OTR Curs Partea 2

MATERIALE DE RESTAURARE
CORONARĂ
AMALGAMUL DENTAR
Universitatea ”DUNărea de Jos”

Galaţi Facultatea de Medicină şi
Farmacie Departamentul Medicină
Dentară
Disciplina Odontoterapie 1
(Cariologie și Terapia Leziunilor Carioase)
2020 / 2021
AMALGAMUL DENTAR
Amestec de elemente: combinaţie de mercUR
(Hg) [lichid] cu alt metal / metale [aliaj]
Material de restaurare coronară directă
(obtURAţie) de durată:
• Plastic la introducerea prin FULARE în
interiorul preparaţiei (» modelabil
!!)
• Devine rigid după priză
• Neaderent (!!) la pereţii preparaţiei
• Nefizionomic (!!) / aspect estetic (?!)
TIPURI DE AMALGAM
1. DUPĂ nUMĂRUL de metale (combinate CU
Hg):
Binar = combinaţia Hg cu un singur metal:
- cupru (Cu)
- cadmiu (Cd) acestea s-au dovedit a fi
- paladiu (Pd) friabile, casante, toxice
Ternar = combinaţia Hg cu 2 metale:
argint (Ag), staniu (Sn)
CUATErnar = combinaţia Hg cu 3 metale:
argint (Ag) [65%], staniu (Sn) [25%], cupru (Cu) [6%]
 Unele pot conţine zinc (Zn): >0,01 - cu Zn
<0,01 – fără Zn (“Zn-free”)
TIPURI DE AMALGAM (DE ARGINT)
2. DUPĂ conţINUTUL de CU:
CU CONŢINUt reDUs de CU (<6%) – convenţionale:
- Ag = 65-70%
- Sn = 25-30% combinate, sub formă de
- Cu = 0-5% aliaj (pILITURĂ)
- Zn = 0-2%
- aliajul mai poate conţine urme fine de
aur (Au), platină (Pt) şi mercur (Hg) [2-3%]
(preamalgamat)
Proporţia optimă Hg (lichid) / aliaj este:
45-50% Hg (lichid) / 50-55% aliaj
2. DUPĂ conţinUTUL de CU (continUARE):
CU CONţinUT cRESCUt de CU (>10-15%) – moderne
Au 2 variante:
- cu compoziţie simplă: Ag - Sn - Cu - Zn
- cu fază dispersată Ag-Sn şi eutectic Ag-Cu
Aliajul (pilitura) conţine: - Ag 40-69%
- Sn 17-30%
- Cu 13-20%
- Zn 1%
Amalgamele actuale de acest tip conţin: Ag 60-69%,
Sn 17-20%, Cu 13-20%, Zn 1%; mai pot conţine µ-%
(<1%) de Plumb (Pb), Stibiu (Sb), Cadmiu (Cd), Iridiu
(Ir)
3. DUPĂ tIPUL / forma particULelor de
aliaj:
Aliaje cu particule de formă nereGULATă,
obţinute prin frezare / strunjire (”piliTURĂ”)
Aliaje cu particule sferice sau sferoidale,
obţinute prin pulverizarea aliajului metalic
(aflat în stare lichidă) în mediu de gaze inerte
(rezultă particule sferice) sau atomizarea sub
apă (rezultă particule sferoidale)
Aliaje cu particule amestecate: particule
sferice sau sferoidale, precum şi particule de
formă neregulată, în proporţii diferite
Particule de formă neregulată
(”piliTURĂ”)
Particule sferice / sferoidale
Particule
cu formă
neregulată
Particule sferice
/ sferoidale
Particule
amestecate
Particule
cu formă
neregulată
Particule sferice
/ sferoidale
Particule
amestecate
4. DUPĂ moDUL de prezentare:
Varianta clasică: 2 flacoane (aliaj, sub

formă de pulbere » “pilitură”, într-un
flacon, şi lichid » Hg, într-un alt
flacon)
 dificultăţi la dozare şi triturare (pot fi
efectuate mANUAL sau mecanic)
4. DUPĂ moDUL de prezentare (continUARE):
Varianta modernă: predozat, capsulat, în

cantităţi variate, pentru restaurări de
diferite dimensiuni
triturarea se face mecanic, cu ajutorul
amalgamatoarelor
Proprietăţile metalelor din
compoziţia aMALGAMULUI de
argint
Ag – măreşte rezistenţa
- >70%: creşte duritatea » devine friabil,
priză mai rapidă » expansiune mai mare
- <65%: scade duritatea, priză mai lentă »
» contracţie mai mare
Sn – uşurează amalgamarea
- creşte timpul de priză
- creşte coroziunea
- scade expansiunea după priză
- scade duritatea
compoziţia aMALGAMULUI de argint
(continUAre)
Cu – creşte rezistenţa mecanică
- 3-5%: determină limite normale ale
timpului de priză şi ale coroziunii
- >15%: are efect antiseptic
Zn – creşte rezistenţa
- determină luciul suprafeţei
- previne oxidarea
- ≥0,01% (în prezenţa umidităţii în timpul
prizei): determină expansiune crescută
(continUAre)
Hg - % cRESCUTĂ: » creşte coeficientul

de dilatare, prelungeşte timpul de
priză
- % SCĂZUTĂ: » amalgam friabil
- 2-3%: » aliaje preamalgamate =
= amalgamare mai rapidă (la triturare)
Pt, Pd, Ir – ≤1%: îmbunătăţesc rezistenţa
la uzură şi la coroziune
(continUAre)
Indiu (In) – amestecat (10-15%) în lichid (Hg):

» scade cantitatea totală de Hg în amalgam
» reduce cantitatea de vapori de Hg eliberaţi
pe parcursul manipulării (datorită înlocuirii
unei cantităţi de Hg, precum şi formării de
oxizi de In la suprafaţa amalgamului)
» creşte “umectarea” suprafeţei particulelor
de aliaj (la triturare)
» este folosit la aliaje cu particule amestecate
PREPARAREA ŞI MECANISMUL DE PRIZĂ
AL AMALGAMULUI (DE ARGINT)
Prepararea amalgamului de argint (Ag) necesită mixarea
intimă a aliajului metalic cu mercur (Hg) lichid, pentru
“umectarea” suprafeţei particulelor de aliaj (=tritURAre)
şi omogenizarea optimă a amestecului (=amalgamare),
astfel încât componentele să poată reacţiona
Reacţie complexă, implicând numeroase combinaţii chimice
între elementele componente ale amalgamului = faze
Ag3Sn = γ (gamma)
Ag2Hg3 = γ1 (gamma 1)
Sn7-8Hg = γ2 (gamma 2)
Cu3Sn = ε (epsilon)
Cu6Sn5 = η’ (eta prim)
Cantitatea indicată de mercur (Hg) lichid utilizată pentru
amalgamarea particulelor de aliaj nu este suficientă
pentru reacţionarea completă a tuturor particulelor, de
aceea, după priză, vor rămâne şi componente (faze)
nereacţionate, rămase ca atare în masa materialului
Reacţie complexă, diferită la amalgamele cu conţinut
scăzut de Cu, faţă de cele cu conţinut crescut de Cu
Amalgamele convenţionale, cu conţinut scăzut de Cu:

Ag3Sn + Hg Ag2Hg3 + Sn7-8Hg + Ag3Sn
(γ) (γ1) (γ2) (γ) nereacţionat
54-66% 27-35% 11-13% 17-27%
 Pe măsură ce se formează fazele γ1 şi γ2, amalgamul
devine plastic şi uşor de inserat, condensat şi modelat
 După priza finală, faza γ2 este cea mai puţin rezistentă
la solicitări mecanice şi la coroziune
Amalgamele moderne, cu conţinut crescut de Cu:
Faza γ2 din structura amalgamului este mult redusă (la unele
dintre aceste tipuri de amalgame, faza γ2 este eliminată) =
= amalgame non-γ2, rezistente la degradare prin coroziune
 Cu particule amestecate:
În prima etapă, reacţia de priză este similară cu a
celor convenţionale, cu conţinut scăzut de Cu:
Ag3Sn + Ag-Cu + Hg Ag2Hg3 + Sn7-8Hg + Ag3Sn +
(γ) (eutectic) (γ1) (γ2) (γ) nereacţionat
+ Ag-Cu
(eutectic) nereacţionat
În etapa a doua, prin reacţia lentă de priză, spre faza
de solidificare, se produce modificarea:
Sn7-8Hg + Ag-Cu Cu6Sn5 + Ag2Hg3 + Ag-Cu
(γ2) (eutectic) (η’) (γ1) (eutectic) nereacţionat
Amalgamele moderne cu conţinut crescut de Cu:
Faza γ2 din structura amalgamului este mult redusă (la unele
dintre aceste tipuri de amalgame, faza γ2 este eliminată) =
= amalgame non-γ2, rezistente la degradare prin coroziune
 Cu particule sferice / sferoidale (monofazice):
Reacţia de priză poate fi descrisă astfel:
Ag3Sn + Cu3Sn + Hg Ag2Hg3 + Cu6Sn5 + [Ag3Sn + Cu3Sn]
(γ) (ε) (γ1) (η’) (γ) (ε)
nereacţionate
 La tipurile de amalgame moderne, cu conţinut crescut de Cu,
faza Cu6Sn5 (η’) înlocuieşte faza Sn7-8Hg (γ2)
 La amalgamele cu conţinut crescut de Cu, care au particule
amestecate, poate exista o cantitate rezidUALĂ de fază
γ2, mai mică de 1%
Factorii care inFLUENţează
priza amalGAMULUI
Raportul pulbere (pilitură) / lichid (mercur):
Cu cât cantitatea de mercur (Hg) este mai mare,
cu atât:
- timpul de priză e mai mare
- rămâne o cantitate < de fază γ nereacţionată
- creşte cantitatea de fază γ1 şi γ2, scade
rezistenţa amalgamului
Durata triturării: o supra- sau subtriturare modifică
fluajul, volumul şi rezistenţa mecanică a amalgamului
Dimensiunea particulelor: cu cât acestea sunt
mai mici, suprafaţa de contact cu Hg este mai
mare » timpul de priză mai redus
”Îmbătrânirea” artificială a aliajului:
- aliajul ”proaspăt” reacţionează mai rapid cu Hg:
» tendinţă mai mare la expansiune
» mai friabil / rezistenţă mai scăzută
» coroziune mai importantă
” îmbătrânirea” artificială a aliajului reduce
tensiunile interne din interiorul particulelor şi
moderează viteza de reacţie » se obţine prin
tratament termic = menţinerea la 60-100°C,
timp de 1-6 h
PROPRIETĂŢILE FIZICO-CHIMICE ALE
AMALGAMULUI
Rezistenţa la compresiune: variază între
2
1000-5500 Kgf/cm , în funcţie de
timpul scurs de la reacţia de priză
 Rezistenţa la compresiune pentru aliajele
convenţionale este între 1000-3500 kgf/cm2,
iar pentru cele non-γ2 între 4500-5500
kgf/cm2
Rezistenţa la tracţiune: este mai mică
decât cea la compresiune, reprezentând
cam 1/5 din aceasta; este corelată
direct cu rezistenţa marginală a
restaurării
Plasticitatea - depinde de:
- cantitatea de Ag din aliaj
- dimensiunea şi forma particulelor
- timpul de triturare
- raportul pulbere (aliaj) / lichid (Hg)
Deformarea = modificarea volumului, sub
acţiunea unor solicitări peste limitele de
elasticitate (stress static), cunoscută sub
denumirea de ”flow” şi ”creep”. După 7 zile
de la priză, începe să apară ”revărsarea”
peste marginile cavităţii,cu apariţia unor
muchii ce se pot fractura în timp, datorită
coroziunii
Modificări dimensionale:
- contracţie (în faza γ iniţială)
- dilataţie (în fazele γ1 şi γ2), urmată de o nouă
contracţie prin difuziunea Hg în faza γ
nereacţionată)
Modificări volumetrice, corelate cu:
- compoziţia aliajului
- dimensiunea particulelor (modificare
invers proporţională)
- raportul aliaj / Hg (cu cât Hg e mai mult,
cu atât expansiunea finală e mai mare)
- durata de triturare prelungită » creşte
expansiunea
- timpul scurs de la triturare până la
inserarea în cavitate (optim = 3-3,5
minute)
- contaminarea cu umezeală înainte de priză »
» creşte coeficientul de expansiune finală
Adezivitatea:
Material neaderent » necesită:
cavităţi retentive (forma geometrică a
preparaţiei, sisteme suplimentare de
retenţie)
 sisteme adezive speciale pentru
restaurări cu amalgam
(Amalgambond, Amalgambond PlUS,
ALL–bond)
Coroziunea = degradarea chimică / electrochimică a
metalelor din amalgame, sub acţiunea mediului bucal
 sunt descrise mai multe forme de manifestare ale
coroziunii, cu unele aspecte diferenţiate, care sunt
corelate cu fazele existente în compoziţia
amalgamelor:
- coroziunea chimică de sUPRAFAŢă: pierderea
luciului, modificare de culoare prin sulfurare şi oxidare,
apariţia unei suprafeţe rugoase
- coroziunea la interfaţa dinte / RESTAURARe:
datorată diferenţei de % a O2 - ca urmare, se produce
“umplerea” spaţiului dintre preparaţie şi restaurare,
prin formarea produşilor de coroziune
- coroziunea galvanică: datorată contactului
amalgamului cu alte metale şi aliaje, în mediul bucal
electrolitic; fenomenul diminuă după primele 2-3
zile
Coroziunea chimică de SUprafaţă
 dintre fazele existente în compoziţia amalgamelor,
rezistenţa cea mai scăzută la coroziune este prezentă
la faza γ2 (Sn7-8Hg), urmată de faza η’ (CU6Sn5)
 cea mai rezistentă la coroziune este faza γ1
(Ag2Hg3),
urmată de faza γ (Ag3Sn)
 compuşii chimici identificaţi ca produşi în urma
procesului de coroziune la amalgamele dentare
sunt:
SnO Cu2O AgSCN

SnO2 CuCl2·3Cu(OH)2
Sn4(OH)6Cl2 CuCl2
CuSCN
 reacţiile chimice produse prin coroziune diferă, în
funcţie de fazele din compoziţia amalgamelor,
astfel:
 Amalgamele convenţionale, cu conţinut scăzut de Cu:

Sn7-8Hg + ½02 + H2O + Cl- Sn4(OH)6Cl2 + Hg
(γ2)
 Hg liber rezultat poate reacţiona cu faza Ag3Sn (γ) nereacţionată,
producând în mod adiţional fazele Ag2Hg3 (γ1) şi Sn7-8Hg (γ2)
 Amalgamele moderne cu conţinut crescut de Cu:

Cu6Sn5 + ½02 + H2O + Cl- CuCl2·3Cu(OH)2 + SnO
(η’)
 Sistemul-tampon salivar bazat pe fosfaţi inhibă procesul de mai
sus astfel încât saliva conferă un grad de protecţie faţă de
coroziunea acestor amalgame dentare
Amalgamele cU CONŢINUT crescUT de CU
Introducerea tipurilor de amalgam cu conţinut crescut de Cu
şi a sistemelor adezive speciale pentru amalgam au ameliorat
net proprietăţile fizice şi chimice ale materialului, care
oferă:
 modificări dimensionale minime - mai puţin afectat de
fluaj
 rezistenţă mecanică superioară altor materiale de
restaurare, privind:
 rezistenţa la compresiune, la tracţiune, la fractură
 modulul de elasticitate
 duritatea de suprafaţă, după priză
 rezistenţă mai mare la coroziune
 valori medii ale legăturii adezive la structurile dure dentare,
de 32-33 MPa, comparabile cu cele ale compozitelor
 caracteristici clinice mai bune ale restaurărilor, privind:
 efectuarea unor preparaţii mai puţin invazive
 reducerea riscului de apariţie a cariilor secundare
 longevitatea clinică superioară
AMALGAMELE DENTARE
Amalgamele dentare sunt considerate

ca având următoarele deficienţe:
Depăşite ca
material de
restaurare
Longevitate clinică
mai mică faţă de
restaurările indirecte Probleme privind
(inlay/onlay metalic) toxicitatea pentru
pacient,
personalul
Aspect inestetic, medical, mediul
total nefizionomic înconjurător
PROPRIETĂŢILE BIOLOGICE ALE
AMALGAMELOR DENTARE
Principalele aspecte legate de incompatibilitatea

biologică a amalgamelor dentare se referă la:
- galvanismul bucal
- reacţiile alergice la mercur
- toxicitatea mercurului
- afectarea mediului înconjurător
- afectarea purtătorilor acestor restaurări şi
a celor care manipulează amalgamele
GalvanISMUL BUCAL
Este prezent la pacienţii care au mai multe
restaurări dentare metalice diferite şi este legat
de disoluţia electrostatică în salivă, ce diferă de
la metal la metal, determinând o diferenţă de
potenţial electric între diferitele restaurări,
dificil de măsurat
Simptomatologie clinică (manifestări subiective):
- dureri, senzaţie de arsură / înţepături
- percepţia senzaţiei de curenţi electrici
- gust metalic
Corelaţie între calitatea restaurării, compoziţia
salivei, igiena orală şi simptomatologia clinică
Frecvenţa afecţiunii este destul de limitată
Reacţiile alergice la amalgamele dentare
Sunt extrem de rare, iar atunci când există, foarte
puţine dintre acestea pot fi puse pe seama
mercurului, întrucât multe dintre metalele din aliaj
pot fi alergogene
Hipersensibilitatea la mercur, demonstrată prin
teste, poate fi determinată şi de alte surse de
mercur, precum cele din vaccinuri,
medicamente şi / sau tatuaje
Amalgamul induce reacţii alergice mai puţin frecvente
decât materialele compozite, utilizate ca alternative
pentru amalgam
 Toate materialele de reSTAURare dentară

prin tehnici directe, semidirecte şi / SAU
indirecte pot deveni alergogene, în condiţii
favorizante loco-regionale şi / SAU sistemice
Afectarea stării de sănătate a pURTătorilor
de reSTAURĂRI din amalgame dentare
Eliberarea de Hg din restaurările de amalgam a fost
descrisă pentru prima dată în 1939 (Stock) şi susţinută
ulterior de multe alte cercetări. Nu există nici un dubiu
că aceste restaurări eliberează Hg (sub formă de
vapori); problema principală în discuţie este: în ce
cantitate ?
Conform OMS, pragul maxim admis, peste care apar
efectele toxice, este de 40 μg Hg/zi
Studiile efectuate până la ora actuală au demonstrat că:
- în salivă se elimină o cantitate mult mai mică de Hg
din obturaţiile de amalgam » nu afectează sănătatea
- cantitatea de Hg eliminată este proporţională cu
numărul şi aria suprafeţelor restaurărilor, cu tipul şi
compoziţia amalgamului utilizat şi este influenţată de
masticaţie, bruxism, variaţii de temperatură, periaj
dentar, etc.
- cantitatea de Hg eliberată din restaurări scade,
pe măsură ce amalgamul se învecheşte
Afectarea stării de sănătate a pURTătorilor
de reSTAURări din amalgame dentare
- cantitatea de Hg ce poate ajunge în circulaţia generală
prin ingestie zilnică de vapori de Hg este de 4,8 μg (mult
sub doza maximă admisă, de 40 μg Hg/zi), iar ingerarea
de particule de amalgam dentar apare în mod excepţional
- amalgamele dentare nu pot fi responsabile de
absorbţia cotidiană de Hg în cantitate mai mare de 5-10
μg, la o persoană având un număr mediu de 7-8 restaurări
din amalgam, iar efectele subclinice ale intoxicării cu Hg
survin de la o cantitate mai mare de 30-50 μg/m3 aer
- 10 suprafeţe de restaurări din amalgam cresc nivelul
Hg în urină cu cel mult 1μg/l. Limita maximă admisă de
OMS este de 50 μg Hg/g de creatinină în urină, ceea ce
ar necesita 450-530 restaURĂri din amalgam la o
persoană
 RestAURĂRILe din amalgam
eliberează cantităţi REDUSE de Hg,
MULt SUB nivelUL maxim considerat
pericULos în cazUL EXPUNerilor
profesionale
 EfecTUL absorbţiei / ingestiei de
Hg din amalgam este insUFICIent
pentRU a consTITUI UN risc real
evidenţiat pentRU sănătatea
pacientULUI, în raport cU beneficiile
amalgAMULUI ca material de
restAURARe
Eliberarea Hg din amalgam se PRODUCE:
Când materialul este în stare plastică:

 La manipularea sa de la triturare către condensare
 La condensarea sa în interiorul restaurărilor
În timpul manoperelor de prelucrare, finisare,
lustruire, a restaurărilor noi din amalgam
În timpul masticaţiei, a utilizării gumei de mestecat,
prin periajul dentar
Prin eliminare lentă, îndelungată, din stratul
superficial al restaurărilor existente din amalgam:
 Ca urmare a coroziunii chimice de suprafaţă
 După finisarea / lustruirea
suprafeţelor restaurărilor existente din
amalgam
În timpul îndepărtării din preparaţii a restaurărilor
existente, deficitare, din amalgam
Afectarea personalULUI medical care
MANIPULează amalgame dentare
Este potenţial mai expus la contaminare cu Hg decât

pacienţii, dar nu au fost sesizate efecte nocive şi /
sau semne subclinice de intoxicaţie, decât după o
vechime mai mare de 8-12 ani de lucru într-o
incintă, unde nivelul expunerii la Hg este ridicat
Riscul de expunere al celor care lucrează cu amalgame
dentare poate fi controlat prin respectarea
indicaţiilor de păstrare şi manipulare a materialelor şi
a deşeurilor rezultate, precum şi a celor privind
igiena încăperilor în care se păstrează şi se
manipulează aceste materiale
SURSELe de Hg în activitatea stomatologică
Prin eliberarea din cantităţile de Hg existente

în cabinet (material de restaurare stocat, dacă
nu este predozat / capsulat)
La triturarea şi manipularea amalgamului
Prin eventuală poluare accidentală
Prin eliberare de vapori de Hg la îndepărtarea
restaurărilor vechi din amalgam (5-10 μg vapori
de Hg, pentru o restaurare ocluzală de tip cls.
I Black, în condiţiile utilizării spray-ului de
apă-aer şi a aspiratorului de debit mare)
CALITĂŢILE AMALGAMULUI DENTAR
Este uşor de preparat şi manipulat
Are preţ de cost redus
Este foarte rezistent la factorii chimici şi
fizici (mecanici) din mediul bucal
Se finisează şi se lustruieşte cu uşurinţă
Este radioopac
Are stabilitate bună în mediul bucal
Rezistenţa la abraziune similară cu a
smalţului
Are longevitate clinică mare, în medie peste
8-15 ani
Are proprietăţi de autosigilare a interfeţei
obturaţie / preparaţie
Aplicat corect, este bine tolerat de ţesutul
pulpar şi parodonţiul marginal
Calităţile clinice ale rESTAURĂRilor din
amalgam depind de:
Corectitudinea realizării preparaţiilor

Corectitudinea inserării materialului în
interiorul preparaţiei
Adaptarea marginală, care este mult
superioară la amalgamele non-γ2
Posibilităţile de autosigilare a materialului,
prin produşii de coroziune la interfaţa
dinte / restaurare
AmalGAMUL dentar rămâne acceptat ca
material de restAURARE coronară,
deoarece:
Nu necesită aparatură sofisticată pentru
preparare şi inserare
Utilizarea sa sub formă preambalată / predozată
(capsule) permite:
- amestecul corect al componentelor
- timp suficient de lucru
- proprietăţi mecanice bune
- diminuarea fluajului şi a modificărilor
dimensionale
AmalGAMUL dentar rămâne acceptat ca
material de restAURARE coronară,
deoarece:
Inserarea şi condensarea în preparaţie sunt uşor de
realizat şi permit:
- adaptarea marginală bună
- omogenitatea masei restaurării
- eliminarea excesului de Hg, prin forţa
de condensare
- refacerea unui contact interdentar proximal corect
- timp de priză, care permite realizarea
formei anatomice a coroanei dentare
Longevitatea clinică a AMALGAMUlUI
Longevitatea clinică a restaurărilor din amalgam este

condiţionată direct de :
 corectitudinea aplicării principiilor de preparare a
cavităţilor
 corectitudinea inserării şi modelării materialului
de obturaţie
G.V. BLACK: ”ProdUCătoRUL face aliaJUl, medicUL
face restaURAREA”
În concluzie: toate stUDIile clinice efectUATE
AU arătat longevitatea SUPErioară a
amalgaMUlUI, comparativ CU materialele
compozite de restAURARE, prin tehnici
directe
DEFECTELE AMALGAMULUI
Neaderent la pereţii cavităţii preparate
Nefizionomic, de culoare cenuşie, metalică;
poate colora ţesuturile dure dentare
Poate transmite stimuli fizici nocivi pentru
organul pulpar (căldură, electricitate, presiune)
Poate produce fenomene de galvanism bucal
Amalgamează lucrările din Au
Suferă modificări dimensionale după inserarea în
cavitate
Suferă în timp procese de coroziune în mediul
cavităţii bucale
Inconveniente ale restAURĂRILor
din amalgam
Aspectul nefizionomic:
reprezintă inconvenientul major al restaurărilor din
amalgam - din acest punct de vedere, este acceptat
din ce în ce mai mai puţin de către pacienţi
reprezintă cauza principală pentru care pacienţii
solicită înlocuirea restaurărilor din amalgam
în timp, prin coroziune, restaurările îşi modifică
aspectul şi culoarea; structurile dure dentare
înconjurătoare pot fi, de asemenea, impregnate
coloristic
aspect acceptabil, din punct de vedere estetic, doar la
dinţii laterali ai arcadelor dentare
Inconveniente ale restAURĂRilor
din amalgam
Posibilitatea defectării precoce a restaurării, în caz
de:
 cavităţi neretentive (pierderea fragmentară, ori
în totalitate, a restaurării)
 cavităţi lipsite de rezistenţă (nu realizează
grosimea necesară a pereţilor preparaţiei ori

a materialului de restaurare)
În cazul cavităţilor extinse, complexe, timpul de
priză al amalgamului limitează timpul util de lucru:
 este dificilă realizarea optimă a inserării,
modelării şi restaurării morfologiei
coronare
 este dificilă adaptarea marginală
 este dificilă refacerea relaţiilor ocluzale
Indicaţiile restAURĂRilor din amalgam
Restaurarea cavităţilor de cls. I, situate pe suprafeţele
ocluzale (şanţuri şi fosete) la molari şi la premolari, sau
pe suprafeţele vestibulare ori orale (fosete) la molari
Restaurarea cavităţilor de cls. I, situate pe suprafeţele
palatinale (fosete supracingulare) la dinţi frontali maxilari,
atunci când indicele V-O al coroanei acestora este
suficient de mare (nu permite să transpară culoarea
amalgamului) » pentru aspectul fizionomic
Restaurarea cavităţilor de cls. a II-a, situate pe
suprafeţele proximale sau proximo-ocluzale la molari şi la
premolari, cu excepţia celor situate mezio-ocluzal la
nivelul premolarului 1 maxilar » atunci când primează
aspectul fizionomic
Restaurarea cavităţilor de cls. a V-a, situate pe
suprafeţele vestibulare sau orale (cervical), la molari şi,
selectiv, la premolari (pe suprafeţe vestibulare: în funcţie
de gradul de vizibilitate » pentru aspectul fizionomic)
Indicaţiile restAURĂRilor din amalgam
Restaurarea cavităţilor de cls. a VI-a, situate pe
suprafeţele ocluzale (cuspizi / creste), la molari şi la
premolari, selectiv, în funcţie de gradul de vizibilitate »
» pentru aspectul fizionomic
Restaurarea cavităţilor atipice la molari şi premolari,
eventual cu mijloace suplimentare de retenţie (în
funcţie de situaţie)
Restaurarea coronară a molarilor şi premolarilor trataţi
endodontic
Reconstrucţia de bonturi coronare la dinţii ce urmează a
fi restauraţi prin proteze fixe unidentare: coroane de
înveliş (de acoperire) totale, eventual cu rol de
elemente de agregare în cadrul protezelor
fixe parţiale (punţi dentare)
AMALGAMUL DE GALIU
Amalgam modificat, compus din:
» aliaj (cu particule sferice » conţine argint (Ag)
-
- staniu (Sn) - cupru (CU), cu ados de paladiu
(Pd),
» lichid (acesta este un amestec de galiu (Ga) şi
indiu (In), cu adaos de staniu (Sn) » NU conţine
mercur (Hg) » dispar problemele legate de acesta
Compoziţia unui amalgam de Ga, utilizat în
practică:
» aliajul conţine: - Ag 50%
- Sn 25,7%
- Cu 15%
- Pd 9,3%
» lichidul conţine: - Ga 65%
- In 18,5%
- Sn 16,5%
Pd are rol de reducere semnificativă a coroziunii
AMALGAMUL DE CUPRU
Amalgam binar, compus din CU şi Hg (30-40% CU
şi 60-70% Hg), folosit în trecut (până de curând),
mai ales la restaurarea dinţilor temporari
Se prezintă sub formă de tablete, ce se încălzesc
la flacără într-un recipient special (în formă de
lingură) » devin plastice şi pot fi triturate
Rezistenţa sa mecanică este mai scăzută, iar
expansiunea redusă. În contact cu mediul bucal,
prin coroziune, pe suprafaţa restaurării se
formează carbonat de Cu (negru şi aderent)
Modifică culoarea ţesuturilor dure dentare
Are acţiune uşor antiseptică datorată Cu (cariile
secundare / recidivele de carie » destul de rare)
Nu mai este folosit, din cauza coroziunii mari în
mediul bucal şi a eliberării de vapori de Hg în
mediul înconjurător, în timpul încălzirii tabletelor
Principii de preparare a cavităţilor convenționale
pentru restaurare cu amalgame dentare
În leziunile carioase cu pierdere de substanţă dură dentară, se recurge la un

tratament care constă în îndepărtarea ţesuturilor dentare alterate ireversibil, urmată de
refacerea ulterioară a lipsei de substanță rezultată (atât ca urmare a evoluției procesului
patologic, cât și a instrumentării dintelui), în scopul refacerii integrităţii morfo-funcţionale
a dintelui în cauză. Această modalitate de tratament presupune o serie de etape (faze), care
pot fi împărţite astfel :
►tratament chirurgical;
►tratament medicamentos;
► tratament restaurator.
Tratamentul chirurgical reprezintă prima etapă în tratamentul leziunilor carioase
simple cavitare și are drept scop:
 îndepărtarea ţesuturilor dure dentare alterate ireversibil de procesul carios,
respectând principiul economiei ţesuturilor dure dentare indemne de
leziune;
 efectuarea unei preparaţii care, prin caracteristicile sale, să permită
inserarea și menţinerea restaurării în interiorul său, respectând cele 3
principii ale biointegrării, respectiv: biocompatibilitatea, funcţionalitatea şi
estetica, prevenirea recidivelor.
Principiile clasice de preparare a cavităţilor au fost enunţate de Black în 1908. Sunt
principii fundamentate pe proceduri sistematizate, ştiinţifice, ce au la bază principii şi
reguli mecanice şi fizice clare, prin care se modifică morfologia coronară, astfel încât să
fie realizate condiţiile optime necesare pentru restaurarea morfo-funcţională a dintelui.
Aceste principii sunt valabile şi azi în mare parte, mai ales la cavităţile pentru restaurări
directe cu amalgam dentar, ori pentru restaurări directe cu aur, respectiv la cele pentru
restaurări indirecte cu incrustații de tip inlay / onlay metalice turnate.
Pentru punerea în practică a acestor deziderate, Black a descris o procedură
sistematizată în mai mulţi paşi sau timpi de lucru, cunoscuţi sub denumirea de principiile
sau regulile lui Black de preparare a cavităţilor. Acestea sunt:
- realizarea formei de contur;
- realizarea formei de rezistenţă;
- realizarea formei de retenţie;
- realizarea formei convenabile, de facilitare a accesului;
- îndepărtarea în totalitate a dentinei alterate;
- finisarea marginilor de smalţ;
- toaleta finală a cavităţii.
Regulile de mai sus au stat timp îndelungat la baza preparării cavităţilor şi rămân
valabile parţial şi în zilele noastre, mai ales în ceea ce priveşte asigurarea extensiei
preventive, a menţinerii şi stabilităţii restaurării, precum şi a rezistenţei sale mecanice la
solicitările masticatorii.
Aspectele fundamentale privind prepararea cavităţilor pe baza acestor principii sunt
concepute în principal pentru restaurarea cu amalgam şi pentru modalităţile de restaurare
directă utilizând acest material, care nu este aderent.
La o cavitate care urmează să primească drept material de restaurare un amalgam
dentar (cel mai adesea, amalgamul de argint), prepararea cavităţii presupune următoarele
etape:
1
● Realizarea formei de contur
Această etapă inițială de preparare cuprinde deschiderea procesului carios şi
realizarea conturului primar al cavităţii, urmărindu-se expunerea în totalitate a procesului
carios prin deschiderea sa şi plasarea marginilor cavității în poziţia pe care acestea o vor
avea atunci când cavitatea va fi terminată şi finisată. Forma de contur a cavităţii se va
stabili înainte de a trece la prepararea propriu-zisă, acest lucru oferind avantajul evitării
unui sacrificiu inutil de substanţă dură dentară şi diminuarea riscului de subminare a
rezistenţei pereţilor cavităţii. Această etapă presupune o imagine clară a preparației din
partea medicului stomatolog, bazată pe cunoștințe teoretice și pe experienţă clinică.
În realizarea formei de contur a cavităţii care va primi o restaurare din amalgam, vor
fi respectate câteva principii de bază:
- amplasarea marginilor cavităţii se face în plin ţesut sănătos, scop în care se vor
îndepărta în totalitate ţesuturile dure dentare alterate ireversibil;
- conturul cavităţii va fi realizat până la obţinerea unei joncţiuni amelo-dentinare
indemne de carie;
- se va îndepărta în totalitate smalţul subminat, fără suport pe dentină sănătoasă,
precum şi prismele de smalţ modificate ca aspect şi culoare;
- marginile cavităţii vor fi plasate astfel încât să permită o bună închidere
marginală şi o bună finisare a restaurării;
- se vor plasa marginile cavităţii astfel încât să se evite zonele cariosusceptibile,
obiectiv realizabil prin situarea acestora în zonele indemne de carie, în afara
şanţurilor şi fosetelor;
- marginile cavităţii se vor plasa în zonele dentare supuse autocurăţirii şi curăţirii
artificiale, evitând vârfurile cuspizilor şi crestele marginale;
- conturul exterior trebuie realizat din curbe line, unghiuri rotunjite şi linii drepte ;
- conturul intern al cavităţii presupune relizarea unui spaţiu pentru amalgam de
grosime suficientă, rezistent la fractură sub acţiunea forţelor de masticaţie. La
nivelul feţelor ocluzale este necesară o grosime de 1,5-2 mm, care se obţine
atunci când peretele pulpar este plasat în dentină, la minimum 0,5 mm de JAD.
Cavităţile preparate pentru carii localizate în şanţuri şi fosete

Acestea vor fi realizate în funcţie de gradul de afectare al smalţului şi de necesitatea
de a plasa marginile preparaţiei în ţesut sănătos. În acest scop:
- extinderea marginilor cavităţii trebuie să ţină seama de realizarea unei
preparaţii care să permită accesul instrumentarului necesar preparării şi
restaurării;
- se vor extinde limitele cavităţii până în ţesut sănătos, având grijă să nu
rămână smalţ nesusţinut de dentină integră la marginile preparaţiei;
- se plasează marginile cavităţii astfel încât să includă în totalitate în conturul
lor şanţul sau foseta în care este localizat procesul carios. Dacă la nivelul
pereţilor preparaţiei se găseşte o fosetă necariată, aceasta nu va fi inclusă în
preparaţie prin extinderea limitelor sale, ci va fi sigilată după efectuarea
restaurării cu amalgam;
- dacă nu există o leziune carioasă cavitară evidentă în smalţ, dar radiografia
sau alte mijloace de cariodiagnostic arată că la nivelul dentinei această
leziune carioasă este prezentă, se va recurge la îndepărtarea smalţului aparent
indemn de leziune şi preparaţia va fi lărgită prin eliminarea în totalitate a
smalţului ce are subiacent dentină alterată, astfel încât să permită exereza ei
în totalitate, până în dentina sănătoasă;
2
- atunci când există 2 sau mai multe leziuni carioase situate în şanţuri şi fosete
diferite la acelaşi dinte şi ţesutul integru care le separă are o grosime de cel
puţin 1,5-2 mm., se va proceda la realizarea a 2 sau mai multe cavităţi
distincte; când puntea de smalţ care le separă nu are grosimea necesară sau
nu are suport pe dentină sănătoasă, ele vor fi unite într-o cavitate unică;
- liniile marginale de contur ale cavităţii depind de forma anatomică a dintelui,
de morfologia suprafeţei dentare pe care se lucrează, iar ţesutul dentar
sănătos nu trebuie îndepărtat doar pentru a obţine o lărgire a cavităţii. Pe faţa
ocluzală, marginile preparaţiei vor fi formate din linii curbe, largi, care
ocolesc cuspizii şi menţin, pe cât posibil, morfologia inițială a feţei ocluzale.
Marginile externe ale cavităţii trebuie să fie netede, să nu prezinte
neregularităţi, conturul extern al cavităţii nu trebuie să prezinte unghiuri
ascuţite, pentru a permite inserarea și adaptarea corectă a amalgamului.
La premolarii maxilari, care prezintă un proces carios ocluzal situat în şanţul
intercuspidian şi extins în şanţurile din fosetele meziale şi distale, preparaţia va lua un
aspect de ”pişcot” sau de “fluture“, care va avea partea cea mai îngustă în sens vestibulo-
oral, situată în şanţul intercuspidian şi care păstrează integre, pe cât posibil, pantele
cuspidiene şi crestele marginale. Acest istm vestibulo-oral nu trebuie să depăşească ⅓ din
distanţa dintre vârfurile cuspizilor.
La premolarii mandibulari, atunci când şanţul intercuspidian nu se găseşte situat în
centrul feţei ocluzale, cavitatea ocluzală va fi mai apropiată de cuspidul cel mai
voluminos.
Peretele pulpar al cavităţilor ocluzale va fi preparat în dentină sănătoasă, la 0,5-1
mm. de joncţiunea amelo-dentinară asigurând astfel rezistenţa materialului de restaurare la
forţele masticatorii / ocluzale.
● Realizarea formei de retenţie şi rezistenţă

Retenţia cavităţii se referă la forma preparaţiei care conferă stabilitate și menținere
restaurării, adică îi permite acesteia să reziste optim deplasării prin alunecare sau
desprinderii. Sub influenţa forţelor care se exercită asupra sa în procesul de masticaţie,
restaurarea se poate deplasa în sens axial (vertical), mezio-distal (sagital), vestibulo—oral
(transversal), sau poate suferi acţiuni combinate ale acestor forţe de deplasare.
Rezistenţa cavităţii se referă la realizarea unei preparaţii care să permită ca sub
acţiunea forţelor de masticaţie ce se exercită asupra restaurării, aceasta să sufere deformări
minime (ideal: deformări elastice) care să permită revenirea lor la forma iniţială după
încetarea acţiunii acestor forţe. Aceasta conferă garanţia că atât pereţii preparaţiei cât şi
restaurarea vor fi capabile să suporte acţiunea forţelor externe fără a se fractura.
Obţinerea formei de rezistenţă se realizează prin 2 măsuri :
- sprijinirea pe dentină sănătoasă a tuturor pereţilor de smalţ care suportă
presiuni masticatorii;
- eliminarea parţială sau totală a tuturor zonelor de smalţ subminate prin
evoluţia procesului carios sau ca urmare a realizării preparaţiei (pereţi
verticali ai cavităţii ocluzale sau ocluzo-proximale înalţi şi subţiri, înguşti la
bază sau cuspizi subminaţi).
Pentru obţinerea retenţiei unei cavităţi de cls. I, cele mai folosite modalităţi se
referă la o anumită orientare a pereţilor verticali ai cavităţii în raport cu peretele pulpar şi
anume:
- la o cavitate convenţională mică, pentru retenţie este suficient paralelismul a
cel puţin 2 pereţi verticali în raport cu axul dintelui şi cu o uşoară
convergenţă spre ocluzal. De asemenea, este necesară prezenţa unor unghiuri
3
nete la locul de întâlnire a pereţilor verticali între ei, precum şi unghiuri
interne (la întâlnirea pereţilor verticali cu cel pulpar) drepte, bine exprimate;
- peretele pulpar trebuie să fie plan sau în trepte. Când acest lucru nu este
posibil datorită evoluţiei procesului carios, se va recurge la planarea sa prin
obturaţie de bază. Acest perete trebuie să fie orientat perpendicular față de
direcția forţelor ocluzale exercitate asupra sa;
- în cavităţile profunde se recomandă unghiuri interne mai puțin exprimate;
- cu cât cavitatea este mai extinsă, retenţia e mai dificil de obţinut, iar pentru
cavităţile foarte extinse sunt necesare uneori mijloace suplimentare de
retenţie: ştifturi / pivoturi parapulpare, cavităţi suplimentare de retenţie,
şanţuri reciproce în dentina restantă, plasate la o adâncime de 1-2-3 mm.
Pentru obţinerea rezistenţei unei cavităţi de cls. I, la exercitarea forţelor ocluzale /
masticatorii, este necesară realizarea următoarele aspecte:
- nu se vor păstra porţiuni de smalţ fără suport pe dentină sănătoasă subiacentă
sau porţiuni de smalţ subţiate, lipsite de rezistenţă;
- orientarea pereţilor trebuie să fie făcută astfel încât să fie paraleli sau
perpendiculari cu/pe direcţia de transmitere a forțelor (axul lung al dintelui);
- pentru a rezista la fracturi, pereţii de smalţ trebuie preparaţi pentru o
întâlnire la 90° sau în unghi obtuz (100°), în raport cu suprafaţa externă a
dintelui. Un unghi mai mic de 90° predispune la fracturi. Pentru rezistenţa la
fractură a amalgamului, unghiul dintre peretele lateral al cavităţii şi suprafaţa
amalgamului trebuie să fie de 80-90°.
- lăţimea optimă vestibulo-orală a preparaţiei este ⅓ din distanţa dintre
vârfurile cuspizilor vestibulari şi cei orali;
- extensia marginilor cavităţii va avea în vedere menținerea unor cuspizi şi a
unor creste marginale susţinute pe dentină sănătoasă. Cuspizii trebuie
examinaţi şi evaluaţi, pentru a nu exista fisuri care să determine fracturi ale
acestora. Dacă un cuspid este prea subminat pentru a rezista forţelor de
masticaţie, va trebui întărit prin căptuşire, ori redus din înălțime, pentru a fi
ulterior reconstruit cu amalgam sau refăcut printr-o altă metodă de restaurare;
- se va asigura o grosime suficientă materialului restaurator, în raport cu
forţele pe care acesta le va suporta. În acest sens, o restaurare ocluzală cu
amalgam trebuie să aibă o grosime axială (ocluzo-gingivală) de minimum
1,5-2 mm pentru a rezista fracturării în timpul masticaţiei;
- atunci când, prin evoluţia procesului carios şi ca urmare a preparării cavităţii,
pereţii verticali sunt subțiri, aceștia vor fi scurtaţi pentru a mări suprafaţa de
secţiune şi vor fi refăcuţi ulterior cu material de restaurare.
● Realizarea formei convenabile (cea mai practică pentru realizarea preparației)

Această etapă presupune realizarea unei forme a preparaţiei care să permită accesul,
vizibilitatea şi manipularea instrumentarului necesar restaurării dintelui, în toate etapele de
lucru până la final. În acest sens, un rol important îl au curburile line, unghiurile rotunjite
şi liniile fără neregularități ale formei de contur, care permit adaptarea optimă a
materialului restaurator la pereţii şi marginile cavităţii. Această cerinţă este valabilă pentru
toate tipurile de cavităţi.
● Exereza dentinei alterate restante

Odată cu terminarea conturului extern şi intern al cavităţii, se va face verificarea
joncţiunii amelo-dentinare care trebuie să fie indemnă de carie. Pentru aceasta, se va
recurge inițial, în primul rând, la inspecţie și palpare.
4
În leziunile carioase mici şi medii, cel mai adesea ţesuturile patologice au fost
îndepărtate odată cu realizarea etapelor de lucru amintite. În cavităţile mai extinse, cu o
afectare mai importantă a tesuturilor dure dentare, pe un perete gata preparat, într-o
anumită zonă a acestuia, poate să rămână o cantitate variabilă de dentină alterată. Aceasta
va fi îndepărtată punctual, fără a fi necesară modificarea formei sau poziţiei peretelui
respectiv al cavităţii.
Singura situaţie în care se cere îndepărtarea inițială a dentinei alterate în totalitate
este aceea din cavităţile profunde, unde poate exista de la început o afectare pulpară fără
aspecte clinice ireversibile, care să necesite o altă conduită terapeutică decât cea adecvată
unei carii simple şi unde, prin îndepărtarea dentinei alterate, se va stabili dacă există
posibilitatea unei reacţii favorabile a pulpei dentare, în urma unui coafaj pulpar.
Într-o astfel de situaţie clinică, în care se presupune posibilitatea unei deschideri
accidentale a camerei pulpare în etapa de îndepărtare a dentinei alterate, se va proceda la
păstrarea acesteia, în condiţiile în care nu există semne clinice de suferinţă pulpară, când
suprafața zonei de dentină alterată ce trebuie menținută nu depăşeşte 1-1,5 mm, iar starea
de reactivitate locală şi generală a pacientului este bună, cu alte cuvinte, atunci când există
indicaţia corectă unui coafaj indirect. Această abordare presupune tratamentul adecvat al
plăgii dentino-pulpare şi monitorizarea evoluţiei în timp a dintelui în cauză.
● Finisarea marginilor de smalţ

Această etapă urmăreşte realizarea unei închideri marginale optime la nivelul
interfeţei preparaţie/restaurare şi o trecere cât mai puţin denivelată între acestea. Prin
finisarea marginilor, se urmăreşte şi asigurarea unei rezistenţe mecanice eficiente, atât a
smalţului, cât şi a materialului restaurator. Pentru realizarea acesteia se va ţine sema de :
- direcţia prismelor de smalţ;
- prismele de smalţ secţionate să fie sprijinite pe suport de dentină integră,
atât la nivelul JAD cât şi la nivelul marginilor externe;
- localizarea marginilor preparaţiei;
- materialul restaurator şi zona de suprafaţă coronară pe care se aplică forţele
masticatorii.
Pentru materialele de restaurare neadezive, precum amalgamul dentar, finisarea
marginilor de smalţ ale cavităţii se realizează astfel încât prismele de smalţ să aibă capătul
lor interior sprijinit pe dentină, ceea ce va împiedica o posibilă desprindere a acestora şi
creerea unei zone marginale de dezadaptare la limita preparaţie/restaurare.
Ideal pentru amalgam ar fi ca unghiul format la toate marginile de smalţ ale cavităţii
să fie de 90°, însă cum planul ideal de finisare este greu de identificat clinic, este necesar
ca unghiul dintre peretele lateral şi suprafaţa pantei cuspidiene să fie mai mare, pe măsură
ce cavitatea devine mai extinsă. Cu cât cavitatea este mai extinsă, cu atât pereţii trebuie
realizaţi mai convergenţi spre ocluzal.
Pereţii cavităţii spre exterior trebuie realizaţi astfel încât să aibă conturul format din
linii curbe, iar unghiul de întâlnire a două margini externe de smalţ să fie rotunjit.
Marginile de smalţ după finisare trebuie să fie cât mai netede, cât mai puţin anfractuoase.
● Toaleta finală a cavităţii

Aceasta se efectuează după ce cavitatea a fost finalizată şi are drept scop să
îndepărteze toate rezidurile de ţesuturi dure dentare rezultate ca urmare a instrumentării,
precum și urmele de salivă, de sânge, etc., ceea ce se obţine prin spălarea cavităţii cu jet de
apă călduţă, apoi uscare, după care se procedează la un ultim control al cavităţii pentru a
detecta eventualele imperfecţiuni de preparare sau finisare. Ca ultimă etapă înaintea
5
restaurării se va efectua tratamentul plăgii dentino-pulpare în raport de situaţia clinică
existentă.
Cariile situate în fosetele de pe feţele vestibulare sau orale ale molarilor

Forma acestor cavităţi va fi dependentă de gradul de afectare a substanţei dure
dentare. În faza iniţială a evoluţiei acestui proces carios, afectarea ţesuturilor dure dentare
este minimă şi tratamentul său presupune înlăturarea ţesuturilor dure alterate ireversibil
până în ţesut sănătos, în dentină, cu peretele pulpar plasat în dentină, dincolo de JAD.
Dimensiunea cavităţii va fi în funcţie de gradul de afectare al smalţului şi dentinei şi de
posibilitatea de a realiza o retenţie eficientă pentru amalgam.
Leziunile carioase cu localizare pe suprafeţele netede ale dinţilor laterali

Prepararea cavităților de clasa a II-a
● Forma exterioară a cavităţii

În procesele carioase cu localizare pe suprafeţele netede ale dinţilor laterali,
respectiv faţa mezială sau distală, preparaţiile efectuate vor include sau nu, în localizarea
conturului, o suprafaţă proximală şi una ocluzală, rezultatul fiind o cavitate ocluzo-
proximală tipică de cls. a II-a. La aceste cavităţi se va ţine seama de faptul că ele sunt
compuse dintr-o cavitate verticală şi una orizontală.
Dacă există o carie minimă în dentină, cu smalţul demineralizat, aceasta poate fi
restaurată cu CIS după realizarea unei cavităţi tip “tunel”, dar longevitatea acesteia este
mult mai mică decât o restaurare cu amalgam după realizarea unei cavităţi tip “slot”.
O preparaţie de cls. a II-a trebuie să evite extinderea ocluzală mai mult decât este
necesar pentru a realiza accesul în scopul îndepărtării smalţului şi a dentinei
demineralizate, precum şi pentru a îndepărta smalţul nesusţinut de dentină sănătoasă. Dacă
există însă şi o carie ocluzală, aceste 2 leziuni trebuie tratate separat şi doar atunci când
zona de smalţ care le separă nu este suficient de rezistentă, ori nu este sprijinită pe dentină
sănătoasă, cele 2 leziuni se unesc. Ca şi la cavităţile de cls. I, şanţurile necariate, dar
vulnerabile (cariosusceptibile) vor fi sigilate.
Accesul la caria proximală se realizează prin creasta marginală. Preparaţia va începe
prin crearea unui orificiu în centrul crestei marginale, cu o freză sferică care va pătrunde
înspre procesul carios, până când se simte o senzație de ”cădere în gol”. Preparaţia se
extinde vestibular şi oral până la eliminarea ţesuturilor alterate la nivelul JAD şi până este
eliminat smalţul nesusținut de dentină sănătoasă.
O preparaţie mai puţin extinsă este preparaţia tip “slot”, la care cavitatea ocluzală
este limitată la nivelul crestei marginale. În această situaţie, în timpul preparării cavităţii
proximale şi a exerezei dentinei alterate va fi menținută o zonă subţire de smalţ proximal
spre dintele vecin, cu scopul de a evita lezarea accidentală a acestuia. Aceasta va fi
îndepărtată cu ajutorul unui instrument de mână, după realizarea inițială în mare a
preparaţiei.
● Realizarea retenţiei şi rezistenţei cavităţii de cls. a II-a

Cavităţile de cls.a II-a sunt supuse unor forţe ce tind să disloce restaurarea în direcţie
sagitală şi/sau verticală. Pentru anihilarea forţelor de dislocare sagitală (mezio-distală), se
procedează la realizarea unei cavităţi ocluzale de retenţie, la care se va urmări relizarea
aceloraşi elemente de retenţie ca pentru o cavitate de cls.I-a.
6
Pentru rezistenţă, această cavitate de retenţie de pe suprafaţa ocluzală trebuie să aibă
dimensiuni vestibulo-orale de cel puţin ¼ din distanţa între cuspidul vestibular şi oral, iar
pereţii vestibulari şi orali ai cavităţii ocluzale trebuie să fie aproximativ paraleli între ei.
Nu este totdeauna necesară extinderea cavităţii în toate fosetele suprafeței ocluzale, dar
această extindere trebuie să existe, pentru a împiedica deplasarea restaurării spre proximal.
Când cavitatea de cls. a II-a are şi o componentă ocluzală, se vor respecta
următoarele reguli:
- cavitatea ocluzală va respecta principiile de preparare enunţate la o cavitate de
cls. I, având însă un perete mezial sau distal lipsă. În această zonă de unire a
celor 2 cavităţi va apare istmul;
- istmul de întâlnire dintre cele 2 cavităţi va fi rotunjit;
- marginile cavităţii se extind în ţesut sănătos, cu smalţ nesubminat, dar se are în
vedere ca atunci când pe suprafaţa ocluzală a dintelui există leziuni carioase, să
se ocolească vârfurile cuspizilor şi creasta marginală opusă leziunii carioase,
ori creasta oblică a molarilor maxilari. Se va avea în vedere ca prin conturul
realizat să existe acces suficient pentru preparare şi restaurare, inclusiv în
cavitatea proximală. Pereţii cavităţii ocluzale trebuie să fie paraleli cu axul lung
al dintelui;
- în scopul realizării extensiei preventive, respectiv a retenţiei la cavitatea
proximală, peretele vestibular şi oral vor fi scoşi din contact cu dintele vecin şi
vor fi uşor convergenţi spre ocluzal, lucru valabil atât pentru cavităţile tip
“slot”, cât şi pentru cavităţile tipice de cls. a II-a ocluzo-proximale.
Convergenţa pereţilor vestibular şi oral împiedică deplasarea materialului de
restaurare spre ocluzal;
- preparaţia proximală trebuie să aibă o dimensiune mezio-distală de minimum
1,5 mm. La cavitatea tip “slot”, pentru a mări retenţia cavităţii, se pot realiza 2
şanţuri adiacente, situate la contactul peretelui vestibular şi oral cu cel axial, în
dentină, la nivelul JAD, pentru a evita riscul de a deschide camera pulpară.
Aceste șanțuri se realizează cu o freză sferică de 0,5 mm, astfel încât să fie
distincte, să aibă cel puţin 0,5 mm în adâncime şi 0,5 mm în lăţime şi trebuie să
fie plasate astfel încât să rămână 0,25-0,50 mm de dentină între șanţuri şi JAD;
- dacă preparația proximală este atât de largă încât retenţiile nu sunt pe feţe
opuse, se va putea recurge la o altă metodă de retenţie (adeziv pentru
amalgam, ori ştifturi parapulpare orizontale sau verticale);
- peretele gingival al cavităţii verticale va trebui plasat sub punctul de contact
interdentar proximal la 1-1,5 mm, va fi plan, aproximativ perpendicular pe axul
lung al dintelui (unghi de 90°), eventual chiar cu o uşoară înclinare spre
peretele axial, în funcţie de extinderea leziunii carioase. Aceasta previne
existenţa smalţului nesusţinut de dentină la periferia preparaţiei gingivale. În
scopul măririi retenţiei, se poate efectua un şanţ la locul de întâlnire al celor 2
pereţi. În sens mezio-distal, peretele gingival trebuie să aibă 1-1,5 mm., dacă
procesul carios se extinde până la JAD sau mai mult;
- peretele parapulpar (axial) trebuie plasat în dentină sănătoasă.
Majoritatea cavităţilor de cls. a II-a au acces dinspre ocluzal.

În anumite cazuri (lipseşte dintele vecin, există o tremă, există o distrucţie coronară
extinsă a dintelui vecin, sau există o cavitate proximală preparată pe dintele vecin),
leziunea carioasă proximală va putea fi tratată prin realizarea unei cavităţi atipice tip
”casetă”, cu acces direct dinspre proximal, însă şi aici marginile preparaţiei vor trebui să
realizeze un unghi de 90° cu suprafaţa externă a dintelui.
7
Realizarea formei convenabile și exereza dentinei alterate restante nu comportă
deosebiri esenţiale faţă de cavitaţile de cls. I.
Finisarea marginilor la o cavitate de cls. a II-a va fi efectuată atât la cavitatea
ocluzală, dacă aceasta există, cât şi la cavitatea proximală. Marginile de smalţ ale cavităţii
verticale vor trebui să fie cât mai puţin anfractuoase, netede, pentru a permite o adaptare
corectă a materialului restaurator, iar locul de întâlnire dintre cavitatea verticală cu cea
orizontală, respectiv istmul, va trebui teşit.
Leziunile carioase cu localizare pe suprafeţele netede ale dinţilor frontali

Prepararea cavităților de clasa a III-a (cavitate convențională)
Cavitatea de clasa a III-a convențională pentru restaurare directă cu amalgam dentar se

prepară în tratamentul leziunilor carioase distale la caninii maxilari.
Preparația convențională se prezintă astfel:
- formă triunghiulară cu 4 pereți - vestibular, oral, parapulpar și gingival;
- formă dreptunghiulară cu 4 pereți - vestibular, incizal, parapulpar și gingival.
Cavitatea convențională cu formă triunghiulară se poate prepara atunci când există
accces direct pe fața proximală, fără să fie întreruptă creasta marginală pe fața orală sau
vestibulară.
Prepararea cavității de clasa a III-a se face cu acces dinspre fața orală (atunci când
creasta marginală vestibulară este intactă).
Forma de rezistență presupune realizarea unor unghiuri de 90° între pereții laterali ai
cavității și suprafața smalțului, precum și pereți de smalț susținuți pe dentină sănătoasă.
Grosimea materialului de restaurare trebuie să fie de minim 1-1,5 mm.
Forma de retenție se poate realiza prin:
- prepararea unui șanț de retenție gingival în unghiul de întâlnire dintre pereții
vestibular, parapulpar și gingival;
- accentuarea unghiului incizal cu o freză sferică de dimensiune mică, pentru a
obține un lăcaș / șanț la întâlnirea dintre pereții vestibular, oral și parapulpar;
- prepararea unei cavități suplimentare de retenție pe fața orală în formă de
”coadă de rândunică” (în cazul unor leziuni carioase extinse).
Leziunile carioase cu localizare cervicală pe suprafeţele vestibulare şi

orale ale dinţilor laterali /frontali
Prepararea cavităţilor de clasa a V-a
Cavităţile de cls. a V-a convenționale pentru restaurare directă cu amalgam dentar nu

pun probleme din punct de vedere al abordării procesului carios, care este expus direct
vederii şi accesului şi nici din punct de vedere al rezistenţei, ele nefiind situate pe zone
expuse direct presiunilor masticatorii.
La acest tip de leziuni, indicația abordării terapeutice prin restaurare directă cu
amalgam dentar este de preferat la dinții laterali, deoarece la dinții frontali, mai ales în
localizarea vestibulară, aspectul estetic și refacerea funcției fizionomice sunt adesea
nefavorabile prin acest mod de restaurare.
Forma de contur a cavităţii trebuie realizată astfel încât să asigure îndepărtarea în
totalitate a dentinei alterate ireversibil, precum și a smalţului modificat ca aspect şi culoare
8
de la marginile cavităţii. Forma exterioară a cavităţii va fi reniformă (bob de fasole).
Adâncimea cavității este de 0,5 mm dincolo de joncțiunea amelo-dentinară.
Retenţia cavităţii se obţine prin înclinarea divergentă a pereţilor laterali ai cavităţii
spre peretele parapulpar, care se obține prin prepararea acestora utilizând o freză de tip
con-invers. Pereţii laterali ai cavităţii sunt perpendiculari pe suprafaţa externă a smalţului.
Peretele parapulpar, datorită necesității realizării adâncimii uniforme a cavităţii,
urmăreşte în sens mezio-distal conturul extern al dintelui, de aceea acest perete rezultă
convex spre deschiderea preparației.
Pentru suplimentarea retenţiei, se pot realiza:
- 2 şanţuri realizate cu freza sferică în unghiurile de întâlnire între peretele
ocluzal / incizal și cel parapulpar, respectiv între peretele gingival și cel
parapulpar;
- 4 lăcașuri / puţuri de retenţie, în cele 4 puncte axiale de întâlnire ale pereților
preparaţiei;
- un şanţ de retenţie realizat cu o freză roată în unghiul de întâlnire între pereţii
laterali ai cavităţii şi cel parapulpar.
Finisarea marginilor cavităţii constă în realizarea unor margini netede, cu linii curbe
continue, fără unghiuri exterioare marcate.
9
Adeziunea
la structurile dure dentare
Universitatea “Dunărea de Jos” Galaţi

Facultatea de Medicină şi Farmacie
Departamentul Medicină Dentară
2020 / 2021
Evoluţia remarcabilă a terapiei odontale restauratoare
actuale se bazează pe conceptul de adezivitate
Superioritatea conceptului de adezivitate – prin aceasta:

se ameliorează menţinerea şi stabilitatea restaurării
în cavitatea preparată
se reduce îndepărtarea de ţesuturi dure integre
pentru realizarea unei preparaţii geometrice
prestabilite – permite conservarea structurii dentare
se ameliorează închiderea marginală – se limitează
infiltrarea microorganismelor şi a toxinelor acestora
Pentru a înţelege foarte bine aplicabilitatea practică a
acestui concept, trebuie detaliată noţiunea de adeziune
Termenul de ADEZIUNE necesită o definire, atât din
punct de vedere FIZIC, cât şi CHIMIC
ADEZIUNEA FIZICĂ: Atracţia care se exercită între două
corpuri aflate în contact foarte strâns, datorită forţelor dintre
moleculele (sau dintre atomii) de la suprafaţa acestor corpuri
Tipuri de forţe de atracţie implicate în adeziunea fizică:
- forţe intermoleculare
- forţe electrostatice
- forţe specifice (mecanice)
Forţele de atracţie intermoleculare / electrostatice apar
prin interacţiunea dipolilor existenţi în molecule vecine
(din corpuri diferite, separate)
Aceste forţe sunt eficiente doar dacă distanţa dintre
corpurile care aderă este foarte mică: ~ 1–2 Å
(1Å = 100 pm; 1pm = 10-12 m)
Cei mai mulţi adezivi folosiţi în medicina dentară aderă fizic
prin forţe de atracţie intermoleculare
ADEZIUNEA CHIMICĂ: Unirea (lipirea) a două corpuri, din
acelaşi material sau din materiale diferite, cu ajutorul unui
compus chimic, numit adeziv
Adeziunea chimică se realizează prin formarea de

legături chimice: intramoleculare (interatomice)
(de valenţă primară – puternice)
intermoleculare
(de valenţă secundară – slabe)
Realizarea adeziunii chimice implică un proces de

chemosorbţie, prin care moleculele adezivului, fixate
prin adsorbţie la suprafaţa aderentului, pot reacţiona cu
grupele active ale acestuia, formând legături chimice
Tipuri de legături chimice:
intramoleculare (interatomice): menţin atomii legaţi

în molecule (► de valenţă primară – puternice)
legături ionice
legături covalente
legături (covalente) polare
legături (covalente) coordinative
legături “încovoiate” (tip “banană”)
legături “1 - e- ” (cu 1 electron) şi
legături “3 - e- ” (cu 3 electroni)
legături “3c - 2e- ” (cu 3 centre şi 2 electroni) şi
legături “3c - 4e- ” (cu 3 centre şi 4 electroni)
legături aromatice
legături metalice
Tipuri de legături chimice:
intermoleculare: se formează între molecule, ioni sau atomi
(fără legături, în alte condiţii) ► de valenţă secundară – slabe
apar interacţiuni – forţe intermoleculare
(polarizare ► molecule polare = dipoli)
forţe van der Waals: se formează cel mai des – pot apărea
între toate structurile chimice
forţe Keesom (dipol permanent ↔ dipol permanent)
forţe Debye (dipol permanent ↔ dipol indus)
forţe (de dispersie) London
(dipol format instantaneu ↔ dipol indus)
legături (punţi) de hidrogen (situaţie specială de
interacţiune dipol permanent ↔ dipol permanent)
► aspecte particulare ~ legături covalente (► apa !)
interacţiuni cation – π e- (cation ↔ sistem π bogat în e-:
nucleu aromatic – benzen)
Fie că este vorba de ADEZIUNE FIZICĂ sau CHIMICĂ, există
câţiva factori principali care influenţează adeziunea şi care
trebuie luaţi în considerare la sistemele adezive:
1 Umectabilitatea: modul în care adezivul (lichid) se întinde pe

suprafaţa aderentului (corp solid)
Poate fi măsurată prin unghiul format între tangenta la lichid

şi suprafaţa aderentului: unghi de contact
Umectabilitatea crescută (favorabilă) este evidenţiată de un

unghi de contact mai mic de 900
Un unghi aproape de 00 defineşte o aderenţă maximă

Umectabilitate crescută
Adeziune optimă
2 Energia de suprafaţă: importantă pentru aderent (corp solid)
Moleculele de la suprafaţa solidului au o energie mai mare
decât cele din interior, deoarece nu tot potenţialul lor
energetic este completat pot stabili legături adezive
3 Tensiunea superficială: importantă pentru adeziv (lichid)

Reprezintă atracţia reciprocă a moleculelor de la suprafaţa
unui corp (lichid), faţă de un altul dacă este redusă,
este favorabilă adeziunii
Un adeziv cu o tensiune superficială mică şi

un aderent cu o energie mare de suprafaţă
reprezintă situaţia ideală pentru adeziune
4 Vâscozitatea: importantă pentru adeziv (lichid)
Proprietatea fluidelor de a opune rezistenţă la curgere,
datorită frecării interne (intermoleculare)
Adeziv cu vâscozitate mare rezistenţă mare la
curgere capacitate de infiltrare scăzută
Adeziv cu vâscozitate mică rezistenţă mică la
curgere nu permite controlul aplicării
Deşi adeziunea la smalţ şi la dentină este guvernată de
aceleaşi legi generale, apar diferenţe legate de complexitatea
particularităţilor structurale ale acestor ţesuturi
Adeziunea la smalţ
Ideea preparării smalţului prin acţiunea demineralizantă a
unui acid, pentru a creşte adeziunea, i se datorează lui
Michael BUONOCORE (1955)
Tratarea suprafeţei smalţului cu acid:
termen românesc: “gravare
acidă” termen anglo – saxon:
“etching” termen francez:
“mordançage” termen german:
“ätzung”
Gravarea acidă a smalţului are ca obiective:
denudarea extremităţilor prismelor de smalţ

creşterea suprafeţei utilizabile pentru adeziune
crearea de microanfractuozităţi
favorizarea adeziunii mecanice (microretenţii)
curăţarea suprafeţei de toate detritusurile
ameliorarea umectabilităţii
Gravarea acidă a smalţului este influenţată de:
tipul substanţei utilizate

concentraţia substanţei utilizate
tehnica de aplicare a substanţei utilizate
caracteristicile suprafeţei de smalţ
Promotori: RETIEF, GWINNETT, KANÇA, SILVERSTONE

Adeziunea la smalţ: crearea de microretenţii prin
demineralizare acidă (gravaj) şi formarea de “resin tags”
Bizotarea marginilor de smalţ
Interfaţă de adeziune compozit / smalţ

(cu tehnică adezivă standard în 3 etape
şi gravaj cu acid fosforic 35%)
Structura smalţului
Smalţ cu gravaj acid de tip I
(predominant pe zonele
centrelor prismelor)
Smalţ cu gravaj acid de tip II

(predominant pe zonele
periferiei prismelor)
(după SILVERSTONE)
Smalţ cu gravaj acid de tip III
(stuctura prismatică nu poate fi evidenţiată)
(după SILVERSTONE)
Adeziunea la dentină
Este un proces dinamic, mult mai complex decât adeziunea la smalţ
Trebuie să ţină cont de numeroşi factori:
structura heterogenă a dentinei (faţă de smalţ):

13% apă, 20% substanţe organice, 67% substanţe anorganice
prezenţa canaliculelor dentinare, cu densitate, diametru şi

orientare variabile (în funcţie de distanţa faţă de camera pulpară)
existenţa constantă a umidităţii pe suprafaţa dentinei

A
deziunea la dentină - continuare -
Trebuie să ţină cont de numeroşi factori:
dificultatea realizării unei reacţii chimice, dacă unul dintre

constituenţi este un corp solid, iar celălalt lichid
reacţia chimică trebuie să aibă loc la temperatura corpului
reacţia chimică nu trebuie să agreseze pulpa
reacţia chimică trebuie să se încheie în maximum 10 minute
Primele rezultate utilizabile clinic ale cercetărilor privind

adeziunea la dentină i se datorează lui Oscar HAGGER (1949)
Dentină pericanaliculară
Dentină intercanaliculară
Lumen
canalicule
Dentină pericanaliculară
Dentină intercanaliculară
Mecanismul adeziunii la dentină se bazează pe
principiul realizării unui strat hibrid la nivelul
suprafeţei dentinare, după condiţionarea acidă a
acesteia, prin intermediul difuziunii monomerilor
din sistemul adeziv, care impregnează zona şi
polimerizează apoi în profunzime
Promotori: FUSAYAMA, PASHLEY, NAKABAYASHI,

VANHERLE, LAMBRECHTS, van MEERBEECK
*(noţiune menţionată iniţial de KRAMER şi Mc LEAN – 1952)*
Definirea noţiunii de STRAT HIBRID: (NAKABAYASHI - 1982)
Mecanismul prin care numeroşi monomeri infiltrează

dentina, se combină cu colagenul şi cu apatita, pentru
a forma un nouă structură, constituită pe de o parte
din dentină şi pe de alta din răşină
“COMPOZIT RĂŞINO-DENTINAR”
Realizarea adeziunii dentinare trebuie să ţină cont de
2 parametri: permeabilitatea dentinei
capacitatea de difuziune a răşinii
1 Permeabilitatea dentinei:
la suprafaţa dentinei este prezent stratul de

“smear layer” (Detritus Dentinar Remanent: DDR)
prezenţa DDR influenţează realizarea adeziunii
procedeul de pregătire a substratului dentinar
pentru adeziune se numeşte condiţionare (gravaj)
se efectuează utilizând acizi
*(idee propusă iniţial de FUSAYAMA – 1980)*
“Smear layer”
(Detritus Dentinar Remanent = DDR)
*denumire propusă iniţial de BOYDE (1963)*
Strat superficial microscopic aderent, care acoperă

suprafaţa dentinară, rezultat în urma cantităţii de
rumeguş dentinar produs de zdrobirea neuniformă a
dentinei în timpul preparării prin tăiere (indiferent de
tipul instrumentarului utilizat: acţionat manual sau
mecanic – rotativ, oscilant, vibrator, etc.), datorită
deformărilor mecanice şi a căldurii de fricţiune
“Smear layer” (continuare)
Strat amorf, relativ neted, format din particule microcristaline înglobate într-o
matrice din structuri organice denaturate, sub formă de peliculă (film)
Grosimea stratului este variabilă: de la 1 – 5 μm, până la 10 – 15 μm (dimensiunea
particulelor variază şi ea: de la 0,5 – 0,8 μm, până la 2,5 – 3 μm)
Factorii care influenţează grosimea stratului de DDR:

 mărimea şi forma preparaţiei (cantitatea de manopere necesare)
 tipul instrumentarului tăietor (modul de acţionare)
 prezenţa unei soluţii de irigare şi răcire în timpul secţionării dentinei
 cantitatea şi compoziţia soluţiei de irigare
Stratul se prezintă sub formă de micropeliculă (“smear layer”) şi de dopuri sau

cepuri intracanaliculare (“smear plug”). Aceste cepuri pătrund în canalicule pe
o lungime variabilă (în mod obişnuit, în medie: 1 – 2 μm)
*(descris iniţial de BRÄNNSTRÖM – 1984)*
*(descrisă iniţial de EYCK – 1970)*
Constituenţi de origine dentinară (şi/sau amelară):

 din dentina peri- şi intercanaliculară:
 hidroxiapatită
 colagen denaturat (gelatină)
 din canaliculi:
 glicoaminoglicani şi proteoglicani
 elemente de origine odontoblastică
 germeni microbieni
Constituenţi de origine extra-dentinară (lichid bucal):
 salivă
 germeni microbieni, toxine, produşi de degradare
metabolică
 elemente celulare (sânge, gingie)
Nu poate fi obţinută cu marea majoritate a soluţiilor

folosite uzual în terapia odontală
Se obţine prin utilizarea de acizi (gravaj, demineralizare

terapeutică) sau de chelatori (EDTA)
Acizii înlătură DDR în totalitate (atât micropelicula, cât şi

dopurile sau cepurile canaliculare); chelatorii înlătură
doar micropelicula (nu penetrează intracanalicular)
Acţiunea acizilor asupra fazei minerale a dentinei:
dizolvă componenta minerală pe o anumită adâncime
şi, concomitent, deschid orificiile canaliculare
dizolvă dentina pericanaliculară şi expun fibrele de
colagen din dentina intercanaliculară
modifică, îndepărtează total sau dizolvă parţial
stratul de “smear layer”
Acţiunea acizilor asupra fazei organice a dentinei:

conduc la colabarea reţelei de colagen după demineralizare
determină modificarea arhitecturii sale locale
2 Capacitatea de difuziune a adezivului:
primer-ul şi răşina infiltrează substratul dentinar

demineralizat, ducând la formarea de microprelungiri în
formă de con invers, ce cresc retenţia mecanică
după polimerizare, răşinile pătrunse în dentină produc o

structură tridimensională foarte stabilă
pentru a realiza stratul hibrid, reţeaua de colagen trebuie

încorporată în răşina adezivă
Adezivii dentinari şi
abordarea terapeutică a “smear layer”-ului (DDR)
Menţinerea intactă a DDR (inclus ca atare în interfaţa

adezivă, sub stratul de răşină polimerizată)
Menţinerea DDR modificat (impregnat de primer / răşină,

încorporat în stratul de adeziv)
Eliminarea DDR (îndepărtat total: pelicula şi dopurile

canaliculare)
Dizolvarea DDR (îndepărtat parţial: doar pelicula)

Adezivii dentinari
Din punct de vedere clinic, trebuie să îndeplinească
următoarele calităţi:
adeziune eficientă la dentină (comparabilă cu cea

obţinută la nivelul smalţului) ► contracararea contracţiei
de priză (de polimerizare) a materialului de restaurare
sigilare etanşă a canaliculelor dentinare (împiedică

mişcările limfei dentinare – dispare sensibilitatea
postoperatorie)
adeziune obţinută şi în prezenţa umidităţii pe substrat

(“moist / wet bonding”)
biocompatibilitate
Adezivii dentinari
(continuare)
sistem de polimerizare eficient (auto-, foto- sau dual)
grosime optimă a stratului adeziv (cca. 20 µ)
realizare rapidă a adeziunii (durată scurtă, de ordinul

sec. / min., până la producerea reacţiei de
polimerizare)
adeziune obţinută la mai multe tipuri de substraturi
manipulare şi aplicare uşoară, în timp scurt
compatibilitate cu materialul de restaurare finală

(cel mai frecvent: material compozit ► polimerizare)
Clasificarea adezivilor dentinari
1 După modul de acţiune (abordarea terapeutică a DDR):

I generaţie: per. 1950 – 1980
forţa de adeziune: 2 – 4 MPa
adeziune chimică, prin legături ionice sau
covalente, de stratul de “smear layer” (DDR)
nu pot contracara contracţia de polimerizare
a II-a generaţie: per. 1950 – 1980

impregnează şi modifică “smear layer”-ul (DDR)
(îl leagă de dentina subiacentă)
(continuare)
a III-a generaţie: per. ’80
forţa de adeziune: cca. 10 – 12 MPa
contracarează parţial contracţia de polimerizare
impregnează şi modifică “smear layer”-ul (DDR)
capacitate de adeziune şi pe substrat metalic / ceramic
a IV-a generaţie: per. ’90
forţa de adeziune: 18 – 25 MPa (până la 32 MPa)

formează strat hibrid (prin îndepărtarea totală a DDR)
gravaj acid separat: 3 componente (acid / primer / răşină)
gravaj acid total: smalţ + dentină = “total etch”
(după FUSAYAMA)
(continuare)
a V-a generaţie: per. ’95

formează strat hibrid (prin îndepărtarea totală a DDR)
adeziune şi pe substrat umed (“moist / wet bonding”)
uşurinţă în manipulare (mai puţine componente)
gravaj acid separat: 2 componente (acid / primer + răşină)
gravaj acid total: smalţ + dentină = “total etch”
(continuare)
a VI-a generaţie: 1999 – 2000

formează strat hibrid (prin îndepărtarea parţială a DDR)
uşurinţă în manipulare (mai puţine componente)
2 componente (acid + primer / răşină)
demineralizare fără spălare (nu au etapă separată
de gravaj acid = sisteme autogravante: “self-etch”,
cu primeri autogravanţi – iniţial “moi” (pH = ± 2)
apar modificări ulterioare: după 2000

- forţă de adeziune crescută (peste 18 MPa)
- primeri autogravanţi cu eficienţă sporită: “tari” (pH ≤ 1)
(continuare)
a VI-a generaţie (continuare):
apar modificări ulterioare: după 2000
gen. a VI-a: tip I (“two-step”)

2 componente – se aplică separat, succesiv
gen. a VI-a: tip II (“one-step”)

2 componente – se aplică simultan
– necesită mixare (în momentul utilizării)
(►monodoze – de unică utilizare)
(continuare)
a VII-a generaţie: actuală (2002 – 2005 →): încă în discuţie !!

forţa de adeziune: superioară gen. a VI-a (peste 25 MPa)
formează strat hibrid (prin îndepărtarea parţială a DDR)
uşurinţă în manipulare (sisteme monocomponente)
1 component (acid + primer + răşină)
nu necesită mixare (►monodoze – de unică utilizare)
primeri autogravanţi cu eficienţă sporită: “tari” (pH ≤ 1)
vulnerabili la separarea fazelor componente
(compromiterea stratului hibrid)
risc de nanoinfiltraţie (membrane semipermeabile)
a VIII-a generaţie: Pe când ? Similară cu a VII-a ?!

Sau...altceva ?!
(continuare)
2 După forma de prezentare şi tehnica de lucru:
adeziv tip I: “etch-and-rinse” în 3 etape

(gravaj acid separat)
adeziv tip II: “etch-and-rinse” în 2 etape
adeziv tip III: “self-etch” în 2 etape
(primer acid – autogravant)
adeziv tip IV: “self-etch” în 1 etapă
(primer acid – autogravant)
(continuare)
3 După forma de prezentare şi tehnica de lucru,

corelată cu modul de acţiune (generaţia de care aparţin):
adeziv tip I: “etch-and-rinse” în 3 etape = gen. a IV-a

(gravaj acid separat: acid / primer / răşină)
adeziv tip II: “etch-and-rinse” în 2 etape = gen. a V-a
(gravaj acid separat: acid / primer + răşină)
adeziv tip III: “self-etch” în 2 etape = gen. a VI-a (tip I)
(autogravant: acid + primer / răşină)
adeziv tip IV: “self-etch” în 1 etapă = gen. a VI-a (tip II)
= gen. a VII-a
(autogravant: acid + primer + răşină)
Compoziţia unui adeziv dentinar
Acid realizează demineralizarea (gravajul) dentinei

(“etching”)
Primer umectează zona demineralizată,

favorizând penetrarea răşinii (“priming”)
Răşină prin polimerizare, realizează adeziunea

propriu-zisă (“bonding”)
Timpi de lucru – mod de acţiune
pas I – Aplicare acid (“acid” / “etchant”) ► gravaj (“etching”):
creşte permeabilitatea dentinară prin îndepărtarea

“smear layer”-ului (DDR)
deschide orificiile canaliculelor dentinare
produce demineralizarea dentinei pericanaliculare
şi intercanaliculare
conduce la colabarea reţelei de colagen prin
pierderea suportului anorganic
(continuare)
pas II – Aplicare primer (“primer”) ► “pregătire” (“priming”):
primerul conţine unul sau mai mulţi monomeri

bifuncţionali (cel mai ades 2-HEMA şi / sau 4-META)
(grupările hidrofobe conferă afinitate pentru răşină, iar
grupările hidrofile conferă afinitate pentru dentină)
primerul se infiltrează şi umectează reţeaua de colagen,

pe care o redimensionează (îi reface structura spaţială)
primerul creşte umectabilitatea suprafeţei dentinare

(continuare)
pas III – Aplicare răşină adezivă (“adhesive resin”)

► adeziune (“bonding”):
răşina pătrunde în reţeaua de colagen (după pregătirea

realizată de primer = obligatorie !!)
răşina se infiltrează în orificiile canaliculelor dentinare
şi în dentina peri- / intercanaliculară demineralizată
prin polimerizarea răşinii se realizează legăturile adezive
propriu-zise (eventual, se formează stratul hibrid)
Rolul stratului hibrid:
înveliş acido-rezistent ce sigilează suprafaţa dentinară
reduce sensibilitatea postoperatorie
blochează invazia microorganismelor în canalicule
reduce stressul indus de contracţia de polimerizare
previne detaşarea restaurării

Metode pentru realizarea
unei hibridizări adecvate
Tehnica gravării acide totale a smalţului şi dentinei:

(“total-etch”)
Adeziune uscată (“dry bonding”) – menţinerea uscată a

suprafeţei dentare gravate şi utilizarea de primeri ce
conţin apă (reumectarea substratului)
Adeziune umedă (“moist / wet bonding”) – menţinerea
umedă a suprafeţei dentare gravate şi utilizarea de
primeri ce conţin acetonă (eliminarea excesului de apă)
Componentele şi caracteristicile sistemelor adezive actuale
(Van MEERBEEK, YOSHIDA, VARGAS, LAMBRECHTS, VANHERLE – 2003)
Sisteme adezive “etch-and-rinse” (“total-etch”)

Sisteme adezive “self-etch”
Sisteme adezive pe bază de CIS
Adezivi “în trei timpi” cu gravaj acid separat (“total-etch”)
Adezivi “în doi timpi” cu gravaj acid separat (“total-etch” / “single-bottle”)
Adezivi “în doi timpi” autogravanţi (“self-etch”)
Adezivi “într-un timp” autogravanţi (“self-etch” / “all-in-one”)
Adezivi “în doi timpi” pe bază de CIS
Adezivi “într-un timp” pe bază de CIS

Adezivi “în trei timpi” cu gravaj acid separat (“total-etch”)
Acid Primer Răşină
separat separat separat

Sisteme adezive tip I: “etch-and-rinse” în 3 etape = gen. a IV-a
Caracteristici de utilizare clinică:
mai multe flacoane (primer; răşină) – acid ► seringă
necesită condiţionare acidă (gravaj), ca etapă separată
necesită spălarea cu apă a acidului, ca etapă separată
mecanism de priză fotopolimerizabil sau dual (foto- / auto-)
utilizare în tehnici adezive directe, semidirecte, indirecte

Adezivi “în doi timpi” cu gravaj acid separat (“total-etch” / “single-bottle”)
Acid Primer
Răşină
+
separat împreună
Sisteme adezive tip II: “etch-and-rinse” în 2 etape = gen. a V-a
un singur flacon (primer + răşină) – acid ► seringă
necesită condiţionare acidă (gravaj), ca etapă
separată necesită spălarea cu apă a acidului, ca etapă
separată
mecanism de priză fotopolimerizabil (poate exista catalizator,
suplimentar, pentru mecanism dual de priză (foto- / auto-)
utilizare în tehnici adezive directe – cu materiale de restaurare

coronară fotopolimerizabile
Adezivi “în doi timpi” autogravanţi (“self-etch”)
Acid
+ Primer Răşină
împreună separat
Sistem adeziv tip III: “self-etch” în 2 etape = gen. a VI-a (tip I)
(“two-step”)
2 flacoane (primer acid autogravant; răşină)
nu necesită condiţionare acidă (gravaj), ca etapă separată
nu necesită spălarea cu apă a acidului, ca etapă separată
se aplică separat: întâi primer-ul, apoi răşina
mecanism de priză fotopolimerizabil (poate exista catalizator,
suplimentar, pentru mecanism dual de priză (foto- / auto-)
utilizare în tehnici adezive directe, semidirecte, indirecte

Adezivi “într-un timp” autogravanţi (“self-etch” / “all-in-one”)
Acid
+ Primer Răşină
împreună
Sistem adeziv tip IV: “self-etch” în 1 etapă = gen. a VI-a (tip II)
(“one-step” / “mixing”)
2 flacoane (primer acid autogravant; răşină)
se aplică simultan: necesită mixare (în momentul utilizării)
mecanism de priză fotopolimerizabil
Sistem adeziv tip IV: “self-etch” în 1 etapă = gen. a VII-a
(“one-step” / “no mix”)
1 flacon (primer acid autogravant + răşină)
nu necesită mixare (monocomponent) ► permite monodoze
mecanism de priză fotopolimerizabil
Caracteristicile de bază ale principalilor
solvenţi folosiţi în adezivii comercializaţi
ACETONĂ
 Volatilitate ridicată (se evaporă rapid)
 Excelentă îndepărtare a apei
 Agent deshidratant puternic (risc de suprauscare dentinară)
 Probleme de păstrare şi aplicare
ETANOL (ÎN APĂ)
 Capacitate de penetrare excelentă
 Soluţie corespunzătoare din punct de vedere al evaporării
 Energie de suprafaţă favorabilă pentru umectarea reţelei fibrilare
de colagen expuse
APĂ
 Capacitate de penetrare bună
 Potenţează capacitatea autogravantă a monomerilor acizi
 Se evaporă lent şi, în consecinţă, este mai dificil de îndepărtat
 Apa remanentă poate împiedica penetrarea / polimerizarea răşinii
Modalităţile de realizare a
adeziunii amelo-dentinare
După modul de abordare a structurilor dure dentare:

(Van MEERBEEK și colab.)
abordarea: “etch-and-rinse” (“total-etch”)

abordarea: “self-etch”
(primer autogravant)
abordarea: “glass-ionomer”
(fără gravaj – necesită condiţionare)
“Selective Etch”
Utilizare Clinică
abordarea: “etch-and-rinse” (“total-etch”) – pentru smalţ

abordarea: “self-etch” – pentru dentină

(primer autogravant)
2012: New dental “universal adhesives”
In 2012, the term “universal adhesive” needs to include in its definition:
a) Can be used in total-etch, self-etch, and selective etch techniques;
b) Can be used with light-cure, self-cure, and dual-cure materials (without the separate
activators, i.p.);
c) Can be used for both direct and indirect techniques;
d) Can bond to all dental substrates and materials, such as: enamel, dentin, metal,
ceramic (porcelain), zirconia.
Currently (2012), the new “universal adhesives” available:

a) may require a separate self-cure activator or a special amine-free dual-cure
cement when used with dual-cure or self-cure materials
b) can be used in total-etch, self-etch and selective etch techniques, can be used
with any dual-cure, self-cure and light-cure material without the need of a separate
activator, can be used for both direct and indirect techniques, and can bond with
any dental substrate
2018: “New” dental “universal adhesives”
1) 3M ESPE: ScotchBond Universal
2) BISCO: All-Bond Universal
3) Kerr: OptiBond XTR
4) Ultradent: PEAK Universal Bond
5) DenMat: Tenure Uni-Bond
6) Kuraray: Clearfil SE Bond 2 (+Clearfil DC Activator)
Clearfil Universal Bond
7) Ivoclar Vivadent: ADHESE Universal
8) VOCO: FuturaBond U
9) Danville Materials: Prelude One
10) Dentsply Caulk: Prime&Bond Elect
11) Tokuyama Dental: TOKUYAMA Universal Bond
PALFIQUE Universal Bond
12) KULZER: iBOND Universal
Materiale aderente
de restaurare coronară
 Cimenturi cu Ionomeri de Sticlă (CIS)

2020 / 2021
Materiale estetice aderente
pentru tehnici de restaurare directe
 Materiale cu structuri “standard”:
 Materiale Compozite (răşini compozite)

pentru tehnici de restaurare directe (continuare)
 Materiale cu structuri combinate:

 CIS modificate prin adaos de răşini:
CIS fotopolimerizabile
 compozite modificate prin adaos poliacid (polialkenoic):
Compomeri
 compozite modificate prin cuplarea stabilă a unei reţele
spaţiale de structură anorganică (SiO2) la matricea organică:
Ormoceri
 CIS cu adaos de răşini modificate prin încorporarea de
particule (de CIS) prepolimerizate (fază stabilă):
Giomeri

Cimenturile cu ionomeri de sticlă (CIS)
Compoziţie:
Particule de “sticlă”: Calciu-FluoroAluminoSilicat
 CaF2 – SiO2 – Al2O3 – AlPO4 – Na3AlF6 – AlF3
Acizi polialkenoici (amestec) – în apă
 Ac. Poliacrilic / Ac. Itaconic / Ac. Maleic / Ac. Tartric

Reacţie de priză:
Cimenturile cu ionomeri de sticlă (CIS)
Criterii de clasificare:
 După indicaţiile de utilizare
 După structura chimică
 După mecanismul de iniţiere şi realizare a prizei
 După modul de prezentare

 Cimenturile cu ionomeri de sticlă (CIS)
1. Clasificare după indicaţiile de utilizare:
(WILSON, McLEAN – 1988; NICHOLSON, MOUNT – 2002)
 CIS tip I: pentru cimentarea lucrărilor protetice conjuncte

şi/sau fixarea adezivă (interfaţă de adeziune) a
restaurărilor coronare (materiale compozite;
amalgam)
 CIS tip II: pentru restaurări coronare directe – cu 2 variante:
 CIS tip II.1.: pentru restaurări coronare estetice
şi/sau parţial estetice
 CIS tip II.2.: pentru restaurări coronare neestetice
(inclusiv pentru refaceri de bonturi coronare)
 CIS tip III: pentru liner / bază, reconstrucţii coronare interne,
refaceri de bonturi (substituirea dentinei absente)
2. Clasificare după structura chimică:
 CIS convenţionale
 CIS anhidre
 CIS modificate prin adaos de răşini polimerizabile
 CIS modificate prin adaos de pulberi metalice:
1. dozate şi amestecate extemporaneu (aleator / empiric)

2. preparate industrial (prin sinterizare) = CERMET
3. Clasificare după mecanismul de iniţiere
şi realizare a prizei:
 CIS autopolimerizabile
(iniţiere chimică – reacţie unică de priză)
 CIS fotopolimerizabile
(fotoiniţiere – reacţie dublă de priză)
 CIS tripolimerizabile
(fotoiniţiere – reacţie triplă de priză)
4. Clasificare după modul de prezentare:
 CIS sistem bicomponent convenţional

(lichid: acid poliacrilic şi/sau complex de acizi policarboxilici)
 fără predozare
 predozat capsulat
 CIS sistem bicomponent anhidru

(lichid: apă distilată sau soluţie apoasă diluată de acid tartric)
 CIS sistem monocomponent

Indicaţii specifice de utilizare:
 Cimentarea lucrărilor protetice conjuncte
 Fixarea adezivă (interfaţă de adeziune) a restaurărilor coronare
 Restaurarea leziunilor cervicale (carioase / necarioase), inclusiv
la nivelul cementului radicular
 Restaurarea prin tehnici minim invazive a preparaţiilor ocluzale
şi/sau ocluzo-proximale modificate (“tunel”, “şanţ”, etc.)
 Restaurarea coronară tranzitorie (controlul activităţii carioase în
terapia minim invazivă)
 Restaurarea coronară stratificată, în asociere cu materiale
compozite sau cu amalgam (obturaţie coronară tip “sandwich”:
închis / deschis)
 Modalităţi de utilizare şi tehnici de lucru
indicate pentru restaurările tip “sandwich”
Restaurarea coronară stratificată, prin asociere CIS / compozit,

denumită obturaţie coronară tip “sandwich”, are 2 variante:
 “sandwich închis” (CIS nu este plasat până la suprafaţa

externă coronară, în contact direct cu mediul bucal)
 “sandwich deschis” (CIS este plasat până la suprafaţa
indicate pentru restaurările tip “sandwich”
Restaurarea coronară stratificată, prin asociere CIS / compozit,

tip “sandwich”, poate fi realizată în 2 moduri:
 “sandwich imediat” (CIS este aplicat în şedinţa iniţială,

urmat în aceeaşi şedinţă de materialul compozit)
 “sandwich amânat (întârziat)” (CIS este aplicat în
şedinţa iniţială - ocupă toată cavitatea, iar materialul
compozit se aplică într-o şedinţă ulterioară, după
îndepărtarea parţială a CIS)
Cimenturile cu ionomeri de sticlă (CIS)
Indicaţii specifice de utilizare (continuare):
 Restaurarea coronară a dinţilor temporari
 Refacerea de bonturi coronare în scop protetic
 Protecţia dentino-pulpară (liner / bază)
 Sigilarea şanţurilor şi fosetelor coronare
 Ciment de sigilare endodontic (în tehnici de obturaţie de canal)
 Repararea perforaţiilor (căilor false) coronare şi / sau
radiculare (în 1/3 coronară a canalelor radiculare)
 Obturaţia apicală retrogradă (în tehnici chirurgicale
ajutătoare pentru tratamentul endodontic)
 Obturaţii coronare interimare (de durată limitată) care asigură
închidere etanşă – după tratamentul endodontic
Materiale aderente
de restaurare coronară

2020 / 2021
Materiale estetice (fizionomice)
şi tehnici adezive pentru
restaurarea leziunilor coronare
“Tooth-coloured” !
 Estetic: PREFERABIL, în raport cu Fizionomic / Cosmetic
 Tehnici adezive de restaurare coronară:
 Directe obturaţii (mai rar: faţete)

 Semidirecte
 inlay-uri / onlay-uri / faţete
Indirecte (mai rar: coroane parţiale / totale)
Metode şi tehnici adezive de realizare
a restaurărilor coronare estetice din compozit
Directă: - în cabinet (“chair – side”)

- FĂRĂ amprentă şi model (se lucrează
numai la nivelul preparaţiei dentare)
- auto / fotopolimerizare (intraoral)
- o singură şedinţă de lucru
Metode şi tehnici adezive de realizare
a restaurărilor coronare estetice din compozit
Semidirectă: - în cabinet (“chair – side”)
- FĂRĂ amprentă şi model
- “post-polimerizare fototermică” (extraoral)
Indirectă:
Imediată (Indirect – directă)
- în cabinet (“chair – side”)
- CU amprentă (cabinet) şi model (cabinet)
- “post-polimerizare fototermică” (extraoral)
Propriu – zisă
- cabinet + laborator
- CU amprentă (cabinet) şi model (laborator)
- foto / termo / baro-polimerizare (laborator)
- mai multe şedinţe de lucru
- necesită
restaurare
provizorie

pentru tehnici de restaurare directe (continuare)
 Materiale cu structuri combinate:

 CIS modificate prin adaos de răşini:
CIS fotopolimerizabile
 compozite modificate prin adaos poliacid (polialkenoic):
Compomeri
 compozite modificate prin cuplarea stabilă a unei reţele
spaţiale de structură anorganică (SiO2) la matricea organică:
Ormoceri
 CIS cu adaos de răşini modificate prin încorporarea de
particule (de CIS) prepolimerizate (fază stabilă):
Giomeri
 Materiale estetice (fizionomice)
pentru restaurarea leziunilor coronare
prin tehnici adezive directe
CIS modificate Răşini compozite

cu adaos de răşini (RDC)
CIS tip “Cermet” Compomeri

Ormoceri Giomeri
CIS
Consistenţă Consistenţă Consistenţă

“condensabilă” “convenţională” “fluidă”

Clasificarea componentei anorganice
(particule de umplutură minerală = “filler”)
Megaparticule: > 100 μm

Macroparticule: 10 – 100 μm
Midiparticule: 1 – 10 μm
Miniparticule: 0,1 – 1 μm
Microparticule: 0,01 – 0,1 μm
Nanoparticule: 0,001 – 0,002 μm
Clasificarea materialelor compozite
(după dimensiunea particulelor de umplutură minerală)
Cu macroparticule
Cu microparticule
Hibride
Microhibride
Submicrohibride
Cu nanoparticule
(+ nanotehnologie!)
Nanoparticule: dimensiune = 10-9 m
1 micron = 1000 nanometri
1 micron
(1m)
100 nm 50 nm 20 nm
“Nano-compozite”
(+nanotehnologie!)
 Culoare / Opacitate / Transluciditate
la materialele compozite
 Materialele compozite – folosite pentru
+ Aspect estetic
+ Abordare conservatoare (minim invazivă) a structurilor dentare
+ Adeziune la ţesuturile dure dentare
+ Radioopacitate
+ Conductivitate termică scăzută
+ Galvanism bucal absent
+ Alternativă la restaurarea cu amalgam

 Materialele compozite – folosite pentru
- Contracţie de polimerizare
- Profunzimea şi calitatea polimerizării
- Calitatea adeziunii la dentină (posibilitatea
microinfiltraţiei la nivelul interfeţei adezive)
- Discolorare / dezadaptare marginală
- Carie secundară
- Sensibilitate postoperatorie
- Longevitate (proprietăţi mecanice - rezistenţă la uzură)
Indicaţii de utilizare pentru
materialele compozite
1. Restaurarea morfofuncţională estetică (fizionomică) a
leziunilor coronare de etiologie carioasă, prin tehnici adezive
directe şi semidirecte (efectuate în cabinet), la dinţi frontali
şi/sau laterali, la dinţi vitali şi/sau devitali
2. Restaurarea morfofuncţională estetică (fizionomică) a
leziunilor coronare de etiologie necarioasă, prin tehnici adezive
directe şi semidirecte (efectuate în cabinet), la dinţi frontali
şi/sau laterali, la dinţi vitali şi/sau devitali
 Leziunile incriminate pot fi:
• uzură dentară (atriţie / abraziune / eroziune / abfracţie)
• leziuni traumatice
• leziuni distrofice (de structură)
• unele forme de discromii (discolorări) dentare
 Rezolvarea terapeutică poate fi obţinută inclusiv prin
faţetare (metoda directă şi/sau semidirectă)
materialele compozite (continuare)
3. Restaurarea coronară stratificată, în asociere cu CIS, denumită
obturaţie coronară tip “sandwich”, în 2 variante:
 “sandwich închis” (CIS nu este plasat până la suprafaţa
 “sandwich deschis” (CIS este plasat până la suprafaţa
4. Sigilarea şanţurilor şi fosetelor, precum şi realizarea de RPR
(Restaurări Preventive cu Răşini), în profilaxie şi
stomatologie preventivă
5. Fixarea adezivă a protezelor conjuncte unitare (unidentare)
estetice (fizionomice), de tip incrustaţii (inlay / onlay),
faţete, coroane de înveliş parţiale / totale, a punţilor
speciale, a dispozitivelor ortodontice
materialele compozite (continuare)
6. Refacerea sau repararea directă în cabinet a componentelor estetice
ale protezelor conjuncte
7. Realizarea directă în cabinet a unor protezări estetice (fizionomice)
provizorii
8. Reconstituirea (reconstrucţia) bonturilor dentare, în vederea
acoperirii lor cu coroane de înveliş
9. Imobilizarea dinţilor – provizorie sau prelungită (de durată limitată)
 Posibilităţile de utilizare clinică au fost extinse, datorită realizării

şi introducerii în practica uzuală curentă a sistemelor de materiale
compozite cu consistenţe diferite (fluide, normale sau
convenţionale, condensabile), precum şi a celor cu dublă activare
(iniţiere) a polimerizării (au mecanism de priză dual: foto /
autopolimerizabil)
 Indicaţii de utilizare specifice pentru
compozitele fluide:
 obturarea cavităţilor cu preparaţii modificate speciale pentru leziuni

proximale, tip “casetă”, tip “crevasă” (“slot”), tip “şanţ” sau
“jgheab”, tip “tunel” sau “galerie”
 restaurarea leziunilor cervicale (de colet), mai ales de etiologie

necarioasă prin mecanisme de uzură (eroziune / abraziune /
abfracţie)
 în tehnici de obturaţie stratificată, aplicate ca prim strat (cel mai
profund), pe post de obturaţie de bază (sau chiar liner), pentru
adaptarea optimă la interfaţa adezivă cu structura dentară şi
pentru atenuarea (compensarea) tensiunilor interne (contracţie de
priză, sarcini ocluzale)
[tehnici tip “CBF”: “Conventional / Condensable Bonded to Flowable”]
 Indicaţii de utilizare specifice pentru
compozitele condensabile:
 obturarea preparaţiilor ocluzale şi/sau ocluzo–proximale

prin tehnici de inserare, condensare (fulare) şi modelare
similare celor de obturare cu amalgam, pentru ameliorarea
adaptării parietale (interne) şi marginale (externe) a
restaurării, precum şi a calităţii modelajului morfologiei
funcţionale coronare
Indicaţii de utilizare specifice pentru
compozitele cu polimerizare duală:
 fixarea adezivă a protezelor conjuncte unitare (unidentare)
estetice (fizionomice) şi a altor dispozitive protetice,
ortodontice, etc. (vezi pct. 5)

indicate pentru materialele compozite
 Contracţia de polimerizare a materialelor compozite
 Modalităţi de utilizare şi tehnici de
lucru indicate pentru materialele
compozite
 Compensarea
contracţiei de compozit de
polimerizare consistenţă
normală
(modelabil)
sistem
compozit
Bizou: adeziv
fluid
~ 0,5 mm
 Utilizarea compozitului fluid drept “liner”

 Preparaţii bizotate
 Marginile cavităţii: prisme de smalţ secţionate transversal
NU longitudinal (paralel cu axul lor lung)
 Gravajul acid al prismelor secţionate longitudinal mai puţin eficient
Matrici (conformatoare) şi pene
pentru restaurarea dinţilor laterali
(refacerea conturului anatomic şi
a contactului interdentar proximal)
 Matrice circulară (circumferenţială) convenţională:

• metalică
• transparentă
 Matrice parţială (semimatrice) convenţională:
• metalică
• transparentă
 Matrice parţială tip Palodent (numai metalică)
 Matrice parţială: Hawe Adapt Sectional Matrix
• metalică
• transparentă

OTR Curs Partea 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

OTR Curs Partea 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MATERIALE DE RESTAURARE

Universitatea ”DUNărea de Jos”

Varianta clasică: 2 flacoane (aliaj, sub

4. DUPĂ moDUL de prezentare (continUARE):

Varianta modernă: predozat, capsulat, în

Hg - % cRESCUTĂ: » creşte coeficientul

Indiu (In) – amestecat (10-15%) în lichid (Hg):

Amalgamele convenţionale, cu conţinut scăzut de Cu:

SnO Cu2O AgSCN

 Amalgamele convenţionale, cu conţinut scăzut de Cu:

 Amalgamele moderne cu conţinut crescut de Cu:

Amalgamele dentare sunt considerate

Principalele aspecte legate de incompatibilitatea

 Toate materialele de reSTAURare dentară

Când materialul este în stare plastică:

Este potenţial mai expus la contaminare cu Hg decât

Prin eliberarea din cantităţile de Hg existente

Corectitudinea realizării preparaţiilor

Longevitatea clinică a restaurărilor din amalgam este

grosimea necesară a pereţilor preparaţiei ori

În leziunile carioase cu pierdere de substanţă dură dentară, se recurge la un

Cavităţile preparate pentru carii localizate în şanţuri şi fosete

● Realizarea formei de retenţie şi rezistenţă

● Realizarea formei convenabile (cea mai practică pentru realizarea preparației)

● Exereza dentinei alterate restante

● Finisarea marginilor de smalţ

● Toaleta finală a cavităţii

Cariile situate în fosetele de pe feţele vestibulare sau orale ale molarilor

Leziunile carioase cu localizare pe suprafeţele netede ale dinţilor laterali

● Forma exterioară a cavităţii

● Realizarea retenţiei şi rezistenţei cavităţii de cls. a II-a

Majoritatea cavităţilor de cls. a II-a au acces dinspre ocluzal.

Leziunile carioase cu localizare pe suprafeţele netede ale dinţilor frontali

Cavitatea de clasa a III-a convențională pentru restaurare directă cu amalgam dentar se

Leziunile carioase cu localizare cervicală pe suprafeţele vestibulare şi

Cavităţile de cls. a V-a convenționale pentru restaurare directă cu amalgam dentar nu

Universitatea “Dunărea de Jos” Galaţi

Superioritatea conceptului de adezivitate – prin aceasta:

Adeziunea chimică se realizează prin formarea de

Realizarea adeziunii chimice implică un proces de

intramoleculare (interatomice): menţin atomii legaţi

1 Umectabilitatea: modul în care adezivul (lichid) se întinde pe

Poate fi măsurată prin unghiul format între tangenta la lichid

Umectabilitatea crescută (favorabilă) este evidenţiată de un

Un unghi aproape de 00 defineşte o aderenţă maximă

3 Tensiunea superficială: importantă pentru adeziv (lichid)

Un adeziv cu o tensiune superficială mică şi

denudarea extremităţilor prismelor de smalţ

Gravarea acidă a smalţului este influenţată de:

tipul substanţei utilizate

Promotori: RETIEF, GWINNETT, KANÇA, SILVERSTONE

Interfaţă de adeziune compozit / smalţ

Smalţ cu gravaj acid de tip II

Trebuie să ţină cont de numeroşi factori:

structura heterogenă a dentinei (faţă de smalţ):

prezenţa canaliculelor dentinare, cu densitate, diametru şi

existenţa constantă a umidităţii pe suprafaţa dentinei

Trebuie să ţină cont de numeroşi factori:

dificultatea realizării unei reacţii chimice, dacă unul dintre

reacţia chimică trebuie să aibă loc la temperatura corpului

reacţia chimică nu trebuie să agreseze pulpa

reacţia chimică trebuie să se încheie în maximum 10 minute

Primele rezultate utilizabile clinic ale cercetărilor privind

(descrisă iniţial de EYCK – 1970)