Sociologia educaţiei

Tema 2 Conceptul de paradigmă în contextul ştiinţelor educaţiei

Elemente teoretice de bază:

În exemplul preluat de autorul C. Bârzea după J. W. Getzels (1976) este evocat

criteriul organizării spaţiului şcolar, pentru clasificarea paradigmelor educaţiei:
1. Paradigma clasei dreptunghiulare este de sorginte magistrocentristă, deoarece ea
promovează un model pedagogic centrat pe autoritatea profesorului. În ceea ce priveşte
poziţionarea mobilierului, semnificativ este faptul că băncile elevilor erau fixate în podea şi
aşezate în rânduri paralele, orientate spre catedră, iar aceasta era urcată pe un podium pentru a
sublinia, o dată în plus, superioritatea profesorului, puterea şi autoritatea acestuia în raport cu
elevii săi.
2. Paradigma clasei pătrate se conturează în contextul pedagogiei
pedocentriste/psihocentriste, care pune accent pe activitatea de învăţăre, pe caracteristicile şi
nevoile copilului, pe metodele activ-participative. Ca urmare, apar o serie de modificări la
nivelul organizării mobilierului şcolar. Catedra nu mai este aşezată pe un podium şi nici
măcar nu mai ocupă o poziţie principală, ea fiind de obicei plasată într-un plan lateral,
secundar. Pupitrele sunt mobile, pentru a facilita mişcarea elevilor şi organizarea activităţilor
instructiv-educative pe microgrupuri, în diade sau chiar în manieră individuală.
3. Paradigma clasei circulare se afirmă pe fondul teoriei structuraliste (K. Lewin) cu
privire la învăţare şi a teoriei învăţării sociale (A. Bandura). Elevul este abordat ca un
organism social asupra căruia acţionează o serie de influenţe externe şi care, la rândul său,
exercită influenţe asupra acestora, dând naştere unui câmp de influenţe reciproce. Această
paradigmă, apropiată de cerințele pedagogiei sociale, promovează activitatea de învăţare
realizabilă la nivelul grupului sau colectivului de elevi, adică învăţarea prin cooperare sau
colaborativă. Aranjarea mobilierului clasei este raportată la structura mesei rotunde, în care
fiecare membru al grupului se află în relaţii directe, de tip „faţă în faţă”, cu toţi ceilalţi.
4. Paradigma clasei deschise valorifică modelul proiectării curriculare, centrată pe
individualizarea educației și a instruirii, pe valorificarea resurselor fiecărui elev. Se
structurează pe baza unui slogan celebru, frecvent utilizat în contextul pedagogiei americane a
anilor 1970: „Copilul se naşte curios”. Ea promovează învăţarea prin descoperire, într-un
context şcolar deschis din punct de vedere spaţial şi temporal. Spaţiul educaţional este mult
mai mare decât cel al unei clase obişnuite, băncile şi catedra nu mai constituie piese de
mobilier indispensabile, mijloacele de învăţământ sunt diverse; elevii nu sunt grupaţi pe
criteriul vârstei, ci în raport cu interesele şi aptitudinile comune; profesorului îi revine mai
degrabă un rol de consilier al elevului în procesul de învăţare (C.Bârzea, 1995, p.101,102).

Aplicaţii:

1. Analizaţi aceste paradigme prin corelare cu realitatea prezentă în instituţiile

şcolare din România.
2. În care din cele patru paradigme putem încadra cele mai multe dintre unitățile de
învățământ preuniversitar?
 Elemente teoretice de bază:

Autoarea Elena Joiţa, în lucrarea Știința educației prin paradigme (2009), identifică zece
paradigme reprezentative pentru arealul de cunoaştere specific pedagogiei:
1. Paradigma complexităţii. Se raportează la teoria sistemelor, la multitudinea de
elemente componente ale sistemului educaţional, la relaţiile ce se structurează între acestea, la
contextul în care se realizează educaţia, la inflenţele mediului intern şi extern etc.
2. Paradigma integrativităţii. Presupune integrarea într-un tot unitar a elementelor
componente, în vederea „corelării multiple şi sintezei epistemice”, rolul metodei integrative
este acela de a pune în valoare identitatea pedagogiei ca ştiinţă „integrală şi integrativă a
complexităţii educaţiei”.
3. Paradigma construcţiei cunoaşterii pedagogice. Defineşte pedagogia ca şi
construcţie teoretică, prin aplicarea metodologiei constructiviste. În acest fel, apreciază
autoarea, „putem aduce explicaţii asupra naturii şi modului cum se realizează cunoaşterea
pedagogică, prin raportare la istoria ei dar şi la contextele şi la situaţiile reale” (E. Joița, 2009,
p.141).
4. Paradigma modernităţii. Este imporantă pentru fundamentarea pedagogiei ca
ştiinţă normală (secolul VII-XIX). În cadrul perioadei modernităţii, autoarea identifică două
etape relativ distincte: etapa modernă clasică (secolul XVII - prima jumătate a secolului XIX)
şi etapa modernă post-clasică (secolul XIX - a doua jumătate a secolului XX).
5. Paradigma postmodernităţii. Presupune „o abordare filosofică şi intelectuală de
critică, deconstrucţie a curentelor de gândire revoluţionară ale secolului XX”; Apare pe fondul
”revoluţiei ştiinţifice” teoretizate de Thomas Kuhn (E. Joița, 2009, p.177);aceasta presupune
şi o reconstrucţie a pedagogiei ca ştiinţă, demers ce necesită, în acord cu paradigma
curriculumului, o nouă viziune asupra teoriilor şi practicilor educaţionale.
6. Paradigma reflecţiei, reflexivităţii şi interpretării. Presupune „găsirea de soluţii
specifice în identificarea şi rezolvarea problemelor critice„ ale pedagogiei. În accepţiunea
autoarei, se face distincţie între conceptul de reflecţie şi cel de reflexivitate. Astfel, reflecţia
presupune o activitate mentală, de formulare a unor interpretări cu privire la o anumită temă
sau problemă; reflexivitatea este definită prin intenţia explicită de a analiza acea problemă şi
prin implicarea metacognitivă în procesul de cunoaştere.
7. Paradigma cercetării calitative. Se afirmă în a doua jumătate a secolului XX, ca
reacţie la excesul de abordări cantitative, pozitiviste, prezente la nivelul tuturor ştiinţelor
socioumane. Luând în calcul multiplele aspecte pe care le implică fenomenul educaţional,
autoarea consideră că cele două tipuri de cercetări (calitative şi cantitative) trebuie îmbinate în
mod armonios pentru a reliefa un context complex, care include numeroase situații
educative/didactice concrete.
8. Paradigma discursului ştiinţific pedagogic. Reflectă „trecerea de la discursul
ştiinţific către cel metateoretic, al normalităţii pedagogiei ca ştiinţă a complexităţii educaţiei”
(E. Joița, 2009, p.82). Această paradigmă susţine necesitatea fundamentării discursului
pedagogic pe criterii şi principii epistemologice clar definite, unanim recunoscute la nivelul
comunităţii educaţionale, concomitent cu eliminarea abordărilor empirice.
9. Paradigma profesionalizării educatorului. Se afirmă pe fondul relaţiei biunivoce
dintre teoria şi practica educaţională. Pornind de la principiul fundamental al asigurării
calităţii în educaţie, autoarea atrage atenţia asupra faptului că formarea viitorului cadru
didactic trebuie „să coreleze calitatativ mai strâns pregătirea teoretică generală, iniţială, cu
realitatea conceperii, realizării şi perfecţionării situaţiilor educaţionale concrete, problematice,
complexe, mereu diversificate” (E. Joița, 2009, p.275).
10. Paradigma identităţii. Este abordată ca o paradigmă de sinteză care „poate
contura caracteristicile matricei disciplinare” a pedagogiei, ca ştiinţă a educaţiei. Astfel,
pedagogia va putea fi definită drept „o ştiinţă unitară, sistematizată cu dimensiunile
semnificative ale identităţii sale, ca să genereze apoi, prioritar, cercetări calitative (cercetări-
acţiune-formare şi acţiuni-cercetare)” (E. Joița, 2009, p.298).
Aplicaţii:

1. Sunt acestea nişte paradigme autentice? Argumentaţia succint răspunsul.

2. Ar putea fi grupate aceste paradigme după anumite criterii? Care ar fi acestea?
3. Care ar fi elementele de specificitate ale fiecărei paradigme, la nivelul sistemului
şi/sau procesului de învăţământ, din perspectivă socioeducaţională?