎn acest caz 255.255.254.0
(254=11111110). De la Bucureşti se transmite un mesaj către host-ul 172.16.2.160. Routerul
va Ӎnmulţi adresa host-ului (172.16.2.160) cu subnet mask-ul (255.255.254.0) şi va obţine
adresa reţelei 172.16.0.0 şi adresa uneia din subreţelele 2-128, formate prin Ӎnprumutarea a 7
biţi din porţiunea host, Ӎn cazul de mai sus 172.16.2.0. Deoarece din partea de host de 16 biţi,
s-au Ӎmprumutat 7 biţi pentru partea de reţea, au mai rămas 9 biţi pentru partea de host, deci
fiecare subreţea din cele 2-128 va putea avea 29=512 host-uri, din care numai 510 utilizabile.
La crearea subreţelelor, am văzut că nu se pot folosi prima şi ultima subreţea şi de
asemenea nu se poate folosi prima şi ultima adresă din cadrul fiecărei subreţele; una este
adresa de broadcast a reţelei, iar cealaltă este adresa de reţea. Ca urmare, atunci când se
crează subreţelele se pierd câteva adrese şi administratorul trebuie să fie atent la procentul
adreselor care se pierd Ӎn urma unor astfel de calcule.
De exemplu, când se Ӎnprumută 2 biţi din partea de host, se obţin 4 subreţele, fiecare a
câte 64 host-uri, din care numai 62 vor fi disponibile. Asta Ӎnseamnă că avem la dispoziţie
124 de adrese Ӎn loc de 256 câte ar fi fost Ӎnainte de Ӎmpărţirea reţei Ӎn subreţele, ceeace se
traduce printr-o pierdere de 52%.

" " /
9 " /
2 4 62 124 49
3 6 30 180 71
4 14 14 196 77
5 30 6 180 71
6 62 2 124 49
În fiecare clasă de adrese IP, există anumite adrese care nu sunt atribuite de InterNIC, adrese
numite adrese private sau rezervate.
93
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Adresa 127.0.0.1 este rezervată, fiind alocată calculatorului local (local host). Se mai numeşte
şi adresă de loop back (buclă), fiind folosită pentru accesarea serverului Web instalat pe
calculatorul propriu, sau pentru a testa funcţionarea cartelei de reţea.
Pentru clasa A este sunt utilizate adresele private de la 10.0.0.0 la 10.255.255.255, pentru
clasa B adresele dela 172.60.0.0 la 172.31.255.255, iar pentru clasa C adresele de la
192.168.0.0 la 192.168.255.255.
1$
Pentru adresa 172.31.100.100 şi subnet mask-ul 255.255.224.0 să se determine numărul de
subreţele şi numărul de host-uri pentru fiecare subreţea.
' 1$ ±

Adresa IP 172.31.100.100 -
Subnet mask 255.255.224.0 -
Numărul de biţi din zona 16 Sunt daţi de clasa din care
network face parte (A, B, C)
Numărul de biţi din zona 13 Numărul de biţi cu
host valoarea 0 din host
Numărul de biţi din zona 3 Numărul de biţi cu
subnet valoarea 1 din host
Numărul de subreţele 23-2=6 2nr. biţi din subnet -2
Numărul de host-uri 213-2=8190 2nr. biţi din host -2
pe subreţea
1$%
Fie adresa IP 10.180.10.18. Se cere:
]c Care este adresa subreţelei din care face parte staţia de lucru?
]c Care este adresa de broadcast a subreţelei?
]c Care este prima adresă validă a subreţelei?
]c Care este ultima adresă validă a subreţelei?
Pentru a determina adresa subreţelei se fac ANDing între adresa IP şi subnet mask:
10.180.10.18 00001010 10110100 00001010 00010010

AND
255.192.0.0 11111111 11000000 00000000 00000000
00001010 10000000 00000000 00000000
Staţia face parte din subreţeaua 10.128.0.0 deoarece 100000002=128.

Prima adresă validă din cadrul acestei subreţele va fi 10.128.0.1 ( se adună 1 la adresa
subreţelei).
Pentru a calcula adresa de broadcast se adună 64 la valoarea celui de al doilea octe şi se scade
1:
128+64-1=191
Adresa de broadcast va fi 10.191.255.255, iar ultima adresă validă va fi 10.191.255.254 (se
scade 1 din adresa de broadcast).
94
Ê

Un router este un aparat de nivel 3 care pasează pachetele între reţele pe baza
adreselor de nivel 3. De asemenea un router decide ruta optimă pe care un pachet trebuie să o
parcurgă pentru a ajunge la destinaţie, cu ajutorul unor tabele de adrese numite ARP (Address
Resolution Protocol).
Într-o reţea există două scheme de adresare: un mod de adresare bazat pe adresele MAC de
nivel 2 şi un mod de adresare bazat pe adresele IP de nivel 3. Routerele stabilesc căile pe care
le parcurg pachetele în reţea pe baza adreselelor IP (Figura 117).
Figura 117
Brige-urile şi switch-urile utilizează pentru adresare adresele MAC şi prin urmare sunt
folosite pentru a conecta segmente ale unei reţele. Routerele utililizează adresele IP pentru
adresare şi prin urmare sunt utilizate pentru a conecta reţele separate şi pentru a accesa
Internetul.
Routerele conectează două sau mai multe reţele, fiecare dintre reţele având un număr unic de
identificare, număr care este încorporat în adresa IP care este asignată fiecărui aparat din
reţea.
1$:
O reţea are un număr unic de reţea, A, şi are ataşate patru aparate. Adresele IP ale aparatelor
sunt A2, A3, A4, A5. Deoarece interfaţa prin care routerul este conectat la reţea este
considerată ca parte a reţelei, va avea adresa IP A1 (Figura 118).
95
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 118
1$%:
O altă reţea are numărul de reţea B şi are ataşate patru aparate. Reţeaua este ataşată la acelaşi
router, dar pe altă interfaţă. Adresele aparatelor din această reţea vor fi B2, B3, B4, B5, iar
interfaţa la care este ataşată reţeaua va avea adresa B1 (Figura 119).
Figura 119
96
Protocoale de comunicaţie
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 120
Figura 121
97
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
1$ (Figura 120):
Se doreşte să se transmită date de la o reţea la alta. Reţeaua sursă este A, reţeaua
destinaţie este B, iar routerul este conectat la reţelele A, B, C şi D. Când frame-ul de date
pleacă din reţeaua Ǎ şi ajunge la router, acesta execută următoarele funcţii:
1)c Extrage din frame header-ul nivelului legătura de date, care conţine adresele
MAC ale sursei şi destinaţiei.
2)c Examinează adresa nivelului reţea pentru a determina reţeaua destinaţie.
3)c Consultă tabelele de rutare pentru a determina care interfaţă va fi folosită
pentru a transmite datele la destinaţie.
În exemplul din Figura 120, routerul determină că trebuie să transmită datele de la reţeaua A
la reţeaua B prin interfaţa cu adresa B1, dar înainte de transmisie va încapsula datele din
frame-ul analizat.
În rutarea IP fiecare interfaţă a unui router are o adresă unică de reţea sau subreţea (Figura
121).
După determinarea shemei de adresare pentru o reţea, trebuie să fie aleasă metoda folosită
pentru asignarea adreselor pentru host-uri (Figura 122). Există două metode importante
pentru asignarea adreselor IP: o adresare statică şi o adresare dinamică. Oricare din
schemele de adresare este însuşită, două interfeţe nu trebuie să aibă aceeaşi adresă.
Figura 122
Adresarea statică
Pentru a se face o asignare statică, trebuie luat fiecare aparat individual şi să-i fie
atribuită o adresă IP. Este necesar să nu apară duplicate ale adreselor IP atribuite aparatelor.
98
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Unele sisteme de operare, precum Windows 95 sau NT, trimit o cerere la tabelele ARP pentru
a se verifica dacă nu mai există un duplicat al adresei IP atribuite şi dacă da se generează un
mesaj de eroare.
Adresarea dinamică
Există câteva metode prin care se poate face o atribuire dinamică a adreselor IP, ca de
exemplu:
]c Reverse Address Resolution Protocol (RARP): un aparat care doreşte să
transmită date îşi cunoaşte adresa MAC dar nu şi adresa IP, ambele adrese
trebuind să fie introduse în pachetul de date. Atunci aparatul respectiv va iniţia
un proces numit cerere RARP, proces care îl va ajuta să-şi detecteze adresa IP.
Aparatul formează un pachet de tip cerere RARP pe care îl transmite în reţea.
Pentru a se asigura că toate aparatele din reţea văd cererea RARP, aparatul
care a emis cererea RARP utilizează o adresă IP de broadcast. Pachetul RARP
are rezervate câmpuri pentru amâmdouă adresele MAC, sursă şi destinaţie.
Adresa sursă IP este vidă dar pentru ca cererea RARP să ajungă la toate
aparatele din reţea, adresa IP destinaţie are toţi biţii pe 1. În final, cererea
RARP va ajunge la serverul RARP (Figura 123).
Figura 123
]c Tstrap Protocol (TP):protocolul BOOTP de obţinere a adreselor IP

utilizează UDP pentru a transporta mesajele; un mesaj UDP este încapsulat
într-o datagramă IP. Un calculator care doreşte să-şi detecteze adresa IP
utilizează protocolul BOOTP pentru a transmite o datagramă broadcast IP,
folosind o adresă IP cu toţi biţii pe 1, adică 255.255.255.255. Serverul BOOTP
va recepţiona datagrama broadcast, va atribui o adresă IP şi va retransmite un
mesaj broadcast. Calculatorul care a solicitat adresa IP, primeşte mesajul
broadcast, verifică dacă adresa MAC coincide cu a sa şi dacă da reţine adresa
IP care i s-a atribuit.
]c Dynamic Host Confiùration Protocol (DHCP):este un sucesor al protocolului
BOOTP, permiţînd obţinerea unei adrese IP rapid şi dinamic. Un calculator
din reţea se adresează serverului DHCP pentru a obţine o adresă IP. Serverul
DHCP alege o adresă şi o alocă calculatorului care a făcut cererea. Pe lângă
adresa IP serverul DHCP transmite şi masca de subreţea.
99
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 124
Când un client DHCP bootează, el trece în starea iniţială. El va transmite mesaje broadcast
DHCPDISCOVER care sunt pachete UDP cu numărul portului setat la portul BOOT. După
transmiterea pachetelor DHCPDISCOVER, clientul trece în starea select şi colectează
răspunsurile DHCPOFFER de la serverul DHCP. După primirea răspunsurilor, clientul va
transmite serverului DHCP un pachet DHCPREQUEST. Serverul DHCP recunoaşte o cerere
client cu un pachet DHCPACK. Clientul va trece în starea bound putând să înceapă
transmiterea datelor (Figura 124).
100
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 125
Figura 126
Pentru a comunica un aparat care transmite (host) trebuie să aibă adresa IP şi adresa MAC a
aparatului destinaţie (Figura 125). Când încearcă să comunice cu aparatul a căui adresă IP o
cunoaşte, hostul trebuie să determine şi adresa MAC a aparatului destinaţie. TCP/IP are un
protocol numit ARP, care obţine adresa MAC asociată unei adrese IP, în mod automat.
Unitatea de bază a transferului în IP este pachetul IP. Pachetul este divizat în două
componente majore: header-ul care include adresele sursă şi destinaţie şi datele.
Pentru a determina adresele MAC ale aparatelor destinaţie, aparatele din reţea deţin nişte
tabele numite tabele ARP (Address Resolution Protocol), care conţin toate adresele IP şi
MAC ale aparatelor conectate la aceeaşi reţea LAN, tabele stocate în memoria RAM. Când
101
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
un aparat din reţea doreşte să transmită date , el utilizează informaţiile furnizate de propriile
tabele ARP (Figura 126). Din tabelele ARP se extrage adresa MAC corespunzătoare adresei
IP destinaţie şi cele două adrese IP şi MAC sunt încapsulate în pachetul de date.
Figura 127
Dacă un host doreşte să transmită date la un alt host, el trebuie să cunoască adresa IP
destinaţie. Dacă nu poate localiza adresa MAC destinaţie din tabelele sale ARP (Figura 127)
hostul sursă iniţiază un proces numit cerere ARP menit să identifice adresa MAC destinaţie
(Figura 128). Astfel host-ul sursă construieşte un pachet de tip cerere ARP şi îl transmite la
toate aparatele din reţea. Pentru a fi sigur că toate aparatele din reţea văd cererea ARP, host-
ul sursă utilizează o adresă MAC broadcast, care are toate poziţiile setate la valoarea
hexazecimală F (FF-FF-FF-FF-FF-FF) (Figura 129).
Figura 128
102
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 129
Figura 130
Aparatul din reţea a cărui adresă IP corespunde cu adresa IP din cererea ARP va răpunde
host-ului sursă cu adresa sa MAC. Acest process este cunoscut sub numele de ARP reply
(Figura 130).
1$:
Aparatul sursă 197.15.22.33 solicită adresa MAC destinaţie a aparatului cu adresa IP
197.15.22.126 (Figura 131). Aparatul destinaţie 197.15.22.126 preia cererea ARP şi
răspunde cu un ARP reply care conţine adresa sa MAC.
103
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 131
Odată ce host-ul sursă primeşte ARP reply, extrage adresa MAC din header-ul MAC şi
actualizează propriile tabele ARP. Adresele destinaţie IP şi MAC sunt încapsulate înainte ca
datele să fie transmise în reţea.
Când datele ajung la destinaţie, nivelul data link elimină header-ul MAC şi transferă datele la
nivelul network. Nivelul network examinează datele, constată că adresa IP din header
coincide cu adresa destinaţie, elimină header-ul IP şi transferă datele încapsulate la nivelul
superior din modelul OSI, nivelul transport. Acest proces se repetă până când sunt toate
fragmentele unui pachet ajung la destinaţie.
4 +
Pentru ca un aparat dintr-o reţea să comunice cu un alt aparat din altă reţea , este
nevoie de un default àteway. Un default gateway este adresa IP a interfeţei unui router care
conectează segmentul de reţea unde se găseşte host-ul sursă; această adresă trebuie să fie în
acelaşi segment de reţea cu host-ul sursă. Dacă nici un default gateway nu este definit,
comunicarea este posibilă numai pentru aparatele din acelaşi segment de reţea (Figura 132).
Host-ul sursă compară propria adresă IP cu adresa IP destinaţie, pentru a determina dacă cele
două adrese fac parte din acelaşi segment de reţea. Dacă host-ul destinaţie nu este în acelaşi
segment de reţea, host-ul sursă transmite datele către un default gateway (Figura 133).
104
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 132
Figura 133
% $+#±
Proxy ARP este o variantă a protocolului ARP. Ǐn acest caz un aparat intermediar
(router) transmite un răspuns ARP la cererea unui host. Routerele care execută proxy ARP
preiau pachetele ARP şi răspund cu propria lor adresă MAC care este mapată la adresele IP
ale host-urilor destinaţie din pachetele ARP (Figura 134)
105
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 134
O schemã generală a unui process ARP este prezentată în Figura 135.

IP este un protocol de nivel network care este rutat peste internet care este o reţea de reţele.
Protocoalele care furnizează suport pentru nivelul network se numesc protocole rutate sau
protocoale rutabile.
Cel mai comun şi utilizat protocol rutabil este protocolul IP, dar mai există şi alte protocoale
rutabile, cum ar fi IPX/SPX şi Apple Talk.
Protocoalele precum IP, /SPX şi Apple Talk furnizează support pentru nivelul 3 şi prin
urmare sunt protocoale rutabile. Există însă şi protocoale care nu oferă suport pentru nivelul
3, motiv pentru care se numesc protocoale nerutabile. Cel mai cunoscut dintre aceste
protocoale este protocolul NetÈUI, care este un protocol eficient ce acţionează numai la
nivelul unui segment de reţea.

Protocoalele de rutare determină calea pe care protocoalele rutabile o urmează până la
destinaţie. Dintre protocoalele de rutare, cele mai cunoscute sunt Routin` Information
Protocol (RIP), Interior Gateway Routin` Protocol (IGRP), Ènhanced Interior Gateway
Routin` Protocol (ÈIGRP), şi pen Shortest Path First (SPF).
Protocoalele de rutare permit ruterelor din reţea să creeze o hartă internă a celorlate rutere din
reţea sau din Înternet, hartă inclusă în tabela de rutare a fiecărui ruter. Această hartă permite
selectarea celui mai bun drum de transmitere a datelor de la un host gazdă la un host
destinaţie.
Ǐn interiorul unei reţele, cel mai utilizat protocol de rutare pentru a transfera informaţii de
rutare între ruterele aceleeaşi reţele este protocolul de rutare RIP. RIP-ul calculează distanţa
până la host-ul destinaţie în numărul de hop-uri (adică numărul de rutere) pe care un pachet
trebuie să le
106
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 135
traverseze. RIP permite ruterelor să-şi actualizeze tabelele de rutare la intervale regulate, de
exemplu, la 30 de secunde. Un dezavantaj al ruterelor care utilizează RIP este că ele sunt
constant conectate la ruterele vecine pentru a-şi actualiza tabelele de rutare, ceeace conduce
la o mare volum al traficului de reţea.
Pentru a determina drumul pe care un pachet trebuie să îl parcurgă de la sursă la
destinaţie, RIP foloseşte un concept cunoscut sub numele de distance-vector. Când data trece
printr-un router, deci printr-un nou număr de reţea, se consideră că a trecut un hop. De
exemplu, un drum care are hop count (număr de hop-uri) egal cu 4, înseamnă că un pachet are
de trecut prin 4 routere până să ajungă la destinaţie. Deoarece există mai multe drumuri prin
107
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
care un pachet poate ajunge de la sursă la destinaţie, drumul cu cele mai puţine hop-uri este
ales de către router.
Hop count-ul este singurul criteriu utilizat de RIP pentru a lua o decizie în ceeace
priveşte drumul pe care îl va urma un pachet. Ǐn RIP numărul maxim de hop-uri pe care un
pachet poate să le treacă pentru a ajunge la destinaţie este 15 şi destinaţia este considerată de
neatins dacă hop count-ul este mai mare decât 15.
La nivelul data link, o datagramă IP este încapsulată într-un frame. Datagrama,
incluzând header-ul IP, este tratată ca un pachet de date. Când un router primeşte un frame,
elimină header-ul de frame, apoi verifică adresa IP destinaţie din header-ul IP. Dacă această
adresă se găseşte în tabelele sale de rutare, încapsulează datele într-un frame de nivel data
link pe care îl transmite la cea mai apropiată interfaţă. Dacă nu găseşte adresa IP destinaţie în
tabelele sale de rutare, routerul poate elimina pachetul.
Routerele sunt capabile să suporte protocoale de rutare multiple şi să întreţină tabele
de rutare pentru diferite protocoale rutabile, ceeace le permite să transmită pachete de la
diferite
protocoale rutabile pe aceeaşi legãturã de date (Figura 136).
Figura 136
Pentru transmiterea datelor reţelele folosesc două tipuri de servicii

-c serviciul fără conexiune: fiecare pachet este tratat separat şi transmis pe o anumită
rută din reţea, pachetele fiind reasamblate la destinaţie. Ǐn acest serviciu destinaţia
nu este contactată înainte ca pachetul să fie transmis, putându-se face o analogie
cu sistemul poştal. Acest proces este cunoscut sub numele de pachete commutate.
-c serviciul orientat pe conexiune: în acest serviciu o conexiune este stabilită între
sursă şi destinaţie înainte ca datele să fie transmise, putându-se face o analogie cu
sistemul de telefonie. Pachetele trec în ordine secvenţială pe acelaşi circuit. Acest
proces este cunoscut sub numele de circuite commutate.
108
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Internetul este o uriaşă reţea fără conexiune în care toate pachetele sunt gestionate de către IP.
TCP (nivelul 4) adaugă servicii orientate pe conexiune la serviciile IP (nivelul 3). Segmentele
TCP sunt încapsulate în pachete IP pentru transpotul lor în Internet.
Portul sau interfaţa unde un router se conectează la o reţea este considerată ca parte a reţelei
respective şi va avea o adresă IP din reţeaua respectivã. Routerele, ca orice alt aparat din reţea
transmit şi primesc date din reţea şi construiesc tabele ARP care mapează adresele IP la
adresele MAC.
Figura 137
Routerele pot fi conectate la reţele multiple, sau la subreţele şi construiesc tabele care descriu
toate reţelele conectate la ele. Tabelele ARP deţinute de rutere pot conţine adresele IP şi
adresele MAC ale aparatelor care se găsesc în mai mult de o reţea (Figura 137). De
asemenea, în afară de maparea adreselor IP la adresele MAC, tabelele de rutare pot mapa şi
porturi (Figura 138)
Ǐn afară de adresele IP şi adresele MAC ale aparatelor din reţea, routerele conţin şi adresele
IP şi adresele MAC ale altor routere. Dacă un pachet ajunge la un router şi adresa IP
destinaţie a pachetului nu se găseşte în tabelele routerului, routerul va transmite pachetul la
un alt router.
109
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 138
Există două tipuri de protocoale de rutare: Exterior Gateway Protocols (EGP) şi the Interior
Gateway Protocols (IGP).
-protocoalele EGP rutează date între sisteme autonome. Un exemplu de protocol EGP
este BGP (Border Gateway Protocol), protocol care rulează în Internet.
-protocoalele IGP rutează date în interiorul sistemelor autonome. Exemple de astfel de
protocoale sunt: RIP, IGRP, EIGRP, OSPF.
Există trei metode prin care un router Ӎnvaţă traseul unui pachet către destinaţie:
]c rute statice ± definite manual de către administratorul de reţea sub forma următorului
hop (următorul router sau gateway) către destinaţie. Sunt folosite mai ales Ӎn reţele
mici când se doreşte reducerea traficului.
]c rute implicite - definite manual de către administratorul de reţea sub forma traseului
pe care îl urmează un pachet atunci când nu cunoaşte calea către destinaţie.
]c rute dinamice ± routerul Ӎnvaţă traseele către destinaţie prin recepţionarea
actualizărilor oferite de alte routere din reţea.
Rutarea se referă la procesul prin care se alege cel mai bun traseu pentru transmiterea
pachetelor la destinaţie, toate protocoalele de rutare având acelaşi obiectiv:partajarea
informaţiilor despre reţea Ӎntre routerele participante. Unele protocoale transmit tabele de
rutare Ӎntre routere, Ӎn timp ce altele transmit informaţii doar despre conexiunile directe
pe care le gestionează.
/ * / ,

În categoria protocoalelor distance-vector sunt incluse:
Routin` Information Protocol (RIP),
Interior Gateway Routin` Protocol (IGRP),
Ènhanced Interior Gateway Routin` Protocol (ÈIGRP),
AppleTalk Routin` Table aintenance Protocol (RT P)
AppleTalk Update-ased Routin` Protocol (AURP)
order Gateway Protocol (GP)
110
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 139
Figura 140
Termenul distance-vector se referă la direcţia pe care trebuie să o parcurgă pachetele până la
destinaţie., exprimată sub formă de hop-count-uri. Hop-count-ul reprezintă numărul
routerelor care trebuie traversate de către un pachet pentru a ajunge la destinaţie.
Protocolul distance-vector pasează periodic copii a tabelelor de rutare de la ruter la ruter, Ӎn
care sunt listate toate reţelele cunoscute şi distanţele către fiecare din acestea. . Fiecare router
primeşte o tabelă de rutare de la un vecin direct. De exemplu, routerul B primeşte informaţii
de la routerul A. Routerul B adaugă un hop la numărul de hopuri , incrementează vectorul
distanţă şi apoi pasează tabela de rutare la un alt vecin, routerul C. Acelaşi proces se
desfăşoară în toate direcţiile, între routerele care sunt vecini direcţi (Figura 139). Ǐn acest
111
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
mod, protocolul distance-vector menţine o bază de date cu informaţii despre topologia reţelei,
dar routerele nu cunosc topologia exactă a reţelei.
O tabelă de rutare arată Ӎn felul următor:
± 4 9/ m/

10.0.0.0 0 (conexiune direct) interfaţa 1
172.16.0.0 0 (conexiune direct) interfaţa 2
172.17.0.0 1 172.10.0.2
172.18.0.0 2 172.16.0.2
192.168.1.0 1 10.0.0.2
192.168.2.0 2 10.0.0.2
Protocolul de rutare transmite o astfel de tabelă tuturor routerelor către care există o
conexiune directã. Tabelele de rutare Ӎmbracă forma unui pachet broadcast care este transmis
la interval de timp. Dacă protocolul de rutare suportă tehnica split horizon, routerul transmite
doar rutele care pot fi atinse, reducânduse astfel intervalul la care trebuie făcută actualizarea
tabelelor de rutare.
O altă tehnică implementată de aceste protocoale se referă la holddown timer, maniera
standard prin care routerul Ӎncearcă să rezolve problema buclelor (Figura 140).
Când routerul Ӎşi transmite tabela de rutare, el distribuie doar informaţiile cu privire la reţeaua
şi distanţa până la aceea reţea nu şi următorul hop. Acesta este motivul pentru care apar
buclele. Secvenţa unui eveniment care poate conduce la o rutare Ӎn buclă poate decurge Ӎn
felul următor:
1.Conexiunea routerului A la reţeaua 172.16.0.0 pică.
2.Routerul A şterge din tabela de rutare informaţiile cu privire la reţeaua 172.16.0.0.
3.În baza informaţiilor precedente, obţinute de la routerul A, routerul B Ӎşi transmite tabele de
rutare, anunţând că poate găsi reţeaua 172.16.0.0.
4.Routerul A adaugă Ӎn tabela de rutare reţeaua 172.16.0.0 cu distanţa 2 şi următorul hop
routerul B.
5.Routerul A Primeşte un cadru de la un calculator din reţeaua 172.16.0.0.
6.Routerul A transmite cadrul routerului B.
7.Routerul B transmite cadrul routerului A ş.a.m.d.
./ * ,
Un al doilea protocol utilizat în rutarea pachetelor este protocolul link-state, care
menţine o bază de date complexă cu informaţii despre topologia reţelei. Dacă protocolul
distance-vector nu are informaţii despre distanţa dintre routere, protocolul link-state cunoaşte
acest lucru, precum şi modul în care sunt interconectate routerele. Link-state furnizează în
final o tabelă de rutare a căilor şi porturilor pentru fiecare reţea. Informaţiile transmise de
routere vizează starea legăturilor (reţelelor) conectate direct. Routerul care foloseşte un astfel
de protocol transmite periodic un pachet multicast prin care oferă informaţii despre starea
conexiunilor sale. Routerele care primesc acest pachet Ӎl vor transmite mai departe routerelor
conectate direct.
În această categorie sunt incluse următoarele protocoale:
pen Shortest Path First (SPF)
Intermediate System-to-Intermediate System (IS-IS)
NetWare Vink Services protocol (NVSP)
±'*±' þ

Cea mai cunoscută metodă de a transfera informaţii între routere care sunt localizate
în aceeaşi reţea este protocolul RIP. RIP calculează distanţa până la destinaţie a unui pachet şi
permite routerelor să-şi actualizeze tabelele de rutare la intervale programabile de timp, ca de
112
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
exemplu la 30 secunde. Acest protocol transmite broadcast tabela sa de rutare, la fiecare 30
de secunde.
RIP permite routerelor să determine drumul utilizat pentru transmiterea datelor, bazat
pe conceptul de distance-vector (distanţă-vector ). Când un pachet traversează un router, se
consideră că s-a deplasat cu un hop, iar numărul de hopuri trecute de un pachet pentru a
ajunge la destinaţie este contorizat într-un hop count . . De exemplu, un drum care are hop
count (număr de hop-uri) egal cu 4, înseamnă că un pachet are de trecut prin 4 routere până să
ajungă la destinaţie. Deoarece există mai multe drumuri prin care un pachet poate ajunge de
la sursă la destinaţie, drumul cu cele mai puţine hop-uri este ales de către router (Figura 141).
Hop count-ul este singurul criteriu utilizat de RIP pentru a lua o decizie în ceeace
priveşte drumul pe care îl va urma un pachet. Ǐn RIP numărul maxim de hop-uri pe care un
pachet poate să le treacă pentru a ajunge la destinaţie este 15 şi destinaţia este considerată de
neatins dacă hop count-ul este mai mare decât 15 (Figura 142).
Un exemplu de rutare folosind protocolul RIP este prezentat în Figura 143. Să
presupunem că avem o reţea de clasă B divizată în opt subreţele care sunt conectate la trei
routere şi host-ul A doreşte să transmită date la host-ul Z. El pasează datele conform
modelului OSI de la nivelul aplicaţie la nivelul data link, unde host -ul A încapsulează datele
cu informaţiile furnizate de fiecare nivel. De exemplu la nivelul network se introduce adresa
IP a host-ului A şi adresa IP a host-ului Z, apoi host-ul A pasează datele la nivelul data link.
La nivelul data link, host-ul A plasează ca adresa MAC destinaţie, adresa MAC a routerului
la care este conectat şi introduce propria adresă MAC în header-ul MAC. Host-ul A face
acest lucru deoarece vede subreţeaua 8 ca pe o reţea separatã. Default gateway pentru sursa A
este routerul 1. Pachetul de date traversează subreţeaua 1, iar hosturile din această subreţea nu
reţin pachetul deoarece adresa MAC destinaţie nu coincide cu propriile lor adrese MAC.
Pachetul continuă până ajunge la routerul 1, care reţine pachetul deoarece adresa MAC
destinaţie coincide cu propria sa adresă. Routerul 1 exclude header-ul MAC şi pasează datele
la nivelul network unde este examinată adresa IP a destinaţiei din header-ul IP. Routerul 1
caută în tabele sale de rutare pentru a mapa o rută pentru adresa de reţea a destinaţiei, la
adresa MAC a routerului care este conectat la subreţeaua 8. Folosind protocolul RIP, routerul
determină care este cel mai bun drum ca pachetul să ajungă la destinaţie prin 3 hopuri. Astfel,
routerul determină că trebuie să transmită pachetul de date la portul ataşat subreţelei 4 şi
pasează datele la nivelul inferior, nivelul data link, unde este introdus un nou header MAC
care conţine ca adresă destinaţie adresa MAC a routerului 2, iar ca adresă sursă adresa MAC
a primului router. Header-ul IP rămâne neschimbat. Primul router pasează pachetul de date
către subreţeaua 4 prin portul selectat. Pachetul de date traversează subreţeaua 4, iar host-
urile din această subreţea nu vor reţine pachetul deoarece adresa MAC destinaţie din header-
ul MAC nu coincide cu propria lor adresă.. Astfel pachetul va ajunge la routerul 2 care reţine
pachetul deoarece adresa MAC destinaţie coincide cu adresa sa.
113
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 141
Figura 142
114
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 143
La nivelul data link se exclude header-ul MAC şi pachetul este pasat la nivelul network.. Aici
se examinează adresa destinaţie IP, se caută în tabelele de rutare şi folosind protocolul RIP se
determină cel mai bun drum pentru ca pachetul să ajungă la destinaţie trecând prin două
hopuri. Routerul 2 determină că trebuie să transmită pachetul prin portul ataşat subreţelei 5,
pasează pachetul nivelului data link unde noua adresă MAC destinaţie este adresa MAC a
routerul 3, iar adresa MAC sursă este adresa routerului 2. Headerul IP rămâne neschimbat.
Pachetul este pasat subreţelei 5 prin portul selectat şi va traversa subreţeaua 5 până va ajunge
115
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
la routerul 3 care reţine pachetul deoarece adresa MAC destinaţie coincide cu propria sa
adresă MAC. La nivelul data link routerul exclude header-ul MAC şi pasează pachetul la
nivelul network, unde se examinează adresa destinaţie IP din header-ul IP. Se constată că
adresa IP se găseşte într-o subreţea ataşată routerul 3, astfel că routerul stabileşte că pachetul
trebuie trimis subreţelei 8. Noua adresă destinaţie MAC este adresa MAC a host-ului Z, iar
adresa sursă MAC va fi adresa MAC a routerului 3. Header-ul IP rămâne neschimbat şi
pachetul este transmis portului ataşat subreţelei 8. Pachetul traversează subreţeaua 8 şi va fi
reţinut de host-ul Z deoarece adresa destinaţie MAC coincide cu propria sa adresă MAC.
Header-ul MAC este eliminat şi pachetul este pasat nivelului data link care examinează
header-ul IP. Adresa destinaţie IP coincide cu adresa IP a host-ului Z, astfel încât header-ul IP
este eliminate şi pachetul este pasat nivelului transport. Nivelul transport elimină informaţiile
nivelelor anterioare şi pasează pachetul la următorul nivel din modelul OSI până se ajunge la
nivelul aplicaţie.
% '7±*' 7 +± ,

IGRP este un protocol dezvoltat de Cisco la mijlocul anilor 80., folosit pentru că
depăşeşte limitările protocolului RIP. IGRP efectuează actualizarea tabelelor de rutare la
fiecare 90 de secunde, fapt care conduce la o utilizare mai eficientă a lăţimii de bandă.
În calcularea rutelor disponibile, spre deosebire de RIP care ia Ӎn calcul numai numărul de
hop-uri, IGRP-ul ia Ӎn calcul următorii factori:
]c lăţimea de bandă ± administratorul poate configura lăţimea de bandă disponibilă
pentru un segment de reţea sau o poate folosi pe cea implicită care este specifică
tipului legăturii existente.
]c Ӎntârzierea ± nu este calculată Ӎn mod dinamic. Se are Ӎn vedere suma Ӎntârzierilor de
pe fiecare interfaţă de ieşire din cadrul unei rute.
]c Ӎncrederea ± este calculată dinamic Ӎn funcţie de posibilitatea transmiterii şi
recepţionării pachetelor.
]c Ӎncărcarea reţelei ± este calculată Ӎn mod dinamic.
Spre deosebire de RIP, protocolul IGRP deţine un algoritm mai eficient prin care selectează
ruta implicită. Când se foloseşte RIP, administratorul stabileşte o singură rută implicită care
este identificată ca fiind reţeaua 0.0.0.0.
IGRP-ul permite ca reţelele reale să fie marcate Ӎn calitate de candidate la rute implicite.
Periodic are loc o scanare a acestor rute candidate şi se alege cea care are cele mai bune
valori ale unităţilor de măsură pentru a deveni rută implicită.
&:*& : ,

Dintre avantajele acestui protocol de rutare amintim:
]c este un standard deschis, acceptat de majoritatea producătorilor de echipamente;
]c convergenţa (timpul necesar unui router să Ӎnţeleagă topologia unei reţele, atunci când
au loc schimbări Ӎn aceasta) este mai rapidă decât la RIP;
]c oferă o securitate mai bună;
]c transmite cadre multicast Ӎn loc de broadcast;
]c nu consumă prea mult din lăţimea de bandă a reţelei.
Pentru a diminua utilizarea lăţimii de bandă, OSPF transmite Ӎn reţea doar schimbările
intervenite Ӎn cadrul tabelelor de rutare.. Traficul Ӎn reţea se limitează la sincronizarea bazelor
de date., sincronizare care apare la fiecare 30 de minute.
Routerele care rulează acest protocol acumulează informaţii cu privire la starea legăturilor
existente şi calculează cel mai scurt drum către o anumită reţea. Acest algoritm de calcul se
numeşte SPF (shortest path first) sau Dijkstra. Rezultatul acestui calcul este o bază de date cu
topologia cunoscută (link-stae database).
116
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Din această bază de date, fiecare router construieşte un arbore cu cele mai scurte rute,
rădăcina arborelui find routerul care construieşte arborele respectiv.
117
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
118
Ê ! &'
!

Nivelul transport face trecerea de la serviciile de comunicare nesigure, dependente
de tehnologia reţelei, la servicii de comunicare sigure, eficiente, de la sursă direct la
destinaţie, independent de reţelele care le leagă pe acestea.
Nivelul transport oferă la rândul său, două tipuri de servicii nivelului superior: fără
conexiune şi orientat conexiune. Acestea sunt asemănătoare ca funcţionalitate şi
caracteristici cu serviciile oferite de nivelul reţea, dar izolează nivelul superior de erorile
apărute la nivelul reţea. Dacă o conexiune la nivelul trei se întrerupe datorită funcţionării
anormale a unui router, nivelul transport poate să stabilească o altă conexiune, fără să
raporteze nivelului superior eroarea. Serviciul fără conexiune este în continuare un
mecanism de comunicare nesigur. Cu toate acestea, nivelul transport îl oferă nivelului
superior datorită consumului mic de resurse pe care acesta îl implică.
Principala diferenţă între serviciile nivelului reţea şi cele ale nivelului transport
este dată de utilizatorul serviciilor. La nivelul reţea, datele sunt transmise de la un
calculator la altul. Mai exact, de la o interfaţă de reţea a calculatorului sursă la o interfaţă de
reţea a calculatorului destinaţie. La nivelul transport, datele sunt transmise de la un proces
pe calculatorul sursă la un proces pe calculatorul destinaţie.
Internet-ul oferă două tipuri de protocoale la nivelul transport (nivelul 3 în modelul
TCP/IP) corespunzătoare celor două tipuri de servicii: TCP şi UDP.
!Ê/ Ê

TCP este protocolul orientat conexiune care permite transmisii de date end-to-end,
sigure, seriale, folosind serviciile nesigure ale nivelului reţea. TCP a fost proiectat să se
adapteze modificărilor care apar în funcţionarea reţelei. TCP acceptă datele de la procesele
care rulează pe maşina locală (nivelul aplicaţie) sub forma unui flux de octeţi, pe care apoi
le împarte în segmente cu dimensiune maximă de 64Ko şi le transmite folosind datagrame
IP. Datele ajunse la destinaţie sunt ordonate, transformate într-un flux de octeţi şi furnizate
la intrarea procesului destinaţie.
Printre protocoalele care folosesc TCP se numără File Transfer Protocol (portul
21- folosit pentru transferul fişierelor între diverse calculatoare), Telnet (portul 23 - folosit
pentru accesul la distanţa la un calculator), SMTP(portul 25 - folosit pentru e-mailuri) şi
HTTP (portul 80 - folosit pentru serviciul WWW).
Conexiunile TCP sunt punct-la-punct (există doar două capete ale conexiunii) şi
full-duplex (ambele capete pot transmite simultan). Segmentele TCP (unitatea de transfer a
protocolului) sunt prefixate de un antet cu dimensiune variabilă, minim de 20 octeţi.
Formatul unui segment TCP este prezentat Ӎn Figura 144.
Port sursă (16 biţi) şi port destinaţie (16 biţi) sunt câmpurile care identifică punctul iniţial
şi pe cel final al conexiunii.
119
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 144
Câmpul numărul secvenţei (16 biţi) este folosit pentru a asigura la destinaţie ordonarea
corectă a informaţiilor.
Numărul confirmării (32 biţi) se referă la următorul octet aşteptat la destinaţie.
HVÈN ± lunìmea antetului TCP ± indică numărul de cuvinte de 32 de biţi care sunt
conţinute Ӎn antetul TCP, deoarece câmpul opţiuni este de lungime variabilă. Acest câmp
este urmat de şase biţi nefolosiţi (rezervaţi pentru dezvoltările ulterioare)
Cele şase câmpuri de un bit au următoarea semnificaţie:
]c URG (urènt) ± indică deplasamentul Ӎn octeţi faţă de numărul curent de secvenţă la
care se află informaţia. Foloseşte Ӎndeosebi la la Ӎnlocuirea mesajelor de Ӎntrerupere.
]c ACK (Aknowledèment ± confirmare) ± indică validitatea numărului de confirmare.
Dacă acest bit are valoarea zero, este ignorant câmpul număr de confirmare a
segmentului respectiv.
]c PSH (Push ± forţare) ± acest bit indică destinatarului să livreze aplicaţiei informaţia,
imediat ce este recepţionată, fără a o mai memora Ӎntr-un buffer.
]c RST (Reset) ± desfiinţează o conexiune care a devenit inutilizabilă.
]c SYN (sincronizare) ± stabileşte conexiunea Ӎntre calculatoare.
]c FIN (sfârşit) ± termină o conexiune.
TCP-ul foloseşte pentru controlul fluxului informaţional ferestre `lisante de dimensiuni
variabile. Câmpul dimensiunea ferestrei indică numărul de octeţi care pot fi trimişi,
Ӎncepând cu octetul confirmat.
Câmpul sumă de control este calculat pentru antet şi informaţia propriu zisă. Iniţial
acest câmp are valoarea zero, iar câmpul de date este completat cu un octet suplimentar
nul, dacă lungimea sa este un număr impar.
Proiectat pentru a suporta facilităţi ulterioare, câmpul opţiune este folosit mai ales
pentru a indica lungimea maxima a unui segment TCP.
120
Nivele superioare ale modelului OSI
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
TCP-ul a fost proiectat să realizeze următoarele funcţii:
]c multiplexare;
]c refacerea Ӎn urma erorilor;
]c controlul fluxului folosind ferestre;
]c stabilirea şi Ӎnchiderea conexiunilor;
]c transferul datelor.
ultiplexarea este procesul prin care un calculator decide cărei aplicaţii Ӎi sunt destinate
datele recepţionate şi face apel la noţiunea de socket. Un socket este alcătuit din trei părţi:
adresa IP, protocolul de transport folosit şi un număr de port.
De exemplu, să presupunem că browserul de pe calculatorul cu adresa IP 128.143.137.144
apelează serverul Web de pe calculatorul cu adresa IP 128.143.71.21. În acest caz socketul
folosit de calculatorul 128.143.137.144 va fi 128.143.137.144, TCP, 80, iar socketul folosit
de calculatorul 128.143.71.21. va fi 128.143.71 .21., TCP, 1030.
Portul este o componentă de bază a socket-ului, folosită pentru a transmite informaţiile
nivelurilor superioare şi pentru a urmări conversaţiile care au loc Ӎn acelaşi timp Ӎn reţea.
Pentru ca o conexiune TCP să existe, trebuie să existe o conexiune Ӎntre un socket de pe
maşina sursă şi unul de pe maşina destinaţie. Un socket poate fi folosit pentru mai multe
conexiuni.
Numerele de port mai mici de 255 se numesc porturi èneral cunoscute şi sunt rezervate
serviciilor standard. Porturile din intervalul 256-1023 sunt folosite de companiile publice
care dezvoltă aplicaţii specifice, iar cele peste 1024 se atribuie aleator.
Fiecare calculator face apel la un anumit port pentru a rula o aplicaţie. Calculatorul sursă
foloseşte un port atribuit Ӎn mod dinamic Ӎn momentul Ӎn care lansează o cerere, port care
de obicei are un număr mai mare de 1023.
Lista porturilor cele mai uzual folosite este următoarea:
Ê 4
20 FTP server (canalul pentru date)
21 FTP server (canalul pentru date)
23 Telnet server
53 DNS (Domain Name Server)
80 Web server (HTTP)
139 NetIS
!%4/ 4

UDP este protocolul fără conexiune care permite transmisii de date nesigure, sub
formă de mesaje încapsulate în datagrame IP. Singurul avantaj oferit de UDP faţă de IP este
folosirea porturilor pentru multiplexarea accesului la interfaţa de reţea.
Fiecare segment UDP este precedat de un antet cu dimensiune fixă de 8 octeţi, care
conţine portul sursă şi destinaţie, lungimea datagramei transmise şi o sumă de control a
antetului şi datelor pentru detecţia erorilor (Figura 145). Suma de control poate să nu fie
calculată. În acest caz ea este completată cu 0.
121
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 145
UDP nu realizează un control al erorilor, al fluxului sau retransmisii în caz de
eroare.
UDP este folosit in aplicatii şi protocoale de reţea care comunică prin mesaje: Remote
Procedure Call (folosit pentru apelul unor proceduri implementate pe un server la distanţă),
Real-time Transport Protocol (folosit pentru comunicaţii multimedia), Domain Name
Service (aflarea adresei IP a unui server pornind de la numele serverului).
Spre deosebire de TCP, UDP permite transmisii de tip multicast. Pentru aceasta
procesele destinatare trebuie să se înregistreze la un grup de multicast folosind o adresă IP
de clasă D. Datagramele trimise la acestă adresă vor ajunge (dacă nu se pierd) la toţi
membrii grupului. Acest lucru este foarte util în transmisii multimedia (televiziune şi radio
prin Internet).
!%

Nivelul sesiune coordoneazã aplicaţiile care interacţioneazã când douã calculatoare
comunicã între ele.
Comunicarea între douã calculatoare implicã derularea unor mini-conversaţii pentru
a se asigura cã cele douã calculatoare pot efectiv comunica. În timpul acestor mini-
conversaţii, fiecare dintre participanţi joacã un rol dublu: ca şi în cazul unui client, pot sã
cearã la un moment dat un serviciu, dar, ca şi în cazul unui server, pot sã ofere un serviciu.
Procesul prin care se determinã ce rol joacã la un moment dat unul dintre calculatoare se
numeşte controlul dialogului. Tot nivelul sesiune este cel care stabileşte, gestioneazã :şi
încheie sesiunile de lucru între aplicaţii.
Nivelul sesiune este cel care decide când are loc o comunicare în ambele sensuri
simultan sau când are loc o comunicare în ambele sensuri alternativ. Dacã se permite o
comunicare în ambele sensuri simultan, nivelul sesiune devine mai puţin activ în ceeace ce
priveşte gestionarea conversaţiei şi permite celorlalte niveluri ale celor douã calculatoare sã
controleze întregul proces. În acest caz este posibil sã aparã coliziuni în cadrul acestui
nivel, coliziuni care sunt diferite de coliziunile ce apar la nivel fizic.
Coliziunile de la nivelul sesiune se manifestã doar sub forma a douã mesaje
transmise unul cãtre celãlalt şi care creazã confuzie fie la nivelul unui calculator, fie în
ambele. Dacã aceste coliziuni nu sunt tolerate, controlul dialogului apeleazã la o
comunicare în ambele sensuri alternativ. În acest caz se foloseşte un jeton specific nivelului
sesiune, prin care cele douã calculatoare stabilesc ordinea de comunicare (similar cu jetonul
de la nivelul 2). În acest moment se pot pune douã întrebãri. Cum se realizeazã separarea
dialogului în timpul comunicãrii? Cum se sincronizeazã comunicarea?
Separarea dialogului face apel la punctele de control (checkpoint). Aceste puncte
acţioneazã similar cu momentul în care se declanşeazã AutoSave-ul Word-ului în timpul
tehnoredactãrii. Ele separã pãrţile dialogului dintre cele douã calculatoare. Separarea
dialogului se referã la iniţierea dialogului, gestionarea şi terminarea comunicãrii.
În ceeace priveşte sincronizarea comunicãrii, aceasta poate fi minorã sau majorã. Ce
presupune sincronizarea minorã?
122
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
La momentul t (momentul declanşãrii checkpoint-ului), nivelul sesiune al unui
calculator transmite un mesaj de sincronizare cãtre calculatorul cu care dialogheazã. În
acest moment ambele calculatoare vor executa urmãtoarele rutine:
]c realizeazã copii de siguranţã pentru fişierele particulare;
]c salveazã setãrile reţelei;
]c salveazã setãrile ceasului;
]c iau la cunoştinţã de terminarea conversaţiei.
Sincronizarea majorã este mult mai complexã şi implicã mai multe etape.
Protocoalele nivelului sesiune pot fi indentificate în timpul login-ului sau în cadrul
unor aplicaţii cum ar fi: Network File System (NFS), Structured Query Language (SQL),
Session Control Protocol (SCP).
!
Nivelul prezentare permite comunicarea între aplicaţii de pe diverse sisteme de
calculatoare într-o manieră care este transparentă pentru aplicaţii, nivelul fiind responsabil
cu formatul datelor şi modul lor de reprezentare. De asemenea nivelul prezentare
gestionează structura datelor utilizate în aplicaţii.
Nivelul prezentare trebuie să prezinte datele într-o formă pe care aparatele trebuie să o
recunoască. Prin analogie putem da exemplul a două persoane care vorbesc limbi diferite şi
pentru a se înţelege au nevoie de un translator. Nivelul prezentare este translatorul pentru
aparatele dintr-o reţea, care comunică între ele şi are trei funcţii importante:
]c formatul datelor (prezentarea)
]c criptarea datelor
]c comprimarea datelor
După ce primeşte datele de la nivelul aplicaţie, nivelul prezentare execută una sau toate
aceste funcţii asupra datelor înainte de a le transmite nivelului sesiune. La staţia destinaţie ,
nivelul prezentare preia datele de la nivelul sesiune şi execută funcţiile cerute înainte de a le
transmite nivelului aplicaţie (Figura 147). De exemplu, să presupunem că avem două
sisteme cu două moduri de formatare a datelor. Primul sistem utilizează codul EBCDIC de
reprezentare a datelor, iar al doile sistem utilizează codul ASCII. Nivelul prezentare va fi
translatorul între aceste două coduri diferite (Figura 148).
Nivelul prezentare determină de asemenea cum să fie reprezentate imaginile grafice.
Trei standarde sunt folosite pentru reprezentarea imaginilor:
123
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 147
Figura 148
]c PICT - formatul picture este folosit pentru a se transfera grafice QuickDraw
între programe din sistemul de operare MAC
]c TIFF (Tagged Image File Format) ± este un format de rezoluţie înaltă pentru
imaginile de tip bit-mapped
124
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
]c JPEG (Joint Photographic Experts Group) ± este un format grafic utilizat
pentru comprimarea imaginilor unor picturi şi fotografii complexe
Nivelul 6 are şi standarde de prezentare pentru sunete şi filme, dintre acestea amintim:
]c MDI (Musical Instrument Digital Interface) ± pentru muzică digitală
]c MPEG (Motion Picture Experts Group) ± standard pentru comprimarea şi
codificarea unui video de animaţie, pentru CD-uri şi aparate de stocare
digitală
]c QuickTime ± standard care gestionează audio şi video pentru programe din
sistemele MAC şi PC
ASCII şi EBCDIC sunt utilizaţi ca formate pentru un text. Fişierele text ASCII conţin
caractere simple şi astfel se simte nevoia unor comenzi mai complicate, de exemplu bold
sau underline. Notepad este un exemplu de aplicaţie care utilizează şi crează fişiere de tip
text. Fişierele de tip text sunt fişiere cu extensia txt. EBCDIC este similar cu ASCII şi prin
faptul că nu utilizează comenzi complicate. Diferenţa principală dintre ASCII şi EBCDIC
este că EBCDIC este utilizat pe calculatoare mainframe, iar codul ASCII este uitlizat pe
PC-uri (Figura 149).
Figura 149
Un alt format de fişier este formatul binar. Fişierele binare conţin date codificate care pot fi
numai citite de către aplicaţiile software. Programele, cum ar fi de exemplu FTP-ul,
utilizează fişiere binare pentru a transfera fişiere. Reţelele utilizează diferite tipuri de
fişiere. Internetul foloseşte două tipuri de fişiere binare pentru reprezentarea imaginilor:
GIF (Graphic Interchange Format) şi JPEG (Joint Photographic Experts Group), astfel încât
orice calculator din reţea care citeşte aceste tipuri de fişiere poate să le afişeze pe un
125
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
display. READER-rele sunt aplicaţii software proiectate pentru a afişa o imagine de un
anumit tip. Alte programe pot citi fişiere imagini de diferite tipuri şi le pot converti în alte
tipuri de fişiere. Browserele de Web au abilitatea de a afişa fişiere grafice în oricare din
cele două tipuri GIF sau JPEG fără nici o adăugare suplimentară software (Figura 150)
Figura 150
Fişierele de format multimedia sunt un alt tip de fişiere binare care stochează sunete,
muzică sau video. Fişierele de sunete, de exemplu, pot fi mai întâi downloadate şi apoi
lansate în execuţie, sau pot fi downloadate în timp ce ele lucrează. Ultimul mod de lucru
este ceea ce se cheamă ³streaming audio´ (Figura 151). Windows-ul utilizează WAV ca
format de sunet şi formatul AVI pentru fişierele de animaţie. Alte formate video utilizate
sunt MPEG, MPEG2 şi Macintosh QuickTime (Figura 152).
Figura 151
Figura 152
Un alt tip de format pentru fişiere este formatul ³markup language´. Cu ajutorul acestui
format browserele de Web afişează şi gestionează documente. Hypertext Markup
Language (HTML) este un limbaj al Internetului cu ajutorul c ăruia se afişează texte ,
imagini, sau se realizează legături către alte adrese URL. HTML-ul nu este un limbaj de
programare, dar el stabileşte un set de direcţii pentru crearea şi gestionarea unei pagini de
Internet (Figura 153).
126
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
!!
Nivelul aplicaţie este ultimul nivel al modelului OSI furnizând serviciile de reţea
pentru diferite procese, acţionând asupra pachetelor de date provenite din aplicaţiile:
]c Client-server
]c Redirectoare
]c DNS (Domain Name System)
]c E-mail
]c FTP
]c HTTP
În contextul modelului de referinţă OSI, nivelul aplicaţie suportă componentele de
comunicaţie ale unei aplicaţii, fiind responsabil cu:
Figura 153
]c identificarea şi stabilirea disponibilităţii de comunicare între parteneri

]c sincronizarea cooperării aplicaţiilor
]c stabilirea unui acord privind procedurile de refacere a erorilor
]c controlul integrităţii datelor
Nivelul aplicaţie determină dacă existã suficiente resurse pentru comunicarea între
sisteme, astfel încât în lipsa acestui nivel nu ar fi posibilă o comunicare în reţea. Nivelul
aplicaţie nu furnizează servicii pentru alt nivel OSI, dar furnizează servicii pentru diverse
aplicaţii (programe word, programe de prelucrare tabelară, programe banking), o interfaţă
directă pentru restul nivelelor OSI folosind aplicaţii de reţea (browser, e-mail, FTP, telnet)
şi o interfaţă indirectă folosind aplicaţii standalone (procesoare words, spreadsheets) cu un
redirector de reţea..
127
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Multe aplicaţii care lucrează într-un mediu de reţea sunt clasificate ca aplicaţii
client-server. Aceste aplicaţii, ca de exemplu FTP, browsere web, e-mail-uri, au două
componente: partea de client şi partea de server. Clientul se găseşte pe un calculator local şi
solicită servicii. Partea de server este localizată pe un calculator remote şi furnizează
servicii la cererea clienţilor (Figura 154).
Figura 154
O aplicaţie client-server lucrează prin repetarea constantă a unei rutine ciclice:

cerere-client, răspuns-server, cerere-client, răspuns-server, etc. De exemplu, un browser
web accesează o pagină de web cerând un URL (uniform resourse locator), sau o adresă
web pe un remote server de web. După identificarea URL-ului, serverul de web răspunde
cererii şi clientul poate obţine informaţii de pe serverul respectiv. World Wide Web,
Netscape Navigator şi Internet Explorer sunt cele mai cunoscute aplicaţii de reţea.
Dacă un client doreşte să salveze un fişier dintr-un procesor word , redirectorul
permite aplicţiei word să devină un client reţea. Redirectorul este un protocol care lucrează cu
sistemele de operare ale calculatoarelor şi cu clienţi de reţea în loc de programe specifice de
aplicaţie.
Exemple de redirectori:
]c Apple file protocol
]c NetBEUI (NetBIOS Extended User Interface)
]c Protocoale Novel II IPX/SPX
]c NFS (Network File System) sau protocolul TCP/IP
Procesul unui redirector este următorul:
1.c Clientul cere ca un fişier de date să fie stocat pe un server de reţea.
2.c Serverul răspunde salvând fişierul pe disc, sau refuzând cererea clientului.
3.c De asemenea dacă clientul cere ca fişierul să fie listat pe o imprimantă de reţea,
serverul va executa cererea sau va abandona cererea clientului.
128
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Redirectorul permite unui administrator de reţea să asigneze resurse remote la nume logice
pe un client local. Când se selectează unul din aceste nume logice pentru a se executa o
operaţie, ca de exemplu, o salvare sau o listare a unui fişier, redirectorul de reţea transmite
fişierul selectat la resursa remote din reţea pentru procesare. Dacă resursa este un calculator
local, redirectorul ignoră cererea şi permite sistemului local să proceseze cererea (Figura
155).
Figura 155
Internetul este construit ca o schemă ierarhică de adrese, ceea ce permite ca rutarea să
se bazeze pe o clasă de adrese. Problema care apare este greutatea de a asocia conţinutul unui
site cu adresa sa. De exemplu, în Figura 156 este greu de precizat la care site-uri aparţin
adresele respective. Apariţia conceptului de DNS (Domain Name System) permite asocierea
conţinutului unui site cu adresa sa (Figura 157). Un domeniu este un grup de calculatoare
care sunt asociate cu o locaţie geografică sau cu un tip de afaceri. Un nume de domeniu este
un şir de caractere şi/sau numere, de obicei un nume sau o abreviere, care reprezintă adresa
numerică a site-ului de pe Internet. Există mai mult de 200 de domenii de nivel top pe
Internet, de exemplu:
]c .us ± United States
]c .uk ± United Kingdom
Figura 156
129
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 157
Există de asemenea nume generice, de exemplu:

]c .edu - site-uri educaţionale
]c .com - site-uri comerciale
]c .gov - site-uri guvernamentale
]c .org - site-uri non-profit
]c .net ± servicii de reţea
Serverul DNS este un calculator din reţea care răspunde la cererile clienţilor şi asociază unui
nume de domeniu o adresă IP. Sistemul DNS este setat într-o ierarhie care crează diferite
niveluri de servere DNS. Dacă un DNS local este capabil să translateze un nume de domeniu
într-o adresă IP, el va returna rezultatul către client. Dacă nu poate translata adresa, el va pasa
cererea la un DNS de nivel superior, care va încerca la rândul său să translateze numele de
domeniu într-o adresă IP şi să returneze rezultatul la clientul care a făcut cererea. Dacă nu , va
transmite cererea la nivelul superior din sistemul DNS. Procesul se repetã şi dacă cererea nu
poate fi satisfăcută la cel mai înalt nivel, se va returna un mesaj de eroare.
Aplicaţiile corespunzătoare nivelului aplicaţie au fiecare asociat un protocol de lucru. De
exemplu:
]c World Wide Web utilizează protocolul HTTP.
]c Programele cu acces remote utilizează protocolul Telnet pentru a directa conexiunea
către resursele remote.
]c Programele E-mail folosesc protocolul POP3.
]c Programele care transmit fişiere utilizează protocolul FTP.
]c Reţelele de culegere şi monitorizare date folosesc protocolul SNMP.
]c
!!
/
Mail-ul electronic (e-mail) permite transmiterea de mesaje între calculatoare conectate
între ele. Procedura de transmitere a unui e-mail implică două procese separate. Primul este
transmiterea e-mail-ului către un client, iar al doilea este extragerea e-mail-lului de către
client (Figura 158).
Procesul de transmitere a unui e-mail constă în următorii paşi:
1.c Se startează programul de e-mail
130
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
2.c Se introduce adresa de e-mail
3.c Se tipăreşte un subiect
4.c Se scrie e-mail-ul.
Figura 158
Să examinăm adresa de e-mail, de exemplu, popescu@yahoo.com. Adresa este formată din

două părţi: numele clientului,înainte de @, şi adresa clientului după @, care este de fapt un
DNS care are asociată o adresă IP a unui server de e-mail.
Când e_mail-ul este transmis se cere ca DNS-ul conectat la reţea să translateze numele de
domeniu (yahoo.com) într-o adresă IP. Adresa IP este returnată clientului, ceeace permite
nivelului transport segmentarea şi încapsularea e_mail-ului (Figura 159). Partea de adresă
care conţine numele clientului (popescu) devine importantă în acest moment. Serverul
extrage acest nume şi verifică dacă el există în tabelele serverului de e-mail Dacă da mesajul
este stocat într-un boxmail al clientului, până cănd va fi extras. Urmează a doua parte, cănd
clientul (popescu) prin introducerea unei parole va extrage e-mailul din boxmail-ul de pe
serverul de e-mail.
131
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 159
!!%
Softul de emulare terminal (Telnet) furnizează posibilitatea accesului de la un
terminal gazdă la un calculator client aflat la o oarecare distanţă (calculator remote). De
asemenea, Telnet permite conectarea la un calculator din Internet şi executarea unor comenzi
de pe terminalul gazdă. Un client Telnet definit de un host (calculator) local şi un server
Telnet, care utilizează un software special numit daemon, este referit ca un host remote
(calculator îndepărtat la care te conectezi) (Figura 160).
Figura 160
132
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 161
Pentru a realiza o conexiune la un client Telnet trebuie selectată o opţiune de

conectare, printr-o boxă de dialog cu ³´Host name´ şi ³Terminal Type´ (Figura 161). ³Host
name´-ul este adresa IP (DNS) a calculatorului remote la care se doreşte conectarea.
³Terminal Type´ descrie tipul terminalului de la care se face conectarea. În procesul de
conectare toate comenzile se execută pe calculatorul remote la care s-a făcut conectarea, iar
rezultatele sunt afişate pe terminalul gazdă de la care s-a făcut conectarea.
Telnel-ul începe cu un proces de e-mail. Când se introduce un nume DNS pentru o
locaţie Telnet, numele va fi translatat la o adresă IP înainte ca conexiunea să fie stabilită.
Telnet-ul lucrează la nivelul a trei nivele din modelul OSI: nivelul aplicaţie (comenzile),
nivelul prezentare (formatele, de regulă ASCII) şi nivelul sesiune (transmisia). Datele sunt
pasate nivelului transport, unde sunt segmentate şi se mai adaugă adresa portului şi controlul
erorilor. Apoi datele sunt pasate nivelului reţea unde se adaugă headerul de IP (adresele IP ale
sursei şi ale destinaţiei). Pachetul de date ajunge la nivelul legătura de date unde pachetul este
încapsulat într-un dataframe, adăugându-se în acelaşi timp adresele MAC ale sursei şi
destinaţiei şi un frame trailer (remorcă). Dacă calculatorul sursă nu are adresa MAC a
calculatorului destinaţie, va executa o cerere ARP. Când adresa destinaţie MAC este
determinată, frame-ul va traversa mediul fizic (în formă binară) la următorul aparat. Când
datele ajung la calculatorul remote destinaţie, nivelele legătura de date, reţea şi transport
reasamblează comanda iniţială. Calculatorul remote execută comanda şi transmite rezultatul
înapoi la calculatorul sursă care a solicitat conexiunea, folosind acelaşi proces de încapsulare
folosit de comanda originală. Acest proces se repetă până când clientul care a solicitat
conexiunea termină sesiunea.
!!: *:,

FTP-ul este proiectat pentru a downloada fişiere ( a descărca fişiere din Internet) sau
pentru a uploada fişiere (a transmite fişiere în Internet), proprietăţile de download şi upload
fiind unele din cele mai valoroase caracteristici ale Internetului. FTP-ul este o aplicaţie client-
server la fel ca e-mail-ul şi Telnet-ul. El necesită un soft de server executat pe un host şi care
poate fi accesat de către un client software (Figura 162).
133
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 162
O sesiune FTP se stabileşte în acelaşi mod ca o sesiune Telnet. La fel ca la Telnet

sesiunea este menţinută până când clientul termină sesiunea sau apare o eroare de
comunicare. Odată stabilită o conexiune la un daemon FTP, trebuie executat un login, adică
un ID şi o parolă (Figura 163).
Figura 163
De regulă se foloseşte un ³anonimus´ ca ID şi adresa de e-mail ca parolă. Acest tip

de conectare este cunoscut ca ³anonymous FTP´. După stabilirea identităţii, se face legătura
între calculatorul client şi serverul FTP, legătură în care comenzile sunt executate pe serverul
FTP, iar rezultatele sunt returnate la client. Acest tip de legătură permite să se creeze sau să se
şteargă foldere, să se şteargă sau să se redenumească fişiere, sau să se execute alte comenzi
legate de managementul fişierelor.
134
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Sarcina principală a FTP-ului este să transfere fişiere de la un calculator la altul prin
copierea sau mutarea fişierelor de la server la client sau de la client la server, transferul
datelor făcându-se în mod binar sau în format ASCII.
!!!m+ $ *m,

HTTP lucrează cu World Wide Web care este partea cea mai folosită şi cu extinderea
cea mai mare din Internet. Unul din cele mai importante motive ale extraordinarei creşteri ale
Web-ului este accesul uşor şi rapid la informaţii. Un browser de Web este o aplicaţie client-
server, apelată atât de client cât şi de server. Un browser de Web prezintă datele în format
multimedia: text, grafică, sunete şi video, iar paginile sale sunt create cu un limbaj numit
Hypertext Markup Language (HTML). HTML-ul realizează o pagină de Web care va fi
transferată de pe un server de Web într-un browser Web.
Hiperlink-urile din HTML face navigarea în World Wide Web extrem de uşoară. Un
hyperlink este un obiect (cuvânt, frază sau imagine) pe o pagină Web, pe care dacă se face
click se realizează transferul la o altă pagină Web. Pagina Web are ataşată o adresă cunoscută
sub numele de Uniform Resource Locator (URL). De exemplu în adresa
http://www.cisco.com/edu
³http´ reprezintă protocolul pe care browserul îl foloseşte. A doua parte ³www´ precizează
browserului ce tip de resurse doreşte să contacteze. A treia parte ³cisco.com´ identifică
domeniul serverului de Web, adresa IP a serverului Web. Ultima parte ³edu´ identifică
locaţia (folderul) de pe serverul de Web unde se găseşte pagina Web.
Când se deschide un browser Web, primul lucru care se vede este pagina de start, sau
pagina de ³home´. URL-ul paginii de home a fost deja reţinut de browser şi poate fi schimbat
în orice moment. În pagina home se poate face click pe un hyperlink oarecare sau se poate
tipări o nouă adresă URL în bara de adrese a browserului. Browserul examinează protocolul
pentru a determina dacă este necesar să deschidă un alt program şi determină adresa IP a
serverului de Web. Apoi nivelul transport, nivelul reţea, nivelul legătură date şi nivelul fizic
iniţiază o sesiune cu serverul Web. Data care este transferată la serverul HTTP conţine
numele folderului din pagina Web pe care s-a făcut click (data poate să conţină şi numele
unei pagini HTML). Dacă acest nume lipseşte, serverul foloseşte un nume implicit care este
specificat în configurarea serverului. Serverul răspunde la cerere şi transmite fişierele text,
audio, video şi grafice specificate în instrucţiunile HTML, către clientul Web. Dacă se face
click pe o altă pagină localizată pe acelaşi server, sau pe un alt server întregul proces precizat
mai sus va fi reluat din nou.
135
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
136
Ê 0 ±
0'
Pentru a configura un router este necesar să fie accesată interfaţa utilizator a
routerului, fie folosind un terminal fie se accesează routerul în mod remote. Când se
accesează un router trebuie să se execute un login pe router pentru a se putea introduce alte
comenzi necesare configurării routerului.
Din motive de securitate, routerul are două nivele de acces la comenzi:
]c modul user (utilizator) : include comenzile care verifică starea routerului. Schimbarea
configurării routerului nu este permisă.
]c modul privileèd (privilegiat) : conţine comenzile care verifică starea routerului şi
permit schimbarea configurării routerului.
Când se execută un login, este afişat un prompter. Comenzile disponibile la nivel user
sunt o submulţime a comenzilor de la nivelul privilegiat, astfel că pentru a avea acces la
întregul set de comenzi trebuie să selectaţi nivelul privilegiat prin introducerea cuvântului
³enable´. La prompterul ³password´ se introduce parola care a fost setată cu comanda
³enable secret´. Odatã ce loginul a fost acceptat, prompterul are forma ³#´, ceace înseamnă
că utilizatorul se găseşte în modul privilegiat. În modul privilegiat se pot introduce comenzi
referitoare la:
]c interfaţă
]c subinterfaţă
]c linie
]c router
]c router-map
]c alte moduri de configurare.
Pentru ieşirea din configurarea routerului (logout) se tasteazã comanda $ (Figura 164) .
137
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 164
Dacă în dreptul prompterului se introduce ³?´ este afişată o listă a celor mai utilizate
comenzi, pe 22 de linii ale ecranului (Figura 165). La apăsarea butonului ³more´, care
apare în josul paginii sunt afişate şi alte comenzi (Figura 166 ± Figura 170).
138
Routere
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 165
Figura 166
139
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 167
Figura 168
140
Routere
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 169
Figura 170
141
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 171
Figura 172
Să presupunem că dorim să setăm ceasul routerului. Dacă nu cunoaştem comanda

care realizează acest lucru, se foloseşte comanda help pentru a obţine comenda de setare a
142
Routere
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
ceasului. Următorul exemplu ilustrează paşii care trebuie urmaţi pentru setarea ceasului de
router.
1.c Folosim comanda help pentru a obţine comanda necesară setării ceasului. Help
ne va arăta că trebuie să folosim comanda clock.
2.c Se verifică sintaxa pentru schimbarea orei.
3.c Se introduce ora curentă folosind orele, minutele şi secundele. Sistemul ne
comunică că trebuie introduse informaţii suplimentare (Figura 171).
4.c Se verifică dacă ora introdusă este corectă. Ca în Figura 172 sistemul comunică
dacă este nevoie să introducem informţii suplimentare.
5.c Se apasă CTRL-P pentru a se repeta introducerea comenzi anterioare. Apoi se
adaugă un spaţiu şi caracterul ? pentru a se arăta argumentele suplimentare.
Acum se poate completa comanda.
6.c Caracterul ³^´ indică o eroare, precizând poziţia erorii în comandă. Pentru a
obţine sintaxa corectă, se reintroduce comanda din poziţia arătată de ³^´, apoi se
introduce caracterul ?
7.c Se introduce anul, folosind o sintaxă corectă, apoi se apasă Return pentru
execuţia comenzii.
Interfaţa utilizator include un mod de editare care furnizează un set de funcţii cheie care
permit editarea comodă a unei linii de comandă (Figura 173).
Figura 173
Setul de comenzi de editare furnizează o derulare orizontală pentru comenzile care se
extind dincolo de marginea dreaptă a ecranului. Când cursorul atinge marginea dreaptă a
ecranului, linia de comandă se deplaseză cu 10 spaţii la stânga. Atunci primele 10 caractere
nu pot fi văzute, dar se poate derula înapoi pentru a se verifica linia de comandă. Pentru
derulare înapoi se tastează CTRL-B sau se foloseşte tasta ³săgeată înapoi´, sau se tastează
CTRL-A pentru revenire la început de linie.
În exemplul din Figura 174, comanda introdusă depăşeşte marginea dreaptă. Când cursorul
ajunge la sfârşitul liniei, linia este deplasată cu 10 spaţii la stânga şi retipărită. Semnul
dolar ($) indică faptul că linia s-a derulat la stânga. De fiecare datã când cursorul ajunge la
sfârşit de linie , linia este din nou deplasată cu 10 spaţii la stânga.
143
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 174
Interfaţa utilizator furnizează o serie de combinatii de chei cu ajutorul cărora se

poate vizualiza istoria comenzilor care au fost introduse. Astfel:
-c CTRP-P sau tasta ³săgeată sus´ readuce din buferul istorie a comenzilor,
comenzile mai vechi care au fost introduse. Implicit în buferul istorie sunt
reţinute ultimile 10 comenzi, dar folosind comanda terminal history size sau the

, pot fi reţinute in bufer maxim 256 de comenzi. După readucerea
comenzilor din buferul istorie cu CTRL-P, se poate tasta CTRL-N sau tasta
³săgeată jos´ pentru a se readuce cele mai recente comenzi. Deci CTRL-P reface
comanda anterioară, iar CTRL-N reface cea mai recentă comandă.
-c comanda ³show history´ afişează conţinutul buferului istorie.
-c o comandă poate fi copiată cu ³copy´, apoi introdusă cu ³paste´ în linia curentă
şi se apasă Ènter pentru a fi executată.
-c CTRL-Z este folosit pentru a se ieşi din modul configurare router.
-c În locul denumirii întregi se poate introduce numai un singur caracter, după care
se tastează ³Tab´, care va completa restul denumirii comenzii.
0%Ê

Un router poate fi configurat din mai multe locaţii externe (Figura 175):
]c dintr- consolă terminal a unui calculator conectat la router printr-un port consolă, în
timpul instalării routerului
]c via modem utilizând un port auxiliar
]c dintr-un terminal virtual 0-4, după ce terminalul virtual a fost instalat în reţea
]c dintr-un server TFTP din reţea.
Arhitectura internă a unui router conţine componente care joacă un rol important în
procesul de startup. Aceste componente sunt următoarele:
]c RA /DRA ± stochează tabelele de rutare, cache-ul ARP, chache-ul de switching
rapid, buferele pentru pachete şi cozile cu pachete. RAM conţine de asemenea o
memorie temporară pentru fişierele de configurare atâta timp cât routerul este pornit.
]c NVRA ± este un RAM nevolatil care stochează fişierul de configurare pentru
backup/startup al routerului. Conţinutul lui NVRAM este reţinut pe timpul opririi
routerului sau al restartării sale.
]c Flash ± este o memorie RAM neprogramabilă care poate fi ştearsă şi care conţine
imaginea sistemului de operare şi microcodul acestuia, putând stoca diferite versiuni
ale softului IOS. Conţinutul memoriei Flash este reţinut pe timpul opririi routerului
sau al restartării sale.
]c R ± conţine un program de bootstrap şi un sistem de operare.
]c Interfaces ± conţine conexiunile de reţea prin care pachetele intră şi ies din router.
Memoria RAM este memoria de lucru al unui router. Când se porneşte routerul, ROM-ul
execută un program bootstrap. Acest program execută nişte teste, apoi încarcă în memorie
144
Routere
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 175
softul IOS al routerului. O parte al acestui soft se numeşte executivul de comandă, EXEC,
care primeşte şi execută comenzile introduse pentru router. De asemenea, routerul foloseşte
memoria RAM pentru a stoca fişierele şi tabelele reţelei, precum şi lista adreselor de rutare.
Fişierul de configurare al routerului poate fi listat pe un terminal, iar versiunea salvată a
acestui fişier este stocată în NVRAM, de unde este încărcată în memoria principală la
fiecare iniţializare a routerului.
Sistemul de operare al routerului este organizat sub formă de rutine, care gestionează task-
urile asociate cu diferite protocoale, tabelele, buferele, upgrate-urile şi execuţia comenzilor
introduse de utilizator.
Dacă este accesat dintr-o consolă sau dintr-o sesiune Telnet printr-un port TTY, un router
poate să fie în diferite moduri, fiecare mod furnizând diferite funcţii:
]c modul user ÈXÈC - este modul în care un utilizator poate obţine informaţii despre
router, dar nu poate face schimbări.
]c modul privileèd ÈXÈC - acest mod permite tastarea comenzilor, examinarea în
detaliu al routerului, manipularea şi configurarea fişierelor şi acces la configurarea
routerului.
]c modul setup ± prezintă un dialog interactiv la consolă care ajută un utilizator nou să
creeze o primă configurare de bază.
145
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
]c modul `lobal confiùration ± implementează comenzi on-line care pot executa o
configurare simplă.
]c modul RXT ± permite utilizatorului descoperirea ultimei parole folosită.
Routerele deţin o serie de comenzi care permit să se determine dacă routerul funcţioneză
corect, sau ce probleme au fost întâlnite. Aceste comenzi care descriu starea routerului la un
moment dat sunt urmãtoarele:
]c show version ± afişează configuraţia hard al sistemului, versiunea de software,
numele fişierului de configurare şi o imagine boot.
]c show processes ± afişează informaţii despre procesele active.
]c show protocols ± afişează protocoalele de configurare; arată starea tuturor
protocoalelor de configurare ale nivelului 3.
]c show memory ± prezintă statistici despre memoria routerului.
]c show stacks ± monitorizează cozile utilizate de către procese şi rutinele de
întrerupere şi afişează motivele ultimei rebootări.
]c show buffers ± furnizeazã statistici despre buferele routerului.
]c show flash ± afişează informaţii despre aparatul de memorie flash.
]c show runnin`-confi` ± afişează fişierul de configurare activ.
]c show startup-confi` ± afişează fişierul de configurare backup.
]c show interfaces ± afişează statistici despre interfeţele configurate pe router.
Cele mai des folosite comenzi sunt show runnin`-confi` şi show startup-confi`, care permit
administratorului să vadă configuraţia curentă a routerului sau comenzile de configurare
startup pe care routerul le va folosi la următoarea restartare.
Comanda show interfaces afişează parametri de configurare şi o statistică în timp real
relativ la interfeţele configurate pe router (Figura 176).
Figura 176
146
Routere
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Comanda show version afişează informaţii despre versiunea software care se execută pe
router (Figura 177).
Figura 177
Se poate folosi comanda show protocols pentru a se vedea protocoalele care au fost
configurate pe router. Comanda afişează starea globală şi interfeţele specifice protocoalelor
de nivel 3 care au fost configurate (de exemplu, IP, DECnet, IPX şi Apple Talk) (Figura
178).
Figura 178
Comanda show arp afişează mapările de adrese IP la adrese MAC.
147
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Problemele cele mai des întâlnite pe o reţea IP provin din erorile generate de
schemele de adresare. Este important ca la o configurare să fie testate adresele înainte de a
se trece la următorul pas de configurare. Printre comenzile folosite în astfel de cazuri
amintim
c 2 2

2
(Figura 179).
Figura 179
Pentru a se diagnostica conectivitatea unei reţele, multe protocoale de reţea suportă

un protocol de tip ecou. Protocolul ecou este folosit pentru a se testa dac ă pachetele
transmise prin reţea sunt rutate. Comanda pin` transmite un pachet la host-ul destinaţie şi
apoi aşteaptă să primească un pachet răspuns de la calculatorul către care a transmis
pachetul. Acest protocol ecou permite să se evalueze întârzierele pe calea de comunicaţie şi
dacă host-ul destinaţie poate fi găsit sau este în funcţiune. În Figura 180 ţinta ping-ului,
172.16.1.5 răspunde cu succes la cinci datagrame transmise. Semnul de exclamare (!) indică
fiecare succes al protocolului ecou. Dacă se primeşte unul sau mai multe puncte (.) în loc de
semnul exclamării, aplicaţia respectivă şi-a depăşit timpul de aşteptare a răspunsului la
ping. Se poate folosi şi comanda pin` user ÈXÈC. Comanda ping utilizează protocolul
ICMP (Internet Control Message Protocol).
148
Routere
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 180
Comanda trace este folosită pentru a determina dacă datele sunt transmise corect în
reţea. Ea este similară cu comanda pin`, cu excepţia faptului că în loc să testeze
conectivitatea în modul end-to-end , trace testează fiecare pas în stabilirea conectivităţii.
Această operaţie poate fi executată de orice utilizator sau de nivelurile privileèd ÈXÈC.
Comanda trace are avantajul mesagelor de eroare generate de router atunci când un
pachet depăşeste valoarea TTL (Time to Live) şi beneficiul comenzii este că ea anunţă care
router a fost ultimul din cele găsite. În exemplul din Figura 181 se consideră o cale de la
New York la Roma, trecând prin Londra şi Paris. Dacă unul din aceste routere nu este găsit,
se afişează trei * în loc de numele routerului. Comanda trace va continua să aştepte
execuţia pasului următor până se iese cu secvenţa Ctrl-Shift-6.
Comanda show ip route este utilizată pentru a determina dacă o intrare într-o tabelă
de rutare există pentru o reţea care este vizată. Figura 182 arată că Roma (131.108.33.0)
poate fi găsită prin Paris (131.108.16.2) via interfaţa Ethernet 1.
149
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 181
Figura 182
Interfaţa unui router are o parte hardware şi o parte software:

]c partea hardware este formată din cabluri, conectori şi interfaţa propriu zisă,
asigurând conexiunea între două routere.
150
Routere
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
]c Partea software conţine mesajele active, informaţii de control şi informaţii utilizator,
care sunt transmise între interfeţele a două routere adiacente.
Comanda show interfaces serial afişează starea protocolului atât pentru legătura fizică cât
şi pentru legătura de date (Figura 183-184) sub forma unei statistici. Starea legăturii este
este reţinută într-un counter, care poate fi anulat cu ajutorul comenzii clear counters.
Figura 183
0 (

Startup şi setup sunt folosite pentru a starta pentru prima oară un router şi de a folosi
corect comenzile şi secvenţa de startup în scopul obţinerii unei configur ări iniţiale a
routerului.
Un router se iniţializează prin încărcarea unui bootstrap a sistemului de operare şi a unui
fişier de configurare. Dacă routerul nu găseşte un fişier de configurare, el va intra în modul
setup şi va stoca în NVRAM o copie backup a noii configur ări din modul setup.
Obiectivul rutinelor de startup este de a starta operaţiile routerului şi pentru aceasta rutinele
de startup trebuie să execute următoarele:
]c Să verifice că routerul a trecut toate testele hardware.
151
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 184
]c Să caute şi să încarce software-ul IOS pe care routerul îl foloseşte.
]c Să caute şi să aplice instrucţiunile de configurare, să includã funcţiile de protocol şi
adresele interfeţelor.
La pornire routerul execută un test, verificând memoria ROM şi toate modulele hardware.
Sunt verificate operaţiile de bază ale CPU, memoria şi porturile interfeţei de reţea. După
verificarea funcţiilor hardware, routerul continuã cu procedura de iniţializare software.
Dupã executarea testului hardware, urmãtoarele evenimente au loc la iniţializarea
unui router:
]c Pasul 1 ± Bootstrapul ĩncãrcat ĩn ROM este executat de CPU. Bootstrap-ul este un
program de ĩncãrcare a unor instrucţiuni ĩn memorie, care ĩncarcã la rândul lor alte
instrucţiuni ĩn memorie, sau provoacã intrarea ĩntr-un alt mod de configurare.
]c Pasul 2 ± Sistemul de operare IOS poate fi gãsit ĩn diferite locuri. Locaţia unde se
gãseşte sistemul de operare este precizatã ĩn câmpul boot din fişierul de configurare
şi cu ajutorul comenzii boot system din fişierul de configurare se precizeazã exact
locul de unde va fi ĩncãrcat sistemul de operare.
]c Pasul 3 ± Se ĩncarcã sistemul de operare. Dupã ĩncãrcare şi dupã ce devine
operaţional, sistemul de operare localizeazã componentele hard şi soft şi listeazã
rezultatul pe consola terminal.
]c Pasul 4 ± Fişierul de configurare salvat ĩn NVRAM este ĩncãrcat ĩn memoria
principalã şi executat linie cu linie. Comenzile din fişierul de configurare starteazã
procesele de rutare, furnizeazã adresele pentru interfeţe, seteazã caracteristicile
media, etc.
]c Pasul 5 ± Dacã nu existã un fişier de configurare valid ĩn NVRAM, sistemul de
operare executã o rutinã de configurare referitã ca un dialog de configurare sistem şi
cunoscutã sub numele de setup dialo`.
152
Routere
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Setup-ul nu va introduce caracteristicile protocoalelor pe care le va folosi routerul, el fiind
folosit pentru a se forma o configuraţie minimã. Apoi, se pot folosi comenzile modului de
configurare pentru completarea fişierului de configurare a routerului.
Figura 185
Comenzile din Figura 185, show startup-confi` şi show runnin`-confi` afişeazã fişierele de
backup şi de configurare. Comanda erase startup-confi` şterge fişierul de configurare din
NVRAM. Comanda reload (reboot) reîncarcã routerul, provocând execuţia întregului
process de startup. Ultima comandã, setup, este folositã pentru a se introduce modul setup
din promterul privilegiat EXEC.
Una din rutinele folosite pentru configurarea iniţialã este ³setup mode´, care permite o
configurare rapidã şi minimalã pentru orice router . Pentru multe din prompterele dialogului
de configurare prin comanda setup, implicit rãspunsul apare scris între [ ], urmat de apãsarea
tastei Enter. Ĩn timpul procesului de setup , se poate folosi combinaţia Control+C pentru a
termina procesul.
Când se se completeazã procesul de configurare în modul setup, monitorul va afişa
configuraţia care a fost creatã şi va întreba dacã se doreşte folosirea acestei configuraţii. Dacã
se rãspunde cu ³yes´, configuraţia va fi executatã şi salvatã în NVRAM. Dacã se rãspunde cu
³no´, configuraţia nu va fi salvatã şi procesul poate fi reluat (Figura 186). Dacã apare
prompterul ± ore²se apasã tasta spaţiu pentru continuare.
Urmeazã introducerea parametrilor globali ai routerului (Figura 187). Primul
parametru permite setarea numelui host pentru server, care implicit poate fi afişat între [ ], şi
anume [Router]. Urmãtorul pas este introducerea parolei ³enable´ şi a parolei "enable secret
word". Parola ³enable´ este folositã atunci când parola "enable secret word" lipseşte, iar
parola "enable secret word" este folositã atunci când parola ³enable´ este absentã. Ambele
parole sunt în cazul sensitiv şi pot fi alfanumerice. Urmeazã introducerea parametrilor
necesari pentru configurarea interfeţelor routerului (Figura 188, Figura 189).
153
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 186
Figura 187
154
Routere
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 188
Figura 189
0!Ê
Un ruter utilizeazã urmãtoarele informaţii din fişierul de configurare, atunci când
ruterul este startat:
]c Software-ul IOS
]c Identificarea ruterului
]c Locaţiile bootfile
]c Informaţiile de protocol
155
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
]c Configuraţiile interfeţelor
Aceste informaţii se gãsesc în fişierul de configurare al ruterului. Dacã un astfel de fişier nu
este disponibil sistemul de setup al ruterului declanşeazã un dialog pentru crearea unui fişier
de configurare.
Informaţiile pentru configurarea unui ruter pot fi generate în diferite moduri. Se poate folosi
comanda privilegiatã ÈXÈC confiùre pentru a face o configurare dintr-un terminal remote
sau dintr-un terminal consolã. Acest mod permite o modificare a fişierului de configurare a
ruterului în orice moment. De asemenea se poate folosi comanda privilegiatã ÈXÈC
confiùre pentru a încãrca o configurare dintr-un server TFTP de reţea, ceeace permite
stocarea unor informaţii de configurare într-un site central. Urmãtoarea listã descrie pe scurt
comenzile de configurare:
]c confiùre terminal ± configurare manualã de la un terminal consolã
]c confiùre memory ± încarcã informaţiile de configurare din NVRAM
]c copy tftp running-confi` ±încarcã informaţiile de configurare dintr-un server reţea
TFTP în memoria RAM
]c show running-confi` ± afişeazã configuraţia curentã din RAM
]c copy running-confi` startup-confi` ± stocheazã configuraţia curentã din RAM în
NVRAM
]c copy running-confi` tftp - stocheazã configuraţia curentã din RAM într-un server reţea
TFTP
]c show startup-confi` ± afişeazã configuraţia salvatã, care este conţinutã în NVRAM
]c erase running-confi` -şterge conţinutul din NVRAM
Se poate stoca o copie a configurãrii pe un server TFTP. Utilizând comanda copy runnin`-
confi` tftp (Figura 190), se stocheazã configuraţia curentã din memoria RAM pe un server
reţea TFTP.
Pentru a face acest lucru se executã urmãtoarele:
]c Pas 1 .. Se introduce comanda copy runnin`-confi` tftp.
]c Pas 2 .. Se introduce adresa IP al host-ului în care se doreşte stocarea fişierului
de configurare.
]c Pas 3 .. Se introduce numele fişierului de configurare.
]c Pas 4 .. Se confirmã datele de mai sus introducând ³yes´.
Ruterul poate fi configurat încãrcând fişierul de configurare stocat pe unul din serverele de
reţea, executînd urmãtoarele operaţii (Figura 191):
1.c Se introduce comanda copy tftp running-confi` .
2.c Se introduce adresa IP a serverului TFTP unde a fost stocat fişierul de configurare.
3.c Se introduce numele fişierului de configurare (pentru mediul DOS, acesta este limitat
la 8 caractere plus trei caractere pentru extensia fişierului) şi se confirmã numele
fişierului de configurare şi adresa serverului.
156
Routere
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 190
Figura 191
Dupã logare la un ruter se poate introduce comanda EXEC pentru configurarea ruterului
respectiv. Existã douã moduri EXEC. Comanda EXEC disponibilã în modul user are un
subset de comenzi EXEC disponibile în modul privilegiat. Din modul privilegiat se poate
157
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
accesa un mod de configurare global, sau un mod de configurare specific, pentru configurarea
urmãtoarelor componente (Figura 192):
]c Interfeţe
]c Subinterfeţe
]c Controlere
]c Liste-map
]c Clase-map
]c Linii
]c Ruter
]c IPX-ruter
]c Ruter-map
Figura 192
La tipãrirea comenzii exit dintr-un mod de configurare specific, se revine la modul de

configurare global. Tastând CTRL+Z se pãrãseşte modul de configurare şi se revine la modul
privilegiat EXEC.
Comenzile de configurare globalã afecteazã ruterul în întregime şi pentru a intra în
modul de configurare globalã se foloseşte comanda privilegiatã EXEC , confiùre terminal.
Dupã introducerea acestei comenzi, se poate configura o componenentã a ruterului precizatã
printr-o comandã specificã (Figura 193). De exemplu, dacã se doreşte configurarea unui
protocol (indicatã de prompterul confi`-router), se introduce comanda corespunzãtoare
protocolului (Figura 194), iar dacã se doreşte configurarea unei interfeţe (indicatã de
158
Routere
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
prompterul confi`-if), se introduce comanda corespunzãtore interfeţei respective (Figura 195).
Dupã introducerea comenzilor care configureazã componenta respectivã, se introduce
comanda exit, pentru a reveni la modul de configurare global şi a putea eventual configura o
altã componentã.
Figura 193
Figura 194
Figura 195
Ĩn cazul, de exemplu, a configurãrii unui protocol de rutare, dupã precizarea

protocolului de rutare un prompter de forma Router(confi`-router)# este tipãrit (Figura 196).
Dacã se tipãreşte ?, se obţine o listã a rezultatului configurãrii protocolului de rutare.
159
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 196
Ĩn cazul configurãrii interfeţelor unui ruter, comenzile de interfaţã definesc tipul

interfeţei, iar subcomenzile de interfaţã urmeazã comenzilor de interfaţã. Figura 197 prezintã
un exemplu de configurare a unor interfeţe de ruter.
Figura 197
160
Routere
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 198
Figura 199
161
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 200
Sistemul poate fi securizat folosind parole de acces, care pot fi stabilite în modul
EXEC privilegiat (Figura 198).
]c line console 0 .. stabileşte o parolã pentru terminalul consolã
]c line vty 0 4 .. stabileşte o parolã de protecţie în cazul sesiunilor Telnet
]c enable password .. restricţioneazã accesul la modul EXEC privilegiat
]c enable secret password .. utilizeazã un proces de criptare a parolei
Ĩn plus se poate folosi comanda service password-encryption pentru protejarea parolelor.
Ĩn procesul de configurare, ruterul poate sã primeascã un nume şi se poate configura
un banner (utilizînd comanda banner motd în modul global de configurare), care sã fie afişat
în momentul login-ãrii ruterului (Figura 199). Dacã ruterului nu i se atribuie nici un nume,
numele sãu implicit va fi ³Router´.
Procesul de configurare are prin urmare diferite etape în care se configureazã
diferitele componente ale unui ruter (Figura 200).
1$: se considerã topologia prezentatã în Figura 201, iar caracteristicile ruterelor
prezente în reţea sunt descrise în Figura 202. Procesul de configurare este descris în Figura
203.
162
Routere
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 201
Figura 202
163
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 203
00# Ê)'
Ĩntr-un mediu TCP/IP o staţie comunicã cu un server sau cu altã staţie. Acest lucru
este posibil deoarece fiecare nod din reţea foloseşte protocolul TCP/IP care utilizeazã o
adresã logicã de 32 de biţi, numitã adresã IP. Interfeţele unui ruter sunt de asemenea
configurate cu o adresã IP, adrese care pot fi verificate cu comenzile pin` şi trace.
Fiecare aparat dintr-o reţea sau o interfaţã a unui ruter are o adresã care nu poate
conţine numai zero în partea de host. O adresã host cu toţi biţii puşi pe 1 este o adresã IP de
broadcast. O adresã în care partea de host este pusã pe zero, desemneazã o reţea (de exemplu
172.16.0.0). Un exemplu de adrese IP sunt prezentate în Figura 204.
164
Routere
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 204
O adresã IP şi o mascã de subreţea a unei interfeţe trebuie sã satisfacã trei obiective:

]c Sã permitã sistemului sã proceseze primirea şi transmiterea pachetelor.
]c Sã poatã specifica adresa unui aparat local.
]c Sã poatã specifica o categorie de adrese care se gãsesc dispuse pe interfaţa respectivã
(Figura 205).
Broadcasting-ul este suportat de IP, mesajele de broadcasting fiind vãzute de fiecare host din
reţea. O adresã de broadcasting conţine toţi biţi puşi pe 1 pe o anumitã porţiune a unei adrese
IP. Softul Cisco, de exemplu, suportã douã tipuri de broadcasting: broadcast direct şi
broadcast de inundare. O adresã de broadcast direct conţine numai 1 în porţiunea de host a
unei adrese (Figura 206).
Figura 207 prezintã o micã reţea în care sunt asignate adrese de interfeţe şi mãşti de subreţea.
Numãrul de biţi din partea de host asignaţi subreţelelor este precizat prin formatul ³/´.
De exemplu:
/8=255.0.0.0
/24=255.255.255.0
Comanda ip address este utilizatã pentru a se stabili adresa logicã de reţea a unei
interfeţe, iar comanda term ip netmask-format este utilizatã pentru a specifica masca de reţea
în sesiunea curentã (Figura 208).
165
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 205
Figura 206
166
Routere
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 207
Figura 208
Comanda ip host stabileşte un nume mapat pe o adresã IP în fişierul de configurare

(Figura 209).
Comanda ip name-server defineste care host-uri pot furniza servicii de nume. Pot fi
specificate maximum 6 adrese de IP ca nume de server într-o singura comanda. (Figura 210).
Comanda show hosts este utilizatã pentru a se afişa lista numelor host-urilor şi
adresele corespunzãtoare (Figura 211).
Problemele de adresare sunt cele mai rãspândite probleme întâlnite într-o reţea IP. De
aceea este important de a se verifica adresele înainte de a se continua cu urmãtorul pas în
construirea fişierului de configurare. Trei comenzi permit verificarea adreselor (Figura 212):
]c telnet ± verificã softul nivelului aplicaţie între staţiile sursã şi destinaţie; este cel mai
complet mecanism de testare disponibil
]c pin` ± utilizeazã protocolul ICMP pentru a verifica conexiunea hard şi adresa logicã
la nivelul internet
]c trace ± utilizeazã valorile TTL pentru a genera mesage de la sursã la destinaţie
167
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 209
Figura 210
168
Routere
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 211
Figura 212
Comanda telnet este o comandã simplã care verificã dacã se poate face conectarea la un
router.
Comanda pin` transmite pachete ecou ICMP şi poate fi folositã atât în modul EXEC user,
cât şi în modul EXEC privilegiat. Ĩn exemplul din Figura 213 un time out este raportat prin
³.´, iar patru reuşite sunt raportate prin ³!´.
169
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 213
Figura 214
Rezultatele care pot fi returnate de ping sunt urmãtoarele:

Caracter Descriere
! recepţia cu success a unui ecou retransmis
. time out (eşuare) în aşteptarea rãspunsului
U eroare:destinaţie negãsitã
C pachet congestie
I ping intrerupt
? pachet necunoscut
& pachet TTL depãşit
Comanda extinsã pin` este permisã numai în modul EXEC privilegiat şi ea este
utilizatã pentru a se introduce diferite opţiuni Internet. Pentru a se folosi comanda extinsã
ping, se introduce pin` <Ènter> şi apoi se rãspunde cu Y la ³Extended commands [n]:´
(Figura 214).
Când se foloseşte comanda trace (Figura 215), numele host-urilor sunt arãtate dacã
adresele sunt translatate dinamic de cãtre tabelele de intrãri. Timpul afişat reprezintã timpul
necesar pentru fiecare din cele trei încercãri de legãturã cu destinaţia. Dacã destinaţia este
identificatã este afişat un asterisk (³*´).
170
Routere
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 215
171
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
172
Ê 5 -#
5Ê 2 -#

Primul pas în proiectarea unei reţele LAN este stabilirea obiectivelor proiectãrii,
obiective care pot fi particulare pentru o anumitã organizaţie sau situaţie. Totuşi urmãtoarele
cerinţe apar în majoritatea proiectãrii reţelelor:
]c : ± Reţeaua trebuie sã furnizeze o conectivitate utilizator-la-utilizator
(user-to-user) şi utilizator-la-aplicaţie (user-to-aplication) cu o vitezã şi fiabilitate
rezonabilã.
]c " ± Reţeaua trebuie sã fie capabilã sã se extindã, fãrã modificãri majore în
proiectarea sa.
]c # " ± Reţeaua trebuie proiectatã ţinând cont de evoluţia tehnologicã şi nu
trebuie sã conţinã elemente care sã limiteze implementarea noilor tehnologii.
]c
" - Reţeaua trebuie proiectatã pentru a facilita monitorizarea şi
managementul ei astfel încât sã se asigure stabilitatea operaţiilor.
Pentru a proiecta LAN-urile ţinând cont de noile tehnologii, cum ar fi Asynchronous Transfer
Mode (ATM) sau aplicaţiile multimedia, trebuie sã se ţinã cont de urmãtoarele componente
critice:
]c Funcţia şi modul de plasare a serverelor (Figura 216).
]c Detectarea coliziunilor.
]c Segmentarea (Figura 217).
]c Lãţimea benzii faţã de domeniul de broadcast (Figura 218).
Figura 216
173
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 217
Figura 218
Unul din succesele proiectãrii unei reţele LAN este întelegerea funcţiilor şi plasãrii
serverelor în reţea. Serverele îndeplinesc diferite funcţii: asigurarea comunicaţiilor, servicii
de aplicaţii, etc. şi au sisteme de operare specializate, de exemplu NetWare, Windows NT,
UNIX, LINUX. De regulã fiecare server este dedicat unei funcţii, cum ar fi e-mail sau
distribuire de fişiere.
Serverele pot fi împãrţite în douã categorii distincte: servere enterprise şi servere
workgroup. Serverele enterprise suportã toţi utilizatorii dintr-o reţea oferind şi servicii de e-
mail sau Domain Name System (DNS). Serverele de workgroup oferã servicii numai unui
grup de utilizatori, oferind servicii specifice necesare grupului respectiv.
174
Proiectarea reţelelor LAN
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Serverele enterprise trebuie plasate în aşa numitul mod de distribuţie principalã (MDF),
astfel cã traficul se desfãşoarã numai între serverele plasate în aceastã distribuţie. Serverele
de workgroup trebuie plasate în aşa numitul mod de plasare intermediarã (IDF), cât mai
aproape de utilizatorii serverelor respective. Prin plasarea serverelor workgroup aproape de
utilizatori, traficul se desfãşoarã numai pe porţiunea respectivã a infrastructurii IDF, fãrã a
afecta utilizatorii altui segment de reţea. Ĩn interiorul unui MDF sau IDF, switch-urile trebuie
sã aibã alocat 100Mps sau mai mult (Figura 218).
O configurare comună a unui LAN este un intranet. Serverele Web de intranet diferã de
serverele Web publice în sensul că, fără permisiunile necesare şi parole corespunzãtoare,
publicul nu are acces la intranetul unei organizaţii. Intranet-urile sunt concepute pentru a fi
accesate de către utilizatorii care au privilegii de acces la reţeua LAN a unei organizaţii
interne. În interiorul unui intranet, serverele de web sunt instalate în reţea, şi tehnologia
browsere-lor este folositã pentru accesarea informaţiilor stocate în serverele intranetului.
Adăugarea unui intranet într-o reţea este una din multele aplicaţii care pot cauza creşterea
lãţimii de bandã. Deoarece lãţimea de bandã este ataşatã la reţeaua backbone, administratorii
de reţea ar trebui să ia în considerare, achiziţionarea de desktop-uri robuste pentru a obţine
acces mai rapid în intranet-uri. Desktop-urile si serverele ar trebui să fie echipate cu plãci de
reţea Ethernet (NIC-uri) de 10/100-Mbps, pentru a oferi o configurare flexibilã, permiţând
astfel administratorilor de reţea distribuirea unor lăţimi de bandă la staţiile individuale după
cum este necesar.
Selecţia şi plasarea dispozitivelor de reţea intr-un LAN trebuie decisã cu atenţie în scopul
de a reduce detectarea coliziunilor şi disputele aplicaţiilor mas-media. Afirmaţia se referã la
coliziuni excesive pe Ethernet, cauzate de prea multe aparate, fiecare cu o cerere prea mare
pentru segmentul respectiv de reţea. Numãrul de broadcast-uri devine excesiv atunci când
existã prea multe pachete sau prea multe actualizãri ale tabelelor de rutare (ARP). Când
reţeaua creşte prin includerea unor noduri pe un acelaşi segment partajat şi aceste noduri au
din ce în ce mai multe mesaje de transmis, şansa lor de a transmite un mesaj scade.
Figura 220
175
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 221
Aşa cum se aratã în Figura 220 o creştere a traficului mas-media duce la o creştere a
ratei coliziunilor. Deşi coliziunile sunt evenimente normale în Ethernet, un numãr excesiv de
coliziuni (uneori dramatic) va reduce lãţimea de bandã disponibilã. Ĩn cele mai multe cazuri,
lãţimea realã de bandã disponibilã este redusã la o fracţiune (aproximativ 35% la 40%) din
cei 10Mbps.Aceastã reducere a lãţimii de bandã poate fi remediatã prin segmentarea reţelei
utilizând brige-uri, switch-uri sau routere.
Segmentarea este procesul de diviziune a unui singur domeniu de coliziune în douã sau
mai multe domenii de coliziune (Figura 221). Bridge-urile sau switch-urile de nivel 2 (nivelul
legãtura de date) pot fi folosite pentru a segmenta o topologie logicã bus şi pentru a crea
domenii de coliziune separate, ceeace duce la mãrirea lãţimii de bandã, disponibilã la staţiile
individuale.
Un domeniu al lãţimii de bandã este asociat cu un port al unui bridge sau al unui
switch (Figura 218). Ĩn cazul unui switch Ethernet, domeniul lãţimii de bandã este cunoscut
ca un domeniu de coliziune. Toate staţiile din interiorul unui domeniu al lãţimii de bandã
concureazã pentru aceeaşi lãţime de bandã LAN. Ĩntregul trafic de la un host din domeniul
lãţimii de bandã este vizibil la oricare alt host. Ĩn cazul domeniului de coliziune Ethernet,
douã staţii care transmit în acelaşi timp creazã o coliziune.
5%1 2 -#

Pentru ca o reţea LAN sã fie efectivã şi sã serveascã nevoilor utilizatorilor sãi, ea
trebuie proiectatã şi implementatã respectând urmãtorii paşi:
]c Colectarea aşteptãrilor şi cerinţelor utilizatorilor
]c Analiza cererilor
]c Proiectarea structurii nivelelor 1,2 şi 3 a reţelei LAN (topologia reţelei)
]c Documentarea implementãrii logice şi fizice a reţelei
Primul pas în proiectarea reţelei trebuie sã fie colectarea datelor despre structura organizaţiei
în care se implementeazã reţeaua (starea curentã, proiecte de extindere, proceduri de
management, dorinţele de exploatare a utilizatorilor) şi de a rãspunde la urmãtoarele întrebãri:
Cine va exploata reţeaua? Care este nivelul de pregãtire al utilizatorilor? Ce protocoale se
176
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
folosesc în reţea? Ce operaţiuni sunt declarate critice? Care sunt spaţiile de lucru care vor fi
incluse în reţea? (Figura 222).
Figura 222
Apoi trebuie determinat cine din organizaţie are autoritatea de proiectare şi configurare a
topologiei reţelei. Unele companii au un departament de Management Information System
(MIS), departament care controleazã toate operaţiile legate de reţea. Alte companii au
departamente MIS mici şi ca urmare vor delega unele atribuţiuni, altor departamente.
Resursele unei organizaţii care influienţeazã implementarea unei reţele LAN pot fi împãrţite
în douã categorii:resursele harware/software şi resursele umane şi se pun urmãtoarele
întrebãri: Cum sunt legate şi împãrţite aceste resurse? Ce resurse financiare are organizaţia?.
Rãspunzând la aceste întrebãri se poate estima un cost şi un buget pentru implementarea unei
reţele LAN.
Dintre lucrurile care afecteazã utilitatea unei reţele, cele mai importante sunt:
]c Rezultatul final
]c Timpul de rãspuns
]c Accesul la resurse
Fiecare utilizator are o definiţie proprie despre utilitatea unei reţele. De exemplu,
aceasta poate fi nevoia de a transporta muzicã şi video prin reţea, ceeace necesitã o lãţime de
bandã disponibilã mai mare. Se poate creşte aceastã disponibilitate, adãugând mai multe
resurse, dar resursele costã. De aceea proiectarea unei reţele cautã sã furnizeze cât mai multe
disponibilitãţi la un preţ cât mai mic.
Dupã examinarea disponibilitãţilor, urmãtorul pas în proiectarea reţelei este de a
examina cerinţele organizaţiei şi ale utilizatorilor. Un LAN care este în incapacitatea de a
furniza prompt şi corect informaţii utilizatorilor, are un grad mic de utilitate (Figura 223).
177
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 223
54 ( -#

Dupã determinarea tuturor cerinţelor organizaţiei şi utilizatorilor, urmãtorul pas este
de a stabili topologia corespunzãtoare cerinţelor. Vom folosi o topologie stea şi o topologie
stea extinsã, deoarece acest tip de topologii utilizeazã Ethernet 802.3 şi tehnologia de
detectare a coliziunilor de access multiplu CSMA/CD (Figura 224), tehnologii dominante în
organizaţiile industriale. Principale pãrţi ale proiectãrii unei reţele LAN pot fi împãrţite pe
cele trei nivele ale modelului OSI: nivelul reţea, nivelul legãturii de date şi nivelul fizic
(Figura 225).
Figura 224
178
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 225
Ĩn aceastã secţiune vom examina topologia stea şi topologia stea extinsã a nivelului 1,
nivelul fizic (Figura 226). Cablarea fizicã a reţelei este unul din cele mai importante elemente
în proiectarea ueni reţele. Problemele de proiectare includ tipul de cablu folosit (cupru sau
fibra opticã) şi structura globalã a sistemului de cablare. Nivelul 1 de cablare pentru mass-
media include tipuri,c cum ar fi categoria 5 neecranată twisted-pair (UTP) şi cablu de fibra
opticã, împreună cu standardul TIA/EIA-568-A pentru conectarea sistemelor de cablare
(Figura 227).
Dacã se proiecteazã o nouã reţea sau se reclabeazã una deja existentã, fibra opticã
trebuie folositã în backbone cu categoria de cablu 5 UTP. Upgradarea cablului trebuie sã aibã
prioritate faţã de orice alte schimbãri şi organizaţiile trebuie sã se asigure farã excepţii cã
aceste sisteme sunt conform standardelor în vigoare, ca de exemplu, specificaţiile TIA/EIA-
568-A. Specificaţiile TIA/EIA-568-A precizeazã cã fiecare aparat conectat la reţea trebuie sã
fie legat la o locaţie centralã cu un cablu orizontal. Acest lucru este adevãrat dacã toate host-
urile care au access la reţea se gãsesc în limita distanţei de 100m , în cazul categoriei 5 UTP
Ethernet specificat în TIA/EIA-568-A. Tabela din Figura 228 aratã tipurile de cabluri şi
caracteristicile lor.
179
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 226
Figura 227
180
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 228
Figura 229
Ĩntr-o topologies stea simplã cu un singur dulap de cablare, MDF-ul include unul sau
mai multe panouri de conectare orizontalã, numite HCC. (Figura 229). Cablurile HCC-urilor
sunt folosite pentru a conecta cablarea orizontalã a Nivelului 1 cu porturile switch-urilor
Nivelului 2 al reţelei LAN. Switch-ul la rândul sãu este conectat printr-un port Ethernet la un
router al unui Nivel 3. Ĩn acest moment , ultimul host are o conexiune fizicã completã la
portul routerului.
Când host-urile dintr-o reţea mai mare sunt în afara limitei de 100 m pentru Categoria
5 UTP, este necesar sã existe unul sau mai multe dulapuri de cablare.Prin creare unor
dulapuri de cablare multiplã, se creazã mai multe zone distincte. Dulapurile de cablare
secundarã sunt IDF-uri (Figura 230). TIA/EIA-568-A standard precizeazã cã IDF-urile
trebuie sã fie conectate la un MDF folosind o cablare verticalã, numitã cablare backbone
(Figura 231). O conectare verticalã (VCC) este folositã pentru a interconecta diferite IDF-uri
la un MDF central, folosinduse o cablare cu fibrã opticã (Figura 232).
181
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 230
Figura 231
182
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 232
Figura 233
Ethernetul rapid este un Ethernet care a fost upgradat la 100Mbps. Acest tip este
utilizat cu topologia broadcast bus a lui 10 BASE-T şi împreunã cu metoda CSMA/CD pentru
Media Access Control (MAC). Ethernetul rapid are diferite standarde bazate pe cablu de
183
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
cupru (100BASE-TX) şi fibrã opticã (100BASE-FX) şi este utilizat pentru conectarea MDF-
urilor la IDF-uri (Figura 233).
Diagrama logicã a unui LAN (Figura 234) este un model al topologiei reţelei fãrã
detaliile de instalare şi cablare a cãilor. Este harta de bazã a legãturilor reţelei. Elementele
unei diagrame logice include:
]c Localizarea exactã a MDF-urilor şi a IDF-urilor.
]c Tipul şi cantitatea cablurilor folosite la interconectarea IDF-urilor cu MDF-urile,
împreunã cu cantitatea necesarã de cabluri pentru a creşte lãţimea benzii între douã
dulapuri de cablare. De exemplu, dacã cablarea verticalã între IDF 1 şi MDF este
proiectatã pentru o utilizare de 80%, se pot adãuga douã perechi de cabluri pentru a se
dubla capacitatea.
]c Documentaţia detaliatã a tuturor cablurilor proiectate (Figura 235), numerele lor de
identificare şi pe care port din HCC sau VCC sunt legate. De exemplu, sã spunem cã
Camera 203 a pierdut conexiunea la reţea. Din diagramã se poate vedea cã Camera
203 este legatã prin cablul 203-1, conectat la HCC 1 portul 13. Folosind un tester de
cablu se poate verifica dacã cablul respectiv este defect sau nu. Dacã da se poate
folosi altã legãturã pentru Camera 203, pânã la remedierea defecţiunii.
Figura 234
184
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 235
Aparatele Nivelului 2 au rolul de a gestiona controlul fluxului, corecţia erorilor şi

reducerea congestiei în reţea. Cele mai comune aparate ale nivelului 2 (altele decât NIC) sunt
bridge-urile şi switch-urile, care determinã dimensiunea domeniului de coliziune şi domeniul
de broadcast. Coliziunile şi domeniul de coliziune sunt doi factori care afecteazã în mod
negativ performanţa unei reţele. Folosind switch-urile LAN se poate microsegmenta reţeaua ,
în felul acesta se vor reduce coliziunile şi dimensiunea domeniului de coliziune. O altã
caracteristicã importantã a unui switch LAN este cã el poate permite mai multe benzi de
transmisie la o cablare verticalã. Acest tip de switching se numeşte switching asimetric şi el
permite legãtura între porturi de tip 10-Mbps şi porturi de 100-Mbps (Figura 236). Switch-
urile pot fi folosite împreunã cu hub-urile pentru micosegmentarea reţelei, în scopul reducerii
domeniului de coliziune şi evitãrii congestiei (Figura 237).
Instalând un switch şi un cablu vertical între MDF şĨ IDF-uri, cablul vertical va transporta
tot traficul de date dintre MDF şi IDF-uri. Capacitatea acestei legãturi trebuie sã fie mai mare
decât cea dintre IDF-uri şi staţiile de lucru. Cablul orizontal foloseşte Categoria 5 UTP şi nu
trebie sã fie mai lung de 100m, pentru a permite legãturi de la 10-Mbps la 100-Mbps.
Deoarece switchingul asimetric permite amestecul porturilor de 10-Mbps şi 100-Mbps pe un
singur switch, urmãtorul pas este de a determina numãrul de porturi de 10-Mbps şi 100-Mbps
necesare în MDF şi în fiecare IDF. Acesta poate fi determinat analizând cerinţele
utilizatorului, numãrul de cabluri orizontale/camere precum şi numãrul de cabluri verticale
necesare. De exemplu, sã spunem cã în fiecare camerã sunt necesare 4 cabluri orizontale.
IDF-ul care deserveşte o zonã de lucru acoperã 18 camere. Deci sunt necesare 4 x 18= 72
porturi de switch.
185
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 236
Figura 237
Pentru a determina dimensiunea domeniului de coliziune, trebuie sã se determine câte

host-uri sunt conectate fizic la un port al unui switch, lucru care afecteazã lâţimea benzii
disponibilã pentru fiecare host. Ĩntr-o situaţie idealã, un singur host este conectat la un port al
unui switch. Aceastã situaţie produce dimensiunea 2 a domeniului de coliziune (hostul sursã
şi hostul destinaţie). Domeniul de coliziune va fi mic, aproape fãrâ coliziuni, atunci când
fiecare host comunicã cu fiecare. Un alt mod de a instala switchingul LAN este de a instala
186
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
hub-uri pe porturile switch-urilor şi de a conecta host-uri multiple la un singur port de switch
(Figura 238). Toate host-urile conectate la un hub LAN vor partaja acelaşi domeniu de
coliziune şi aceeaşi lãţime de bandã (Figura 239).
Figura 238
187
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 239
Partajarea hub-urilor într-un mediu LAN cu switch-uri este în general folositã pentru a
crea mai multe puncte de conexiune la sfârşitul unui cablu orizontal. Aceasta este o soluţie
acceptabilã, în condiţiile în care domeniul de coliziune se pãstreazã mic, iar lãţimea benzii
este în concordanţã cu cerinţele utilizatorilor (Figura 240).
Când reţeaua creşte este nevoie ca lãţimea de bandã sã creascã. Ĩn cablarea verticalã
dintre MDF şi IDF-uri, fibra opticã nefolositã poate fi conectatã din VCC la un hub de 100
Mbps. Ĩn cablarea orizontalã legãturile de 10 Mbps pot fi înlocuite cu legãturi de 100 Mbps
(figura 241).
Aparatele de nivel 3 (reţea), routerele, pot fi folosite pentru a crea segmente unice de
LAN-uri şi de a permite comunicarea între segmente bazatã pe adresarea IP, adresarea
nivelului 3. Implementarea aparatelor de nivel 3 (routerele), permit segmentarea unui LAN în
reţele unice logice şi fizice. De asemenea routerele permit conectarea la reţele mari de tip
WAN, cum ar fi de exemplu, Internetul (Figura 242) şi gestioneazã traficul între segmentele
reţelei..
O problemã importantã într-o reţea este numãrul total de broadcast, cum ar fi cererile
ARP. Folosind LAN-uri virtuale (VLAN), se poate limita traficul la interiorul unui VLAN şi
astfel se pot crea mici domenii de broadcast. (Figura 243). VLAN-urile pot fi folosite de
asemenea pentru a furniza securitate prin crearea de grupuri VLAN (Figura 244). Dupã cum
se vede în Figura 243, un port poate fi folosit pentru a se implementa un VLAN. Porturile P0,
P1 şi P4 sunt asignate la VLAN1, iar VLAN2 are porturile P2,P3 şi P5.Comunicaţia între
VLAN1 şi VLAN2 se face numai prin router. Aceasta limiteazã dimensiunea domeniului de
broadcast şi utilizeazã routerul pentru a determina dacã VLAN1 comunicã cu VLAN2.
188
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 240
Figura 241
189
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 242
Figura 243
190
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 244
Routerele furnizeazã scalabilitate deoarece ele pot servi şi ca firewall pentru

broadcast. Ĩn plus datoritã structurii adreselor de nivel 3, routerele furnizeazã scalabilitate
prin divizarea reţelelor şi a subreţelelor (Figura 245). Modul în care scalabilitatea este
întâlnitã în reţele este prezentatã în Figura 246. Când reţelele sunt divizate în subreţele, este
necesar sã se întocmeascã documentaţia cu schema adreselor IP utilizate în reţea, Routerele
rezolvã o serie de probleme, broadcast excesiv, probleme de securitate, probleme de adresare,
dar sunt mai dificil de configurat decât switch-urile.
Figura 247 prezintã un exemplu de implementare a mai multor reţele fizice. Tot
traficul de date din Network 1 destinat pentru Network 2 trece prin router. Ĩn aceastã
implementare existã douã domenii de broadcast. Cele douã reţele au adrese IP de
reţea/subreţea unice de nivel 3. Aceste reţele sunt uşor de creat printr-o cablare orizontalã şi
verticalã şi folosind switch-uri şi hub-uri. Ĩn plus routerul este punctul central din LAN pentru
traficul de date.
191
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 245
Figura 246
192
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 247
Dupã ce a fost stabilitã schema adreselor IP pentru utilizatori, trebuie întocmitã

documentaţia corespunzãtoare. Trebuie precizate:
-c adresele celor mai importante host-uri din reţea printr-o hartã a adreselor (Figura
248);
-c o hartã a adreselor logice şi fizice din reţea (figura 249);
-c o hartã a reţelei fizice necesarã pentru depanarea reţelei (Figura 250).
193
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 248
Figura 249
194
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Figura 250
195

Retele

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Retele

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ê 

Pentru ca pachetele de date să ajungă de la sursă la destinaţie este necesar ca toate

1)c Să presupunem că de la calculatorul sursă se transmite un e-mail către calculatorul

Fiecare nivel depinde de serviciile oferite de nivelul de dedesubt. După ce nivelele 7, 6 şi 5

Modelul TCP/IP oferă o flexibilitate ridicată la nivelul aplicaţie pentru dezvoltarea de

%Ê  Ê)' &'

±        *-#,

]c Topologia bus utilizează un singur segment de backbone (cablul principal), la care

Repetitoarele sunt clasificate ca aparate de nivel 1 în modelul OSI, deoarece acţionează

O a doua definiţie identifică un segment cu un domeniu de coliziune, iar a treia definiţie se

Host-urile şi serverele operează la nivelele 2-7 şi sunt responsabile cu procesul de încapsulare

01$            

   (  2 

Cablul CAT 5 (Figura 64)

Repetitor multiport (Hub)

%%4   

De asemenea domeniul de coliziune se extinde atunci când se foloseşte şi un repetitor şi un

IEEE împarte nivelul OSI data link în două subnivele:

%%:      

2.c Physical Layer Protocol (PHY):defineşte procedurile de codificare/decodificare,

%0     %

La fel ca bridge-urile, switch-urile conectează segmente de LAN, folosesc o tabelă de adrese

Un LAN Ethernet care utilizează un bridge pentru segmentarea reţelei furnizează o

Un LAN care foloseşte o topologie Ethernet-switch crează o reţea care lucrează ca şi

Pachetul/datagrama nivelul 3 va fi Ӎncapsulat Ӎntr-un frame la nivelul 2. Similar, pachetul IP

Prin urmare o adresă de IP în binar ar arăta ca în Figura 116.

Ê   6   ±           

REŢEA SUBREŢEA GAZDA

Adresa pentru o subreţea include: numărul (identificatorul) reţelei, numărul subreţelei şi

1*27+1*26+1*25+1*24+1*23+1*22 +1*21+1*20 = 128+64+32+16+8+4+2+1=255.

Să presupunem acum că pentru aceeaşi reţea , 172.16.0.0, s-a hotărât să se Ӎmprumute

          

'    1$  ±  

10.180.10.18 00001010 10110100 00001010 00010010

00001010 10000000 00000000 00000000

Staţia face parte din subreţeaua 10.128.0.0 deoarece 100000002=128.

     

]c Tstrap Protocol (TP):protocolul BOOTP de obţinere a adreselor IP

O schemã generală a unui process ARP este prezentată în Figura 135.

Pentru transmiterea datelor reţelele folosesc două tipuri de servicii

      /  *  /  ,

±   4  9/  m/  

    ±'*±'   þ

%    '7±*' 7  +± ,

    &:*&   : ,

!   

!Ê/ Ê  

!%4/ 4   

!%  

]c identificarea şi stabilirea disponibilităţii de comunicare între parteneri

O aplicaţie client-server lucrează prin repetarea constantă a unei rutine ciclice:

Există de asemenea nume generice, de exemplu:

Să examinăm adresa de e-mail, de exemplu, popescu@yahoo.com. Adresa este formată din

Pentru a realiza o conexiune la un client Telnet trebuie selectată o opţiune de

!!:    *:,

O sesiune FTP se stabileşte în acelaşi mod ca o sesiune Telnet. La fel ca la Telnet

De regulă se foloseşte un ³anonimus´ ca ID şi adresa de e-mail ca parolă. Acest tip

!!!m+ $   *m,

Să presupunem că dorim să setăm ceasul routerului. Dacă nu cunoaştem comanda

Interfaţa utilizator furnizează o serie de combinatii de chei cu ajutorul cărora se

0%Ê    

Comanda show arp afişează mapările de adrese IP la adrese MAC.

Pentru a se diagnostica conectivitatea unei reţele, multe protocoale de reţea suportă

Ê

%Ê Ê)'&'

± *-#,

01$

( 2

%%4

%%:

%0 %

Ê 6 ±

127+126+125+124+123+122 +121+120 = 128+64+32+16+8+4+2+1=255.

' 1$ ±

]c Tstrap Protocol (TP):protocolul BOOTP de obţinere a adreselor IP

/ * / ,

± 4 9/ m/

±'*±' þ

% '7±*' 7 +± ,

&:*& : ,

!

!Ê/ Ê

!%4/ 4

!%

!!: *:,

!!!m+ $ *m,

0%Ê

0 (

5Ê 2 -#

5%1 2 -#

54 ( -#