CUM IAU NASTERE Traducere Din Limba Engl

Lisa Feldman Barrett
CUM IAU NASTERE I
EMOTIILE
,
Viata secretă a creierului
>
Traducere din limba engleză

Mihaela Marian Mihăilas
'
Cum iau naştere emoţiile
„O carte inspirată şi originală despre ştiinţa emoţiei, scrisă de

persoana care deţine cele mai temeinice cunoştinţe în acest domeniu
de la Darwin încoace."
- Daniel Gilbert, autor al volumului Stumhling on Happiness
I
„Ce-ar fi dacă, la un moment dat, tot ceea ce credeai că ştii despre

dorinţă, furie, durere şi bucurie se dovedeşte a fi complet greşit? Lisa
B.arrett este unul dintre cei mai inteligenti
, si
' mai inspirati
, specialisti
' în
domeniul psihologiei,:~;.· teoria sa despre emoţia construită este radicală
şi fascinantă. Prin exemple grăitoare, însoţite de o expunere clară şi
precisă, volumul „Cum iau naştere emoţiile" avansează o perspectivă
nouă si, îndrăzneată
, asupra unor trăsături esentiale
, ale naturii umane."
- Paul Bloom, autor al volumelor Against Empathy şi How
Pleasure Works
„Lisa Barrett ne demonstrează cu prec1z1e şi claritate faptul că

emoţiile nu sunt un simplu dat genetic, că propriul nostru creier este
cel care ne ordonează şi alcătuieşte un tot al sentimentelor şi, mai mult
dec~t atât, ne arată cum putem contribui noi înşine la acest proces.
Povestea pe care ne-o spune este absolut convingătoare."
- Josep~ LeDoux, autor al volumelor Anxious şi Synaptic Seif
„Cum iau naştere emoţiile propune o perspectivă nouă şi absolut
impresionantă asupra emoţiilor - ce sunt ele, de unde vin şi (mai ales)
ce nu sunt. Neurostiinta
, , este o artă a contraintuitivului, iar Lisa Barrett
deţine calitatea remarcabilă de a explica fenomenele contraintuitive
pe înţelesul nostru. Citind cartea de faţă, ajungi să te întrebi oare de
ce a trebuit să treacă atât de mult timp până când am ajuns să gândim
în felul acesta despre creierul uman."
- Stuart Firestein, autor al volumelor Failure: Why Science Is So
Successful şi lgnorance: How It Drives Science
„ Cum iau naştere emoţiile este o analiză inspirată, provocatoare şi
captivantă a modalităţilor fascinante prin care creierul ne construieşte .
viata afectivă. Autoarea reuseste să coreleze într-o manieră
' ' '
convingătoare studiile de ultimă oră din domeniul neuroştiinţelor cu
emoţiile noastre obişnuite. După lectura acestui important volum, veţi
privi emoţiile într-o perspectivă cu totul nouă."
- Daniel L. Schacter, autor al volumului 7he Seven Sins of
Memory
„Cum iau naştere emoţiile consemnează o schimbare de paradigmă

în domeniul stiintei emotiilor. Dar mai mult decât atât, această carte
' ' '
oferă o prezentare clară, explicită şi extrem de bine scrisă a noii
neurostiinte a emotiilor. lmplicatiile lucrării Lisei Barrett (prin care
, ) J )
aceasta contestă validitatea unei convingeri vechi de «numai» două mii

de ani despre creierul uman) sunt absolut uluitoare. Dar şi mai uluitor
este succesul extraordinar al acestui demers."
- Nancy Gertner, lector la Harvard Law School şi fost judecător
federal al Curţii Districtuale de Justiţie din Massachusetts
Introducere.
O convingere veche de două mii de ani
În ziua de 14 decembrie· 2012 a avut loc cel mai grav atac armat
produs în incinta unei şcoli din întreaga istorie a SUA. Acest eveniment
tragic s-a petrecut la şcoala elementară Sandy Hook din Newtown,
· Connecticut, unde douăzeci şi şase de persoane, dintre care douăzeci
de copii, au fost ucise de un individ înarmat. La câteva săptămâni după
acest masacru, am urmărit la televizor discursul anual al guvernatorului
statului Connecticut, Dannel Malloy. În primele trei minute, cu o
voce puternică şi energică, a adresat mulţumiri persoanelor care şi-au
îndeplinit în mod exemplar îndatoririle de serviciu. Apoi a început să
vorbească despre tragedia din Newtown.
,,Am parcurs împreună o perioadă îndelungată şi extrem de nefastă. Nu

credeam că este posibil să se întâmple aşa ceva în Newtown sau în
oricare dintre frumoasele noastre oraşe din Connecticut. Dar în ziua cea
mai neagră a istoriei noastre, am văzut şi gestul cel mai impresionant al
concetăţenilor noştri. Un grup de profesori şi un psiholog şi-au sacrificat
viaţa pentru a-i proteja pe elevi. 1
În timp ce rostea ultimele cuvinte, „a-i proteja pe elevi", glasul

guvernatorului s-a frânt pentru o clipă, aproape imperceptibil. Dacă
nu erai atent, n-ai fi avut cum să observi. Tremurul acela uşor, înăbuşit
al vocii sale m-a copleşit. Am simţit imediat un nod în stomac, ochii
mi s-au umplut de lacrimi. Camera de filmat a surprins atunci şi alte
persoane din rpulţime care au izbucnit în plâns. Guvernatorul Malloy
s-a oprit, lăsând privirea în jos.
Emoţiile pe care le-am simţit împreună cu guvernatorul Malloy par
emoţii primare - înnăscute, exprimate în mod reflex, trăiri pe care le
împărtăşim cu toţi ceilalţi oameni. Atunci când sunt declanşate, ele
par să se dezlănţuie la fel în fiecare dintre noi. Tristeţea mea era la fel
cu cea a guvernatorului şi cu a celor din public.
12 CUM IAU NAŞTERE EMOŢIILE
Vreme de peste două mii de ani, omenirea a înţeles în felul acesta

tristeţea şi toate celelalte emoţii. Dar, în acelaşi timp, după secole de ·
descopeiiri stiintifice, am mai învătat un lucru, si anume că lucrurile
' ' ' '
nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi.
Străvechea ·poveste a emotiei sună asa: cu totii ne nastem având
' , ' ,
aceste emoţii, ele fac parte din zestrea noastră genetică, sunt fenomene
distincte şi recognoscibile care există în noi. Atunci când se întâmplă
ceva în lume, fie că este vorba despre un atac armat ori ,doar despre o
privire seducătoare, emoţiile apar rapid şi automat, ca şi cum cineva ar
apăsa un buton. Chipul nostru transmite emoţiile prin zâmbete, prin
încreţirea frunţii, priviri încruntate şi alte expresii caracteristice, pe
care oricine le recunoaşte cu uşurinţă. Vocea transmite emoţia prin
râsete, strigăte şi plânsete. Postura corporală ne trădează sentimentele
de fiecare dată când facem un gest, chiar şi atunci când lăsăm pur şi
simplu umerii în jos.
Stiinta modernă are o explicatie care este îri consonantă cu această
' ' ' ,
poveste. Este vorba despre ceea ce eu numesc perspectiva clasică
asupra emoţiei. Potrivit acesteia, tremurul vocii guvernatorului Malloy
a provocat o reacţie în lanţ care s-a declanşat în creierul meu. Un
anumit set de neuroni - să-i spunem „circuitul tristeţii" - s-a activat
si a determinat chipul si trupul meu să reactioneze într-un anumit
) ) )
mod. Sprâncenele s-au apropiat, m-am încruntat, am lăsat umerii în

jos şi am plâns. Acest presupus circuit a declanşat şi schimbările fizice
din corpul meu, ducând la creşterea frecvenţei ritmului cardiac şi a
respiraţiei, la activarea glandelor sudoripare şi la constricţia vaselor
de sânge.' Complexul acesta de mişcări în interiorul şi exteriorul
corpului meu este considerat a fi asemenea unei „amprente" după
care identificăm în mod distinct tristeţea, exact aşa cum amprentele
digitale vă identifică doar pe dumneavoastră.
Perspectiva clasică asupra emoţiei susţine faptul că în creierul
nostru există mai multe astfel de '
circuite ale emotiei
,
si
'
că fiecare ar
produce un set distinct de schimbări, adică o amprentă. Poate un coleg
de serviciu care vă agasează vă declansează „neuronii furiei" si atunci vă
) )
creste tensi1,1nea arterială, vă încruntati, urlati, simtiti cum clocoteste

' ' ' ' ' ,
furia. Sau poate o stire alarmantă vă declansează „neuronii fricii" si
) ) )
* Atunci când folosesc cuvântul „corp", nu mă refer la creier, precum în propoziţia „Creierul
tăuîi spune corpului să se mişte". Pentru a mă referi la întregul corp, inclusiv la creier, folosesc
expresia „corpul anatomic".
INTRODUCERE. 0 CONVINGERE VECHE DE DOUĂ MII DE ANI 13
atunci inima începe să ba,tă cu putere, îngheţaţi de frică şi simţiţi fiori

de groază. Deoarece resimţim furia, bucuria, surpriza şi alte emoţii ca
stări clare şi uşor de identificat, ideea că fiecare emoţie ar avea un tipar
subiacent care o defineşte la nivelul creierului şi al corpului nostru
pare rezonabilă.
Conform tezei clasice, emoţiile sunt rezultate ale evoluţiei; cu
mult timp în urmă, ele ne-au ajutat să supravieţuim, iar acum sunt o
componentă statornică a structurii noastre biologice. Mai exact, ele
sunt universale: persoane de orice vârstă, din fiecare cultură, din orice
colţ al lumii trebuie să resimtă tristeţea aproape la fel cu dumneavoastră
- si aproape la fel cu strămosii nostri hominizi care trăiau în savana
' ' '
africană în urmă cu un milion de ani. Am spus „aproape", deoarece
nimeni nu crede că trupurile noastre, chipurile şi activitatea cerebrală
arată exact la fel de fiecare dată când suntem tristi. Ritmul cardiac si
' '
fluxul sanguin nu se modifică întotdeauna la fel. Poate ne încruntăm
mai putin în functie de situatie, întâmplare sau de traditia culturală~ 2
' ' , '
Astfel, emoţiile sunt considerate un fel de reflex pur, aflat deseori
în conflict cu propria judecată. Partea primitivă a creierului vrea să-i
spuneti sefului
) ' că este un idiot, dar partea ratională
, stie
, că dacă faceti
'
acest lucru veţi fi concediat, aşadar vă abţineţi. Această confruntare
interioară dintre emotie si ratiune este una din marile teme care au
' ' '
preocupat dintotdeauna civilizaţia occidentală. Ea ne ajută să ne
definim ca fiinţe umane. Fără raţiune, am fi doar nişte făpturi conduse
de emotii. ,
Această perspectivă asupra emoţiilor există în diverse forme de mii
de .ani. Platon a susţinut o versiune a acesteia. La fel şi Hipocrate,
Aristotel, Buddha, Rene Descartes, Sigmund Freud şi Charles Darwin.
În zilele noastre, mari gânditori, cum ar fi Steven Pinket, Paul Ekman
, Dalai Lama oferă descrieri ale emotiilor
si , bazate pe ideea clasică
amintită. Ea este prezentă în aproape fiecare manual de introducere
în psihologie şi în majoritatea articolelor din ziare şi reviste dedicate
emoţiilor. Gră_diniţele din întreaga Americă sunt împânzite de postere
cu chipuri care zâmbesc, se încruntă şi se bosumflă şi care ar reprezenta
limbajul universal al feţei, cu ajutorul căruia putem să recunoaştem
emoţiile . Facebook a apelat chiar la emoticoane, inspirate din scrierile
lui Darwin despre exprimarea emoţiilor la oameni şi animale. 3
Perspectiva clasică este puternic înrădăcinată şi în cultura noastră.
Spectacole de televiziune, cum ar fi Psihologia minciunii şi Daredevil
se bazează pe ideea că emoţiile noastre cele mai profunde sunt trădate

de ritmul cardiac ori de miscările , faciale . Sesame Street îi învată
, pe
copii că emoţiile există în noi, că ele încearcă să- şi găsească expresia
pe chipul şi corpul nostru şi la fel le spune filmul Întors pe dos, lansat
de studiourile Pixar. Companii precum Affectiva şi Realeyes se oferă
să ajute firmele să afle ce simt clienţii lor prin „analize emoţionale".
În NEA, pentru recrutarea unui jucător, echipa Milwaukee Bucks
evaluează „trăsăturile psihologice şi de personalitate" . ale acestuia,
precum şi „chimia echipei", în funcţie de expresiile faciale. Şi de mai
multe decenii, FBI a folosit aceleaşi repere clasice pentru antrenarea
agenţilor săi speciali. 4 ·
Mai mult decât atât, perspectiva clasică asupra emoţiilor este

încorporată în instituţiile noastre sociale. Sistemul judiciar american
are în vedere faptul că emoţiile sunt o componentă inerentă a naturii
noastre animale si ne determină să actionăm fără discernământ si
chiar violent, dacă nu le controlăm prin gândire raţională. În medicidă,
cercetătorii studiază efectele furiei asupra sănătăţii, pornind de
la premisa că există un tipar distinct al schimbărilor care au loc în
corpul nostru şi care este identificat cu furia. Persoanele diagnosticate
cu diverse boli mintale, inclusiv copiii şi adulţii suferind de tulburări
din spectrul autismului, sunt învăţate să recunoască expresiile faciale
pentru anumite emoţii, în ideea că îi va ajuta să comunice şi să
interactioneze
, cu ceilalti.
,
Si
, totusi, . .. în ciuda acestei remarcabile paternităti , intelectuale a
perspectivei clasice asupra emoţiei şi în ciuda imensei sale influenţe
în cultura şi societatea noastră, există numeroase dovezi ştiinţifice
care susţin faptul că această perspectivă nu poate fi adevărată. Chiar şi
după un secol întreg de eforturi susţinute, cercetările ştiinţifice nu au
identificat o amprentă fizică validă nici măcar pentru o singură emoţie.
Atunci când cercetătorii ataşează electroni pe faţa unui subiect şi
măsoară cum se mişcă muşchii faciali în timp ce acesta simte o emoţie,
ei nu identifică o anumită uniformitate, ci dimpotrivă, o diversitate
uluitoare. Ei găsesc aceeasi , diversitate - constată aceeasi , absentă, a
amprentelor - şi atunci când studiază corpul şi creierul uman. Putem
, furie asociată sau nu cu o crestere
simti , a tensiunii arteriale. Putem
simţi frică cu sau fără activarea amigdalei - structură cerebrală
considerată dintotdeauna un centru al fricii.
Pentru clarificare, adaug faptul că sute de experimente oferă
anumite dovezi care susţin perspectiva clasică. Dar ţi mai multe infirmă
validitatea dovezilor respective. După părerea mea, singura concluzie
stiintifică rezonabilă este aceea că emotiile nu sunt ceea ce acceptiunea
' , ' '
comună sugerează că ar fi.
, atunci, ce sunt ele cu adevărat? Atunci când oamenii de stiintă
Si , ,
nu iau în considerare perspectiva clasică şi doar analizează informaţiile,
prinde contur o explicaţie complet diferită a emoţiilor. Aflăm că
emoţiile noastre nu sunt înnăscute, ci sunt construite din mai multe
componente de bază. Ele nu sunt universale, ci variază de la o cultură
la alta. Ele nu sunt declanşate de ceva, noi le creăm. Ele sunt rezultatul
unei combinaţii între proprietăţile fizice ale corpului nostru, un creier
flexibil care se conectează la mediul în care se dezvoltă, şi nu în ultimul
rând, cultura şi educaţia noastră care oferă mediul respectiv. Emoţiile
sunt reale,. dar nu în sens obiectiv, asa
, cum sunt moleculele sau neuronii
nostri.
, Ele sunt reale asa , cum sunt reali banii - nicidecum o iluzie, ci
un produs al unei convenţii. 5
Această perspectivă, pe care eu o numesc teoria emoţiei construite,
oferă o interpretare foarte diferită a evenimentelor din timpul
discursului guvernatorului Malloy. Atunci când vocea lui s-a frânt
pentru o clipă, acest lucru nu a activat un circuit neuronal al tristeţii în
creierul meu, cauzând un şir de senzaţii corporale specifice. Tristeţea
pe care am resimţit-o în acel moment se datorează faptului că am fost
educată într-o anumită cultură, în care am învăţat cu mult timp în
urmă că „tristeţea" poate apărea atunci când anumite senzaţii corporale
coincid cu o pierdere teribilă. Folosind fragmente din experienţele
trecute, cum ar fi ceea ce ştiam despre atacurile armate şi tristeţea
pe care am resimţit-o în momentele acelea, creierul meu a prevăzut
rapid ce ar trebui să facă corpul meu pentru a face faţă unei asemenea
nenorociri. Predicţiile sale au făcut ca inima mea să bată cu putere, să
mă înroşesc şi să simt acel nod în stomac. Ele m-au făcut să plâng,
o actiune
, care avea să-mi calmeze sistemul nervos. Si , ele au dat o
semnificatie senzatiilor care au rezultat, identificând tristetea.
În felui aces·ţa, c~eierul meu a construit experienţa emoţie,i. Mişcările
şi senzaţiile mele nu au fost cele reprezentative pentru o amprentă
a tristeţii. Dacă predicţiile ar fi fost altele, aş fi simţit fiori reci, nu
valuri de căldură, şi n-aş fi avut niciun nod în stomac, dar creierul ar fi
transformat totuşi senzaţiile rezultate în tristeţe. Mai mult decât atât,
bătăile puternice ale inimii, înroşirea feţei, nodul în stomac şi lacrimile
ar fi putut fi expresia unei alte emoţii, de exemplu, furia ori frica, şi nu

tristeţea. Sau într-o situaţie complet diferită, ca de exemplu, o cununie, ·
aceleaşi senzaţii ar putea deveni expresia bucuriei sau a recunoştinţei.
Dacă explicaţia de mai sus pare neconvingătoare sau chiar'
contraintuitivă, vă înţeleg perfect, credeţi-mă. După discursul
guvernatorului Malloy, în timp ce mă linişteam şi îmi ştergeam
lacrimile, mi-am dat seama că Indiferent de ceea ce ştiu despre emoţii
în calitatea mea de om de ştiinţă, eu le trăiesc aşa cum supt prezentate
în teoria clasică. Tristetea a fost valul acela bine-cunoscut de senzatii si
' ' '
sentimente care m-au copleşit, ca răspuns la tragedie şi moarte. Dacă
nu aş fi un cercetător care foloseşte experimentele pentru a demonstra
că emoţiile sunt de fapt create şi nu declanşate, aş da şi eu crezare
experienţei imediate.
Explicaţia clasică a emoţiei rămâne credibilă, în ciuda dovezilor
care o infirmă, exact datorită faptului că este intuitivă. Ea oferă în
acelaşi timp răspunsuri liniştitoare la întrebări fundamentale : care
este originea noastră în termeni :filogenetici? Suntem responsabili
Pentru actiunile
' noastre atunci când suntem coplesiti, ' de emotii?
, Oare
experienţele noastre reflectă în mod corect lumea din jurul nostru?
Teoria emoţiei construite răsp~mde altfel la aceste întrebări. Este
o teorie diferită despre natura umană care vă ajută să vă priviţi şi să-i
priviţi pe ceilalţi într- o lumină nouă, dintr-o perspectivă mai bine
documentată stiintific. Teoria emotiilor construite s-ar putea să nu
' ' '
corespundă perfect felului în care percepeţi în mod obişnuit emoţiile
şi ar putea chiar să vină în contradicţie cu convingeri pe care le aveţi
în legătură cu modul în care funcţionează mintea umană, cu originea
noastră sau cu elementele care stau la baza comportamentelor şi
reacţiilor noastre. Dar teoria anticipează şi explică în mod convingător
dovezile ştiinţifice despre emoţii, referindu-se deopotrivă la numeroase
dovezi pe care perspectiva slasică nu a reuşit să le înţeleagă.
De ce ar trebui să vă intereseze care dintre teoriile despre emoţii
este cea corectă? Deoarece convingerea reflectată în perspectiva
clasică vă afectează viaţa în moduri pe care poate că nu le observaţi.
Gândiţi-vă la ultima situaţie în care aţi fost verificat la aeroport de
agenţii de securitate, unde angajaţii Administraţiei pentru Siguranţa
Transporturilor v-au verificat încălţămintea cu raze X şi au evaluat
probabilitatea ca dumneavoastră să prezentaţi o ameninţare teroristă.
Nu cu mult timp în urmă, un program de pregătire numit SPOT
(Screening Passengers by Observation Techniques - Screening al

pasagerilor prin tehnici de observaţie) i-a Învăţat pe agenţii acestei
, să detecteze intentiile
institutii , de înselătorie
' ' să evalueze riscurile
si
pe care le pot prezenta călătorii, în funcţie de expresia facială şi de
mişcările corporale; programul de observare se bazează pe teoria
potrivit căreia aceste mişcări ar dezvălui sentimentele noastre cele mai
ascunse. Programul nu a funcţionat, dar i-a costat pe contribuabili
900 de milioane de dolari. Trebuie să înţelegem emoţiile pornind de
la premise fundamentate stiintifi.c,
, , , să nu ne retină
astfel încât agentii ,
- ori să-i scape pe aceia care într-adevăr reprezintă o ameninţare -
bazându-se pe o interpretare greşită a emoţiilor. 6
Acum imaginati-vă că sunteti într-un cabinet medical si
) ) , îi spuneti,
medicului că simţiţi o apăsare puternică în piept şi respiraţi cu
dificultate, acestea putând să fie simptome ale unui atac de cord. Dacă
sunteţi femeie, cel mai probabil veţi fi. diagnosticată cu anxietate, iar
dacă sunteţi bărbat, cel mai probabil veţi fi. diagnosticat cu o afecţiune
cardiacă si veti primi tratamentul preventiv care vă va salva viata.
' ' l
Rezultatul este că decesele înregistrate ca urmare a atacurilor de cord

în rândul femeilor de peste 65 de ani sunt mai frecvente decât în rândul
bărbaţilor. Percepţiile medicilor, ale asistentelor şi ale pacientelor sunt
influenţate de convingerile bazate pe perspectiva clasică, potrivit căreia
emoţiile, cum ar fi. anxietatea, pot fi. detectate şi că femeile sunt mai
emotive decât bărbatii ... cu consecinte fatale. 7
l l
Convingerile bazate pe teoria clasică a emoţiilor pot chiar să

declanseze războaie. O cauză a Războiului din Golf a fost si aceea
l l
că f~atele vitreg al lui Saddam Hussein a crezut că poate citi emoţiile

negociatorilor americani şi l-a informat pe · Saddam că SUA nu
intenţionau ~u adevărat să atace. În războiul care a urmat şi-au pierdut
viaţa 175 .OOO de irakieni şi sute de soldaţi aparţinând forţelor de
coalitie. 8
în' opinia mea, ne aflăm într-un moment de transformare
revoluţionară a modului în care înţelegem emoţiile, mintea şi creierul
uman; această revoluţie ne va determina probabil să regândim principii
fundamentale ale societăţii noastre legate de tratamentul bolilor fi.zice
şi mintale, înţelegerea relaţiilor personale, abordările vizând educaţia
copiilor şi, în ultimă instanţă, imaginea noastră de sine. Există şi alte
discipline ştiinţifice care au cunoscut transformări de felul acesta,
fiecare venind cu o schimbare radicală a unor principii ce fuseseră
asimilate şi asumate timp de secole. Fizica a trecut de la ideile intuitive

despre timp şi spaţiu ale lui Isaac Newton la cele mai relative ale lui
Albert Einstein şi apoi la mecanica cuantică. În biologie, oamenii de
ştiinţă au clasificat lumea naturală în specii fixe, fiecare având propria
formă ideală, până când Charles Darwin a introdus ·conceptul selecţiei
naturale.
În general, revoluţiile ştiinţifice nu sunt rezultatul unor descoperiri
neaşteptate, ci al adresării unor întrebări mai pertinente. Cum iau
nastere emotiile, dacă ele nu sunt niste simple reactii? De ce se
' ' ' '
deosebesc atât de mult între ele si de ce am crezut atât de multă
I .
vreme că ele ar avea nişte amprente distinctive? Aceste întrebări sunt

interesante şi pot oferi un captivant subiect de meditaţie. Dar plăcerea ,
de a sonda necunoscutul nu este doar apanajul oamenilor de ştiinţă.
Ea ţine de spiritul de aventură - o trăsătură care ne este caracteristică
doar nouă, oamenilor.
În paginile ce urmează vă invit să mă însoţiţi în această aventură.
Capitolele 1-3 prezintă noua ştiinţă a emoţiilor: cum psihologia,
neurostiintele si disciplinele înrudite renuntă la cercetarea amprentelor
' ' ' '
emoţiilor, îndreptându-şi atenţia asupra modului în care sunt construite
emoţiile. Capitolele 4-7 explică modul în care sunt construite emoţiile.
Iar capitolele 8-12 analizează implicaţiile practice, în lumea reală, pe
care această nouă teorie a emoţiilor le are asupra abordărilor noastre
în domeniul sănătătii, inteligentei emotionale, cresterii si educării
' ' ' ' '
copiilor, relaţiilor personale, sistemelor juridice şi chiar asupra naturii
umane înseşi. În încheierea volumului, capitolul 13 vorbeşte despre
modul în care stiinta emotiilor ne aJ·ută să deslusim misterul vechi de
' ' ' '
secole legat de modul în care creierul uman creează mintea umană.
1
Căutarea „amprentelor" emoţiilor
Cu multă vreme în urmă, prin anii '80, mi-am propus să mă

specializez în psihologie clinică. M-am înscris într-un program
doctoral la Universitatea din Waterloo, unde doream să învăţ tot ceea
ce trebuie pentru a putea deveni psihoterapeut şi apoi să ajung să
tratez pacienţii într-un cabinet elegant, aranjat cu gust. Urma să fiu
un consumator de ştiinţă, nu un producător. Fără îndoială, nu aveam
nici cea mai mică intenţie de a mă angaja într-o adevărată revoluţie
care să conducă la schimbarea unor idei fundamentale despre mintea
umană, idei care datau încă din vremea lui Platon. Dar viaţa aruncă
uneori în calea noastră mici surprize.
Eram în timpul studiilor postuniversitare când am simţit primul
grăunte de îndoială în legătură cu viziunea clasică asupra emoţiilor.
În perioada respectivă, cercetam originea stimei de sine scăzute şi
modul în care aceasta conduce la anxietate sau la depresie. Numeroase
experimente arătau faptul că oamenii se simt deprimaţi atunci când
nu reuşesc să-şi atingă idealurile proprii, dar atunci când nu se ridică
la sfandarde impuse de alţii, se simt anxioşi. Primul meu experiment în
timpul practicii postuniversitare a fost doar să reproduc acest fenomen
bine-cunoscut, de la care urma să încep testarea ipotezei mele. În
cadrul experimentului, am întrebat un număr mare de voluntari
dacă se simţeau anxioşi ori deprimaţi, folosind listele de simptome
consacrate. 1
În timpul facultăţii realizasem experimente mult mai .complicate,
aşadar acesta n-ar fi trebuit să-mi creeze niciun fel de probleme. Dar
rezultatul a fost un dezastru. Voluntarii mei nu au raportat trăiri
anxioase ori depresive în parametrii tiparului aşteptat. Atunci am
încercat să repet un al doilea experiment publicat . şi am eşuat din nou.
Le-am luat de la capăt, iar şi iar, fiecare experiment însemnând luni
întregi de lucru. După yei ani, tot ceea ce reuşisem a fost să repet un
eşec de opt ori la rând. In ştiinţă se întâmplă deseori ca experimentele
să nu prezinte rezultate diferite, dar opt eşecuri consecutive este un
adevărat record. Vocea mea critică mi-a şoptit atunci: nu oricine are
calităţile necesare unui om de ştiinţă.
Dar atunci când am analizat mai atent toate dovezile pe care le
adunasem, am observat un lucru ciudat, identificabil în toate cele opt
experimente. Mulţi dintre subiecţi păreau să nu reuşească ori să nu
dorească să facă distincţia între a fi anxios şi a fi deprimat. În schimb,
ei declarau că simteau
' si
, una
' }
si alta sau nici una nici alta; raremi s- a
întâmplat ca subiectul să declare că simte o singură stare. Or, acest
lucru era lipsit de logică. Oricine ştie că anxietatea şi depresia, atunci
când sunt evaluate ca emoţii, sunt complet diferite. Atunci când eşti
anxios, te simţi tensionat, agitat, parcă eşti îngrijorat că se va întâmpla
ceva rău. Atunci când eşti depresiv, te simţi nefericit, lipsit de energie,
totul ţi se pare îngrozitor şi fiecare zi este o luptă. Aceste emoţii ar
trebui să determine stări fizice complet opuse, ar trebui percepute în
mod diferit şi orice persoană săn~toasă ar trebui să fie în stare să facă
această distincţie :fără probleme. Insă datele îmi spuneau că subiecţii
testati de mine nu reuseau acest lucru. Întrebarea era ... de ce?
' '
După cum s-a dovedit ulterior, experimentele mele nu eşuaseră.
Primul experiment „nereuşit" a prilejuit o veritabilă descoperire -
aceea că, deseori, oamenii nu fac distincţia între anxietate şi depresie.
Următoarele şapte experimente pe care le-am realizat au reprodus
rezultatele obţinute în cadrul primului experiment. Urmărind datele
obţinute de alţi cercetători, am început să observ acelaş·i efect. După
încheierea doctoratului şi după ce am devenit profesor universitar,
misterul acesta a continuat să mă preocupe. Conduceam un laborator
si coordonam experimente în care sute de subiecti erau rugati să-si
J , J '
consemneze experienţele emoţionale timp de mai multe săptămâni sau

luni. Împreună cu studenţii mei îi întrebam despre diverse experienţe
emoţionale, nu doar despre stările de anxietate şi depresie, pentru a
vedea dacă descoperirea noastră indică o caracteristică generală.
Noile experimente au indicat un lucru care nu mai fusese
documentat înainte: fiecare persoană testată folosea aceleaşi cuvinte
pentru a-şi descrie emoţiile - „furios", „trist" şi „speriat" - , dar acestea
nu însemnau neapărat acelasi lucru pentru toti. Unii dintre subiecti
' ' '
:făceau distinctii mai subtile, evidentiate .prin cuvintele folosite: de
' '
CĂUTAREA „AMPRENTELOR" EMOŢIILOR 21
exemplu, ei resimteau , tristetea

' si
, teama ca emotii , calitativ diferite.
Altii
, însă, înglobau cuvinte cum ar fi „trist" si
, „speriat" si
' „anxios" si.
,
deprimat" într-o singură expresie - „mă simt nasol" (sau mai ştiinţific,
,,Am un sentiment neplăcut."). Efectul era acelaşi pentru emoţii plăcute,
ca de exemplu, bucurie, calm şi mândrie. După ce am testat şapte sute
de subiecţi americani, am descoperit faptul că oamenii se deosebesc
extrem de mult în privinta , modului în care îsi , identifică experientele
,
emotionale.
,
Un specialist în design interior care priveşte cinci nuanţe de albastru
poate să distingă azuriu, cobalt, ultramarin, albastru regal şi cyan. Soţul
meu, pe de altă parte, le va numi pe toate albastru. Studenţii mei şi
cu mine am descoperit un fenomen similar în cazul emotiilor , si
, l-am
numit granulaţie emoţională. 2
În acest punct a intrat în discuţie perspectiva clasică asupra emoţiilor.
Granulaţia emoţională, conform acestei perspective, ar trebui să vă
indice acurateţea intt~ 1-' ~·etării stărilor emoţionale interne. O persoană
care a reusit , să facă distinctia , între sentimentele sale folosind cuvinte
cum ar fi „b ucune . ", „tnsteţe
. ", „teama~" , „d ezgust ", „entuziasm. " ş1.
,uimire" detectează indicii fizice sau reactii , specifice fiecărei emotii ' si
,
'
le interpretează în mod corect. O persoană care prezintă o granulaţie
emotională
, mai redusă, care foloseste , cuvinte ca „anxios" si , „deprimat"
ca şi cum ar desemna acelaşi lucru, cu siguranţă nu reuşeşte să detecteze
aceste indicii.
La început, mi-am propus să văd dacă pot să-i ajut pe oameni să
si rafineze granulatia emotională, învătându-i să-si identifice stările
~motionale în mod corect. În cazul de f~tă, cuvântui cheie este „corect".
1
Cu~ poate un om de stiintă ' , să-si , de; seama dacă o persoană care
spune „Sunt, fericită." ori „Sunt anxioasă." face o descriere corectă a
propriei stări? În mod clar, era nevoie să găsesc o modalitate de a
măsura o emoţie în mod obiectiv şi apoi să compar rezultatul cu relatarea
primită. Dacă persoana respectivă relatează că se simte anxioasă şi
criteriile obiective indică faptul că se află într-o stare de anxietate,
atunci înseamnă că aceasta este capabilă să-si ' identifice emotia
, în mod
corect. Pe de altă parte, dacă aceste criterii obiective indică faptul că
persoana este deprimată sau furioasă ori entuziasmată, atunci aceasta
, , să-si
nu reuseste , identifice emotiile
, în mod corect. Dacă as, fi avut un
test obiectiv pe care să-l folosesc, restul ar fi fost simplu. Aş fi putut
întreba subiectul cum se simte şi apoi să compar răspunsul cu starea
sa emoţională „reală". Aş fi putut să-i corectez greşelile, învăţându-l

să recunoască indiciile care deosebesc o emotie de alta si i-as fi
J J J
îmbunătătit granulatia emotională.

J , ,
La fel ca majoritatea studenţilor la psihologie, citisem că fiecare

emoţie ar avea un tipar distinct de semne fizice, asemenea unei
amprente. De fiecare dată când prinzi în palmă mânerul unei uşi,
amprentele pe care le laşi pot varia, în funcţie de forţa cu care l-ai
strâns, de cât de alunecoasă este suprafaţa sau de cât de Cf.ldă şi elastică
este pielea ta în momentul acela. Cu toate acestea, ampre~tele poartă
suficiente caracteristici similare pentru a te identifica doar pe tine. Tot
la fel, amprenta unei emoţii este considerată similară de la o situaţie la
alta şi de la o persoană la alta, indiferent de vârstă, gen, personalitate
sau cultură. În laborator, cercetătorii ar trebui să poată să spună dacă
un individ este trist sau fericit sau anxios, în funcţie de măsurătorile
fizice ale feţei, corpului şi creierului său.
Eram încredintată, că aceste amprente ale emotiilor
, îmi vor oferi
criteriile obiective de care aveam nevoie pentru a evalua emoţiile. Dacă
literatura stiintifică îmi oferea informatii corecte, atunci stabilirea
, J ,
Preciziei evaluării emotionale a subiectilor avea să fie o nimica toată.

J J
Dar lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa cum mă aşteptam.

•••
Potrivit tezei clasice despre emoţie, feţele noastre sunt reperele
esentiale
, care permit evaluarea obiectivă si , corectă a emotiilor.
' Ideea
aceasta a fost inspirată iniţial din lucrarea lui Darwin, Expresia
emoţiilor la om şi animale, în care el susţinea că emoţiile şi expresia lor
sunt trăsături străvechi ale naturii umane. Se spunea că toţii oamenii,
oriunde în lume, afisează, si
, recunosc expresiile faciale ale emotiilor,
,
rară să fie nevoie să le învete.,
3
Prin urmare, m-am gândit că laboratorul meu ar trebui să reuşească

să măsoare miscările faciale, să evalueze starea emotională reală a
' ,
subiecţilor testaţi, să o compare cu relatările lor verbale despre emoţie
si să calculeze acuratetea acestora. Dacă subiectii aveau o expresie
' ' ,
îmbufnată în laborator, de exemplu, dar nu relatau că se simt trişti,
puteam să-i învăţăm cum să recunoască tristeţea pe care o simţeau.
Caz rezolvat.
Fiecare parte a feţei umane este alcătuită din 42 de muşchi. Mişcările
faciale pe care le vedem zi de zi - clipit, tras cu ochiul, zâmbete, grimase,
sprâncene ridicate sau încruntate - se produc atunci când combinaţii
CĂUTAREA- „AMPRENTELOR" EMOŢIILOR 23
ale muschilor
, faciali se contractă si
, se relaxează, determinând miscări
,
ale ţesutului conjunctiv şi ale pielii. Chiar şi atunci când, privit cu
ochiul liber, chipul nostru pare complet nemişcat, grupe mici de
muschi
, se contractă si, se relaxează.
4
Figura 1-1. Muşchii feţei umane
Potrivit perspectivei clasice, fiecare emoţie este reprezentată pe

chip de un tipar specific de mişcări - o „expresie facială". Atunci când
suntem fericiţi, zâmbim. Atunci când suntem furioşi, se presupune
că ne încruntăm. Se spune că aceste mişcări fac parte din amprenta
emoţiilor respective.
În anii 1960, psihologul Silvan S. Tomkins şi discipolii săi, Carroll
E. Izard şi Paul Ekman, au decis să testeze acest lucru în laborator. Ei
au alcătuit un set de fotografii pentru care modelele au fost alese cu
cea mai mare grijă, precum cele din figura 1-2, pentru a reprezenta
şase aşa-ml;mite emoţii primare care, după opinia lor, aveau amprente
biologice: furie, frică, dezgust, surpriză, tristeţe şi bucurie. Aceste
fotografii, pentru care pozaseră actori atent îndrumaţi pentru a
mima expresii cât mai grăitoare, ar fi fost exemplele cele mai clare
ale expresiilor faciale pentru emoţiile amintite. (Ele ar putea să vi se
pară exagerate sau artificiale, dar au fost concepute intenţionat în felul
acesta, întrucât Tomkins considera că ele transmiteau cele mai clare si ,
mai puternice semnale ale emoţiilor.) 5
Folosind fotografii de felul acesta, Tomkins şi echipa sa au aplicat o
tehnică experimentală pentru a studia cât de bine „recunosc" oamenii
expresiile faciale sau, mai precis, cât de bine percep mişcările faciale ca
Figura 1-2. Câteva fotografii utilzate în studiile care au folosit metoda

identificării emoţiilor primare
expresii ale emoţiei. Sute de experimente publicate au folosit această

metodă si ea încă este considerată standardul absolut. Subiectul testat
)
primeşte o fotografie şi un set de cuvinte care desemnează emoţii,

după cum arată fi.gura 1·-3.
Subiectul~ alege apoi cuvântul care se potriveşte cel mai bine feţei
prezentate. In cazul de faţă, cuvântul este „Surpriză". Sau, folosind
un aranjament ~şor diferit, subiectul primeşte două fotografii însoţite
de o scurtă prezentare, la fel ca în fi.gura 1-4, şi apoi alege chipul care
se potriveşte cel mai bine cu povestea respectivă. În cazul acesta, este
vorba despre chipul din partea dreaptă. 6
Această tehnică de cercetare - să-i spunem metoda de identificare
a emotiilor primare - a revolutionat studiul stiintifi.c pentru ceea
' ' ' '
ce Tomkins şi grupul său de cercetători au numit „recunoaşterea
emoţiilor". Folosind metoda aceasta, cercetătorii au demonstrat că
oameni din întreaga lume puteau să potrivească în mod corect aceleaşi
000 x
Vă rugăm să alegeţi cuvântul care se

potrlve~te cel mal bine cu chipul acesta.
Bucurie Teamă
G;;D Furie
Tristeţe Dezgust
Figura 1-3. Metoda identificării emoţiilor primare: selectarea cuvântului

corespunzător chipului din imagine
OOO X
Vă rugăm să alegeţi chipul care se potriveşte cel mai bine

cu prezentarea de dedesubt.
Mama ei tocmai a murit, iar ea este foarte tristă.
Figura 1-4. Metoda identificării emoţiilor primare: selectarea cuvântului

care se potriveşte cu povestirea
cuvinte care des~emnau emoţii (traduse în limba lor maternă) cu feţele

din fotogr~fi.i. In cadrul unui studiu celebru, Ekman şi colegii săi
au călătorit în Papua Noua Guinee şi au realizat experimente cu o
populaţie locală, din tribul Fare, care avusese puţine contacte cu lumea
occidentală. Chiar şi membrii acestui trib îndepărtat au indicat corect
chipurile corespunzătoare cuvintelor sau povestirilor care le însoţeau.

În anii următori, cercetătorii au realizat studii similare în multe alte .
ţări, cum ar fi Japonia şi Coreea. În fiecare caz, subiecţii au potrivit cu
usurintă cuvintele sau povestirile care descriau emotii cu imaginile
' ' '
reprezentând chipuri ameninţătoare, îmbufnate, zâmbitoare ş.a.m.d. 7
Pe baza acestor dovezi, cercetătorii au ajuns la concluzia că
recunoasterea emotiei are un caracter universal: indiferent unde ne-
' '
am născut sau unde am crescut, trebuie să fim în stare să recunoaştem
acele expresii faciale reprezentate în fotografiile cu chipuri de
americani. Raţionamentul suna în felul acesta: expresiile pot fi
universal recunoscute doar dacă sunt produse la fel de către · toată
lumea. Astfel, expresiile faciale sunt fără îndoială amprente clare şi
precise care permit identificarea emoţiei. 8
Cu toate acestea, alţi cercetători şi- au exprimat îngrijorarea în
legătură cu faptul că metoda identificării emoţiilor de bază era prea
indirectă şi subiectivă pentru a putea identifica amprentele emoţiilor,
întrucât aceasta implică judecata umană. O tehnică mai obiectivă,
numită electromiografie facială, îndepărtează receptorii subiectivi
umani cu totul. Electromiografia facială plasează electrozi pe suprafaţa
pielii, pentru a detecta semnalele electrice care determină mişcările
muşchilor faciali. Ea identifică în mod precis acele părţi ale feţei care
se mişcă, înregistrând cât de mult şi cât de frecvent se întâmplă acest
lucru. Într-un studiu obişnuit, subiecţii testaţi poartă electrozi pe
sprâncene, frunte, obraji şi maxilar, în timp ce se uită la filme ori la
fotografii, sau în vreme ce-şi amintesc ori îşi imaginează situaţii care
le induc diverse emoţii. Cercetătorii înregistrează transformările de
la nivelul activitătii musculare si calculează nivelul miscării în fiecare
' ' '
muşchi în timpul fiecărei emoţii. Dacă oamenii mişcă aceiaşi muşchi
faciali după acelaşi tipar de fiecare dată când trăiesc o emoţie dată -
se încruntă când sunt furioşi, zâmbesc atunci când sunt fericiţi, se
îmbufnează atunci când sunt tristi s.a.m.d. - si doar în situatiile în
' ' , )
care resimt acea emoţie, atunci mişcările ar putea fi .a mprenta emoţiei

respective. 9
S-a dovedit că electromiografia facială aruncă serioase îndoieli
asupra viziunii clasice despre emoţii. Dar, analizând studiu după
studiu, se constată că rriiscările muschilor faciali nu indică în mod
' '
cert şi precis dacă o persoană este ·furioasă, tristă sau înfricoşa~ă; ele
nu creează amprente care să indice cu precizie fiecare emoţie. ln cel
Figura 1-5. Electromiografia facială
mai bun caz, electromiografia facială ne spune că aceste mişcări fac

distincţia între sentimentele plăcute şi cele neplăcute. Iar pentru ca
lucrurile să fie şi mai complicate, mişcările faciale înregistrate în cadrul
acestor studii nu corespund într-o măsură convingătoare fotografiilor
cr<?ate pentru metoda de identificare a emoţiilor primare. 10
Să reflectăm puţin asupra implicaţiilor acestor descoperiri. Sute
de experimente au demonstrat că oameni din toate colţurile lumii
pot să potrivească anumite cuvinte care desemnează emoţii cu aşa
numite expresii ale emoţiilor, mimate de actori care nu simt în mod
real emoţiile respective în acel moment. Cu toate acestea, expresiile
nu pot fi. detectate în mod clar şi indubitabil prin măsurători obiective
ale miscărilor muschilor faciali, atunci când oamenii simt cu adevărat
' '
emoţiile. Fără îndoială, cu toţii ne mişcăm mereu muşchii faciali, iar
atunci când ne privim unul pe celălalt, vedem cu uşurinţă emoţia pe
care o transmit unele dintre aceste mişcări. Dar, din punct de vedere
strict obiectiv, atunci când cercetătorii măsoară doar mişcările musculare
în sine, mişcările nu corespund cu fotografiile.
Este posibil ca electromiografia facială să fie prea limitată pentru
a capta toate acţiunile semnificative de pe un chip, în timpul unei
experienţe emoţionale. Cercetătorul poate aplica aproximativ şase
electrozi pe fiecare parte a feţei, înainte ca subiectul să simtă un
. 28 CUM IAU NAŞTERE EMOŢIILE
disconfort, aceştia fiind prea puţini pentru a capta sensul mişcam

tuturor celor 42 de muschi faciali într-o manieră edificatoare. Prin
)
urmare, cercetătorii folosesc şi o tehnică alternativă, bazată pe

sistemul de codificare a acţiunilor faciale (FACS), în care observatori
profesionişti clasifică mişcările faciale individuale. Tehnica este mai
puţin obiectivă decât electromiografia facială, întrucât se bazează
pe percepţia observatorului uman, dar este mai obiectivă decât
coordonarea cuvintelor cu expresiile faciale din fotografii, în cazul
metodei de identificare a emoţiilor primare. În orice caz, ~ici mişcările
observate prin sistemul de codificare a acţiunilor faciale nu coresP.und
perfect expresiilor mimate în fotografii. 11
Aceleaşi incongruenţe apar şi în cazul bebeluşilor. Dacă expresiile
faciale au un caracter universal, atunci copiii ar fi chiar mai predispuşi
decât adultii să-si exprime furia încruntându-se si tristetea prin
J ' ' ,
bosumflare, deoarece ei sunt prea mici ca să cunoască regulile impuse

de convenientele sociale. Si totusi, atunci când cercetătorii îi observă
) ) )
în situaţii care ar trebui să producă emoţii, copiii nu afişează expresiile

aşteptate. De exemplu, specialiştii în psihologia dezvoltării Linda A.
Camras şi Harriet Oster împreună cu colegii lor au înregistrat video
bebeluşi din culturi diferite, în timp ce le-au arătat o gorilă de jucărie
care mârâia (cu ajutorul căreia au urmărit să le inducă frica) ~au în timp
ce îi împiedicau să mişte braţul (pentru a le induce furia). Folosind
FACS, Camras şi Oster au stabilit că variaţia mişcărilor faciale în cele
două situatii nu permitea diferentierea emotiilor. Dar atunci când
) ) )
adulţii au vizionat înregistrările, ei au reuşit să identifice frica în cazul

bebeluşilor din filmul cu gorila şi respectiv furia în cazul bebeluşilor
din filmul în care au fost ţinuţi de braţ, chiar şi atunci când Camras şi
Oster au şters electronic feţele bebeluşilor! Adulţii distingeau frica de
furie în funcţie de context, fără să vadă absolut nicio mişcare facială. 12
Să nu mă întelegeti gresit: nou-născutii si copiii mici au miscări
, , , 1 , ,
faciale expresive; ele sunt numeroase şi diverse, indicând interes,

nedumerire, suferinţă - ca reacţie la durere - sau dezgust faţă de
mirosuri sau gusturi neplăcute. Dar nou-născuţii nu prezintă expresii
diferenţiate asemenea adulţilor, aşa cum sunt cele reprezentate în
fotografiile din metoda de identificare a emoţiilor primare. 13
Mai sunt si alti cercetători care demonstrează acelasi lucru
) ) )
evidenţiat de ~amras şi Oster, şi anume că folosim extrem de multe

informaţii din contextul situaţional. Ei combină feţe şi trupuri din
contexte diferite, cum ar fi o faţă furioasă ataşată unui corp care ţine
în mână un scutec murdar, iar subiecţii testaţi de ei identifică aproape
întotdeauna emotia '
care se potriveste
'
imaginii corpului. sinu
,
a fetei
'
- în
cazul acesta, dezgust, mai degrabă decât furie. Feţele sunt în continuă
m işcare, iar creierul nostru se bazează pe mai mulţi factori deodată -
postura corporală, vocea, situaţia generală, experienţa noastră de viaţă
- pentru a întelege
, care miscări
, , ce înseamnă ele .
sunt semnificative si 14
Când este vorba despre emoţii, faţa noastră nu este singura care le
exprimă. De fapt, nici expresiile folosite pentru identificarea emoţiilor
primare nu se bazează pe observarea unor chipuri din viaţa reală.
C ercetătorii au „compus" acele expresii inspirându-se din lucrarea lui
Darwin şi i-au rugat pe actori să le mimeze. Iar acum, aceste feţe sunt
considerate expresii universale ale emoţiei. 15
Dar ele nu sunt universale. Pentru a confirma acest lucru, colectivul
laboratorului meu a realizat un studiu folosind fotografii ale unor
profesionişti ai emoţiei - actori consacraţi. Fotografiile proveneau
din volumul In Character: Actors Acting, în care actorii mimează unele
emotii în functie de niste scenarii scrise. Am împărtit subiectii nostri
, ' , ' ' '
aleşi din SUA în trei grupuri. Primul grup a citit doar scenariile, de
exemplu, „El tocmai a asistat la un incident armat pe strada sa liniştită,
înconjurată de verdeaţă din Brooklyn." Al doilea grup a văzut doar
imaginile faciale, cum ar fi chipul lui Martin Landau mimând expresia
pentru scenariul cu incidentul armat (figura 1-6, centru). Al treilea
grup a văzut scenariile şi chipurile. În fiecare caz, noi le-am înmânat
subiecţilor o scurtă listă cuprinzând cuvinte care desemnează emoţii;
pentru a cataloga emoţiile pe care le vedeau. 16
Pentru scenariul cu atacul armat menţionat anterior, 66% dintre
subiectii
, care au citit doar scenariul sau care l-au citit si , au văzut si ,
poza cu expresia lui Landau au indicat că ar exprima frică. Dar dintre
subiecţii care au văzut doar chipul lui Landau, fără niciun element de
context, doar 38% au interpretat că ar fi vorba despre frică şi 56% au
considerat că ar fi o expresie de surpriză (Figura 1-6 compară expresia
facială a lui Landau cu fotografiile pentru „frică" şi „surpriză" din
metoda de identificare a emoţiilor primare. Oare Landau arată speriat
sau surprins? Sau şi una şi alta?)
Expresiile folosite de alţi actori pentru a mima frica au fost extrem
de diferite de cea a lui Landau. Actrita , Melissa Leo a mimat frica
după următorul scenariu: „Ea încearcă să se hotărască dacă ar fţ bine
Figura 1-6. Actorul Martin Landau (centru) încadrat de expresiile pentru frică (stânga) şi
surpriză (dreapta) din metoda identificării emoţiilor primare
să-i spună soţului său că a apărut

un zvon conform căruia ea ar fi
lesbiană, înainte ca el să-l audă de la altcineva." Gura este închisă, cu
colţurile lăsate în jos, iar sprâncenele sunt uşor încruntate. Aproape
trei sferturi dintre subiectii testati care i-au văzut doar fata au indicat
' ' '
că ar fi tristă, dar când li s-a prezentat scenariul, 70% dintre subiecţi
au considerat că ea exprimă frică . 17
Acest tip de variaţie a rămas valabil pentru fiecare emoţie pe care
am studiat-o. O emoţie cum este „Frica" nu are o singură expresie,
ci o diversitate de miscărifiaciale
, care variază de la o situatie
' la alta.*
(Gândiţi-vă: Când s-a întâmplat ca un actor să câştige Oscarul pentru
că a folosit o expresie îmbufnată pentru a exprima tristeţea?)
Acest lucru pare evident dacă vă gândiţi la propriile experienţe
emoţionale. Când vă este frică, de exemplu, faţa se poate mişca în
foarte multe feluri. Atunci când vă uitaţi la un film de groază, vă lăsaţi
în jos pe scaun, închideţi C?Chii sau îi acoperiţi cu mâinile. Dacă vă
temeţi că o persoană din faţa dumneavoastră v-ar putea lovi, strângeţi
ochii pentru a-i zări mai bine chipul. Dacă pericolul ar putea pândi
imediat după colţ, deschideţi larg ochii pentru a vă îmbunătăţi vederea
periferică. „Frica" nu ia o singură formă fizică. Variaţia este norma. La
fel, bucuria, tristeţea, furia şi fiecare emoţie pe care o cunoaşteţi este o
categorie diferită, însumând mişcări faciale exfrem de diverse. 18
Dacă mişcările faciale variază atât de mult în cadrul unei singure
categorii, cum ar fi aceea a „Fricii", v-aţi putea întreba de ce ni se pare
* În volumul de faţă folosesc ghilimele Şi majusculă pentru a desemna o emoţie în general, de
exemplu, „Frica", spre deosebire de un moment oarecare de frică.
natural să considerăm că un chip cu ochii larg deschişi este expresia

u niversală a fricii. Răspunsul este că avem de-a face cu un stereotip,
un simbol care se potriveşte cu o temă recunoscută a „Fricii" în cultura
noastră. Copiii de la grădiniţă învaţă aceste stereotipuri: „Oamenii
care se încruntă sunt furiosi.
, Oamenii îmbufnati , sunt tristi."
, Acestea
sunt convenţii culturale. Le vedem în desenele animate, în reclame,
pe chipul păpuşilor, în simboluri emoji - există o varietate nesfârşită
de imagini şi simboluri. Manualele îi învaţă aceste stereotipuri pe
tudenţii la psihologie. Terapeuţii ·îi învaţă pe pacienţi. Media le
p ropagă pe scară largă în toată lumea occidentală. „Stai o clipă!", aţi
putea gândi, „Vrea să spună că aceste expresii au fost create de cultura
noastră si, că. noi cu totii
, le-am învătat?"
' Ei bine, da. Iar teza clasică
perpetuează aceste stereotipuri, ca şi cum ar fi amprentele autentice
ale emotiei.
,
Fără îndoială, feţele sunt instrumente de comunicare socială.
Unele mişcări faciale au o anumită semnificaţie, dar altele nu, iar în
momentul de faţă nu ştim ·mare lucru despre modul în care oamenii
le descifrează, exceptând faptul că un element esenţial este contextul
(limbajul corporal, situaţia socială, aşteptările de natură culturală etc.).
Atunci când mişcările faciale transmit într-adevăr un mesaj psihologic,
- să spunem, ridicarea unei sprâncene - nu ştim dacă mesajul este
întotdeauna emoţional, nici măcar dacă semnifică de fiecare dată
acelaşi lucru. Dacă adunăm toate dovezile ştiinţifice obţinute până
acum, nu putem susţine, cu un nivel rezonabil de certitudine, că fiecare
emoţie are o expresie facială care o identifică. 19
•••
În căutarea amprentelor unice ale emoţiilor, eu aveam nevoie de o
sursă mai d~ încredere decât chipul uman, aşadar m-am îndreptat spre
corpul uman. Mă gândeam că poate nişte semne, cum ar fi modificări
ale ritmului cardiac, ale tensiunii arteriale sau la nivelul altor funcţii ar
putea oferi amprentele necesare pentru a-i învăţa pe oameni cum să-şi
recunoască mai precis emoţiile.
Unele dintre dovezile cele mai concludente în privinţa amprentelor
emoţionale ale mişcărilor corporale provin din celebrul studiu realizat
de Paul Ekrnan, Robert W. Levenson şi colegul lor Wallace V. Friesen,
publicat în revista Science în 1983. Ei au conectat subiecţii testaţi la
aparate care măsoară schimbările la nivelul sistemului nervos vegetativ:
variaţiile de ritm cardiac, temperatura şi conductanţa pielii (indicator
al transpiraţiei). De asemenea, au măsurat variaţiile încordării

braţului, pornind de la sistemul scheleto-motor. Apoi au folosit o
tehnică experimentală pentru a induce furia, tristeţea, frica, dezgustul,
surpriza şi bucuria şi au observat schimbările fizice produse în timpul
fiecărei emoţii . După analiza datelor, Ekman şi colegii săi au ajuns la
concluzia că înregistraseră schimbări clare şi edificatoare ale acestor
reacţii corporale, pe care le-au corelat cu emoţii specifice. Se pare că
studiul a stabilit amprente biologice obiective în corpul nostru pentru
fiecare emoţie studiată şi rămâne până în zilele noastre un reper clasic
în literatura stiintifică.
, '
20
Acest studiu celebru realizat în 1983 inducea emotia într-o manieră

'
neobisnuită
' - cerându-le subiectilor
, , să mimeze si
testati , să mentină ,
o expresie facială din metoda emoţiilor primare. Pentru a induce
tristeţea, de exemplu, un subiect se încrunta timp de~ zece secunde.
Pentru a induce furia, subiectul privea ameninţător. In timp ce îşi
construiau aceste expresii faciale, subiecţii puteau folosi o oglindă şi
erau îndrumati ' chiar de Ekman să miste , anumiti , muschi
, faciali. 21
Ideea că o expresie facială mimată poate provoca o stare emoţională
este cunoscută ca ipoteza feedback-ului facial. Potrivit acesteia,
mişcarea muşchilor feţei pentru a forma o anumită expresie produce
anumite schimbări fiziologice asociate emoţiei respective în corpul
nostru. Încercati , dumneavoastră. Adunati
, si , sprâncenele si, încruntati- '
vă timp de zece secunde - vă simtiti , , trist? Zâmbiti' larg. Vă simtiti , ,
mai vesel? Ipoteza feedback-ului facial este foarte controversată - se
contestă faptul că o experienţă emoţională completă poate fi evocată
în felul acesta. 22
În studiul din 1983 s-au observat de fapt schimbările corporale
apărute atunci când subiecţilor li s-a cerut să mimeze expresii faciale.
Aceasta este o descoperire remarcabilă: simpla mimare a expresiei
faciale a schimbat activitatea sistemului nervos periferic al subiecţilor,
chiar în vreme ce acestia erau asezati comod, nemiscati pe un scaun.
' ' , ' '
Vârfurile degetelor au fost mai calde atunci când au mimat privirea
ameninţătoare (expresia furiei). Ritmul cardiac a fost mai rapid atunci
când au mimat încruntare, tresărire şi ochi larg deschişi (expresia
fricii) şi îmbufnare (expresia tristeţii), comparativ cu situaţiile în
care au mimat bucurie, surpriză şi dezgust. Ultimii doi parametri,
conductanţa pielii şi încordarea braţului, nu făcut vreo diferenţă între
expresiile faciale. 23
Totuşi, mai este nevoie să parcurgem câţiva paşi până când putem
pretinde că am găsit amprenta unei emoţii reflectată de o schimbare
o rporală, pentru simplul motiv că trebuie să demonstrăm că reacţia
fiziologică trăită în timpul unei emoţii, să spunem furie, este diferită
de aceea resimţită în timpul altor emoţii - cu alte cuvinte, este specifică
momentelor de furie. În acest punct, studiul din 1983 se confruntă cu
o problemă. El a demonstrat existenţa unor trăsături specifice pentru
furie dar nu şi pentru celelalte emoţii testate. Aceasta înseamnă
că reacţiile fiziologice în cazul unor emoţii diferite au fost prea
as emănătoare pentru a permite identificarea unor amprente specifice.
În plus, ar trebui să demonstrăm că nu există nicio altă explicaţie
pentru rezultatele obţinute. Atunci şi numai atunci, pute~ pretinde că
am găsit amprentele fizice ale furiei, tristeţii şi ale celorlalte emoţii. Din
acest motiv, rezultatele studiului din 1983 ar putea fi explicate şi altfel,
întrucât subiecţii au primit instrucţiuni cum să pozeze. Se presupune
că subiecţii formaţi într-o cultură occidentală pot să identifice, la nivel
conceptual, majoritatea emoţiilor vizate. Acest fapt poate produce o
accelerare a ritmului cardiac şi alte schimbări fiziologice observate de
E kman şi de colegii săi - un lucru încă necunoscut în perioada în care
s-au întreprins studiile respective. Această explicaţie alternativă a fost
sugerată de experimentul pe care l-au realizat mai târziu cu subiecţi
din tribul Minangkabau, din vestul Sumatrei. Aceşti voluntari nu
în ţelegeau la fel de bine emoţiile caracteristicile populaţiei occidentale
)
i nu au prezentat aceleasi schimbări fiziologice ca subiectii occidentali.
) )
De asemenea, au raportat că resimt emoţiile respective mult mai rar

decât subiectii din Occident. 24
)
Există cercetări ulterioare care au indus emotii folosind diverse

)
alte metodei dar schimbările fiziologice relatate în lucrarea din 1983

nu s-au repetat. Unele dintre studii folosesc filme de groază, drame
lacrimogene şi alte materiale pentru a induce anumite emoţii, timp
în care specialiştii măsoară ritmul cardiac, respiraţia şi alţi parametri.
Multe studii de felul acesta au constatat diferente mari între valorile
)
înregistrate, aceasta indicând absenţa unui tipar clar care să permită

diferenţierea emoţiilor. În alte studii, cercetătorii au găsit elemente
distinctive, dat s-;a întâmplat în mod frecvent ca studii diferite
să identifice tipare diferite, chiar şi atunci când au folosit aceleaşi
videoclipuri. Cu alte cuvinte, atunci când studiile au diferenţiat furia
de tristeţe şi de frică, ele nu s-au repetat ,î ntotdeauna în mod identic,
aceasta însemnând că stările de furie, tristete , frică induse într- un

, si
anumit studiu au fost diferite de cele induse în alt studiu. 25
În faţa unor experimente atât de diverse, este greu de ajuns la
o concluzie edificatoare. Din fericire, cercetătorii . folosesc meta-
analiza, o tehnică prin care analizează toate datele obţinute şi ajung
la o concluzie generală. Ei analizează un mare număr de experimente
coordonate de diverşi specialişti şi combină rezultatele prin mijloace
statistice. De exemplu, să presupunem că aţi dori să v~rificaţi dacă
un ritm cardiac accelerat face parte din amprenta fizică a bucuriei. În
loc să faceţi propriul experiment, puteţi realiza o meta-analiză a ~ltor
experimente care au măsurat ritmul cardiac în momente de bucurie,
chiar şi în mod incidental (de exemplu, studiul poate viza relaţia dintre
sex şi atacul de cord, fără să urmărească în mod direct emoţiile) sau
Puteti, căuta lucrări stiintifice
) ' relevante, din care să adunati , elemente
reprezentative de statistică şi apoi să le analizaţi împreună, pentru a
testa ipoteza.
În ceea ce priveste relatia dintre emotii si sistemul nervos autonom,
' ) ' '
s-au realizat patru meta-analize importante în ultimii douăzeci de ani,
cea mai mare cuprinzând peste 220 de studii de fiziologie şi aproape
22.000 de subiecţi testaţi. Niciunul dintre cele patru studii de meta-
analiză nu a identificat amprente emoţionale specifice şi concludente
Ja nivel fiziologic. În schimb, întregul ansamblu al organelor interne,
asemenea unei orchestre, poate interpreta multe simfonii diferite,
atunci când simtim , bucurie, teamă ori alte emotii.
,
26
Variaţiile se pot observa cu uşurinţă într-o procedură experimentală
folosită de laboratoare din întreaga lume, prin care subiecţii rezolvă o
sarcină dificilă, de exemplu, să numere înapoi, din 13 în 13, cât pot de
repede, ori să discute despre un subiect controversat, cum ar fi acela
legat de avorturi şi preceptele religioase, în timp ce observaţiile lor
sunt ridiculizate. În vreme ce ei se străduiesc să facă tot ceea ce le cere
coordonatorul experimentului, acesta îi critică pentru performanţa
slabă si chiar îi insultă. Se enervează toti subiectii testati? Nu. Mai
' ' ' ,
mult decât atât, cei care se înfurie prezintă tipare diferite de schimbări
fiziologice. Unii dintre ei clocotesc de furie, însă alţii plâng. Alţii
devin tăcuţi şi încep să- şi urzească răzbunarea. Iar alţii se retrag pur şi
simplu. Fiecare comportament (furie spumegândă, plânset, retragere)
este susţinut de un alt tipar fiziologic, un detaliu cunoscut de multă
vreme de către fiziologii care studiază organismul uman. Cele mai
mici schimbări de postură corporală, cum ar fi aplecarea în spate

comparativ cu aplecarea în faţă, cu braţele încrucişate pot schimba
complet răspunsul fiziologic al unei persoane furioase. 27
Atunci când prezint aceste meta-analize la conferinţele la care
particip, unii dintre spectatori privesc neîncrezători: „Vreţi să spuneţi
ă într-o situaţie frustrantă, umilitoare, nu ne clocoteşte sângele,
nu ne transpiră palmele şi nu ni se înroşesc obrajii tuturor?" Iar eu
răspund da, exact asta vreau să spun. De altfel, la începutul carierei
mele, atunci când prezentam pentru prima dată aceste idei în public,
se vedeau diverse manifestări ale furiei chiar în rândul spectatorilor
ărora într-adevăr nu le conveneau dovezile aduse. Uneori se foiau
pe scaun, alteori clătinau capul în semn de dezaprobare. O dată, un
oleg a strigat la mine, roşu la faţă şi a ameninţat cu degetul. Altul
m -a întrebat cu un ton plin de compasiune dacă am simţit vreodată
frica adevărată, fiindcă dacă aş fi fost vătămată grav, nu aş mai avansa o
asemenea idee absurdă. Iar un alt coleg mi- a comunicat că îi va spune
cumnatului meu (un sociolog pe care îl cunoştea) că aduceam un
deserviciu ştiinţei emoţiilor. Exemplul meu preferat este acela al unui
coleg mult mai vârstnic, înalt şi mare cât o namilă care m-a ameninţat
cu pumnul şi s-a oferit să-mi pocnească mutra, ca să-mi dern,_onstreze
cum arată furia. (Am zâmbit şi i-am mulţumit pentru ofertă.) In aceste
exemple, colegii mei au demonstrat caracterul variabil al expresiilor
furiei mult mai elocvent decât a izbutit prezentarea mea.
Ce ne spune faptul că patru studii de meta-analiză, sintetizând
sute de experimente, nu au revelat amprente specifice ale emoţiilor
în sistemul nervos autonom? Aceasta nu înseamnă că emotiile sunt
o il~zie ori că reacţiile fizice sunt întâmplătoare. Înseam~ă că, în
contexte difţrite, cu ocazii diferite şi în studii diferite, pentru acelaşi
individ şi pentru indivizi diferiţi, aceeaşi categorie afectivă induce reacţii
fizice diferite. Variaţia, şi nu uniformitatea, reprezintă aspectul comun,
norma. Aceste rezultate confirmă ceea ce psihologii ştiu de peste
cincizeci de ani: comportamente diferite au tipare diferite de ritm
cardiac, respiratie s.a.m.d. pentru a-si sustine miscările unice. 28
În ciuda inv~sti;iilor
, uriase , b~ni, cerc~tarea nu a identificat
, de timp' si
o amprentă fizică determinantă şi convingătoare nici măcar pentru o
singură emoţie.
•••
Primele două încercări pe care le-am făcut pentru a găsi amprente
obiective ale emoţiilor - la nivelul feţei şi al corpului - nu au condus

la niciun rezultat. Dar aşa cum se spune, atunci când se închide o ·
uşă, uneori se deschide o fereastră. Pentru mine, fereastra a fost
neaşteptata descoperire că o emoţie nu este un singur lucru, ci o
categorie de experienţe şi că fiecare categorie de felul acesta se
manifestă în forme extrem de diverse. Furia, de exemplu, variază mult
mai mult decât prezice ori poate să explice teza clasică despre emoţie.
Atunci când sunteţi furioşi pe cineva, fncepeţi să strigaţ~ şi să înjuraţi
ori spumegaţi în tăcere? Ripostaţi sarcastic? Deschideţi larg ochii şi
ridicaţi sprâncenele? În acele momente, tensiunea arterială poate. să vă
crească, să scadă ori să rămână neschimbată. S-ar putea să vă simtiti
' '
inima bătând cu putere ·sau nu. Poate că vi se umezesc palmele, ori
poate rămân uscate„. veţi avea exact reacţia care vă pregăteşte cel mai
bine corpul pentru acţiune în situaţia respectivă.
Cum creează si cum monitorizează creierul dumneavoastră toate
'
aceste reacţii diferite de furie? Cum ştie care se potriveşte cel mai
bine situatiei? Dacă v-as întreba cum vă simtiti în fiecare dintre
, , ' '
aceste situaţii, aţi putea să daţi pe loc un răspuns detaliat, de exemplu,
„enervat" „iritat", „indignat" „răzbunător"? Sau aţi răspunde „furios" în
fiecare dintre cazuri, ori „mă simt rău"? Şi, de fapt, cum aţi putea şti
răspunsul corect? Acestea sunt necunoscute pe care teza clasică despre
emotie nu le ia în considerare.
'
În vremea aceea eu nu ştiam acest lucru, dar, datorită faptului
că aveam în vedere studiul categoriilor emoţionale în întreaga lor
diversitate, aplicam în mod nepremeditat un principiu standard
propus de Darwin în biologie - gândirea la nivel populaţional. O
categorie, cum ar fi o specie animală, este o populaţie alcătuită din
membri unici, diferiţi unul de celălalt, care nu împărtăşesc o amprentă
de bază. La nivel de grup, categoria poate fi descrisă doar în termeni
statistici, abstracti. Asa cum nicio familie americană nu este formată
' '
din 3,13 indivizi, niciun moment de furie nu trebuie să conţină un
tipar de furie (presupunând că am reuşi să identificăm unul). Ceea ce
am numit până acum amprentă s-ar putea să fie doar un stereotip. 29
După ce am adoptat această mentalitate, întreaga mea perspectivă
s-a schimbat. Pe lângă faptul că nu le-am mai considerat erori, am
început să consider variaţiile ca fiind normale şi chiar dezirabile. Am
continuat să caut o modalitate obiectivă de a distinge o emoţie de alta,
dar nu a mai fost aceeasi căutare. Pe măsură ce deveneam din ce în ce
'
mai sceptică, am constatat că singurul loc unde mai puteam să caut

amprentele rămăsese creierul.'
Cercetătorii studiază de multă vreme persoane cu leziuni cerebrale,
încercând să localizeze o emotie într-o anumită zonă a creierului.
'
Dacă o persoană care a suferit o leziune într-o anumită regiune a
creierului nu reuseste să resimtă ori să perceapă o anumită emotie
' ' '
şi numai acea emoţie, aceasta ar fi o dovadă a faptului că emoţia
depinde exact de neuronii din regiunea respectivă. Aceasta seamănă
Putin
'
cu identificarea sigurantelor din circuitul electric al locuintei,
' '
pentru a vedea care c~respunde fiecărei părţi a casei. La început, toate
s iguranţele sunt instalate şi casa are electricitate peste tot. Atunci
când scoatem o siguranţă (întrerupând curentul electric) şi observăm
că luminile din bucătărie s- au stins, am aflat la ce foloseşte siguranţa
respectivă.
Incercarea de a identifica frica la nivelul creierului este un exemplu
instructiv, deoarece mulţi ani la rând, cercetătorii au pornit de la
premisa că emoţia poate fi localizată într- o singură regiune a creierului
- în amigdală, un grup de nudei aflat în straturile profunde ale lobului
temporal". Amigdala a fost asociată pentru prima dată cu frica în anii
1930, când cercetătorii Heinrich Kliiver şi Paul C . Bucy au îndepărtat
lobii temporali la maimuţe rhesus . Fără amigdală, aceste maimuţe s- au
apropiat de obiecte şi animale care în mod normal le speriau; era vorba
despre şerpi, maimuţe din alte specii sau obiecte pe care le evitau fără
ezitare înainte de operaţie . Khiver şi Bucy au atribuit aceste deficite
absentei fricii." 30
'
La scurt timp după aceea, alţi cercetători au început să studieze
oameni care suferiseră leziuni la nivelul amigdalei, pentru a vedea dacă
p acienţii respectivi simţeau şi percepeau frica în continuare. Cazul
care a fost studiat cel mai intensiv este acela al unei femei cunoscute
după iniţialele „SM ".care suferea de o boală genetică, numită Urbach-
Wiethe, o afecţiune care distruge amigdala în perioada dintre copilărie
ş i adolescenţă, SM era (şi încă este) o persoană sănătoasă mintal,
având o inteligenţă normală, dar relaţia sa cu frica s-a dovedit complet
neobişnuită în timpul testelor de laborator. Cercetătorii i-au prezentat
filme de groază, cum ar fi Strălucirea şi Tăcerea mieilor, au expus-o
• Pentru o scurtă prezentare a terminologiei specifice anatomiei creierului - neuroni, lobi
ş.a. m.d. vezi Anexa A.
„ D e fapt, avem două amigdale, câte una în fiecare lob temporal, drept şi stâng.
la şerpi şila păianjeni vii, au dus-o chiar într-o casă care se spunea
că era bântuită, dar ea nu a relatat nicio senzaţie puternică de frică.
Atunci când lui SM i s-au arătat expresii faciale ale fricii reprezentate
în fotografiile din grila emoţiilor primare, ea nu a reuşit să identifice
frica pe care o transmiteau. SM simţea şi percepea normal celelalte
31
emotii.
' .
Cercetătorii au încercat rară succes să o înveţe să simtă frica,
folosind o procedură de învăţare a fricii. I-au arătat o in;iagine apoi au
pornit imediat o sirenă de vapor de o sută de decibeli, ca să o sperie.
Sunetul avea menirea de a declansa reactia de frică - dacă SM avea una.
În acelaşi timp, au măsurat conductanta pielii lui SM, aceasta fiind
considerată de multi specialisti o măsură pentru evaluarea fricii si care
' ' '
este corelată cu activitatea amigdalei. După reluarea imaginilor şi a
zgomotului sirenei de mai multe ori, i-au arătat lui SM doar imaginea
si i-au evaluat reactia. Persoanele cu amigdală intactă ar fi învătat să
' ' '
asocieze imaginea cu sunetul alarmant, astfel încât la simpla vedere a
imaginii, creierul lor ar fi prezis şuierul alarmei şi imediat conductanţa
pielii ar fi crescut brusc. Dar indiferent de câte ori au asociat imaginea
cu sunetul acela puternic, conductanţa pielii lui SM nu a crescut doar
la vederea imaginii. Concluzia cercetătorilor a fost că SM nu putea să
învete să se teamă de obiecte noi. 32
'
SM părea complet lipsită de teamă, iar amigdala afectată părea să
fie motivul. Dovada aceasta.împreună cu altele similare i-au condus pe
cercetători la concluzia că o amigdală complet funcţională ar fi centrul
fricii.
Apoi s-a întâmplat un lucru ciudat. Cercetătorii -au observat că SM
putea să identifice frica exprimată în posturile corporale şi în vocile
celorlalţi. Au găsit chiar o modalitate prin care să o facă pe SM să
simtă spaima, cerându-i să respire aer conţinând un surplus de bioxid
de carbon. Lipsită de nivelul normal de oxigen, SM s-a panicat. (Nu vă
îngrijoraţi, nu era în pericol.) În felul acesta, SM a simţit şi a perceput
în mod clar frica în anumite situaţii, chiar şi rară amigdală . 33
Pe măsură ce au progresat cercetările vizând leziunile cerebrale, au
fost descoperite şi testate mai multe persoane cu afecţiuni ale amigdalei,
iar legătura clară şi specifică dintre frică şi amigdală a început să
fie disputată. Poate cea mai importantă dovadă care a infirmat-o
a venit de la o pereche de gemene identice; din cauza sindromului
Urbach-Wiethe, cele două surori pierduseră acele părţi ale amigdalei
are se presupunea că ar fi legate de percepţia fricii. Amândouă au

:ost diagnosticate la vârsta de doisprezece . ani, au un nivel normal
e inteligenţă şi au absolvit liceul. În ciuda ADN-ului identic, a
_eziunilor cerebrale asemănătoare si , a aceluiasi
, mediu de dezvoltare
în copilărie şi la vârsta adultă, cele două gemene au profiluri foarte
diferite în privinţa fricii. Una dintre ele, BG, seamănă foarte mult
u SM în această privinţă: prezintă aceleaşi deficite legate de frică,
ar resimte totusi , frică atunci când respiră aer cu continut
, ridicat de
ioxid de carbon. Cealaltă soră, AM, are reacţii considerate normale în
o ndiţii de frică: alte reţele neuronale compensează pentru amigdala
·ps ă. Aşadar, avem gemene identice cu ADN identic, care au suferit o
leziune cerebrală identică şi care trăiesc în medii similare, dar una are
nele deficite legate de percepţia fricii, iar cealaltă nu are niciunul. 34
Descoperirile acestea infirmă ideea că amigdala ar conţine circuitul
neuronal pentru frică. În schimb, ele arată că există mai multe modalităţi
prin care creierul poate crea frica şi de aceea categoria emoţională „Frică"
nu poate fi localizată într-o singură regiune distinctă. Cercetătorii au
studiat şi alte categorii de emoţii, pe lângă frică, în cazul pacienţilor
cu leziuni cerebrale, iar rezultatele au fost similare. Regiuni din creier,
cum este amigdala, sunt în mod obişnuit importante pentru emoţii,
dar ele nu sunt nici necesare, nici suficiente pentru acestea. 35
Acesta este unul dintre cele mai surprinzătoare lucruri pe care le-
am învătat , când am început studiul în domeniul neurostiintelor:
, , un
eveniment mental, cum este frica, nu este creat de un singur set de
neuroni. În schimb, combinaţii de neuroni pot crea momente de frică.
Nel]rocercetătorii numesc acesta principiul degenerare. Degenerarea
înseamnă „mai multi pentru unul" - mai multe combinatii de neuroni
pot produce acelaşi rezultat. În încercarea de a localiz~ amprentele
emoţiilor în creier, degenerarea ne readuce, fără menajamente, cu
picioarele pe pământ. 36
Colectivul laboratorului meu a observat degenerarea în tipul
scanărilor creierului realizate pe voluntari. Le-am arătat fotografii care
induc frica, reprezentând trupuri însângerate, imagini cu skydiving şi
i- am întrebat care este nivelul de activare corporală resimtit. , Bărbatii,
şi femeile au raportat niveluri echivalente de activare şi au prezentat
deopotrivă activitate crescută în două regiuni cerebrale - insula
anterioară si , cortexul vizual primar. Totusi, , la femei senzatiile, de
activare erau mai puternic legate de insula anterioară, în vreme ce la
bărbaţi ele erau mai puternic legate de cortexul vizual. Aceasta este
o dovadă a faptului că aceeasi experientă - senzatii de activare - a
' ' '
fost asociată cu tipare diferite ale activităţii neuronale, un exemplu de
degenerare. 37
Un alt lucru surprinzător pe care l-am aflat în timpul pregătirii mele,
pe lângă degenerare, este faptul că mai multe regiuni ale creierului
servesc mai multor scopuri. Creierul conţine sisteme de bază care
participă la crearea unei palete foarte largi de stări mentale. Un singur
sistem de bază poate juca un rol în procesul de gândire, de reamintire,
în luarea deciziilor, în auz, văz, precum şi în trăirea şi percer.erea
diverselor emoţii. Un sistem de bază este „unul pentru mai multe":
o singură regiune ori o reţea cerebrală contribuie la mai multe stări
mentale diferite. Teza clasică despre emotie sustine însă contrariul,
' '
considerând că regiuni specifice din creier au funcţii psihologice
specifice, cu alte cuvinte „câte una pentru fiecare." Astfel, sistemele de
bază reprezintă opusul amprentelor neuronale. 38
Pentru clarificare, menţionez faptul că aceasta nu înseamnă că
fiecare neuron din creier face exact acelasi lucru, nici că fiecare
'
neuron poate să înlocuiască oricare alt neuron. (Perspectiva aceasta, a
echipotenţialităţii, a fost infirmată cu mult timp în urmă.) Înseamnă
că majoritatea neuronilor au mai multe roluri, aşa cum faina şi ouăle
sunt ingrediente în mai multe reţete.
Existenţa acestor sisteme de bază a fost confirmată cu ajutorul
metodelor experimentale din domeniul neuroştiinţelor, dar este cel
mai clar pusă în evidenţă prin tehnicile de imagistică cerebrală care
permit observarea activităţii creierului. Metoda cea mai comună este
numită imagistică prin rezonanţa magnetică funcţională (fMRI). Este
o metodă de investigaţie non-invazivă care ne permite să urmărim
activitatea cerebrală a persoanelor care trăiesc emoţiile ori percep
emoţiile altora, realizând înregistrarea modificărilor semnalelor
magnetice transmise de activarea neuronilor. 39
Chiar şi aşa, cercetătorii folosesc fMRI încercând să identifice
amprentele emoţiilor la nivelul creierului. J:?acă o regiune prezintă o
activare sporită a reţelei neurale în timp ce subiectul resimte o emoţie,
raţionamentul lor conduce la concluzia că aceasta ar fi dovada faptului
că zona respectivă din creier prelucrează acea emoţie. -La început, au
focalizat scanerele asupra amigdalei, încercând să stabilească dacă
aceasta conţine amprenta neuronală a fricii. O dovadă esenţială a venit
în urma testării subiecţilor care priveau aşa-numitele expresii ale fricii

din metoda de identificare a emoţiilor primare, în timp ce erau scanaţi.
Activitatea la nivelul amigdalei s-a intensificat, comparativ cu situaţiile
în care au văzut chipuri cu expresii neutre. 40
Cu toate acestea, pe măsură ce au avansat cercetările, au început să
apară anomaliile. Da, amigdala indica o intensificare a activităţii, dar
numai în situaţii specifice, cum ar fi acelea în care ochii modelului
din fotografie erau aţintiţi direct spre privitor. Dacă privirea era
îndreptată lateral, neuronii amigdalei subiectului îşi schimbau aproape
imperceptibil intensitatea activităţii electrice. De asemenea, dacă
subiecţii testaţi vedeau aceleaşi imagini reprezentative pentru frică
de mai multe ori la rând, activarea amigdalei se reducea rapid. Dacă
amigdala ar fi cu adevărat regiunea unde este localizat acel circuit
pentru frică, atunci habituarea nu ar mai avea loc -circuitul ar trebui să
se activeze absolut de fiecare dată în prezenţa unui stimul declanşator
al „fricii". Aceste rezultate contradictorii m-au condus la concluzia -
la care au ajuns şi alţi cercetători - că amigdala nu este centrul fricii
în creier. 41
În anul 2008, cercetările desfăşurate de colectivul laboratorului meu
împreună cu neurologul Chris Wright au demonstrat de ce amigdala
îş i intensifică activitatea ·ca răspuns la imaginile cu expresii pentru
emoţii primare. Activitatea se intensifică la vederea oricărui chip -
temător sau neutru - atâta timp cât este nou (adică, subiecţii testaţi nu
l-au mai văzut înainte). Dat fiind faptul că expresiile înspăimântate,
cu ochii larg deschişi, din metoda de identificare a emoţiilor primare
apar rareori în viaţa de zi cu zi, ele reprezintă o noutate atunci când
s ubiecţii testaţi le văd în timpul experimentelor cu imagistică cerebrală.
Descoperirile acestea şi altele asemenea oferă o explicaţie alternativă
experimentelor originale care nu pornesc de la premisa că amigdala ar
fi centrul fricii în creier. 42
În ultimele două decenii, această traiectorie înainte-înapoi, cu
dovezi urmate de infirmări, a fost reluată în cazul fiecărei regiuni
cerebrale identificate vreodată ca fiind amprenta neuronală a unei
e moţii. De aceea, colectivul laboratorului meu şi-a propus să clarifice
o dată pentru totdeauna dacă zone specifice din creier constituie într-
adevăr amprente ale emoţiilor. Am examinat fiecare studiu bazat pe
im agistică cerebrală despre furie, dezgust, bucurie, frică şi tristeţe şi
e-am combinat pe cele care puteau fi folosite statistic într-o meta-
analiză. În total, au fost aproape 100 de studii publicate, cu aproape

1.300 de subiecţi testaţi într-o perioadă de aproximativ 20 de ani. 43
Pentru a reuşi să interpretăm această cantitate imensă de date, am
împărţit creierul în mici cuburi numite voxeli, versiunea 3-D a pixelilor.
Apoi, pentru fiecare voxel din creier, în timpul fiecărei errioţii studiate în
fiecare experiment, am înregistrat dacă s-a înregistrat sau nu o activare
mai intensă . Acum puteam calcula probabilitatea ca fiecare voxel să
prezinte o activare sporită în timpul trăirii sau al percepţiei fiecărei
emoţii. Atunci când procentul de probabilitate depăşea intâmplarea,
consideram zona respectivă semnificativă din punct de vedere statistic.
Figura 1-7. Creierul uman împărţit în voxeli
Meta- analiza noastră amănunţită a găsit puţine elemente care să

confirme teza clasică despre emoţie. Amigdala, de exemplu, a prezentat
o intensificare semnificativă a activitătii în studiile dedicate fricii,
)
mai mult decât ne-am aştepta ca aceasta să se datoreze întâmplării,

dar numai într-un sfert dintre studiile despre resimtirea fricii si în ) )
aproximativ 40% dintre studiile despre percepţia fricii. Ace"ste date

sunt neconcludente faţă de ceea ce am aştepta în cazul unei amprente
neuronale. Mai mult decât atât, amigdala a prezentat o activare
intensificată şi în studiile pentru furie, dezgust, tristeţe şi bucurie,
indicând faptul că indiferent de funcţiile pe care le îndeplineşte în
anumite situaţii de frică, ea îndeplineşte aceste funcţii ş1 în cazul
celorlalte emotii.
)
Interesant de remarcat este faptul că activitatea amigdalei se

i ntensifică şi în timpul unor evenimente considerate îndeobşte non-
emoţionale, de exemplu, atunci când simţim durere, când învăţăm ceva
nou, întâlnim persoane noi sau luăm decizii. Probabil că se intensifică
exact acum, în momentul în care citiţi aceste cuvinte. De fapt, fiecare
regiune a creierului care s-a presupus a fi o regiune emoţională a
fo st implicată şi în crearea evenimentelor non- emoţionale, cum ar fi
gândurile şi percepţiile.
În concluzie, am stabilit că nicio regiune din creier nu conţine o
a mprentă pentru o singură emoţie. Amprentele lipsesc şi dacă luăm
în considerare mai multe regiuni conectate în acelaşi timp (o reţea
neuronală) sau dacă stimulăm neuroni individuali cu electricitate.
celeaşi rezultate se confirmă în experimente cu alte animale care
se presupune că ar avea circuite emoţionale, cum sunt maimuţele şi
sobolanii. Emotiile se declansează în urma activării neuronilor, dar
' J J
nici o structură neuronală nu este dedicată exclusiv emotiilor. Pentru J
mine, aceste rezultate au constituit confirmarea finală a faptului că

e moţiile nu se pot localiza în regiuni individuale din creier. 44
•••
Sper că înţelegeţi acum faptul că de foarte multă vreme oamenii
au avut o imagine greşită despre emoţii. Multe studii susţin că ar fi
identificat amprentele fizice care deosebesc o emoţie de alta. Cu toate
acestea, studiile respective se înscriu într-un context ştiinţific mult mai
larg care nu confirmă perspectiva clasică.*
Unii cercetători ar putea spune că studiile care o infirmă sunt greşite;
la urma urmei, experimentele vizând emoţiile pot fi destul de greu de
realizat. Unele regiuni ale creierului sunt greu de vizualizat. Ritmul
cardiac este influentat de tot felul de factori care nu au nimic de- a face
J
cu emoţiile, de exemplu, cât au dormit subiecţii în noaptea dinaintea

testării, dacă au consumat cafeină în ultima oră şi dacă stau jos, în
Picioare sau întinsi. Alt aspect dificil este să le induci emotii subiectilor
J J J
testaţi. Este interzis să induci frică terifiantă ori furie nestăpânită: toate
universităţile au comisii de etică, acestea având printre altele menirea
de a împiedica persoane, asemenea mie, să provoace stări emoţionale
• Aud uneori comentarii din partea unor cercetători care susţin teza cla sică : „Dar ce facem cu
aceste alte cincizeci de studii cu mii de subiecţi care aduc dovezi de netăgăduit ale amprentelor
e moţiilor?" Da, există multe studii care confirmă această teză, dar o teorie a emoţiilor trebuie să
explice toate dovezile, nu numai acea parte care susţine teoria respectivă. Nu trebuie să arătăm
cincizeci de mii de câini negri ca să dovedim că toţi câinii sunt negri.
puternice unor voluntari nevinovaţi. 45

Dar chiar dacă luăm în considerare toate cele de mai sus, numărul
experimentelor care infirmă teoria clasică îl depăşeşte cu mult pe acela
al experimentelor care este posibil să fi obţinut rezultate întâmplătoare
ori să fi folosit metode experimentale neadecvate. Studiile bazate
pe electromiografia facială ~emonstrează că oamenii mişcă muşchii
faciali în multe feluri diferite, nicidecum într-un singur mod, atunci
când trăiesc un moment care face parte din aceea,şi categorie
emoţională. Studii de meta-analiză ample conduc la concluzia că o
singură categorie emoţională implică mai multe reacţii fiziologice,
nu una singură neschimbată. Circuitele cerebrale funcţionează după
principiul „mai mulţi pentru unul" al degenerării: manifestări ale unei
singure categorii emoţionale, cum este frica, sunt coordonate de tipare
cerebrale diferite, în momente diferite şi la persoane diferite. Invers,
aceiaşi neuroni pot participa la crearea unor stări mentale diferite
(unul peatru mai mulţi).
Sper că aţi observat tiparul care rezultă de aici: variaţia este norma.
Amprentele emoţionale sunt un mit.
Dacă dorim să înţelegem emoţiile trebuie să începem să analizăm
serios această variaţie.Trebuie să avem în vedere faptul că un cuvânt care
desemnează o emoţie, precum „furie", nu se referă la o reacţie specifică,
purtând o amprentă fizică unică, se referă la un grup de manifestări
extrem de diverse legate de situaţii specifice. Ceea ce numim în mod
obisnuit
, emotii,
, cum sunt furia, frica, bucuria, ar trebui considerate
mai degrabă categorii emoţionale, deoarece fiecare este un complex de
manifestări diverse. Exact aşa cum mai multe exemplare din categoria
„Cocker spaniel" au unele atribute fizice variabile (lungimea cozii,
lungimea nasului, desimea părului, viteza de alergare ş.a.m.d.) care nu
se regăsesc în variaţiile genetice, există mai multe manifestări fizice de
„Furie" (mişcări faciale, ritm cardiac, hormoni, timbru vocal, activitate
neuronală şi altele), iar aceste variaţii pot fi legate de mediu sau de
context. 46
Atunci când acceptăm o viziune bazată pe diversitate şi pe gândirea
la nivel de populaţional, aşa-numitele amprente ale emoţiilor lasă loc
unor explicaţii mai bune. Iată un exemplu: nişte cercetători, folosind
inteligenţa artificială, pot pregăti un program care să recunoască
numeroase scanări ale creierului realizate în timp ce indivizii testaţi
trăiesc diferite emotii (să spunem, furie si
) , frică). Programul diferentiază
,
un tipar statistic care cuprinde fiecare categorie emoţională şi apoi -

aici este partea interesantă - va putea analiza scanări noi şi determina
dacă sunt mai apropiate de tiparul fricii sau de cel al furiei. Această
tehnică, numită ~lasificarea tiparelor, funcţionează atât de bine, încât
uneori este numită „citirea neuronală a mintii".
'
Unii dintre cercetătorii amintiti sustin că continuturile statistice
' ' '
descriu amprentele neuronale ale furiei şi fricii. Dar aceasta este o
eroare logică uriaşă. Tiparul statistic pentru frică nu este o stare reală
a creierului, ci doar un model sumar abstract extras din mai multe
manifestări ale fricii. Cercetătorii fac o confuzie între media aritmetică
ş i oAregulă generală. 47
Impreună cu colaboratorii mei am aplicat clasificarea tiparelor
la meta- analiza studiilor dedicate emoţiei şi bazate pe imagistică
cerebrală. Programul informatic a învăţat să clasifice scanările obţinute
din aproximativ 150 de studii diferite. Am identificat tipare în diferite
regiuni cerebrale care prezic mai bine decât pura întâmplare dacă
subiecţii testaţi într-un anumit studiu simţeau furie, dezgust, frică,
bucurie sau tristeţe. Dar aceste tipare nu sunt amprente emoţionale.
De exemplu, tiparul pentru furie cuprinde un set de voxeli, dar el nu
apare în mod necesar în fiecare scanare realizată pentru identificarea
furiei. 48
Atunci când este aplicată corect, clasificarea tiparelor este un
exemplu de gândire la nivel populaţional. O specie, după cum vă
amintiţi, este un grup de indivizi diferiţi, deci poate fi descrisă succint
în termeni statistici. Modelul specific este o abstractizare care nu
exis tă în natură - acesta nu descrie niciun membru individual al
speciei. În ceea ce priveşte emoţia, în situaţii diferite şi la persoane
diferite, diverse combinaţii de neuroni pot crea momente care aparţin
unei categorii emoţionale cum este furia. Chiar dacă dumneavoastră
percepeţi două experienţe de furie la fel, ele pot avea tipare cerebrale
diferite, ca rezultat al procesului de degenerare. Dar, cu toate acestea,
noi putem grupa multe manifestări ale emoţiei pentru a descrie cum,
în termeni abstracţi, .ele pot fi deosebite de diverse manifestări ale
fricii (Analogie: nu există doi labradori retrieveri care să fie identici,
dar cu toţii se deosebesc de golden retrieveri).
Îndelunga mea căutare a amprentelor emoţiilor pe faţă, în corp şi
în creier m-a condus la o concluzie la care nu mă aşteptasem - aceea
că avem nevoie de o nouă teorie care să ne explice ce sunt emoţiile
(O lAU N AŞTERE EMOŢIILE
e vin ele. În capitolele următoare, vă prezint această nouă

e are ia în considerare toate descoperirile valabile oferite de
Z2 da i că, dar şi pe cele controversate, despre care am vorbit mai
'e Teme. Renunţând la găsirea amprentelor şi încercând să găsim
o ezi incontestabile, vom ajunge la o înţelegere mai clară şi mai
n dam entată stiintific nu numai a emotiilor, ci si a noastră însine.
, ' ' ) '
2
Emoţiile sunt construite
Vă rog să priviţi petele negre din figura 2-1.
,,
'
'J
Figura 2-1. Pete misterioase
Dacă este prima dată când priviţi aceste pete, creierul dumneavoastră
se străduieşte să înţeleagă ce reprezintă. Neuronii cortexului vizual
p rocesează liniile şi marginile. Amigdala transmite rapid semnale,
fiindcă informaţiile sunt noi. Alte regiuni din creier triază experienţele
din trecut, pentru a vedea dacă aţi mai întâlnit vreodată ceva
as emănător, şi conversează cu corpul dumneavoastră pentru a-l pregăti
pentru o acţiune nedeterminată încă. Cel mai probabil vă aflaţi într-o
tare de orbire experienţială, văzând doar nişte pete negre de origine
ne cunoscută.
Pentru a vindeca această orbire experienţială, priviţi imaginea de la
pagina 371 (anexa B). Apoi reveniţi la pagina aceasta. Ar trebui să nu

mai vedeţi nişte pete informe, ci un obiect familiar.
Ce s-a petrecut în creierul dumneavoastră pentru a schimba
percepţia acestor pete? Creierul a adăugat informaţii din fotografi.a
completă lângă numeroasele sale experienţe anterioare şi a construit
obiectul familiar pe care îl vedeţi acum în petele acelea. Neuronii
cortexului vizual şi-au schimbat traiectoria semnalelor, pentru a crea
linii care nu există, legând petele într-o formă care fizic nu există acolo.
Într-un fel, am putea spune că aveţi halucinaţii. Nu în sensul alarmant
„halucinez, trebuie să merg la spital", ci în sensul comun, „creierul meu
este construit să functioneze asa".
' '
Experienţa dumneavoastră cu fi.gura 2-1 dezvăluie câteva lucruri.
Experienţele trecute - din întâlniri directe, fotografii, filme sau cărţi
- dau sens senzaţiilor prezente. În plus, întregul proces al construcţiei
este invizibil pentru dumneavoastră. Oricât de mult v-aţi strădui, nu
puteţi să vă observaţi ori să vă percepeţi construind imaginea. Pentru
a dezvălui procesul de construcţie în timp ce acesta se produce, avem
nevoie de un exemplu conceput special. Aţi perceput în mod conştient
trecerea de la necunoscut la cunoscut, deoarece aţi văzut figura 2-1
înainte şi după ce aţi avut cunoştinţele relevante pe care să le folosiţi.
Procesul de construire este atât de comun, încât s-ar putea să nu mai
vedeţi niciodată această fi.gură sub aspectul unor contururi lipsite
de formă, chiar dacă încercaţi să o „dez-vedeţi" şi să regăsiţi starea
anterioară de orbire experienţială.
Micul truc al creierului este atât de obişnuit şi de firesc, încât
psihologii l-au descoperit iar şi iar, înainte de a înţelege cum
funcţionează. Noi îi spunem simulare. Ea înseamnă că în momentul
respectiv creierul a schimbat traiectoria semnalelor propriilor neuroni
senzoriali, în absenta unor informatii senzoriale. Simularea poate
' '
fi vizuală, ca în cazul desenului nostru, sau poate să implice oricare
dintre celelalte simţuri. Vi se întâmplă vreodată să vă revină mereu
în minte un cântec de care nu puteţi scăpa? Acea halucinaţie auditivă
este tot o simulare. 1
Gânditi-vă la ultima dată când cineva v-a oferit un măr rosu, zemos.
' '
Ati întins mâna, 1-ati luat, ati muscat din el si ati simtit aroma tartei
c~ mere. În momen;ele acele a, ne~ronii trimi~ea~ sem~ale în regiunile
1
senzoriale şi motorii ale creierului. Neuronii motori transmiteau

semnale pentru a produce mişcările, iar cei senzoriali pentru a procesa
EMOŢIILE SUNT CONSTRUITE 49
s enzaţiile - culoarea roşie cu un contur verde pal, atingerea plăcută în

palma dumneavoastră, parfumul floral, scrâşnetul uşor al dinţilor atunci
când ati '
muscat
,
din miez si,
gustul său dulce-acrisor.
'
Alti'
neuroni au
iniţiat salivaţia pentru a produce enzime şi a începe digestia, au eliberat
cortizol pentru a vă pregăti corpul să metabolizeze zaharurile din măr
,i poate au făcut stomacul să bolborosească puţin. Dar lucrul cel mai
interesant este că exact acum, când aţi citit cuvântul „măr", creierul
dumneavoastră a reactionat într-o oarecare măsură ca si cum mărul
' '
ar fi fost de fapt acolo. Creierul a combinat fragmente şi secvenţe din
eea ce stiati
, , despre merele pe care le-ati' văzut si
, le-ati
, gustat înainte
i au direcţionat semnalele neuronale spre regiunile senzoriale şi
motorii pentru a construi o reprezentare mentală a conceptului „măr".
C reierul dumneavoastră a simulat un măr inexistent folosind neuroni
enzoriali şi neuroni motori. Simularea se petrece automat şi la fel de
rapid ca o bătaie a inimii. 2
La petrecerea pe <;:are am organizat-o când fiica mea a împlinit
2 ani, am folosit puterea stimulării (şi ne-am distrat de minune)
ervind un meniu cuprinzând „mâncăruri greţoase" - de fapt doar cu
pect respingător. Când au sosit invitaţii le-am oferit pizza „tratată"
u colorant alimentar verde, astfel încât brânza să pară mucegăită, şi
=eleu de piersici asezonat cu legume, ca să semene cu voma. Sucul
e grape-fruit l- am servit în recipiente pentru testarea urinei. Toată
: mea a fost minunat dezgustată (era tipul de umor numai bun pentru
-ârsta de doisprezece ani) şi câţiva dintre musafiri nu s-au încumetat
ă atingă mâncarea, fiindcă involuntar simulau gusturi şi mirosuri
oribjle. Dar piesa de rezistenţă a fost jocul de după prânz: un concurs
implu de recunoaştere a mâncărurilor după miros. Am folosit hrană
entru bebeluşi - piureuri din piersici, spanac, carne de vită ş.a.m.d.
- artistic întinsă pe scutece, ca să semene perfect cu caca de bebeluş.
D eşi oaspeţii ştiau că este mâncare, mai mulţi dintre ei au simţit că le
i ne să vomite atunci când au simtit
. '
mirosul simulat. 3
Simulările sunt încercările creierului de a ghici ce se întâmplă în
: mea din jur. · În fiecare moment de veghe, suntem confruntaţi cu
informaţii zgomotoase, neclare, transmise de ochi, urechi, nas şi
elelalte organe de percepţie. Creierul foloseşte experienţele anterioare
entru a construi o ipoteză - simularea - şi o compară cu amalgamul
e informaţii trimise de simţuri. În felul acesta, simularea îi permite
eierului să stabilească sensul zgomotului, selectând ceea ce este
relevant şi ignorând restul.

Descoperirea simulării la sfârşitul anilor 1990 a deschis o epocă
nouă în psihologie si neurostiinte. Dovezile stiintifice indică faptul că
' ' ' ' '
aproape tot ceea ce vedem, auzim, atingem şi miros.im sunt în mare
măsură simulări ale lumii, şi nu reacţii la ea. Gânditorii progresişti
speculează că simularea ar fi un mecanism comun nu numai pentru
percepţia senzorială, ci şi pentru înţelegerea limbajului, pentru simţirea
empatiei, pentru reamintire, imaginaţie, visare şi multe alte fenomene
psihologice. Raţiunea ar putea să ne spună că gândirea, percepţia şi
visarea sunt evenimente mentale complet diferite (cel puţin p_entru
aceia dintre noi care aparţin culturilor occidentale), totuşi un singur
proces general le descrie pe toate. Simularea este modul automat pentru
toată activitatea mentală. Ea detine, , secretul care ne va permite să
si
de~legăm misterul legat de modul în care creierul creează emoţii. 4
In afara creierului nostru, simularea poate produce schimbări
tangibile în corpul nostru. Să încercăm puţină stimulare creativă cu
albina noastră. Urmăriţi cu ochii minţii o albină zburând uşor pe
petalele unei flori, zumzăind în timp ce caută polen. Dacă vă plac
albinele, chiar acum fâlfâitul aripilor imaginare determină alţi neuroni
să vă pregătească corpul să se apropie ca să o vadă mai bine - vă
pregăteşte inima să bată mai repede, glandele sudoripare să se încarce
, tensiunea arterială să scadă. Or, dacă ati
si , fost întepat
, în trecut de o
albină, creierul dumneavoastră va pregăti corpul să fugă ori să încerce
să, o strivească, formulând alt tipar de modificări somatice. De fiecare
dată când creierul simulează o informaţie senzorială, el pregăteşte
schimbările automate în corpul dumneavoastră care au potenţialul de
a vă schimba senzatia.
,
Simulările în legătură cu albina îşi au originea în conceptul
dumneavoastră mental despre ceea ce este o „Albină". Pe lângă
informaţiile în sine despre albină (cum arată, cum zumzăie, cum
vă comportaţi atunci când apare, ce schimbări la nivelul sistemului
nervos autonom vă permit să acţionaţi etc.), informaţiile conţin şi alte
concepte legate de albine („Pajişte", „Floare", „Miere", ,,Înţepătură",
„Durere" etc.). Toate aceste informaţii sunt integrate în conceptul
de „Albină", stabilind modul în care simulaţi albina în acest context
particular. Aşadar, un concept cum este cel de „Albină" este de fapt
un ansamblu de tipare neuronale din creierul dumneavoastră care
reprezintă experienţele dumneavoastră trecute. Creierul combină
aceste tipare în modalităţi diferite pentru a percepe şi a ghida în mod

flexibil attiunile dumneavoastră în situatii noi. 5
' '
Folosindu-vă conceptele, creierul alătură anumite lucruri şi separă
altele. Datorită conceptelor dumneavoastră, atunci când priviţi trei
ridicături de pământ, puteţi să percepeţi două ca fiind „Dealuri" şi una
a fiind un „Munte". Imaginaţi-vă că în procesul de construcţie lumea
este o foaie de plăcintă, iar conceptele dumneavoastră sunt cuţitele
are trasează marginile; nu pentru că marginile sunt naturale, ci pentru
ă sunt utile sau preferabile. Aceste graniţe au desigur limitări fizice;
:Uciodată nu veţi percepe un munte ca pe un lac. Nu totul este relativ. 6
Conceptele sunt un instrument primar care vă ajută creierul să
hicească înţelesul informaţiilor senzoriale. De exemplu, conceptele
o nferă sens schimbărilor de intensitate ale sunetelor şi astfel, puteţi
:ă identificaţi cuvinte sau muzică, în loc de nişte zgomote oarecare. În
ltura occidentală, majoritatea muzicii se bazează pe octava împărţită
fu douăsprezece intervale: scala muzicală egal-temperată codată de
_ohann Sebastian Bach în secolul al XVII-lea. Toate persoanele
ucate în traditia culturală vestică si ~are se bucură de un auz normal
' '
u un concept mental pentru această scală omniprezentă, chiar dacă
pot să o descrie în mod explicit. Dar nu toată muzica foloseşte
: ala aceasta: atun~i când occidentalii aud pentru prima dată muzică
:radiţională indoneziană gamelan, care se bazează pe şapte intervale
e octavă cu tonalităţi diferite, cel mai probabil o vor percepe mai
egrabă ca pe un zgomot. Un creier obişnuit cu scale cu douăsprezece
· tervale nu i.re un concept pentru muzica aceasta. Eu personal îmi
re up.osc orbirea experienţială pentru dubstep·, deşi fiica mea are în
:::iod sigur conceptul acesta.
Conceptele atribuie semnificatie si compusilor chimici care creează
' ' '
_ sturi şi mirosuri. Dacă v-aş servi îngheţată roz, v- aţi aştepta (aţi
· ula) la un gust de căpşuni; dar dacă ar avea gust de peşte, vi
: -ar părea respingătoare sau chiar dezgustătoare. În schimb, dacă aş
_::ezenta-o ca „mousse de somon'', avertizându-vă astfel creierul, poate
- acelaşi gust vi se va părea delicios (presupunând că vă place somonul).
?oa te că vă gândiţi la mâncare în termenii unui obiect fizic, dar de fapt
nceptul „Mâncare" este preponderent cultural. Evident, există nişte
nstrângeri de natură biologică, nu putem mânca lame de ras. Dar
• J-JlJstep este un gen de muzică <lance ele ctronică a cărei particularitate constă în linii de bas
· intense repetate, cu sc_himb ări rapide de timpi. (n. ed.)
există unele substanţe perfect comestibile pe care nu le percepem ca

alimente, cum ar fi. hachinoko, o delicatesă japoneză din larve de albine,
de care majoritatea americanilor nu s-ar atinge. Această diferenţă
culturală se datorează conceptelor. 7
În fiecare moment, creierul foloseşte concepte pentru a simula
lumea exterioară. Fără concepte, suntem orbi experienţial, aşa cum
am fost cu albina din imaginea incompletă. Cu ajutorul conceptelor,
creierul simulează atât de imperceptibil şi automat, încât vederea,
auzul şi' alte simţuri par mai degrabă reflexe decât construcţii.
Acum gândiţi-vă la următorul lucru: oare nu cumva creierul
dumneavoastră ar putea folosi acelaşi proces pentru a da o semnificaţie
senzaţiilor din interiorul corpului - agitaţia produsă de bătăile inimii şi
de alte miscări
, interne?
Din perspectiva creierului, corpul dumneavoastră este doar o altă
sursă de informaţii senzoriale. Senzaţiile care vin dinspre inirµă şi
plămâni, metabolism, temperatura variabilă ş.a . m.d. sunt asemenea
· formelor neclare din fi.gura 2- 1. Aceste senzaţii pur fi.zice din corpul
nostru nu au o semnificaţie psihologică obiectivă. Dar imediat ce
intervin conceptele, senzaţiile dobândesc o semnificaţie suplimentară.
Dacă simţiţi o durere în stomac în timp ce vă pregătiţi de cină, s-ar
putea să o percepeţi ca fiind senzaţia de foame. Dacă se apropie Sezonul
gripei, s-ar putea să resimţiţi durerea aceea ca o senzaţie de greaţă. Dacă
sunteţi judecător şi durerea apare în timpul unui proces, aţi putea să o
simţiţi ca pe un semn instinctiv că acuzatul minte. La un moment dat,
într-un context dat, creierul dumneavoastră foloseşte concepte pentru
a înţelege senzaţiile interne şi pe cele externe din lumea înconjurătoare,
toate în acelaşi timp. De la o durere de stomac, creierul construieşte o
percepţie legat~ de foame, greaţă sau de neîncredere. 8
Acum gândiţi-vă la durerea de stomac în contextul relatat anterior,
dacă mirosiţi un scutec acoperit cu piure din carne de miel, aşa cum au
făcut prietenii fiicei mele la petrecerea de ziua ei. Spasmul s-ar simţi
ca o senzaţie de dezgust. Ori dacă iubita sau iubitul dumneavoastră
tocmai a iesit din încăpere, durerea s-ar simti ca un fi.or de tristete.
' ' '
Dacă sunteţi într-un cabinet medical şi aşteptaţi rezultatele unor
analize, s- ar putea să simţiţi aceeaşi durere ca o senzaţie de anxietate.
În cazurile acestea în care simţiţi dezgust, dor şi anxi~tate, conceptul
activ în creierul du~neavoastră este un concept emoţional. La fel ca
înainte, creierul atribuie o semnifi.catie durerii de stomac si senzatiilor
' ' '
·n jurul dumneavoastră, construind o trăire specifică.

Un moment de emoţie.
Şi aşa ar putea lua naştere emoţiile.
•••
Pe vremea studiilor mele postuniversitare, un coleg care participa
~ programul de psihologie m-a invitat la o întâlnire. Nu-l cunoşteam
_rea bine şi am ezitat să merg fiindcă, să fiu sinceră, nu prea mă simţeam
tr asă de el. Dar cum stătusem toată ziua închisă în laborator, am
ceptat. În timp ce stăteam împreună în cafenea, spre surprinderea
:nea, am simţit de câteva ori că mă înroşesc în timp ce povesteam.
tomacul parcă a tresărit si nu reuseam să mă concentrez cum trebuie.
' '
O K, mi-am spus, am greşit, Îară îndoială că mă simt atrasă de el. Ne-
despărţit după o oră- după ce i-am promis că o să ne revedem - şi
poi m-am îndreptat spre casă, destul de nedumerită. Am intrat în
partament, am aruncat cheile pe podea şi am fugit să vomez, apoi
. i-am petrecut următoarele şapte zile în pat, cu gripă.
Acelaşi proces neuronal de construcţie care simulează albina din
::Cânturile de imagini construieste , si' senzatiile
, de atractie,
, cum sunt
=orul din stomac şi înroşirea feţei. Emoţia este creaţia creierului,
semnificatia pe care o dă senzatiilor noastre corporale în relatie cu ceea
' ' '
e se întâmplă în lumea înconjurătoare. Filosofii au sugerat de multă
·-reme faptul că mintea ne defineşte locul în lumea înconjurătoare -
e la Rene Descartes în secolul al şaptesprezecelea, până la William
ames (considerat părintele psihologiei americane) în secolul al
o uăsprezecelea; după cum veţi afla, neuroştiinţele explică acum
:nodul în care acest proces - şi multe altele - se .produce în creier
• entru a crea pe loc o emoţie. Eu numesc această explicaţie teoria
rowţiei construite. 9
În fiecare moment, creierul nostru foloseşte experienţele trecute,

organizate în concepte, pentru a ne direcţiona acţiunile şi pentru a da
un înţeles senzaţiilor noastre. Atunci când este vorba despre concepte
emoţionale, creierul nostru construieşte momente de emoţie.
Dacă un roi de albine pătrunde pe sub uşă, iar inima începe să vă bată
putere, cunoştinţele dobândite anterior de creierul dumneavoastră,
care identifică albinele cu insectele care înţeapă, vor determina
:.Ilterpretarea dată senzaţiilor corporale, precum şi imaginilor, sunetelor,
mirosurilor şi altor senzaţii din lumea înconjurătoare, simulând roiul,
uşa şi un moment de frică. Exact aceleaşi senzaţii fiziologice, în alt

context, cum ar fi atunci când priviţi un film despre viaţa secretă a
albinelor, pot construi un moment de entuziasm. Ori dacă vedeţi
într-o carte pentru copii imaginea zâmbitoare a unei albine din desene
animate care vă aminteşte de nepoţica pe care aţi dus-o la un film
Disney, aţi putea construi mental albina, nepoţica şi un moment de
caldă nostalgie.
Experienţa mea din cafenea, atunci când am pus simptomele gripei
pe se.a ma unei presupuse atracţii, s-ar numi o eroare de atribuire,
conform tezei clasice despre emoţie, dar nu este o greşeală maj mare
decât aceea de a întrezări o albină într-o grămadă de pete informe.
Un virus gripal pătruns în sângele meu a contribuit la starea febrilă
şi la valul de căldură, iar creierul meu a interpretat semnificaţia
senzaţiilor în contextul întâlnirii, construind un sentiment autentic
de atracţie, în modul obişnuit în care creierul construieşte oricare altă
stare mentală. Dacă as, fi avut exact aceleasi , senzatii
, fizice în timp
ce eram acasă cu termometrul sub braţ, creierul meu ar fi construit
probabil o interpretare de tipul „Mă simt rău.", folosind acelaşi proces
de construcţie. (În schimb, teza clasica ar impune ca senzaţiile de
atracţie şi cele de slăbiciune să aibă amprente fizice diferite, declanşate
de circuite neuronale diferite.) 10
Emoţiile nu sunt reacţii la lumea din jur. Nu suntem receptori
pasivi ai informaţiilor senzoriale, ci constructori activi ai propriilor
noastre emoţii. Din informaţiile senzoriale şi experienţele trecute,
creierul nostru construieste , întelesuri,
, sensuri si' determină actiuni.
,
Dacă nu am avea conceptele care reprezintă experienţele din trecut,
toate informaţiile senzoriale ar fi doar un zgomot nedesluşit. Nu am
şti ce fel de senzaţii sunt, ce le-a provocat şi nici cum să ne comportăm
ori să le abordăm. Prin concepte, creierul înţelege senzaţiile şi uneori
sensul lor este o emotie.
,
Teoria emotiei
, construite si ' teza clasică despre emotie
' spun povesti
,
extrem de diferite despre modul în care percepem lumea. Perspectiva
clasică este intuitivă - evenimentele din lume declanşează în noi reacţii
emoţionale. Povestea sa are personaje familiare, precum gândurile şi
sentimentele care sunt localizate în regiuni distincte din creier. Însă
teoria emoţiei construite ne spune o poveste care nu se potriveşte cu
, noastră de zi cu zi - creierul construieste
viata , în mod invizibil tot
ceea ce resimţim, inclusiv emoţiile. Povestea are personaje necunoscute,
ca de exemplu, simularea şi conceptele şi degenerarea, şi se petrece

simultan în întregul creier.
Această poveste neobişnuită creează o situaţie dificilă, deoarece
oamenii se aşteaptă la poveşti cu structuri familiare. Fiecare supererou
trebuie să aibă un dusman de moarte. Comedia romantică are nevoie
)
de un cuplu simpatic care traversează o situaţie oarecare, de o confuzie

hazlie care se termină până la urmă cu bine. Situaţia dificilă cu care ne
confruntăm aici este aceea că dinamica urmată de creier si modul în care
)
iau naştere emoţiile nu urmează un parcurs linear, o evoluţie de tipul

cauză-efect. (În stiintă ne confruntăm deseori cu această situatie dificilă·,
) ) )
de exemplu, distincţia dintre cauză şi efect nu are sens în mecanica

uantică.) Cu toate acestea, fiecare carte trebuie să spună o poveste, chiar
despre un subiect non-linear cum este funcţia cerebrală. Şi povestea mea
'a trebui să iasă din când în când din tiparul linear comun al naraţiunii.
Deocamdată, obiectivul meu este acela de a vă contura o percepţie
· tuitivă despre crearea emoţiei şi despre motivele pentru care explicaţia
ceasta ştiinţifică este validă. Apoi, vom vedea că teoria propusă se
azează pe ultimele descoperiri în domeniul neuroştiinţelor, care ne
e-zvăluie cum functionează creierul si explică marea diversitate de
) )
exp erienţe emoţionale şi percepţii pe care le avem zi de zi. Ea ne

'u tă să întelegem că momentele de bucurie, tristete, furie, frică si
) ) )
te categorii emoţionale sunt construite de acelaşi mecanism cerebral

are a construit albina, mărul zemos şi mirosul de caca din mâncarea
- entru bebelusi, fără să fie nevoie de circuite emotionale ori de alte
) )
prente biologice.
•••
Eu nu sunt prima persoană care susţine că emoţiile sunt construite.
? ima teorie a emotiei construite apartine unei traditii stiintifice
' ' , ' '
ai largi numite constructivism care susţine faptul că experienţele
::: comportamentele sunt creaţii momentane realizate în urma
or procese biologice care au loc în creierul şi în corpul nostru.
Constructivismul se bazează pe o teorie datând încă din Grecia antică,
=amci când Heraclit a scris „Niciun om nu se scaldă de două ori în
"' elaşi râu.", deoarece numai mintea percepe un râu mereu schimbător
pe un volum distinct de apă. Constructivismul s-a extins în mai
~ te domenii, inclusiv memoria, percepţia, bolile mintale şi desigur,
)
otia.11
Abordarea constructivistă a emoţiei se întemeiază pe câteva idei
centrale. Una dintre ele este aceea că o categorie emoţională, cum ar fi

furia sau dezgustul, nu are o amprentă fizică. Un moment de furie nu .
trebuie să arate şi să fie perceput la fel ca altul şi nici nu va fi cauzat de
aceiaşi neuroni. Variaţia este norma. Repertoriul furiilor mele nu este
neapărat identic cu al dumneavoastră, cu toate că, dacă am fost educaţi
în condiţii similare, s-ar putea să existe unele asemănări.
Altă idee centrală este aceea potrivit căreia emoţiile pe care le
percepeţi nu sunt o consecinţă inevitabilă a moştenirii genetice. În mod
inevitabil, veţi avea anumitefeluri de concepte pentru a da semnificaţie
informaţiilor senzoriale transmise de corpul dumneavoastră, ţiindcă,
aşa cum aflăm în capitolul 5, creierul are conexiunile necesare acestui
scop. Chiar şi animalele unicelulare înţeleg schimbările din mediu.
Dar concepte specifi.c.e, ca de exemplu, „Furie" ori „Dezgust" nu sunt
predeterminate genetic. Conceptele emoţionale care vă sunt familiare
sunt înrădăcinate numai pentru că aţi crescut într-un context social
unde aceste concepte emoţionale au semnificaţie şi sunt utile, iar
creierul dumneavoastră le aplică cu scopul de a vă construi experienţele,
fără să fiti constient de acest lucru. Schimbările de ritm cardiac sunt
' '
inevitabile; semnificatia lor emotională nu este. Alte culturi pot si
' ' '
într-adevăr extrag alte întelesuri din aceleasi informatii senzoriale. 12
' ' '
Teoria emoţiei construite a împrumutat idei din mai multe ramuri
ale constructivismului. Una, constructivismul social, studiază rolul
valorilor si al intereselor sociale în determinarea modului în care
'
percepem şi acţionăm în lume. Un exemplu ar fi acela prin care stabilim
dacă Pluto este sau nu planetă, o decizie care se bazează pe cultură,
nu pe astrofizică. Rocile sferice din spatiu sunt realităti obiective si
' ' '
au diverse mărimi, dar ideea de „Planetă", reprezentând o anumită
combinaţie de trăsături specifice, este creată de oameni. Fiecare dintre
noi înţelege lumea într-un mod care este util, dar nu neapărat corect în
sens obiectiv absolut. În privinţa emoţiilor, teoriile constructivismului
social avansează problema modului în care sentimentele şi percepţiile
noastre sunt influenţate de rolurile ori de convingerile noastre sociale.
De exemplu, percepţiile mele sunt influenţate de faptul că sunt femeie,
mamă, atee crescută în tradiţia culturală evreiască şi o persoană destul
a
de palidă care trăieşte într-o ţară care în trecut înrobit oameni pentru
că aveau mai multă melanină în piele decât mine. Constructivismul
social tinde să ignore biologia, aceasta fiind considerată irelevantă
pentru emoţii. În schimb, teoriile sugerează faptul că emoţiile sunt
e clanşate în mod diferit, în funcţie de rolul social al individului.

:Je aceea, teoriile constructivismului social vizează în primul rând
co ndiţiile sociale din lumea exterioară, rară să ia în considerare modul
- care condiţiile respective ·afectează conexiunile neuronale. 13
Altă ramură a constructivismului, cunoscută sub numele de
-onstructivism psihologic, este focalizată spre interior. Aceasta
_ gerează că percepţiile, gân~urile şi sentimentele sunt ele însele
- nstruite din mai multe părti. ' Mai multi , filosofi din secolul al
ou ăsprezecelea au asemănat mintea cu o trusă imensă pentru
:p erienţe chimice, care combină senzaţii mai simple în gânduri
-· în emoţii, aşa cum atomii se combină pentru a forma molecule.
_ ţii au imaginat mintea ca pe un set de piese multifuncţionale,
-emenea pieselor Lego, care ar contribui la crearea diverselor stări
entale, cum ar fi cogniţiile şi emoţiile. William James a sugerat că
~-p erienţele noastre emoţionale extrem de diverse sunt formate din
ele aşi ingrediente. „Procesele cerebrale emoţionale" a scris el, „nu
::umai că seamănă cu procesele senzoriale obişnuite, dar în fapt nu
t altceva decât acelaşi fel de procese combinate în mod diferit". În
cii 1960, psihologii Stanley Schachter şi Jerome Singer au injectat
_..:biectii testati
) , cu adrenalină - rară ca acestia , să stie
, - si
, au observat
resimt această activar: ca pe o furie sau o euforie, în funcţie de
ntextul în care se aflau. In toate perspectivele amintite, momentul
· furie sau de plăcere nu conţine informaţii despre mecanismele sale
uzale - un contrast semnificativ faţă de teoria clasică, unde fiecare
otie ' are un mecanism corespunzător în creier si , acelasi
, cuvânt (de
emplu, „tristeţe") denumeşte atât mecanismul, cât şi , produsul său.
-r Ultimii ani, o generaţie nouă de cercetători a formulat teorii bazate
_ ~ co nstructivismul psihologic care să ne permită înţelegerea emoţiilor
· a modului în care ele functionează., Teoriile nu sunt de acord întru
tul, însă susţin că emoţiile sunt create şi nu declanşate, că ele sunt
exuerri de diverse şi că nu au amprente, precum şi că emoţiile nu sunt,
principiu, diferite de cogniţii şi percepţii. 14
ţi fi surprinşi poate să aflaţi că aceleaşi principii ale
nstructivismului ar fi valabile si , în privinta ' arhitecturii fizice a
creierului, o idee numită neuroconstructivism. Să luăm , de exemplu,
i neuroni conectaţi printr-o sinapsă. Evident, aceste celule nervoase
· tă în mod obiectiv. Dar nu avem cum să stabilim în mod obiectiv
a..... neuronu.. sunt parte a unei. umtaţi
. ..... . numite . . '' sau „sistem
. „circuit . '' on.
dacă fiecare neuron aparţine unui circuit separat, unde unul îl „reglează"
pe celălalt. Răspunsul depinde în întregime de perspectiva umană. La
fel, interconexiunile din creierul nostru nu sunt consecinte inevitabile
exclusiv ale moştenirii genetice. În prezent ştim că expe~ienţa este şi
ea un factor contributiv. Genele noastre se activează si se dezactivează
'
în contexte diferite, chiar şi acele gene care conturează conexiunile
neuronale. (Cercetătorii denumesc acest fenomen plasticitate.) Aceasta
înseamnă că unele dintre sinapsele noastre literalmente iau naştere din
cauză că alte persoane au vorbit cu noi ori ne-au tratat într-un anumit
mod. Cu alte cuvinte, construcţia se extinde până la nivel celular.
Macrostructura creierului nostru este în mare măsură predeterminată,
dar micro-conexiunile nu sunt. Prin urmare, experienţele din
trecut ne ajută să ne conturăm experienţele şi percepţiile viitoare.
Neuroconstructivismul explică modul în care bebeluşii se nasc fără
capacitatea de a recunoaşte un chip, dar pot dezvolta această abilitate
în primele câteva zile de la naştere. De asemenea, explică modul în
care experienţele culturale timpurii - de exemplu, cât de des au fost
îngrijitorii în contact fizic cu dumneavoastră şi dacă aţi dormit singur
în pătuţ ori în patul familiei - conturează în mod diferit conexiunile
neuronale. 15 '
Teoria emoţiei construite înglobează elemente din toate aceste trei

1
domenii în care au fost preluate principii ale constructivismului. Din
constructivismul social preia ideea recunoaşterii importanţei culturii
şi a conceptelor. Din constructivismul psihologic, preia ideea conform
căreia emotiile sunt construite de niste sisteme de bază la nivelul
' '
. creierului şi al corpului. ~ar din neuroconstructivism, adoptă ideea
potrivit căreia experienţa este cea care creează conexiunile neuronale.
•••
Teoria emoţiilor construite se îndepărtează de convingerile
fundamentale ale perspectivei clasice. De exemplu, conform teoriei
clasice, bucuria, furia şi alte categorii emoţionale au fiecare o
amprentă fizică caracteristică. În teoria emoţiilor construite, variaţia
este considerată norma. Atunci când suntem furioşi, putem să ne
încruntăm, să strângem uşor din sprâncene ori să privim cu asprime, să
strigăm, să râdem ori chiar să păstrăm un calm nefiresc, în funcţie de
ceea ce se potriveşte mai bine situaţiei. Ritmul cardiac poate să crească,
să scadă sau să rămână neschimbat, în funcţie de ceea ce este necesar
Pentru a sustine actiunea noastră. Atunci când vedem că altcineva este
' '
furios, percepţiile noastre sunt la fel de diferite. Astfel, un cuvânt care

desemnează o emoţie, cum este „furia" denumeşte o multitudine de
momente diverse, fiecare construit pentru a coordona cel mai bine
actiunea
, noastră în situatia
' imediată. Nu există o singură deosebire
între furie şi frică, deoarece nu există o singură „Furie" şi o singură
„Frică". Ideile acestea sunt inspirate de William James care a scris pe
larg despre diversitatea vieţii emoţionale, şi de ideea revoluţionară a
lui Charles Darwin, potrivit căruia o categorie biologică, de exemplu,
o specie, este o populaţie de indivizi unici. 16
, să vă imaginati
Incercati , categoriile emotionale
' asemenea unor
prăjituri. Unele sunt crocante, altele lipicioase, dulci, aromate, mici,
rotunde, rulate, etajate, cu făină, fără făină şi tot aşa. Elementele
categoriei „Prăjitură" diferă foarte mult, dar sunt considerate
echivalente pentru că servesc aceluiaşi scop: să constituie o gustare
sau un desert gustos. Prăjiturile nu trebuie să arate la fel sau să fie
pregătite după aceeaşi reţetă; ele sunt o populaţie de elemente diverse .
Chiar în interiorul unei categorii bazate pe criterii specifice, cum ar
fi „Prăjitură cu ciocolată", există elemente de diversitate, în funcţie
de tipul de ciocolată, cantitatea de făină, raportul dintre zahăr alb şi
zahăr brun, conţinutul de grăsime al untului şi timpul necesar răcirii
aluatului. La fel, fiecare categorie a emoţiei, ca de exemplu, „Bucuria"
sau „Vina" este plină de diversitate. 17
Teoria emoţiei construite renunţă nu numai la ideea amprentelor
emoţiilor percepute la nivelul corpului nostru, dar şi la ideea
amprentelor acestora în creier. Ea evită întrebări care implică
exi stenţa unor amprente neurale, cum ar fi „Unde se află neuronii
care declanşează frica?" Cuvântul „unde" presupune că ar exista un
et de neuroni care se activează de fiecare dată când oricare dintre noi
imte frică. În cadrul teoriei emoţiei construite, o categorie anume,
um ar fi tristeţea, frica sau furia nu are o locaţie distinctă în creier şi
5ecare experienţă emoţională este o stare în sine, percepută la nivelul
întregului creier, care trebuie studiată şi înţeleasă. De aceea, întrebarea
Pe care o adresăm noi este cum - si , nu unde - iau nastere
, emotiile.
,
Întrebarea mai neutră, „Cum creează creierul un moment de frică?" nu
resupune existenţa unei amprente neurale ascunse, ci doar faptul că
experientele
, si
, perceptiile
, de frică sunt reale si
, merită studiate.
Dacă momentele de emoţie sunt asemenea prăjiturilor, atunci
creierul este ca un fel de bucătărie, aprovizionată cu ingredientele
obişnuite, făină, apă, zahăr şi sare. Pornind de la aceste ingrediente,

putem să pregătim preparate foarte diverse, cum ar fi prăjiturele, pâine,
brioşe, biscuiţi şi gogoşi. Exact la fel, creierul nostru are „ingredientele"
de bază, pe care le-am numit sisteme de bază, în capitolul 1. Ele se
combină în diverse modalităţi, asemenea reţetelor culinare, pentru
a produce momente diferite de bucurie, tristeţe, furie, frică şi altele.
Ingredientele în sine se pot folosi în mai multe scopuri, nu numai
pentru emoţii, însă participă la crearea acestora. Momente din
categorii emoţionale diferite, cum sunt furia şi frica, pot fi alcătuite din
ingrediente asemănătoare, aşa cum atât pâinea, cât şi prăjiturile conţin
făină. Pe de altă parte, două momente din aceeaşi categorie, a fricii, de
exemplu, prezintă anumite variaţii în privinţa ingredientelor, tot aşa
cum unele prăjituri au nuci, iar altele nu. Fenomenul este rezultatul
procesului de degenerare descris anterior: momente diferite de emoţie
sunt construite din combinatii diferite ale sistemelor de bază de la
)
nivel cerebral. Putem descrie momentele de frică printr-un anumit

tipar al activităţii cerebrale, dar acest tipar este un rezumat statistic şi
nu trebuie să descrie absolut fiecare moment real de frică. 18
Analogia mea cu pr~para:tele culinare, la fel ca orice analogie din
domeniul stiintific, are anumite limite. O retea neuronală, ca sistem de
) ) )
bază, nu este un obiect palpabil, cum sunt făina ori sarea. Ea este formată
dintr-un grup de neuroni privit ca un sistem unitar din perspectivă
statistică, dar numai câte un subset di'n neuronii respectivi participă
la fiecare moment de emotie. Dacă luăm zece momente diverse de
)
frică care implică o anumită reţea neuronală, fiecare moment poate

activa rieuroni diferiţi din reţea.· Aceasta este degenerarea la nivelul
reţelei neuronale. În plus, prăjitura şi pâinea sunt obiecte fizice, în
vreme ce emoţiile sunt instantanee surprinse în activitatea continuă
a creierului, iar noi percepem aceste instantanee doar ca pe nişte
evenimente distincte. Totuşi, analogia mea cu bucătăria vă poate ajuta
să vă imaginati cum produc retelele aflate în interactiune stări mentale
' ) )
diferite. 19
Sistemele de bază care ne construiesc mintea interactionează în )
modalităţi complexe, fără să e:xiste un coordonator sau un bucătar şef

care să le conducă. Dar aceste sisteme nu pot fi înţelese independent,
• Dacă preferaţi analogiile sportive, o reţea este asemenea unei echipe de baseball. Într-un
anumit moment, doar nouă dintre cei douăzeci şi cinci de membri ai echipei joacă pe teren şi
pot fi înlocuiţi în orice moment cu alţi jucători. Cu toate acestea, spunem că „echipa" a câştigat
sau a pierdut meciul.
asemenea pieselor unei masini , ori ca si

, cum ar fi niste
, module sau
organe ale emoţiilor. Motivul este acela că interacţiunile lor produc
proprietăţi noi care nu sunt prezente în părţile individuale. Prin
analogie, atunci când coacem pâine folosind făină, apă, drojdie şi sare,
combinaţia chimică a ingredientelor creează un produs nou. Pâinea
are proprietăţile sale caracteristice - cât este de „crocantă" sau de
moale" - care nu se găsesc în ingredientele luate separat. De fapt, dacă
încercăm să identificăm ingredientele gustând pâinea coaptă, nu vom
reuşi. Gândiţi-vă la sare: pâinea nu are gust sărat, deşi sarea este un
ingredient esenţial. La fel, un moment de frică nu se poate reduce la
imple ingrediente. Frica nu este un tipar fizic - aşa cum pâinea nu
este făină- ci rezultă
,
din interactiunea
'
sistemelor de bază.Un moment
de frică are proprietăţi emergente ireductibile care nu se găsesc în
ingredientele sale luate separat, cum ar fi neplăcerea (atunci când
m aşina derapează pe o şosea umedă) sau plăcerea (pe un montagne
russe). Nu putem decupa retroactiv reţeta exclusivă a unui moment de
frică dintr-o senzatie de frică. 20
'
Chiar dacă am cunoaşte ingredientele emoţiilor şi le-am studia
pe fiecare în parte, am obţine o imagine inexactă a modului în care
funcţionează împreună pentru a construi emoţia. Dacă analizăm doar
sarea, gustând-o şi cântărind-o, nu vom înţelege cum contribuie la
prepararea pâinii, deoarece ea interacţionează chimic cu celelalte
ingrediente în timpul coacerii: controlează creşterea drojdiei, fixează
glutenul în aluat şi, cel mai important, potenţează aromele. Pentru
a înţelege modul în care sarea transformă o reţetă de pâine, trebuie
să . urmărim cum acţionează în Întregul context. Tot aşa, fiecare
ingredient al emoţiei trebuie studiat în context cu restul creierului care
îl influenţează. Perspectiva aceasta, cunoscută sub numele de holism,
explică de ce eu obţin rezultate diferite de fiecare dată când coc pâine
în cuptorul de acasă, chiar dacă folosesc exact aceeaşi reţetă. Cântăresc
fiecare ingredient. Frământ aluatul în acelaşi interval de timp. Fixez
cuptorul la aceeaşi temperatură. Număr de câte ori stropesc pâinea
cu apă pentru a obţine o coajă crocantă. Totul este foarte sistematic
şi totuşi pâinea obţinută este uneori mai uşoară , uneori mai grea,
uneori mai dulce. Şi asta deoarece coacerea pâinii are un context
suplimentar pe care reţeta nu îl menţionează, cum ar fi forţa cu care
frământ aluatul, umezeala din bucătărie şi temperatura exactă la care
creşte aluatul. Holismul explică de ce pâinea coaptă acasă la mine în
Boston nu este niciodată la fel de gustoasă cum e pâinea pe care o

pregăteşte prietena mea, Ann, la ea, în Berkeley, California. Pâinea din
Berkeley are o aromă specială datorită fermenţilor naturali din aer şi
altitudinii deasupra nivelului mării. Aceste variabile pot influenţa în
mod spectaculos produsul finit şi brutarii ştiu acest ·lucru. Holismul,
proprietăţile emergente şi degenerarea sunt în contradicţie clară cu
ideea existenţei amprentelor. 21
După amprentele fizice şi neuronale, următoarea convingere de bază
aparţinând teoriei clasice la care renunţăm se referă la modul în care au
evoluat emotiile. Teoria clasică sustine că am avea un creier de origine
) )
animală care arată asemenea unui cadou învelit în straturi de ambalaje

- circuite emoţionale vechi, moştenite de la animale primitive, care ar
fi înfăşurate în circuitele specific umane, responsabile pentru gândirea
raţională - aşa cum este glazura pe un tort. Această perspectivă este
deseori promovată ca „teoria" evoluţionistă a emoţiei, când de fapt,
este doar „o" teorie evolutionistă. )
Constructivismul înglobează ultimele descoperiri ştiinţifice

despre selecţia naturală şi gândirea la nivel populaţional promovate
de Darwin. De exemplu, principiul mai mulţi pentru unul, specific
degenerării - mai multe seturi de neuroni pot produce acelaşi rezultat
- are ca rezultat o capacitate de supravieţuire mai mare. Principiul unul
pentru mai mulţi - fiecare neuron poate contribui la mai mult de un
singur rezultat - este eficient din punct de vedere metabolic şi sporeşte
puterea de procesare a creierului. Acest tip de creier creează o minte
flexibilă, fără amprente. 22
Ultima convingere importantă aparţinând teoriei clasice este aceea
că emotiile sunt înnăscute si universale: toti indivizii sănătosi din
' , ' '
lumea aceasta ar trebui să le afiseze si să le recunoască. Teoria emotiei
) ) )
construite sustine contrariul, sugerând că emotiile nu sunt mostenite,

) ) )
iar dacă sunt universale acest lucru se datorează conceptelor comune.

Universală este capacitatea noastră de a forma concepte care definesc
sensul senzaţiilor fizice - de la conceptul occidental de „tristeţe" la
conceptul olandez Gezellig (o senzaţie specifică de confort alături de
prieteni) care nu are corespondent în limba engleză.
Prin analogie, gândiţi -vă la brioşe'. Aceste două tipuri de patiserie
au aceeaşi formă şi se fac din aceleaşi ingrediente: făină, zahăr, grăsime
* În limba engleză, aceste produse de patiserie se numesc „cupcakes", dacă sunt fară glazură, şi
„muffins", dacă au glazură. (n. trad.) ·
şi sare. Ambele se pot asezona cu stafide, alune, ciocolată, morcovi şi

banane. Ele nu se pot deosebi după consistenţă, aşa cum deose.beşti
făina de sare ori o albină de o pasăre. Şi totuşi, un tip de brioşe este
mic dejun, iar celălalt este desert. Distincţia pe care o facem este
una culturală si , învătată,
, nu are la bază o deosebire fizică. Această
distincţie este o realitate socială: obiectele din lumea fizică, aşa cum
este cazul acestor produse de patiserie, dobândesc funcţii suplimentare
Prin conventie , socială. Emotiile
, , ele o realitate socială. Un
sunt si
eveniment fizic, de exemplu o schimbare a ritmului cardiac, a tensiunii
arteriale sau a respiratiei
, devine experientă , emotională
, numai atunci
când noi, pe baza conceptelor emoţionale învăţate din cultura noastră,
impregnăm senzaţiile cu funcţii suplimentare recunoscute prin
o nvenţie socială. Ochii larg deschişi ai unui prieten pot fi percepuţi
a un semn de. surpriză ori de frică; din nou, în funcţie de conceptele
• e care le folosim. Nu trebuie să confundăm realitatea fizică, precum
-chimbările ritmului cardiac sau ochii larg deschişi, cu realitatea
so cială a conceptelor emoţionale. 23
Realitatea socială nu se rezumă la cuvintele rostite - ea ne
influenţează la un nivel mai profund. Dacă percepem acelaşi produs
a pe o brioşă sofisticată ori o brioşă sănătoasă, studiile sugerează că
organismul nostru o metabolizează în mod diferit. La fel, cuvintele
d conceptele specifice fiecărei culturi ne ajută să stabilim conexiunile
ervoase şi schimbările fizice petrecute în timpul emoţiilor. 24
Acum, după ce am infirmat atât de multe dintre convingerile pe
e se bazează teoria clasică, avem nevoie de un nou vocabular pentru
discuta despre emoţii. Expresii familiare, ~a de exemplu „expresie
: ci;uă'', par de la sine înţelese, dar ele presupun în mod tacit faptul
- amprentele emotiilor există si că fata noastră transmite emotii. Ad
, ' ' ' ,
o servat probabil că în capitolul l am ales un termen mai neutru,
·mjiguraţie facială, deoarece limba engleză nu are un cuvânt anume
~ entru „setul de mişcări ale muşchilor faciali pe care teoria clasică
:::. tr atează ca pe o unitate coordonată". De asemenea, am clarificat
vântul „emoţie", deoarece el poate desemna un singur moment de
_- spunem) bucurie sau întreaga categorie a bucuriei. Atunci când
construim o experienţă emoţională personală, eu o numesc moment
emoţ'ie. Când vorbesc în general despre frică, furie, bucurie, tristeţe
- .m.d. le consider categorii emoţionale, deoarece fiecare cuvânt
- emnează o multitudine de momente diverse, aşa cum cuvântul
„prăjitură" denumeşte o multitudine de reprezentări difeiite. Dacă ar

fi. să folosesc termeni extrem de precişi, aş exclude expresia „o emoţie"
din vocabular, pentru ca noi să nu subînţelegem existenţa sa obiectivă
în natură şi să vorbim întotdeauna de momente .şi categorii. Dar
aceasta ar fi. o cerinţă puţin cam orwelliană, aşa că voi avea grijă să
specific întotdeauna dacă mă refer la un moment de emoţie sau la
cat~goria emoţională.
In acelasi sens, noi nu „recunoastem" sau „detectăm" emotii la
' ' '
ceilalţi. Termenii aceştia presupun faptul că o categorie emoţională
are o amprentă care există în natură independent de orice recer.tor şi
trebuie să fie detectată. Orice întrebare ştiinţifică despre „detectarea"
automată a emoţiei presupune un anumit tip de răspuns. În spiritul
perspectivei constructiviste, eu vorbesc despre percepţia unui moment
de emoţie. Percepţia este un proces mental complex care nu implică o
amprentă neuronală pe care se grevează emoţia, ci doar faptul că s- a
produs un moment de emoţie. De asemenea, evit formulări cum ar fi.
„declansarea"
' emotiei,
, , emotională"
„reactie , si
, „emotii, care se produc".
Aceste expresii implică faptul că emoţiile ar fi. entităţi obiective. Chiar
şi atunci când nu simţim că deţinem vreun control asupra em~ţiei,
aşa cu'm se întâmplă în majoritatea cazurilor, noi suntem participanţi
activi la experienţa respectivă. ·
De asemenea, nu pomenesc despre percepţia „corectă" a emoţiei
cuiva. Momentele de emoţie nu au amprente obiective pe faţă, corp
sau în creier, deci „precizia" nu are niciun sens ştiinţific. Ea are un sens
social - ne putem întreba, desigur, dacă două persoane percep emoţia
în mod similar sau dacă o percepţie este în concordanţă cu o anumită
normă. Dar percepţiile există în subiectul perceptor. 25
Aceste precizări lingvistice pot părea oarecum pretenţioase la
început, dar sper că veţi ajunge să le înţelegeţi importanţa. Noul
vocabular pe care vi-l propun este esenţial pentru înţelegerea emoţiilor
si a modului în care ele iau nastere.
' '
•••
La începutul acestui capitol aţi privit o serie de pete informe, aţi
aplicat un set de concepte şi s-a materializat imaginea unei albine. Nu
a fost vorba despre vreun truc, ci de o demonstraţie a modului în care
funcţionează creierul tot timpul - participăm activ la determinarea
lucrurilor pe care le vedem şi aproape niciodată nu suntem conştienţi
că facem acest lucru. Aceleaşi procese care construiesc sensul pe baza
or simple informaţii vizuale oferă o soluţie acestui puzzle pe care îl

reprezintă emoţiile umane. După ce am coordonat sute de experimente
laboratorul meu si am trecut în revistă alte câteva mii realizate
J
e alţi cercetători, am ajuns la o concluzie profund contraintuitivă,

::npărtăşită de tot mai mulţi oameni de ştiinţă. Emoţiile nu radiază . de
~ e chipul nostru şi nici din străfundul tumultuos al trupului. Ele nu
ar dintr-o anumită parte a creierului. Nicio inovaţie ştiinţifică nu va
_ tea dezvălui în mod miraculos o amprentă biologică a vreunei emoţii.
:=Jeoarece emoţiile noastre nu sunt înnăscute, aşteptând pur şi simplu
_- fie descoperite. Ele sunt construite. De noi. Noi nu recunoaştem şi
.....:.ci nu identificăm emoţiile: noi construim pe loc propriile experienţe
~m oţionale şi percepţiile emoţiilor celorlalţi, după cum este nevoie,
~ rintr-o complexă interacţiune a sistemelor. Fiinţele umane nu sunt
0
pendente de legendarele circuite emoţionale aflate în profunzimea
!'egiunilor primitive ale creierului nostru extrem de evoluat: noi suntem
ilhitecţii propriei noastre experienţe.
Ideile acestea nu se potrivesc cu experienţele noastre de fiecare zi,
- care emoţiile par să se ivească asemenea unor mici explozii care
- rrerup ceea ce gândeam sau făceam în urmă cu o clipă. Tot aşa, atunci
- d ne uităm la chipurile şi la corpurile altora, ele par să ne anunţe
ea simt aceştia, fără să fie nevoie de informaţii sau de un efort din
_ t ea noastră, chiar şi atunci când nici proprietarii înşişi nu sunt
.:ons tienti de existenta lor. Iar atunci când ne uităm la câinii nostri
} J ' '
mârâie şi la pisicile care torc, ni se pare că detectăm şi emoţiile

_or. Dar aceste experienţe personale, indiferent cât de convingătoare
.i.: p~rea, nu ne dezvăluie cum creează creierul nostru emoţia, aşa cum
: i faptul că vedem soarele traversând cerul nu înseamnă că acesta se
:o eşte în jurul Pământului.
Dacă nu sunteti încă familiarizati cu ideile constructivismului, atunci
J J
:onnulări de genul „concepte emoţionale", „percepţii emoţionale" şi

.:onfi.guratii faciale" vă sunt oarecum străine. Pentru a întelege emotiile
J ' J
adevărat - fiind în acelasi timp în consonantă cu nivelul cunoasterii

J J J
contemporane ·din domeniul evoluţiei şi al neuroştiinţelor - trebuie

_ renunţăm la anumite moduri de gândire profund înrădăcinate în
entalul nostru. Pentru a vă ajuta în acest demers, vom exersa puţin
:' capitolul următor. Vom analiza cu atenţie o celebră descoperire
~d.intifică despre emotie, pe care multi oameni o consideră decisivă si
J J , ,
e a propulsat teoria clasică asupra emoţiei într-o poziţie dominantă

în psihologie timp de cinci decenii. O vom analiza din perspectiva

constructivismului si vom vedea cum certitudinea se transformă în
'
îndoială. Pregătiţi-vă!
3
_fitui despre emoţiile universale
Priviţi femeia din fi.gura 3-1, care strigă cuprinsă de teroare.

_ :ajoritatea persoanelor crescute şi educate în cultura occidentală pot
- vadă cu uşurinţă pe chipul ei această emoţie, chiar dacă . fotografi.a
~ ...: p rezintă un context specific.
Figura 3-1. Percepţia terorii

pe chipul unei femei
Doar că ...
femeia nu simte deloc teroare. Această fotografie o
făţişează de fapt pe Serena Williams imediat după ce şi-a învins
sora, pe Venus, în finala campionatului de tenis US Open din 2008.
Uitaţi-vă la pagina 373 (Anexa C) ca să vedeţi fotografi.a completă. În
context, configuraţia facială dobândeşte un nou înţeles. 1
Dacă faţa jucătoarei s-a transformat subtil sub ochii dumneavoastră,
după , aflat contextul, să stiti

ce ati , ' că nu sunteti , singurii. Aceasta este
o experientă' obisnuită.
, Cum a realizat creierul dumneavoastră această
schimbare? Primul cuvânt desemnând o emoţie pe care l-am folosit a fost
„teroare'', iar acesta v-a determinat creierul să simuleze configuraţiile
faciale văzute în trecut la persoane care erau înfricoşate. Este aproape
sigur că nu v-aţi dat seama de stimulările acestea, dar ele au conturat
percepţia avută la vederea chipului Serenei Williams. Atunci când am
explicat contextul fotografiei - câştigarea unui important meci de tenis
- creierul dumneavoastră a aplicat cunoştinţele sale conceptuale despre
tenis şi victorie pentru a simula configuraţiile faciale pe care- le-aţi
văzut la persoane care au trecut prin asemenea momente de exaltare.
Simulările acestea au influenţat din nou modul în care aţi perceput
chipul Serenei Williams. În fiecare caz, conceptele dumneavoastră
emotionale v-au ajutat să stabiliti semnificatia imaginii. 2
Î~ viaţa reală, chipurile întâl~ite se află În general într-un anumit
context, ataşate unor corpuri şi asociate cu voci, mirosuri şi alte
detalii dimprejur. Aceste detalii îi semnalează creierului să folosească
anumite concepte pentru a si!,llula şi a construi percepţia emoţiei. De
aceea, în fotografia completă a Serenei Williams, percepeţi triumf şi
nu teroare. De fapt, vă bazaţi pe conceptele emoţionale de fiecare
dată când percepeţi emoţia altcuiva. Pentru a vedea îmbufnarea ca un
semn al tristeţii este nevoie de cunoaşterea conceptului de „Tristeţe",
pentru a vedea ochii larg deschişi ca pe un semn al fricii, este necesară
cunoasterea
, conceptului de „Frică" s.a.m.d.
,
3
Potrivit teoriei clasice, nu am avea nevoie de concepte pentru a

percepe emoţia, deoarece emoţiile ar avea anumite amprente universale
pe care oricare individ le poate recunoaşte de când se naşte. Acum
, afla că nu este asa.
veti , Aplicând teoria emotiei , construite, combinată
cu puţină inginerie inversă, veţi vedea că pentru perceperea emoţiilor,
conceptele sunt un ingredient esenţial. Vom începe cu cea mai bună
tehnică experimentală folosită pentru a demonstra faptul că anumite
emoţii sunt universale: metoda pentru identificarea emoţiilor primare
folosită de Silvan Tomkins, Carroll lzard şi Paul Ekman (capitolul
1). Apoi, vom diminua în mod sistematic cantitatea de cunoştinţe
referitoare la conceptele emoţionale pe care le oferim subiecţilor testaţi.
Dacă percepţia emoţiei devine din ce în ce mai dificilă, atunci înseamnă
că într-adevăr, conceptele sunt un ingredient esenţial în construirea
percepţiilor emoţiilor. De asemenea, vom afla cum emoţiile pot părea
MITUL DESPRE EMOŢIILE UNIVERSALE 69
a fi universal recunoscut~ în anumite condiţii, acest lucru favorizând

o întelegere
, nouă, mai bună a modului în care iau nastere
, emotiile.
,
4
•••
După cum probabil vă amintiţi, metoda pentru identificarea
emoţiilor primare a fost concepută pentru a studia „recunoaşterea
e moţiilor". La fiecare test din cadrul unui experiment, subiectul testat
ede fotografia unui chip al unui actor care mimează aşa-numitele
expresii ale emoţiilor: zâmbet pentru bucurie, încruntare pentru
furie, îmbufnare pentru tristeţe ş.a.m.d. Alături de fotografie apare
n grup de cuvinte care desemnează emoţii, prezentate în figura 3-2,
iar subiectul trebuie să aleagă cuvântul care corespunde chipului din
:otografie. Aceleaşi cuvinte se folosesc la fiecare testare. Într-o altă
versiune a metodei amintite, subiectul testat alege cele mai bune două
sau trei fotografii care să corespundă unei scurte povestiri sau unei
expresii descriptive, cum ar fi „Mama ei a murit, iar ea este foarte
istă."
Vă rugăm să alegeţi cuvântul care se

potriveşte cel mai bine cu chipul acesta.
Bucurie Teamă
~ Furie
Surpriză Dezgust
Figura 3-2. Metoda identificării emoţiilor primare:

selectarea cuvântului corespunzător chipului din imagine
Subiecţii testaţi, aleşi

din întreaga lume (Germania, Franţa, Italia,
Ylarea Britanie, Scoţia, Elveţia, Suedia, Grecia, Estonia, Argentina,
Brazilia şi Chile) aleg cuvântul sau chipul anticipat în proporţie de
5% dintre cazuri. În culturile care se aseamănă mai puţin cu cea
am ericană, cum ar fi Japonia, Malaezia, Etiopia, China, Sumatra şi
Turcia, subiecţii nu potrivesc la fel de bine imaginile cu cuvintele,
~ormulând răspunsurile anticipate în aproximativ 72% din cazuri. Sute
de studii ştiinţifice au folosit aceste rezultate, ajungând la concluzia

că expresiile faciale sunt universal recunoscute şi, prin urmare, sunt
produse în acelaşi fel, chiar de către indivizi din culturi complet diferite
care au avut foarte puţine contacte cu civilizaţia occidentală. Până
la urmă, aceste descoperiri legate de „recunoaşterea" emoţiei au fost
reproduse atât de bine în ultimele decenii, încât emoţiile universale
par să se înscrie între cele câteva fapte ştiinţifice incontestabile, cum
ar fi legea gravitaţiei. 5
Problema este că aceste legi universale prezintă şi o caracteristică
destul de neplăcută, şi anume, au obiceiul de a-şi pierde universalitatea.
Legea gravitaţiei universale formulată de Newton a fost univ~rsală
doar până când teoria relativităţii a demonstrat că nu este.
Iată ce se întâmplă atunci când schimbăm foarte puţin metoda
pentru identificarea emoţiilor primare. Renunţaţi la cuvintele care
desemnează emotii. Subiectii testati trebuie să eticheteze liber aceleasi
' ' , '
fotografii folosind unul dintre zecile sau sutele de cuvinte cunoscute
lor care desemnează emoţii, aşa cum descrie imaginea 3-3, în loc să
aleagă dintr-o listă scurtă de variante, aşa cum sunt descrise în figura
3-2. Atunci când încercăm acest lucru, succesul subiecţilor scade
spectaculos. Într-unul dintre primele studii ,în care s-a implementat
etichetarea liberă, subiecţii au coordonat chipurile cu cuvintele care
OOO X
Identificaţi această emoţie. -
@ Apăsaţi icoana cu microfonul şi

spuneţi răspunsul cu voce tare.
Figura 3-3. Metoda identificării emoţiilor primare

fără cuvintele care desemnează emoţii
desemnează emoţii (ori cu sinonime ale lor) doar în 58% dintre

încercări,
iar în studiile care au urmat, rezultatele au fost şi mai slabe.
De fapt, dacă adresaţi o întrebare neutră, rară să vă referiţi deloc la o

emoţie - „Ce cuvânt ar descrie mai bine ceea ce se petrece cu această
P ersoană?" - rezultatele subiectilor'
vor fi si mai slabe. 6
'
De ce o schimbare atât de mică generează o diferenţă atât de mare?
Deoarece lista scurtă de cuvinte care desemnează emoţii, folosită în
metoda identificării emoţiilor primare - o tehnică numită alegere
forţată-, este o sursă neintenţionată de inspiraţie pentru subiecţii testaţi;
pe lângă faptul că acele cuvinte limitează numărul opţiunilor, ele le
sugerează subiecţilor să simuleze configuraţii faciale pentru conceptele
emoţionale corespunzătoare, pregătindu-i să vadă anumite emoţii şi
nu altele. Procesul acesta este numit amorsare. Atunci când aţi privit
pentru prima dată chipul Serenei Williams, eu v-am pregătit într-un
mod asemănător, spunându-vă că femeia „strigă cuprinsă de teroare".
Simularea dumneavoastră a influentat modul în care ati clasificat
' '
informaţiile senzoriale ale chipului său pentru a vedea o expresie cu
ens. Tot la fel, subiecţii testaţi care văd o listă de cuvinte desemnând
e moţii sunt pregătiţi pentru (adică simulează) conceptele ·emoţionale
corespunzătoare pentru a clasifica expresiile mimate pe care le văd.
Cunoaşterea conceptelor este un ingredient esenţial pentru a reuşi
să percepeti emotia celorlalti, iar cuvintele care desemnează emotii
, ' ' '
invocă acest ingredient. Şi ele pot fi în mare măsură răspunzătoare
pentru producerea a ceea pare percepţia universală a emoţiei în sutele
de studii care folosesc metoda identificării emoţiilor primare. 7
Etichetarea liberă a redus însemnătatea ingredientului numit
unoaşterea conceptului, dar numai într-o oarecare măsură. În
l.aboratorul meu, noi am mers puţin mai departe şi am îndepărtat toate
cuvintele care desemnau emoţii, fie că erau scrise ori rostite. Dacă
eoria emoţiei construite este corectă, atunci această mică schimbare
trebui să îngreuneze şi mai mult percepţia emoţiei. La fiecare probă
cadru experimentului nostru, le-am prezentat subiecţilor câte
o uă fotografii fără cuvinte, una lângă alta (figura 3-4) şi i- am întrebat:
_-\ceste persoane simt aceeaşi emoţie?" Ei trebuiau să răspundă cu
a sau nu. Rezultatele acestei sarcini de corelare a chipurilor au fost
oncludente: subiectii au identificat corelatiile asteptate doar la 42%
' ' '
· tre teste. 8
Apoi, echipa noastră a redus ingredientele şi mai mult. Am
:Utervenit în mod activ asupra accesului subiecţilor testaţi la propriile
e m oţii, folosind o tehnică experimentală simplă. I-am îndemnat să
Figura 3-4. Metoda identificării emoţiilor primare fără

folosirea cuvintelor. Exprimă aceste chipuri aceeaşi emoţie?
repete cuvinte, cum ar fi „furie" iar şi iar. În cele din urmă, cuvântul
devine doar un sunet sau un grup de sunete pentru subiectul nostru
(„fu-ri-e") şi este mental deconectat de sensul său. Această tehnică
are acelaşi efect pe care îl obţinem prin crearea unei leziuni cerebrale
temporare, dar este complet inofensiv şi durează mai puţin de o
secundă. Apoi le-am arătat imediat subiecţilor două chipuri neînsoţite
de cuvinte, unul alături de altul, la fel ca înainte. Performanţa lor a
scăzut la 36 de procente: aproape două treimi dintre deciziile Da/ Nu
au fost incorecte! 9
Am testat şi subiecţi cu leziuni cerebrale permanente care suferă
de o boală neuro-degenerativă numită dementă semantică. Acesti
' '
Pacienti' nu reusesc să-si amintească cuvinte si concepte, inclusiv
' ' ,
acelea pentru emoţii . Le- am arătat 36 de fotografii: şase actori, fiecare
dintre acestia mimând sase configuratii faciale pentru emotiile primare
, ' ' '
(zâmbete pentru bucurie, îmbufnare pentru tristeţe, încruntare pentru
furie, ochii larg deschişi pentru frică, încreţirea nasului desemnând
dezgustul şi câte o ipostază neutră). Aceşti pacienţi au sortat apoi
fotografiile în teancuri, aşa cum au crezut ei că se potrivesc. Ei nu au
reuşit să selecteze toate chipurile încruntate într-un grup care să adune
toate reprezentările mâniei, toate chipurile îmbufnate într-un grup
cu reprezentările tristeţii ş . a.m.d. În schimb, pacienţii le-au grupat
în imagini pozitive, negative sau neutre, un aranjament care reflectă
doar un sentiment plăcut faţă de unul neplăcut. Acum deţineam
dovezi concludente, demonstrând faptul că este nevoie de concepte
emoţionale pentru a vedea emoţia pe chipurile celorlalţi. 10
Rezultatele noastre au fost confirmate de cercetările efectuate pe

pii mici şi bebeluşi, ale căror concepte emoţionale nu sunt complet
ezvoltate încă. O serie de experimente realizate de psihologii James
Russell şi Sherri C. Widen au demonstrat faptul că atunci când
_: e arată configuraţii faciale ale emoţiilor primare, copiii de doi şi
zei ani nu reuşesc să eticheteze liber decât după ce posedă concepte
diferenţiate pentru „Furie", „Tristeţe", „Frică" ş.a. m.d . Aceşti copii
_: osesc cuvinte cum ar fi „trist" „,furios" şi „speriat" în mod nediferenţiat,
:...... ersanJ·abil, ca si
) , adultii' care prezintă granulatie' emotională
, scăzută.
as ta nu este o problemă legată de înţelegerea cuvintelor care
0
e mnează emoţii; chiar şi atunci când aceşti copii învaţă sensurile
, · ntelor, ei reuşesc cu dificultate să alăture două feţe îmbufnate, în
""::eme ce asociază fără probleme o faţă îmbufnată cu cuvântul „trist".
~ ezultatele obtinute cu bebelusi sunt la fel de edificatoare. Cei care
' '
-=--" 4- 8 luni, de exemplu, pot diferenţia chipurile zâmbitoare de cele
:......cruntate. Dar s-a dovedit că abilitatea aceasta nu ar fi legată de
~ o ţie în sine. În experimentele respective imaginile pentru bucurie
_ u chipuri cărora li se vedeau dinţii atunci când zâmbeau, iar în cele
ntru tristeţe nu se vedeau şi acesta a fost indiciul pe care l-au urmat
belusii. 11
'
Din succesiunea aceasta de experimente - eliminarea lis!ei de
vinte care desemnează emoţii, apoi folosirea fotografiilor fără
vinte, apoi blocarea temporară a conceptelor emoţionale, testarea
_ ci enţilor cu leziuni cerebrale care nu mai pot procesa conceptele
oţionale şi, în sfârşit, testarea copiilor mici care încă nu au concepte
emoţionale clar definite - se conturează o idee. Pe măsură ce aceste
oncepte emoţionale devin mai îndepărtate, oamenii recunosc din
în ce mai greu emoţiile pe care stereotipurile reprezentate le-ar
prima. Progresia aceasta este o dovadă clară a faptului că oamenii
·.-ăd emoţia pe un chip doar dacă stăpânesc conceptul emoţional
o respunzător, întrucât au nevoie de cunoştinţele respective pentru a
onstrui percepţiile în momentul respectiv. 12
Pentru a vedea cât de important este rolul conceptelor emoţionale,
olaboratorii mei au vizitat o zonă îndepărtată din Africa, unde
ormele şi practicile civilizaţiei occidentale sunt aproape complet
ecunoscute. Datorită ritmului rapid al procesului de globalizare,
în prezent mai există foarte puţine culturi izolate. Doctoranda mea,
Y1aria Gendron, a călătorit împreună cu psihologul cognitivist Debi
Roberson în Namibia, pentru a studia percepţia emoţiei într- un trib

numit Himba. Aceasta s-a dovedit o sarcină foarte dificilă. Maria
şi Debi au zburat până în Africa de Sud, apoi au parcurs un drum
de aproape douăsprezece ore cu maşina până în tabăra Opuwo, din
nordul Namibiei. De acolo, Debi, Maria şi translatorul lor au călătorit
cu un vehicul de teren spre sate izolate de la graniţa cu Angola; au
străbătut cărări deschise printre tufişuri şi s-au orientat după soare
şi după crestele munţilor. Noaptea au dormit într-un cort montat sus
pe maşină, pentru a se feri de şerpii şi de scorpionii care mişunau
peste tot. Din păcate, eu nu am putut să le însoţesc, aşa că echipa a
fost dotată cu un telefon prin satelit şi cu un generator pentru a putea
comunica atunci când aveau semnal. 13
Viaţa celor din tribul Himba nu seamănă deloc cu cea occidentală.
Oamenii locuiesc în aer liber si în niste adăposturi construite din
' '
nuiele, lut şi bălegar. Bărbaţii păzesc turma de vite zi şi noapte, iar
femeile pregătesc hrana şi îngrijesc copiii. Copiii păzesc caprele pe
lângă casă. Băştinaşii Himba vorbesc un dialect Otji-Herero şi nu
folosesc deloc limbajul scris. .
Reacţia membrilor tribului Himba la vederea echipei noastre a fost
destul de firească. Copiii erau curioşi şi le plăcea să stea pe aproape
dimineaţa, înainte de a-şi începe treburile. Unele dintre femei au fost
nesigure la început dacă Maria este femeie, deoarece (spuneau ele)
purta haine bărbăteşti, de aceea au râs, arătând cu degetul spre ea. Dar
bărbaţii trebuie să-şi fi dat seama, deoarece la un moment dat, unul
dintre ei a cerut-o de nevastă. Translatorul Mariei i-a explicat politicos
în Otji-Herero că Maria era „căsătorită deja cu alt bărbat care are o
armă foarte mare."
Maria a folosit experimentul care presupune gruparea celor treizeci
şi şase de chipuri. Acesta nu se bazează pe cuvinte, cu atât mai
puţin pe cuvinte care desemnează emoţiile, aşa că probele au mers
bine, traversând uşor barierele lingvistice şi culturale. Noi aveam un
set de fotografii cu actori de culoare, deoarece fotografiile originale
· înfăţişau chipuri occidentale care nu semănau cu membrii tribului
Himba. Subiecţii noştri au înţeles imediat ceea ce aveau de făcut, aşa
cum speraserăm, şi au reuşit să sorteze chipurile în mod spontan, în
funcţie de actorul care a pozat. Atunci când i-am rugat să le sorteze
în funcţie de emoţiile exprimate, alegerile lor s-au deosebit în mod
clar de cele ale subiecţilor occidentali. Ei au plasat toate chipurile
zâmbitoare într-un singur grup şi majoritatea celor cu ochii larg

d eschişi în al doilea grup, dar apoi au făcut multe teancuri diferite
conţinând amestecuri ale chipurilor rămase. Dacă percepţia emoţiei
este universală, atunci subiecţii din tribul Himba ar fi trebuit să sorteze
fo tografiile în şase teancuri. Atunci când i-am rugat să eticheteze liber
teancurile de fotografii, chipurile zâmbitoare nu au fost selectate ca
fii nd cele „fericite" (ohange), ci acelea care „râdeau" (ondjora). Chipurile
cu ochii larg deschişi nu erau „speriate" (okutira), ele „priveau" (tarera).
Cu alte cuvinte, participanţii Himba au clasificat mişcările faciale
în termenii unor comportamente, mai degrabă decât ai unor stări
mentale ori sentimente. În ansa,mblu, subiecţii din tribul Himba nu
au demonstrat deloc prezenţa percepţiei universale a emoţiei. Şi din
moment ce noi am omis în experimentele noastre toate referinţele la
onceptele emoţionale din limba engleză, acele concepte sunt primul
element care ne poate explica de ce metoda identificării emoţiilor
primare pare să ofere dovezi ale caracterului lor universal. 14
Figura 3-5. Maria Gendron (dreapta), lucrând cu un subiect Himba în Namibia,

într-un cort ataşat de maşina Mariei ·
Mai rămăsese un singur mister care trebuia elucidat: cu câtiva

ani înainte, un alt grup de cercetători conduşi de 'psihologul Disa
A. Sauter a vizitat tribul Himba şi a raportat existenţa unor dovezi ,
în privinta caracterului universal al „recunoasterii" emotiei. Sauter si·
' ' ' ,
colegii săi au aplicat metoda identificării emoţiilor primare folosind
sunete vocale (râsete, mormăieli, suspine etc.) în locul fotografiilor. Ei
au folosit scurte povestiri (traduse în Otji-Herero) şi i-au rugat pe
participanţi să aleagă din două expresii vocale pe cea care credeau că
se potrivea cel mai bine cu fiecare povestire. Membrii tribului Himba
au reuşit acest lucru atât de bine, încât Sauter şi colegii săi au con.chis
că aceasta este o dovadă clară a caracterului universal al percepţiei
emotiilor. Noi nu am reusit să replicăm rezultatele acestui studiu
) )
cu alt grup de participanţi din tribul Himba, cu toate că am folosit

metoda publicată şi acelaşi traducător folosit de Sauter. Maria a rugat
un alt grup de subiecţi aleşi din trib să eticheteze liber sunetele vocale,
fără povestirile corespunzătoare, şi din nou, doar sunetele râsului au
fost clasificate conform aşteptărilor (deşi ei le-au etichetat ca fiind
reprezentative pentru „râs", mai degrabă decât pentru „bucurie"). Şi
atunci, cum se face că Sauter şi echipa sa au observat universalitatea,
iar noi nu? 15
La sfârşitul lui 2014, Sauter şi colegii săi au rezolvat fără să vrea
acest mister. Ei au dezvăluit că experimentul lor a inclus o etapă în
plus, pe care nu o raportaseră în varianta publicată iniţial: o etapă care
este bogată în cunoştinţe de natură conceptuală. După ce participanţii
Himba au auzit povestea, dar înainte de a asculta perechile de sunete,
ei au fost rugaţi să descrie cum se simţea persoana ţintă din povestire.
Pentru a- i ajuta, Sauter şi colegii săi le-au „permis participanţilor să
asculte de cfoteva ori o povestire înregistrată (dacă era nevoie), până
când reuşeau să explice emoţia vizată, cu propriile lor cuvinte." De fiecare
dată când descriau altă emoţie decât conceptul emoţional din engleză,
ei primeau feedback negativ şi erau îndemnaţi să încerce din nou.
Subiecţii testaţi care nu reuşeau să ofere descrierea anticipată au fost
excluşi din experiment. De fapt, participanţii aleşi din tribul Himba
nu au fost lăsati să asculte niciun sunet, cu atât mai putin să le aleagă
pe cele coresp~nzătoare povestirii, decât după ce au înv'âţat conceptele
emoţionale corespunzătoare celor din limba engleză. Atunci când noi
am încercat să replicăm experimentul realizat de Sauter împreună
cu echipa sa, noi am folosit doar metodele menţionate în lucrarea
:-ub licată, fărăetapa suplimentară neraportată, astfel că subieqii testaţi

tribul Himba nu au avut ocazia să înveţe conceptele emoţionale
core spunzătoare din engleză înainte de a asculta reprezentările vocale. 16
A mai existat o diferentă între metoda noastră experimentală si
' '
eea folosită de Sauter şi colegii săi. După ce un subiect din tribul
:3.imba a explicat conceptul emoţional în mod satisfăcător - să
5?unem că este vorba despre tristeţe - echipa lui Sauter i-a prezentat
pereche de sunete, cum ar fi un plânset şi un râs, iar subiectul alegea
ianta mai potrivită pentru tristeţe. Apoi participantul asculta mai
ulte perechi de sunete,fiecare conţinând un plânset: poate un plânset
:.: un suspin, apoi un plânset şi un strigăt ş.a.m.d. Din fiecare pereche,
_ articipantul selecta un sunet considerat corespunzător tristeţii. Dacă
:mrticipanţii Himba nu erau siguri de legătura dintre plânsete şi tristeţe
la începutul acestor probe, fără îndoială că până la sfârşit ajungeau
_- fie siguri. Experimentele noastre au evitat această problemă. De
::iecare dată, Maria citea povestirea (prin translator), prezenta apoi o
_ ereche de sunete şi la final îl ruga pe participant să aleagă varianta
o respunzătoare. Testele s-au desfăşurat în i;nod aleatoriu (de exemplu,
test pentru tristeţe, urmat de un test pentru furie, apoi unul pentru
ucurie ş.a.m.d.), aceasta fiind modalitatea standard care permite
:vitarea învăţării în cadrul acestui tip de experiment. Noi nu am găsit
·cio dovadă care să sustină ideea universalitătii. 17
' '
Există o categorie emoţională pe care oamenii par să reuşească să
o perceapă fără influenţa conceptelor emoţionale: bucuria. Indiferent
e metoda experimentală folosită, indivizi din culturi diferite sunt de
cOid că feţele zâmbitoare şi vocile care se aud râzând exprimă bucurie.
_.\ş adar, „Bucuros" poate fi cel mai aproape de ceea ce am putea numi
o categorie emoţională universală având o expresie universală. Sau
oate că nu este aşa. Motivul este unul singur. „Bucuria" este de obicei
singura categorie emoţională plăcută care se testează folosind metoda
identificării emotiilor primare, deci subiectii o deosebesc cu usurintă
' ' , '
de categoriile negative. Şi vă invit să aveţi în vedere un aspect inedit:
conform datelor istorice, grecii şi romanii din Antichitate nu zâmbeau
în mod spontan atunci când erau bucuroşi. Cuvântul „zâmbet" nici
m ăcar nu există în latină ori în greaca veche. Zâmbetul este o invenţie
a Evului Mediu, iar zâmbetele largi, cu gura deschisă (cu cutele din
jurul ochilor pe care Ekman le numeşte zâmbetul Duchenne) au
devenit populare doar în secolul al optsprezecelea, când tratamentele
stomatologice au devenit mai accesibile. Profesoara Mary Beard,

specialistă în cultura clasică nuanţează această observaţie în felul
următor:
Aceasta nu înseamnă că romanii nu ridicau niciodată colţurile gurii

schiţând ceea ce pentru noi ar semăna cu un zâmbet; dimpotrivă . Dar
el nu însemna mare lucru comparativ cu gesturile sociale şi culturale
semnificative în Roma Antică. In schimb, alte gesturi care pentru noi
nu sunt importante erau încărcate de semnificaţii.
Poate că în ultimele secole, zâmbetul a devenit un gest stere.otip

universal simbolizând bucuria.* Ori ... poate că zâmbetul de bucurie
pur şi simplu nu este universal. 18
•••
Conceptele emoţionale sunt ingredientul secret al succesului
metodei identificării emoţiilor primare. Aceste concepte fac ca
anumite configuraţii faciale să pară universal recunoscute ca expresii
emoţionale deşi, de fapt, ele nu sunt. În schimb, noi cu toţii construim
percepţii ale emoţiilor celuilalt, îi percepem pe ceilalţi fericiţi, trişti
sau furioşi aplicând propriile noastre concepte emoţionale feţelor şi
trupurilor aflate în mişcare. Tot aşa, aplicăm concepte emoţionale
vocilor si construim experienta identificării auditive a sunetelor
' '
emoţionale. Noi simulăm atât de rapid, încât conceptele emoţionale
acţionează pe nesimţite, iar nouă ni se pare că emoţiile sunt transmise
de chipul, vocea şi alte părţi ale corpului şi că noi doar le detectăm.
Acum este perfect rezonabil să vă întrebaţi următoarele: cum se
poate ca eu şi colegii mei să pretindem că o mână de experimente
pe care le- am reaHzat infirmă atâtea sute altele care au găsit dovezi
potrivit cărora emoţiile sunt universal recunoscute în expresii?
Psihologul Dacher Keltner, de pildă, estimează că ;,există un catralion
de date care înclină în favoarea perspectivei susţinute de Ekman." 19
Răspunsul este că majoritatea acestui catralion de experimente
folosesc metoda identificării emoţiilor primare care, după cum aţi
văzut, conţine o rezervă ascunsă de cunoştinţe conceptuale despre
emoţie. Dacă noi, oamenii, am avea cu adeyărat o capacitate înnăscută
de a recunoaşte expresiile emoţionale, atunci eliminarea listei de
* Un adept al teoriei clasice ar putea sugera că oamenii îşi reprimau zâmbetele-care ar reprezenta
o trăsătură înnăscută de a transmite bucuria -, deoarece erau considerate necuviincioase înainte
de apariţia stomatologiei.
cuvinte nu ar trebui să conteze ... însă acest lucru nu s-a întâmplat nici
măcar o dată. Aproape neîndoielnic, cuvintele care desemnează emoţii
au o influenţă puternică în cadrul experimentelor, punând imediat sub
emnul întrebării concluzia absolut oricărui studiu care a folosit metoda
· d entificării emoţiilor primare. 20
Până în prezent, echipa laboratorului meu a organizat două
expediţii în Namibia şi una în Tanzania (unde a întâlnit un grup de
râ nători - culegători numit Hadza) şi a obţinut rezultate edificatoare.
Psihosociologul Jose-Miguel · Fernândez-Dols a obţinut aceleaşi
ezultate ca şi noi, studiind o cultură izolată din Insulele Trobriand
·n Noua Guinee. Prin urmare, stiinta are acum o explicatie alternativă
' ' '
rezonabilă pentru acele „catralioane de date". Metoda identificării
m oţiilor primare îi ghidează pe subiecţi să construiască percepţii
e emoţiilor specific occidentale. Cu alte cuvinte, emoţia nu este
oştenită, ci construită. 21
Dacă analizaţi cu atenţie experimentele transculturale din anii 1960,
_ u teţi vedea indicii ale faptului că elementele conceptuale cuprinse
- metoda identificării emoţiilor primare au orientat rezultatele spre
arenţa de universalitate. Dintre cele şapte experimente care au folosit
b iecţi din culturi îndepărtate, cele patru care au folosit metoda
: e ntificării emoţiilor primare au produs dovezi solide în privinţa
iversalitătii, dar celelalte trei au folosit etkhetarea liberă si nu au
' '
o erit nicio dovadă de universalitate. Aceste trei studii cu rezultate
opuse nu au fost publicate în reviste de specialitate, ele apărând
oar sub forma unor capitole în cărţi de specialitate - o formulă de
ubJicare inferioară în lumea academică - şi sunt rareori citate. Drept
rezultat, cele patru modele care susţin caracterul universal au fost
predate ca fiind o descoperire majoră în cercetarea naturii noastre
::mane şi au pregătit terenul pentru avalanşa de studii care au urmat.
te dintre ele au folosit metoda de identificare a emoţiilor primare
alegerea forţată, în general în culturi cu expunere largă la practicile
normele culturale occidentale, eliminând o condiţie cheie pentru
·versalitate din programul experimental, dar susţinând-o ca fapt în
~ e . Aceasta explică de ce, în prezent, numerosi oameni de stiintă si
' ' , ,
_ ublicul larg înţeleg în mod fundamental greşit ceea ce se ştie despre
f'--r
YT) resii emotionale"
'
si
,
„recunoasterea
'
emotiilor"
'
din punct de vedere
~ " ntific. 22
'
Cum ar arăta astăzi stiinta emotiilor dacă în urma acelor studii
' ' '
originale s-ar fi formulat alte concluzii? lată relatarea lui Ekman

despre prima sa vizită la tribul Fore din Noua Guinee:
Le-am cerut să inventeze o poveste despre fiecare expresie facială

[fotografie]. „Spuneţi-mi ce se întâmplă acum, ce s-a întâmplat înainte
şi a determinat persoana din fotografie să aibă această expresie şi ce se va
întâmpla după aceea." A fost extrem de dificil. Nu sunt sigur dacă a fost
din cauza procesului de traducere sau pentru că nu aveau idee ce vreau
eu să aud sau de ce le ceream să facă acest lucru. Poate că inventarea ·
unor poveşti despre străini este ceva neobişnuit pentru tribul Fore.
S-ar putea ca Ekman să aibă dreptate, dar în acelaşi timp este

posibil ca băştinaşii Fore să nu înţeleagă ori să nu accepte conceptul
unei „expresii" faciale ce presupune un sentiment intern care încearcă
să- şi găsească expresia printr-o serie de mişcări faciale. Nu toate
culturile înteleg
, emotiile.
, în termenii unor stări mentale. Pentru
membrii triburilor Himba şi Hadza, conceptele emoţionale, de
exemplu, par mai focalizate asupra acţiunilor. Acest lucru este valabil
şi pentru unele concepte emoţionale japoneze. Băştinaşii Ifaluk din
Micronezia consideră că emotiile , sunt niste
, tranzactii, între oameni.
Pentru ei, furia nu este un sentiment de mânie, o privire încruntată,
un pumn ridicat ameninţător ori o voce răstită, toate resimţite de o
singură persoană, ci o situaţie în care două persoane se angajează într-
un scenariu - un fel de dans, dacă doriţi - în jurul unui obiectiv comun.
Pentru cei din tribul Ifaluk, furia nu „trăieşte" în interiorul niciunuia
dintre participanţi. 23
Analizând elaborarea si , istoricul metodei de identificare a emotiilor
,
primare, găsim surprinzător de multe elemente care nu se susţin
din punct de vedere ştiinţific. Cu peste douăzeci de ani în urmă,
psihologul James A. Russell a catalogat multe dintre aceste aspecte
discutabile. Şi să nu uităm, „cele şase expresii faciale primare" nu au
fost o descoperire ştiinţifică; ele au fost stipulate de către arhitecţii
occidentali ai metodei de identificare a emotiilor,
, actorii le-au mimat si
,
apoi în 1·urul lor s-a creat o stiintă. Nu există validare stiintifică pentru
' ' ' ,
aceste reprezentări, iar studiile care folosesc metode mai obiective,
cum ar fi electromiografia facială şi sistemul de codificare. a activităţii
faciale nu au găsit dovezi care să susţină faptul că oamenii fac aceste
miscări
, în mod obisnuit
, în viata, reală, atunci când resimt emotii.
' Cu
toate acestea, cercetătorii folosesc în continuare metoda identificării
emoţiilor primare. La urma urmei, ea produce rezultate concordante. 24

De fiecare dată când un „fapt" ştiinţific este infirmat, se deschid
te căi de investigare. Fizicianul Albert Michelson a câştigat Premiul
_ obel în 1907, pentru că a infirmat o supoziţie a lui Aristotel potrivit
- eia lumina ar traversa spaţiul prin substanţa ipotetică denumită eter.
_ lunca lui de cercetare a deschis calea teoriei relativitătii , formulate
e Albert Einstein. În cazul nostru, am exprimat rezerve serioase în
rivinţa dovezilor asupra emoţiilor universale. Ele par universale doar
: . anumite conditii - atunci când le oferi subiectilor câteva informatii
' ' '
-=espre conceptele emoţionale occidentale, deliberat sau nu. Prin
:.!IDlare, Tomkins, Ekman şi colegii lor au contribuit la o descoperire
::""m arcabilă. Doar că nu a fost descoperirea la care se aşteptau. 25
Numeroasele studii transculturale care folosesc metoda identificării
o ţiilor primare sugerează alt lucru interesant: persoanele aparţinând
- ·or culturi pot fi învăţate destul de uşor conceptele emoţionale, chiar
· m od neintenţionat. O înţelegere transculturală de felul acesta ar fi
em de benefică. Dacă fratele vitreg al lui Saddam Hussein ar fi
·- :eles conceptul american de furie, el ar fi perceput furia secretarului
-~ s tat James Baker, iar acest lucru ar fi condus la evitarea primului
~b oi din Golf cu SUA, salvând mii de vieţi.
Fiind atât de uşor de învăţat conceptele emoţionale chiar şi din
~eală, există şi pericolul de a folosi stereotipurile occidentale ale
o ţi ei în cercetarea culturală. De exemplu, în momentul de faţă se
aş oară o serie de studii coordonate în cadrul Universal Expressions
_ _ ·ect care încearcă să documenteze ceea ce este universal în legătură
_ expresiile emoţionale ale feţei, corpului şi vocii umane. Până în
:-xzent, au identificat „aproximativ 30 de expresii faciale şi 20 de
_ fesii vocale care sunt similare în întreaga lume". Problema este că
_ iectul foloseşte doar metoda de identificare a emoţiilor primare,
_- urmare investighează universalitatea folosind un instrument care
- _ poate oferi asemenea dovezi. (De asemenea, cercetătorii le cer
iec ţilor să mimeze ceea ce cred ei că ar fi expresiile specifice culturii
:-. un lucru complet diferit de observarea mişcărilor autentice ale
=-?ului în timpul unei emoţii.) Dar şi mai important este faptul că,
zul în care proiectul îşi atinge scopul, stereotipurile occidentale
u emotii s-ar putea învăta în toată lumea. 26
) )
?e termen lung, cercetătorii care susţin încă metoda identificării

otiilor primare vor ajuta probabil la crearea universalităţii pe care
cred că o descoperă în prezent.

În perspectivă mai apropiată, . dacă oamenii cred că un chip poate
singur să exprime emoţie, acest lucru poate să conducă la greşeli grave
cu repercusiuni serioase. A existat un caz în care această convingere
a schimbat cursul alegerilor prezidenţiale din SUA. În 2003- 2004,
Guvernatorul statului Vermont, Howard Dean, încerca să obţină
· nominalizarea pentru candidatura la preşedinţie, obţinută în cele din
urmă de Senatorul statului Massachusetts, John Kerry. Alegătorii au
văzut o campanie predominant negativă în perioada aceea, iar unul
dintre exemplele cele mai înşelătoare a fost un videoclip în care :pean
ţinea un discurs . Foarte rapid, clipul respectiv a devenit viral. Chipul
lui Dean era prezentat singur, fără niciun context, şi el arăta furios. Dar
dacă priveai întregul clip şi contextul respectiv, puteai observa că Dean
nu era furios, ci entuziasmat, impulsionând mulţimea de susţinători.
Fragmentul a circulat pe posturile de ştiri, s-a răspândit peste tot şi
în cele din urmă Dean a trebuit să renunte la cursa electorală. Ne
'
întrebăm oare ce s-ar fi întâmplat dacă spectatorii ar fi înţeles cum iau
nastere emotiile, atunci când au văzut acele imagini înselătoare.
' '
... '
Călăuziţi de o abordare constructivistă, cercetătorii continuă

să reproducă rezultatele obţinute în laboratorul meu în alte culturi
(datele primite din China, Africa de Est, Malaezia şi alte regiuni
arată promiţător în momentul acesta) . În felul acesta, noi reuşim să
accelerăm schimbarea paradigmei spre o nouă înţelegere a emoţiei
care merge dincolo de stereotipurile occidentale. Putem să renunţăm
deocamdată la întrebări cum ar fi „Cât de precis puteţi recunoaşte
frica?" şi, în schimb, să studiem diversitatea mişcărilor faciale pe care
oamenii le fac cu adevărat atunci când le este frică. De asemenea,
putem încerca să înţelegem de ce stereotipurile despre configuraţiile
faciale sunt considerate atât de importante şi care ar fi valoarea lor.
Metoda de identificare a emoţiilor primare a marcat peisajul
ştiinţific şi a influenţat înţelegerea emoţiei. Mii de studii ştiinţifice
sustin că emotiile sunt universale. Cărti celebre, articole publicate în
' ' '
reviste, emisiuni de radio şi televiziune presupun în mod firesc că noi
toţi avem şi recunoaştem aceleaşi configuraţii faciale ca expresii ale
emoţiei . Jocurile şi cărţile îi ~nvaţă pe copiii de vârstă preşcolară aceste
presupuse expresii universale. Strategiile de politică internaţională şi
negocierile în afaceri se bazează şi ele pe această convingere. Psihologii
·aluează şi tratează deficitele emoţionale în cazul pacienţilor suferind

boli mintale folosind metode similare. Economia producătoare
e gadget-uri şi aplicaţii pentru citirea emoţiilor, aflată în continuă
~tere, porneşte şi ea de la ideea că emoţiile se pot citi pe chip ori
_ ărind schimbările fizice în afara unui context, asa cum am citi
)
rintele de pe o pagină. Este pur şi simplu uimitor cât de mult timp,

,,;ort şi bani se investesc în aceste lucruri. Dar ce s-ar întâmpla dacă
'versalitatea emotiilor nu este deloc adevărată?
)
Dar dacă este dovada unui lucru cu totul si cu totul diferit ... adică
)
- b ilităţii noastre de a folosi concepte pentru a modela percepţia?

- ~s ta este ideea centrală a teoriei emotiei construite: o explicatie
) )
.._:ernativă completă pentru misterul emoţiei umane care nu se bazează

amprentele universale ale emoţiei. Următoarele patru capitole
_;:ezi ntă o expunere detaliată a acestei teorii şi a dovezilor ştiinţifice
=re o sustin.
)
4
Originea senzaţiilor
Gândiţi-vă când v-aţi simţit ultima oară cuprinşi de plăcere . Nu

mă refer neapărat la plăcere sexuală, ci la bucuria resimţită admirând
răsăritul, sorbind dintr-un pahar cu apă rece sau relaxându-vă după o
zi grea.
Acum, puneţi aceasta în contrast cu un sentiment neplăcut, cum ar
fi ultima dată când aţi fost răcit sau după ce v- aţi certat cu un prieten.
Plăcerea şi neplăcerea sunt resimţite diferit din punct de vedere
calitativ. Dumneavoastră s-ar putea să nu fi.ţi de acord cu mine atunci
când spun că un anumit obiect ori eveniment produce plăcere sau
neplăcere - mie nucile mi se par delicioase, pe când soţul meu spune că
sunt o ofensă adusă naturii - dar fiecare dintre noi poate, în principiu,
să distingă una de cealaltă. Aceste senzaţii sunt universale, chiar dacă
emoţii precum bucuria şi furia nu sunt, şi ele străbat asemenea unui
curent fiecare moment de veghe din viaţa noastră. 1
Senzaţiile simple de plăcere şi neplăcere provin dintr-un proces
intern continuu numit interocepţie. lnterocepţia este reprezentarea
creierului nostru pentru toate senzaţiile de la nivelul organelor interne
sial
, tesuturilor,
' al hormonilor din sânge si
, sistemului imunitar. Gânditi-
,
vă ce se întâmplă în corpul dumneavoastră în clipa aceasta. Organele
interne sunt în mişcare. Inima trimite sângele prin vene şi artere,
plămânii se umplu şi se golesc. Stomacul digeră alimentele. Această
activitate interoceptivă produce spectrul de senzaţii fundamentale de
la plăcut la neplăcut, de la calm la agitat şi chiar la complet neutru. 2
lnterocepţia este de fapt unul dintre ingredientele principale ale
emoţiei, exact aşa cum apa şi taina sunt ingredientele de bază ale
pâinii, însă aceste senzaţii provenind din interocepţie sunt mult mai
simple decât experienţele emoţionale complete, precum bucuria şi
tristeţea. În capitolul acesta veţi afla cum funcţionează interocepţia
si
,
cum contribuie la experientele'
si
'
perceptiile
'
emotionale.
,
Întâi, vă
OR I GIN EA SENZAŢIILOR 85
oferim câteva informaţii generale despre creier şi despre modul în

care el repartizează energia din corpul nostru, pentru a ne menţine
în viată si sănătosi. Aceste informatii vă vor aJ·uta să întelegeti esenta
' , , ' ' , '
interocepţiei, care se află la originea senzaţiilor. Apoi vom descoperi
ne aşteptata şi uluitoarea influenţă pe care interocepţia o are asupra
gândurilor, deciziilor şi acţiunilor noastre, zi de zi.
Indiferent dacă sunteţi de obicei o persoană calmă, plutind
imperturbabilă într-o mare de linişte, fără a vă simţi afectată de
ecazurile vieţii, o persoană mai reactivă, pendulând între agonie şi
extaz, uşor de influenţat de cea mai mică schimbare din jur, sau sunteţi
deva între cele două extreme, explicaţia ştiinţifică a interocepţiei,
azată pe reţelele neuronale din creierul dumneavoastră vă va ajuta
-ă vă vedeti într-o lumină nouă. De asemenea, ea demonstrează
'
~ nu sunteţi supus emoţiilor care apar nechemate, ajungând să vă
ontroleze comportamentul. Dumneavoastră sunteţi arhitectul acestor
exp eriente. ' S-ar putea ..,ă simtiti
, , că fluviul de senzatii
' se revarsă peste
umneavoastră, dar de fapt dumneavoastră sunteţi izvorul acelui fluviu.
•••
O perioadă îndelungată din istoria umană, membrii cei mai învăţaţi
· speciei noastre au subestimat rolul creierului uman. Acest lucru este
0
xplicabil, dacă avem în vedere faptul că el reprezintă doar aproximativ
% din masa noastră corporală şi arată ca o masă gelatinoasă de culoare
i. În Egiptul Antic era considerat un organ nefolositor şi era extras
· craniul faraonilor morţi prin nas.
Creierul a fost recunoscut până la urmă ca organ care găzduieşte
~ţea, dar încă nu i se recunosteau abilitătile absolut remarcabile.
' '
Regiunile cerebrale au fost considerate primordial „reactive",
ezându-se că majoritatea timpului sunt într-o stare latentă şi se
tivează şi transmit semnale numai atunci când apare un stimul din
m erior. Această perspectivă bazată pe relaţia stimul-răspuns este
simplă şi intuitivă şi, de fapt, neuronii având terminaţii în muşchii
_o ştri funcţionează aşa - sunt inactivi până când sunt stimulaţi, apoi
ansmit semnale pentru a determina celula musculară să răspundă.
::>rin urmare, cercetătorii au presupus că neuronii din creier operează
.'.a fel. S-a crezut, de exemplu, că stimulul declanşat de un şarpe uriaş
e traversează prin fata noastră ar lansa o reactie î~ lant în creier.

' ' '
_-euronii ar transmite semnale în regiunile senzoriale, determinând
euronii din regiunile cognitive sau emoţionale să transmită şi ele
semnale, determinând apoi neuronii motori să transmită semnale şi

apoi aţi reacţiona. Perspectiva clasică se bazează pe această construcţie:
atunci când apare şarpele, un circuit al fricii din creierul nostru - care
în mod obişnuit este în poziţia „oprit" - ar trece în poziţia „pornit",
declanşând un lanţ de schimbări prestabilite pe chipul şi în corpul
nostru. Ochii ne ies din orbite, strigăm şi o luăm la fugă. 3
Deşi teoria bazată pe relaţia stimul-reacţie este intuitivă, ea este
greşită. Cele 86 de miliarde de neuroni din creierul nostru care sunt
conectaţi în reţele imense nu sunt niciodată inactivi, aşteptând să fie
stimulaţi. Neuronii se stimulează unii pe alţii în permanenţă, uoeori
milioane în acelaşi timp. Dacă primesc suficient oxigen şi substanţele
nutritive necesare, aceste uriaşe cascade de stimuli, cunoscute ca
activitatea intrinsecă a creierului continuă de la nastere si până la
' '
moarte. Această activitate nu seamănă deloc cu o reactie declansată
' '
din lumea exterioară, ci mai degrabă cu respiraţia, un proces care nu
are nevoie de un catalizator extern. 4
Activitatea intrinsecă a creierului nu este aleatorie; ea este
structurată de grupuri de neuroni care transmit întotdeauna semnale
simultan, numite reţele intrinsece. Aceste reţele funcţionează asemenea
unor echipe sportive. Echipa are un lot de jucători; în fiecare moment,
unii dintre jucători sunt în joc, iar alţii pe bancă, pregătiţi să intre
atunci când este nevoie. Tot la fel, o reţea intrinsecă are un lot de
neuroni disponibili. De fiecare dată când reţeaua este activă, diferite
grupări de neuroni joacă (transmit semnale) deodată pentru a acoperi
toate posturile din echipă. S-ar putea să recunoaşteţi comportamentul
acesta ca fiind procesul de degenerare, deoarece seturi diferite de
neuroni din reţea produc aceeaşi funcţie de bază. Reţelele intrinsece
sunt una dintre cele mai mari descoperiri ale neuroştiinţei din ultimul
deceniu. 5
Vă întrebaţi probabil ce altceva realizează acest cuib de activitate
continuă intrinsecă, în afară de menţinerea bătăilor inimii, a respiraţiei
şi a celorlalte funcţii interne. De fapt, activitatea cerebrală intrinsecă
este la originea viselor, a reveriei, a imaginaţiei, pe care, luate împreună,
le-am numit simulare în capitolul 2. De asemenea, el produce fiecare
senzaţie pe care o resimţim, inclusiv senzaţiile interoceptive, care se
află la originea majorităţii sentimentelor, fie ele plăcute, neplăcute, de
calm sau de agitaţie. 6 ·
Pentru a înţelege de ce se întâmplă acest lucru, să privim puţin din

ORIGINEA SENZAŢilLOR 87
perspectiva creierului nostru. Asemenea mumiilor faraonilor egipteni,

eierul petrece o eternitate îngropat într-o cutie tăcută şi întunecată.
>l u poate ieşi afară pentru a se bucura în mod direct de minunăţiile
urnii; el află ce se întâmplă în lume doar indirect, prin frânturi de
.:.nformatii primite de la 'lumină, vibratii si elemente chimice care
' ' '
evin imagini, sunete, mirosuri ş.a.m.d. Creierul nostru trebuie să
esluşească sensul acelor licăriri şi vibraţii, iar principalele indicii
:unt experienţele noastre trecute, pe care le construieşte ca simulări,
.'.:n vasta sa retea de conexiuni neurale. Creierul nostru a învătat că un
' '
· gur indiciu senzorial, cum ar fi un zgomot puternic, poate avea mai
ulte cauze diferite - o uşă trântită, un balon care a explodat, o bătaie
· palme, un foc de armă. El distinge care dintre aceste cauze diferite
te cea mai relevantă, doar în funcţie de probabilitatea lor în diferite
-ontexte. El întreabă „Care combinaţie din experienţele mele trecute
~„ potriveşte cel mai bine cu acest sunet, în această situaţie particulară
e are aceste imagini, mirosuri si alte senzatii?" 7
' '
Şi astfel, captiv în interiorul craniului, bazându-se doar pe
~ erienţele trecute, creierul nostru face predicţii. De obicei, considerăm
_ redicţii nişte afirmaţii de tipul „Mâine va ploua." sau „Red Sox
-ror câştiga campionatul." ori „Vei întâlni un străin înalt şi brunet".
:Jar aici este vorba despre predicţii la o scală microscopică, fiindcă
:nilioane de neuroni comunică unii cu ceilalti. Aceste conversatii
' '
::euronale încearcă să anticipeze fiecare fragment de imagine, sunet,
:niros, gust şi atingere pe care o veţi resimţi şi fiecare acţiune pe care o
-..ti întreprinde. Aceste predicţii sunt cele mai bune estimări pe care le
- c~ creierul în legătură cu ceea ce se întâmplă în lume în jurul nostru
:C:: cu modul în care trebuie să gestionăm totul pentru a ne menţine în
~ată si sănătosi. 8
' ' '
La nivel celular, predicţiile înseamnă că neuronii de aici, din această
te a creierului, activează neuronii de acolo, din cealaltă parte
creierului nostru, fără a fi nevoie de un stimul extern. Activitatea
· trinsecă a creierului este reprezentată de milioane şi milioane de
_ redicţii neîntrerupte.
Prin predicţii, creierul nostru construieşte lumea pe care o trăim .
.::- combină fragmente si frânturi din trecutul nostru si estimează
' '
~ obabilitatea cu care fiecare dintre acestea se aplică în situaţia noastră
entă. Acest lucru s-a întâmplat atunci când aţi simulat o albină în
pitolul 2; după ce aţi văzut fotografi.a întreagă, creierul a avut o nouă
experienţă din care să se inspire, astfel a reuşit imediat să construiască

o albină pornind de la petele informe de culoare. Iar în clipa aceasta,
cu fiecare cuvânt pe care îl citiţi, creierul dumneavoastră prezice care
va fi cuvântul următor, bazându-se pe probabilităţi din experienţa
lecturii dobândită de dumneavoastră pe parcursul întregii vieţi. Pe
scurt, experienţa de acum a fost prezisă de creierul dumneavoastră în
urmă cu o clipă. Predicţia este o activitate atât de importantă în cadrul
activităţii cerebrale, încât unii cercetători o consideră modul principal
de operare al creierului. 9
Pe lângă faptul că anticipează informaţiile senzoriale din exteriorul
craniului nostru, predicţiile le şi explică. Să facem un scurt experiment
de gândire pentru a vedea cum se petrece acest lucru. Ţineţi ochii
deschişi şi imaginaţi-vă un măr roşu, aşa cum aţi făcut în capitolul 2.
Dacă sunteţi la fel ca majoritatea oamenilor, nu veţi întâmpina nicio
P roblemă în a evoca imaginea unui obiect rotund si '
rosu. Vedeti această
' '
imagine deoarece neuronii cortexului frontal şi-au schimbat tiparul
conexiunilor pentru a simula un măr. Dacă acum aţi fi în raionul de
fructe al unui supermarket, aceiaşi neuroni care transmit semnale în
clipa de faţă ar fi o predicţie vizuală . Experienţa trecută în acel context
(un sector din supermarket) vă determină creierul să prezică faptul că
veţi vedea un măr, mai degrabă decât o minge roşie ori nasul roşu al
unui clovn. Odată confirmată de un măr adevărat, predicţia explică
senzatiile vizuale ca fiind un măr. 10
'
Dacă creierul prezice perfect - să zicem că aţi prezis un măr din
soiul Mclntosh şi l-aţi zărit expus - atunci informaţia vizuală în sine
capturată de retina dumneavoastră nu aduce nicio informaţie nouă pe
lângă predicţie. Informaţia vizuală confirmă doar faptul că predicţia
este corectă, asadar nu este nevoie ca informatia să fie trimisă mai
' '
departe în creier. Neuronii din cortexul vizual transmit deja semnale
aşa cum trebuie. Acest proces predictiv eficient este modul automat al
creierului nostru de a naviga prin lume şi de a o înţelege. El generează
predicţii, pentru a percepe şi a explica tot ceea ce vedeţi, auziţi, gustaţi,
mirosiţi şi atingeţi.
Creierul nostru foloseşte predicţia şi pentru a iniţia mişcările
corpului, cum ar fi întinderea braţului pentru a culege un măr sau
îndepărtarea rapidă de un şarpe. Aceste predicţii au loc înainte de a
constientiza
, ' de a ne misca trupul. Neurocercetătorii si
chiar intentia ) '
psihologii numesc acest fenomen „iluzia liberului arbitru". Cuvântul
ORIGINEA SENZAŢIILOR 89
:· zie" nu este tocmai potrivit, întrucât creierul nostru nu acţionează

_ e ascuns. Noi suntem creierul nostru şi întregul flux de evenimente
-te cauzat de puterile predictive ale creierului nostru. Este numită
=:uzie, deoarece se simte ca un proces în două etape - decizie, apoi
·ş care -, când de fapt creierul generează predicţii motorii pentru a
~e misca trupul cu mult înainte ca noi să fim constienti de intentia de
, J ' ,
=ne misca. Si chiar înainte să întâlnim mărul (sau sarpele)! 11

' ' '
Dacă ar fi doar reactiv, creierul nostru ar fi prea ineficient pentru
ne tine în viată. Sunterri bombardati în permanentă cu informatii
: nz;riale. În fi~care clipă de veghe, ~ retină umană' transmite la fel
0
_„ multe informaţii vizuale cât transmite o întreagă reţea informatică;

m multiplicaţi aceasta cu fiecare cale senzorială pe care o avem. Un
eier reactiv s-ar bloca, aşa cum se blochează Internetul atunci când
_ea mulţi vecini transferă filme de pe Netflix. Un creier reactiv ar fi
_ea costisitor, din punct de vedere metabolic, deoarece ar avea nevoie
.::e mai multe interconexiuni decât ar putea întreţine . 12
Evolutia a realizat conexiunile din reteaua cerebrală în asa fel încât să
' ' '
~ ă predicţii eficiente. Pentru a exemplifica modul în care e construită
-eas tă reţea în sistemul vizual, de pildă, vă rog să priviţi figura 4-1
-e arată modul în care creierul prezice mult mai multe informaţii
:ZU.ale decât primeşte.
G ânditi -vă ce înseamnă acest lucru: evenimentele din lumea
'
o njurătoare, cum ar fi unduirea unui şarpe la picioarele noastre,
: lează doar predicţiile, cam aşa cum respiraţia se reglează prin
ercitiu fizic. ln acest moment, când cititi aceste cuvinte si
) ) , întelegeti
, '
î.nseamnă , fiecare cuvânt perturbă aproape imperceptibil masiva
neavoastră activitate cerebrală intrinsecă, aşa cum o pietricică
. · ă pe valul unui ocean. În experimentele bazate pe imagistică
ebrală, atunci când le arătăm subiecţilor fotografii sau le cerem să
·zeze anumite sarcini, doar o mică porţiune a semnalului măsurat
~ datorează fotografiilor şi sarcinilor primite; majoritatea semnalului
_ _ rezintă activitate intrinsecă. Aţi putea crede că percepţiile pe
e le aveţi despre lume sunt determinate de evenimente din lumea
_ o njurătoare , dar ele sunt ancorate în predicţiile dumneavoastră, care
._ i sunt testate prin confruntare cu acele „pietricele" ale informaţiilor
s:nzoriale. 14
Prin predictie , si , creierul nostru creează si
, corectie, ' revizuieste
' în
_~rm anenţă modelul mental al lumii, pe care îl avem fiecare dintre
Cortex .
vizual
(V1)
Cortex
· vizual
(V1)
Cortex
vizual
(V1)
Lob temporal
Figura 4-1. Creierul nostru conţine hărţi complete ale câmpului vizual. O hartă este localizată
în cortexul vizual primar, cunoscut ca Vl. În cazul în care creierul doar a reacţionat la lumina
care a lovit retina şi a călătorit spre cortexul vizual primar (Vl) prin talamus, atunci ar avea
mulţi neuroni care să transmită informaţia vizuală spre Vl. Dar el are mult mai puţini decât
ne-am aştepta (imaginea de sus) şi de zece ori mai multe proiecţii merg în altă direcţie,
purtând predicţiile vizuale din Vl spre talamus (imaginea din centru). Tot la fel, 90% dintre
toate conexiunile care vin spre Vl (imaginea de jos) transmit predicţii de la neuroni în alte
părţi ale cortexului. Doar o mică parte duce informaţii vizuale din lumea exterioară. 13
noi. Este o uriasă'

simulare continuă care construieste'
tot. ceea ce
percepem, determinând în acelaşi timp modul în care acţionăm. Dar
p redicţiile nu sunt întotdeauna corecte, atunci când sunt comparate
u informatiile senzoriale si în aceste cazuri, creierul trebuie să facă
' '
j ustări. Uneori o pietricică este destul de mare încât să stropească
puternic în jur. Vă propun să citiţi această frază:
A fost odată ca niciodată, o împărăţie fermecată şi foarte îndepărtată

unde trăia o prinţesă care a sângerat până la moarte. .
Nu-i aşa că ultimele cuvinte au fost neaşteptate? Aceasta deoarece

eierul făcuse o predictie incorectă bazându-se p.e cunostintele
' ' '
_ ocate despre basme - a făcut o eroare de predicţie- şi apoi şi-a ajustat
_ redicţia într-o clipă, bazându-se pe ultimele cuvinte: câteva pietricele
~ ncate de informaţia vizuală.
Acelaşi proces are loc atunci când confundaţi chipul unui străin cu
~ unui cunoscut, ori coborâti de pe un trotuar rulant si sunteti surprins
' ' '
e schimbarea pasului. Creierul procesează cu rapiditate erorile de
_ e dicţie, comparând predicţia cu informaţiile senzoriale primite şi
• oi corectând eroarea rapid şi eficient. De exemplu, creierul poate
=- vă schimbe predictia: '
străinul are altă înfătisare decât prietenul
' '
·u mneavoastră; aţi ajuns la capătul pasajului rulant.
Erorile de predicţie nu sunt o problemă. Ele sunt o parte normală
~ in strucţiunilor de funcţionare ale creierului, pentru cazul în care
_rim eşte informaţii senzoriale. Fără erori de predicţie, viaţa ar fi
:oa~te plictisitoare. Nimic nu ar mai fi inedit sau surprinzător şi atunci
eierul nu ar mai învăţa niciodată nimic nou. În majoritatea situaţiilor,
.:el puţin la vârsta adultă, predicţiile noastre nu sunt tocmai imprecise.
:::>acă ar fi, am trece prin viaţă într-o stare de perpetuă nesiguranţă,
_ prindere sau .. . halucinând.
Imensa furtună de predicţii şi de corecţii ale creierului se poate
-emăna cu mHiarde de stropi minusculi. Fiecare strop reprezintă o
a.::i u mită conexiune, pe care eu o voi numi buclă de predicţie, reprezentată
~ figura 4-2. Acest tip de grupare se întâlneşte la mai multe niveluri în
· tregul creier. Neuronii fac parte din bucle de predicţie alături de alţi
euroni. Regiunile cerebrale participă la bucle de predicţii împreună
alte regiuni. Aceste multitudini de bucle sunt într-un uriaş proces
alel care continuă nonstop pe tot parcursul vieţii, dând naştere la
imagini, sunete, mirosuri, gusturi şi senzaţii tactile care vă compun

experientele
, sivă
, dictează actiunile.
,
Figura 4-2. Structura unei bucle de predicţie. Predicţiile devin simulări ale senzaţiilor şi ale
mişcării. Aceste simulări sunt comparate apoi cu informaţiile senzoriale primite din lumea
exterioară . Dacă se potrivesc, predicţiile sunt corecte şi simularea devine experienţă proprie.
Dacă nu se potrivesc, atunci creierul nostru trebuie să rezolve erorile.
Să presupunem că jucaţi baseball. Cineva aruncă mi.ngea în direcţia

dumneavoastră şi vă întindeţi să o prindeţi.
Cel mai probabil, aţi trăi
această exp· erientă , cum ar fi două evenimente distincte: vederea
, ca si
mingii şi prinderea ei. Dacă creierul dumneavoastră ar reacţiona
într-adevăr în felul acesta, baseball-ul nu ar putea exista ca sport.
Creierul are nevoie de aproximativ o jumătate de secundă ca să se
pregătească pentru prinderea mingii într-un meci obişnuit. Perioada
aceasta nu este suficientă pentru a procesa informaţia vizuală, pentru
a calcula unde va ateriza mingea, a decide mişcarea, a coordona toate
miscările
, musculare si
, a trimite comenzile motorii pentru a lua pozitia,
15
de prindere.
Jocul este posibil datorită predicţiilor. Creierul nostru lansează
predicţiile mult înainte ca noi să vedem în mod conştient mingea,
exact aşa cum el prezice mărul roşu din magazin, folosind experienţa
noastră trecută. În timp ce fiecare predicţie se propagă prin milioane
de bucle de predicţii, creierul simulează imagini, sunete şi alte senzaţii
pe care le reprezintă predicţiile, precum şi acţiunile pe care le veţi
-. e pentru a prinde mingea. Apoi, creierul compară simulările cu

- -or maţiile senzoriale reale. Dacă se potrivesc ... succes! Predicţia
_e corectă şi informaţiile senzoriale nu sunt procesate mai departe
- eier. Corpul este pregătit acum să prindă mingea, .iar mişcarea
- :n neavoastră se bazează pe predicţia făcută. În sfârşit, vedeţi mingea
16
- od constient, si
, o prindeti.
,
_\ceasta se întâmplă dacă predicţia este corectă, de exemplu, atunci
- d eu îi arunc mingea soţului meu, care are unele aptitudini sportive.
_ ~ e altă parte, atunci când el îmi aruncă mingea, predicţiile creierului
~eu nu sunt prea bune, deoarece eu nu ştiu deloc să joc baseball.
?:-e d icţiile mele devin simulări ale prinderii care sper să- mi reuşească,
::.ar când sunt comparate cu informaţiile pe care le primesc de fapt
:i.n lumea înconjurătoare, ele nu se potrivesc. Aceasta este o eroare
- e p redicţie. Creierul meu îşi ajustează apoi predicţiile anterioare,
cfel încât să pot (teoretic) prinde mingea. Întregul proces se repetă,
Predictii si corectii numeroase, de fiecare dată când mingea se
, ' '
· dre aptă spre mine. Această activitate se petrece în milisecunde. Până .
_ u rmă, cel mai probabil, îmi dau seama că mingea trece pe lângă
ana mea întinsă.
Atunci când se produc erori de predicţie, creierul le poate rezolva
· două moduri. Primul, pe care tocmai l- am văzut în încercarea mea
aln ică de a prinde mingea, este acela favorizat de flexibilitatea creierului,
- e poate schimba predicţiile. În această situaţie, neuronii mei motori
ajusta mişcările corpului şi neuronii senzoriali ar simula diferite
_e nzaţii, conducând la alte predicţii implicând bucle de predicţie . De
emplu, aş putea plonja după minge, atunci când este într-un loc la
are nu m- am aşteptat.
A doua variantă este să se îns ăpăţâneze şi să menţină predicţia
originală. În cazul acesta, el filtrează informaţiile senzoriale, astfel
încât să corespundă predicţiei. În această situaţie, aş sta pe terenul
de baseball visând cu ochii deschişi (făcând predicţii şi simulări), în
vreme ce mingea s-ar îndrepta spre mine. Chiar dacă mingea ar fi în
câmpul meu vizual, nu aş vedea-o decât atunci când mi-ar ajunge la
picioare. Un alt exemplu ar fi cel cu scutecele mânjite cu mâncare la
ziua fiicei mele: predicţia musafirilor noştri pentru mirosul de caca a
dominat informaţiile senzoriale reale despre piureul de morcovi. 17
Pe scurt, creierul nu este o simplă maşină care reacţionează la
stimulii d~n exterior. El e~te structurat în miliarde de bucle de predicţii
care creează activitatea cerebrală intrinsecă. Predicţiile vizuale, auditive,

gustative, somato-senzoriale (tactile), olfactive şi motorii călătoresc
prin tot creierul influenţându-se şi limitându-se una pe cealaltă. Aceste
predicţii sunt verificate de informaţiile senzoriale din lumea exterioară,
pe care creierul poate să le ia în considerare ori să le ignore. 18
Dacă discuţia aceasta despre predicţie şi corecţie pare contraintuitivă,
g ânditi-vă ·în felul acesta: creierul functionează asemenea unui
' '
cercetător. El face întotdeauna un număr mare de predicţii, aşa cum
cercetătorul formulează ipoteze contradictorii. Exact la fel, creierul
nostru foloseşte cunoştinţele (experienţe trecute) pentru a estima câtă
încredere putem avea în corectitudinea fiecărei predicţii. Creierul îşi
testează apoi predicţiile comparându-le cu informaţiile senzoriale
venite din exterior, aşa cum cercetătorul compară ipotezele cu datele
obţinute în urma unui experiment. Dacă predicţia a fost bună, atunci
informaţiile din mediul exterior o confirmă. Totuşi, de obicei există
unele erori de predicţie, iar creierul, la fel ca un cercetător, are câteva
opţiuni. Poate fi un cercetător responsabil şi atunci va schimba
predicţiile în conformitate cu datele obţinute. Dar poate fi un
cercetător subiectiv şi atunci va alege datele care corespund ipotezei
sale, ignorându-le pe toate celelalte. De asemenea, creierul nostru
poate fi la fel ca un cercetător lipsit de scrupule şi va ignora complet
informaţiile obţinute, susţinând că predicţiile sale sunt realitatea. Sau,
în momentele în care învaţă şi descoperă, creierul poate fi un cercetător
c~rios şi se va concentra asupra informaţiilor primite. Şi, exact la fel cu
cercetătorul tipic, creierul poate realiza experimente stând în fotoliu
şi imaginându-şi lumea: simulare pură, fără niciun fel de informaţii
senzoriale sau erori de predicţie.
Echilibrul dintre predicţie şi eroarea de predicţie reprezentat în
figura 4-3 determină masura în care experienţa noastră se bazează
pe lumea exterioară ori pe propria minte. După cum vedeţi, îri multe
~azuri, lumea exterioară este irelevantă pentru experienţa noastră.
Intr-un anumit sens, creierul este programat pentru amăgire: prin
predicţii continue, trăim într-o lume creată de noi care se verifică prin
confruntarea cu lumea senzorială. Dacă predicţiile noastre sunt destul
de corecte, ele nu numai că ne determină percepţiile Şi acţiunile, ci
ne şi explică semnificaţia senzaţiilor. Acesta este modul automat de
funcţionare a creierului. Şi ceea ce este absolut fabulos, creierul nostru
nu prezice doar viitorul: el îşi poate imagina viitorul oricând dorim.
100%
.„
.„ Informaţie senzorială
...
Predicţie ...
„.
0%
Visare cu ochii deschişi învăţare Autism

Memorie Orbire experienţială
Iluzii Stări meditative
Halucinaţii Efecte ale consumului de LSD

Efect placebo
Imaginaţie
Iluzii optice
Predicţii care corespund informaţii/or senzoriale
Figura 4-3. O mare diversitate de fenomene mentale pot fi înţelese

ca o combinaţie între predicţie şi informaţii senzoriale 19
D p ă câte ştim până acum, niciun creier animal nu poate face acest lucru.
•••
Creierul nostru face în permanenţă predicţii, iar misiunea sa cea
· importantă este aceea de a prezice necesarul energetic al corpului
::ostru pentru a putea. rămâne în viată ' sănătosi.
, si , Aceste predictii
,
"' n ţiale şi eroarea de predicţie asociată lor se dovedesc un ingredient
:;:filcipal al emoţiilor. Timp de sute de ani, s-a crezut că „reacţiile"
o ţionale sunt produse de anumite regiuni cerebrale. Acum veţi
coperi că acele regiuni cerebrale acţionează exact invers, ajutând la
_- :IDarea emoţiilor într-un mod care, iată, infirmă o convingere veche
-
0
secole. Şi din nou, povestea începe cu mişcarea - nu este vorba
re mişcări la scară mare, aşa cum sunt cele din baseball, ci de
~· carea interioară a corpului nostru.
F iecare miscare a corpului este însotită de o miscare în corpul nostru.
' ' '
- nci când ne schimbăm rapid poziţia pentru a prinde o minge,
::eb uie să respirăm mai adânc. Ca să scăpăm de un şarpe veninos, inima
mpează sângele mai repede prin vasele sanguine dilatate, pentru a
e glucoza în muşchi, ceea ce conduce la creşterea ritmului cardiac
schimbări ale tensiunii arteriale. Creierul reprezintă senzaţiile
e rezultă din această mişcare internă; reprezentarea aceasta, după
vă amintiti,' se numeste
, interoceptie.,
20
Miscările din interiorul corpului si consecintele lor interoceptive

' ' '
au loc în fiecare moment al vietii noastre. Creierul trebuie să mentină
' '
bătăile inimii, fluxul sanguin, respiraţia şi metabolizarea glucozei, chiar
si atunci când nu facem sport si nu fugim de un sarpe, chiar si atunci
' ' ) '
când dormim ori ne odihnim. Astfel, interocepţia este continuă, aşa
cum auzul si văzul functionează chiar atunci când nu ascultăm în mod
' '
activ sau nu privim ceva anume.
Din perspectiva creierului captiv în cutia craniană, corpul nostru
este doar o altă parte a lumii, pe care trebuie să o explice. Inima care
pompează, plămânii care îşi măresc volumul şi temperatura corpo.rală şi
metabolismul care se schimbă trimit informaţii senzoriale zgomotoase
şi ambigue spre creier. Un singur indiciu interoceptiv, cum ar fi o
durere surdă în abdomen, poate însemna durere de stomac, foame,
tensiune nervoasă, o curea prea strânsă sau poate avea o sută de alte
cauze. Creierul trebuie să explice senzaţiile corporale, să le stabilească
sensul, iar instrumentul său principal este predicţia. Prin urmare,
creierul nostru modelează lumea din perspectiva cuiva având corpul
dumneavoastră. Aşa cum el prezice imaginile, mirosurile, sunetele,
atingerile si, gusturile din exterior în relatie, cu miscările
' capului si ,
ale membrelor, el prezice şi consecinţele senzoriale ale mişcărilor din
interiorul corpului nostru. 21
De cele mai multe ori, nu suntem conştienţi de acest vârtej în
miniatură care se produce în interiorul nostru. (Când v-aţi gândit
ultima oară „Hmm, :ficatul meu pare să producă o cantitate mare de
bilă azi."?) Desigur, uneori simţim direct o durere de cap, stomacul prea
plin ori inima pulsând cu putere în piept. Dar, din fericire, sistemul
nostru nervos nu este construit pentru a ne permite trăirea acestor
senzaţii într-o manieră precisă, altfel ele ne-ar acapara toată atenţia. 22
De obicei, interocepţia este trăită doar în termeni generali:
sentimente de plăcere, neplăcere, activare sau calm pe care le-am
mentionat anterior. Există însă situatii când trăim momente de senzatii
' ' '
interoceptive intense sub forma emoţiilor. Acesta este un element
cheie al teoriei emoţiei construite. În fiecare moment de veghe, creierul
dă sens senzatiilor noastre. Unele . dintre acele senzatii sunt senzatii
' ' '
interoceptive, iar sensul rezultat poate fi un moment de emoţie. 23
Pentru a înţelege cum iau naştere emoţiile, trebuie să înţelegeţi
câteva lucruri despre anumite regiuni importante din creier.
lnterocepţia este de fapt un proces care se desfăşoară în tot creierul,
r câteva regiuni interacţionează într-un mod special, care este

enţial pentru interocepţie . Colectivul laboratorului meu a descoperit
::a aceste regiuni formează o reţea interoceptivă intrinsecă la nivelul
creierului, similară retelelor
'
pentru văz, auz si alte simturi.
'
)
Reteaua )
: t eroceptivă face predicţii despre corpul nostru, testează rezultatele

5Îmulărilor confruntându-le cu informatiile , senzoriale transmise de
orp şi actualizează modelul pe care creierul îl are despre corpul nostru
· lumea înconjurătoare. 24
Cortex Cortex cingulat Cortex cingulat

prefrontal mijlociu posterior
dorsomedial
Cortex Cortex
cingulat vizual
anterior
Cortex
prefrontal
ventromedial
Pol Cortex cingulat

temporal anterior subgeniculat
Cortex
prefrontal
dorsomedial
Insula
Aria posterioară
Broca
joncţiune
Cortex temporo·
orbitofrontal parietală
Insula
anterioară
Pol
temporal
= a 4-4. Regiunile corticale ale reţelei interoceptive. Regiunile responsabile cu bugetul

_ului sunt gri închis, iar cortexul interoceptiv primar este denumit insula posterioară.
· nile subcorticale ale acestei reţele nu sunt reprezentate. Reţeaua interoceptivă cuprinde
reţele cunoscute sub numele de . reţeaua distinctivităţii şi reţeaua modului' automat.
Cortexul vizual este reprezentat în scop informativ. 20
Simplificând mult, vă voi descrie această reţea ca având două părţi

generale cu roluri distincte. O parte este reprezentată de un set de
regiuni cerebrale care trimit predicţii către corp, cu scopul de a-i
controla mediul interior: creşte pulsul, scade frecvenţa respiraţiei,
eliberează mai mult cortizol, metabolizează mai multă glucoză ş.a.m.d.
Pe acestea le vom numi regiuni responsabile cu bugetul corpului: Cea
de-a doua parte este o regiune care reprezintă senzaţiile din interiorul
corpului, numită cortexul interoceptiv primar. 26
Aceste două părţi ale reţelei interoceptive participă într-o buclă
de predicţii. De fiecare dată când regiunile responsabile cu bugetul
corpului prezic o schimbare motorie, cum ar fi accelerarea ritmului
cardiac, ele prezic şi consecinţele senzoriale pe care le implică, ca,
de exemplu, bătăile puternice în piept. Aceste predicţii senzoriale
se numesc predicţii interoceptive şi ele se îndreaptă spre cortexul
interoceptiv primar, unde sunt simulate în maniera obişnuită .
Cortexul interoceptiv primar mai primeşte inf~rmaţii senzori~le de la
inimă, plămâni, rinichi, piele, muşchi, vase de sânge şi alte organe şi
tesuturi,
, în timp ce acestea îsi
, îndeplinesc functiile obisnuite.
, )
Neuronii
din cortexul interoceptiv primar compară simularea cu informaţiile
senzoriale primite, înregistrând fiecare eroare de predicţie relevantă,
completând bucla şi dând naştere apoi senzaţiilor interoceptive. 27
Regiunile cerebrale responsabile cu bugetul corpului joacă un rol
esential
, în mentinerea
, noastră în viată.
, De fiecare dată când creierul
mişcă oricare parte a corpului nostru, din interior sau din exterior,
el cheltuie din resursele sale de energie pe care le foloseşte pentru
a face să ne funcţioneze organele, metabolismul şi sistemul imunitar.
Noi refacem resursele organismului prin alimentaţie, lichide şi somn
, reducem consumul resurselor prin activităti
si , relaxante alături de
cei dragi, chiar şi făcând sex. Pentru a gestiona toate aceste procese
prin care se consumă şi se recuperează energie, creierul nostru
trebuie să prezică în mod constant necesarul de energie, ca un fel
de buget pentru corpul nostru. Aşa cum o firmă are un departament
financiar care urmăreste, depunerile si, retragerile si, transferă bani
între conturi pentru a păstra balanţa bugetară, creierul are circuite
* Cunoscute ca regiuni „limbice" sau „viscero-motorii". Pentru a putea urmări procesele vizate
- deoarece creierul este o structură complicată - ne vom concentra doar asupra regiunilor
responsabile cu bugetul corpului care sunt localizate în cortexul cerebral. Altele sunt în afara
cortexului cerebral, precum nucleul central al amigdalei. De asemenea, menţionez că folosesc
termenul „cortex" pentru „cortexul cerebral".
care se ocupă de bugetul corpului nostru. Aceste circuite se găsesc

în reţeaua interoceptivă a fiecăruia. Regiunile responsabile cu bugetul
corpului fac predicţii pentru a estima resursele necesare pentru a ne
tine în viată si sănătosi, având ca model experientele din trecut. 28
J , , ' ,
De ce sunt toate acestea relevante pentru emoţii? Deoarece

fiecare regiune cerebrală care anterior s-a presupus a fi o regiune
care controlează emoţiile umane este o regiune responsabilă cu
bugetul corpului în cadrul reţelei interoceptive. Însă aceste regiuni nu
reactionează prin emotii. Ele nu reactionează deloc. Ele prezic în mod
' ' '
intrinsec, pentru a ne regla bugetul organismului. Ideea unei regiuni .
cerebrale a emoţiilor este o iluzie cauzată de vechea convingere despre
creierul reactiv. Neurocercetătorii înţeleg acum acest lucru, dar mesajul
nu a ajuns încă la mulţi psihologi, psihiatri, sociologi, economişti şi
alti profesionisti care studiază emotiile. 29
' ' '
De fiecare dată când creierul prezice o mişcare, indiferent dacă este
aceea de a coborî din pat dimineaţa ori de a sorbi dintr-o cafea, regiunile
responsabile cu bugetul corpului vă ajustează bugetul. Atunci când
reierul prezice că aveţi nevoie de o infuzie rapidă de energie, aceste
regiuni indică glandei suprarenale din rinichi să elibereze cortizol.
O amenii numesc cortizolul „hormonul stresului", dar aceasta este o
greşeală. Cortizolul este eliberat de fiecare dată când avem nevoie
e un surplus de energie, ceea ce întâmplător include momentele de
tres. Scopul său principal este acela de a trimite glucoză în fluxul
anguin, pentru a furniza imediat energie celulelor, permiţând, de
exemplu, celulelor musculare să se întindă şi să se contracte pentru ca
ă r.utem fugi. Regiunile cerebrale responsabile cu bugetul corpului
e fac să respirăm mai adânc pentru a duce mai mult oxigen în fluxul
sanguin şi dilată arterele pentru a favoriza transportul mai rapid al
oxigenului înspre muşchi, astfel încât corpul să se poată mişca. Toată
ceastă miscare interioară este însotită de senzatii interoceptive, desi
) ' ' '
u suntem echipati ' ca să le resimtim , cu precizie. Asadar,
, . reteaua
,
: teroceptivă ne controlează corpul, gestionează resursele de energie şi
e reprezintă senzaţiile interne, totul petrecându-se în acelaşi timp. 30
Consumul din bugetul energetic nu implică neapărat mişcare fizică.
ă presupunem că-l vedeţi venind spre dumneavoastră pe şeful ori pe
~ rofesorul dumneavoastră sau antrenorul de baseball. Vă gândiţi că
ceastă persoană este atentă la tot ceea ce spuneţi şi faceţi. Deşi nu
are să fie nevoie de nicio miscare fizică, în situatia aceasta creierul
- ' '
prezice că veţi avea nevoie de energie şi face o retragere din bugetul

corpului, eliberând cortizol şi trimiţând glucoză în fluxul sanguin.
În acelaşi timp, resimţiţi un val de senzaţii interoceptive. Opriţi-vă
şi gândiţi-vă un minut la acest lucru. Cineva se îndreaptă doar spre,
dumneavoastră, în timp ce staţi nemişcat, iar creierul prezice că aveţi
nevoie de combustibil! În felul acesta, fiecare eveniment care are un
impact semnificativ asupra bugetului corpului devine semnificativ
pentru dumneavoastră.
Recenţ, laboratorul meu a evaluat un aparat portabil p~ntru
monitorizarea pulsului. De fiecare dată când pulsul depăşeşte nivelul
normal, aparatul emite un semnal. Una dintre doctorandele mele,
Erika Siegel, purta aparatul respectiv în timp ce lucra liniştită la biroul
ei; acesta nu a emis niciun semnal multă vreme. La un moment dat,
am intrat în încăpere. Atunci când Erika s-a întors si , m-a văzut (si-a
,
văzut îndrumătoarea lucrării de doctorat), aparatul a început să ţiuie
puternic, spre surpriza ei stânjenitoare şi amuzamentul celor din
jur. Mai târziu, în aceeaşi zi, purtam eu aparatul respectiv în timpul
unei întâlniri cu Erika si, acesta a tiuit
, de câteva ori când am primit
e-mailuri de la o agenţie care oferă burse de studiu (Aşa că de data
aceasta, a fost rândul Erikăi să râdă). 31
Laboratorul meu a demonstrat prin experimente de sute de ori
activitatea de reglare a bugetului corpului nostru des!aşurată de creier
· (aşa cum au !acut multe alte laboratoare), urmărind cum circuitele din
regiunile responsabile cu bugetul corpului repartizează resursele şi cum
aceste bugete fluctuează. Noi îi rugăm pe voluntari să stea complet
nemişcaţi în faţa unui monitor şi să privească imagini cu animale, flori,
copii, mâncăruri, bani, arme, surferi, skydiveri, ciocniri de maşini şi
tot felul de alte obiecte şi scene. Aceste imagini au un impact asupra
bugetului corpului; ritmul cardiac creşte, tensiunea arterială se
modifică, vasele de sânge se dilată. Aceste modificări de repartiţie a
bugetului care pregătesc corpul pentru luptă sau fugă apar chiar dacă
voluntarii nu se mişcă şi nu au niciun plan conştient de a se mişca. Atunci
când voluntarii văd imaginile în timpul unui experiment fMRI, noi
monitorizăm modul în care regiunile responsabile cu bugetul corpului
controlează aceste miscări
, , cu toate că subiectii
interne. Si ' nostri
, sunt
întinsi, sau complet nemiscati,' , ei simulează miscări, motorii, cum
ar fi alergare, surfing, precum şi senzaţiile provenind din mişcarea
muşchilor, articulaţiilor şi tendoanelor. Imaginile schimbă şi emoţiile
·oluntarilor, în timp ce schimbările interoceptive din corpurile lor sunt

-imulate si corectate. Pe baza acestor studii, alături de celelalte sute
'
efectuate până în prezent, acum deţinem dovezi clare ale faptului că
răspunsurile corpului nostru sunt prezise de creier, chiar şi atunci când
u suntem activi fizic, în functie ' de experientele , avute cu situatii, si
'
obiecte similare din trecut. Iar consecinţa este senzaţia interoceptivă. 32
Nu este nevoie de prezenţa unei persoane sau a unui obiect pentru a
e perturba bugetul corpului. Este suficient să ne imaginăm pe cineva
- seful, profesorul, antrenorul - sau ceva relevant pentru noi. Fiecare
imulare, indiferent dacă devine sau nu o emoţie, are un impact asupra
· ugetului corpului. S-a demonstrat că oamenii petrec cel puţin jumătate
·n orele de veghe simulând, mai degrabă decât acordând atenţie lumii
· jur, iar simpla simulare le influenţează puternic emoţiile. 3 3
Atunci când este vorba despre bugetul corpului, creierul nu
ţionează singur. Şi cei din jur ne reglează bugetul corpului. Atunci
A d interacţionăm cu 1-'.._·ieteni, părinţi, copii, parteneri, colegi de echipă,
u terapeutul nostru sau cu alte persoane apropiate, ne sincronizăm
ritmul respiraţiei, al bătăilor inimii şi alte semnale cu ale lor, iar aceasta
uce la beneficii tangibile. Dacă îi ţinem de mână pe cei dragi ori chiar
i dacă avem doar o fotografie de-a lor pe birou la serviciu, vom reduce
ctivarea regiunilor cerebrale responsabile cu bugetul corpului şi vom
uporta mai uşor durerea. Dacă stăm la poalele unui deal împreună cu
_ rietenii, acesta ne va părea mai puţin abrupt şi mai uşor de urcat decât
acă suntem singuri. Dacă trăim în sărăcie, o situaţie care conduce la
ezechilibru cronic la nivelul bugetului corpului nostru şi la un sistem
:munitar supraactiv, aceste probleme legate de bugetul corpului devin
:nai mici, în cazul în care avem o persoană care să ne ajute. Dimpotrivă,
acă pierdem pe cineva drag şi suferim fizic din această cauză, aceasta
este şi o consecinţă a faptului că persoana respectivă nu ne mai ajută
ă ne reglăm bugetul corpului. Avem senzaţia că am pierdut o parte
in noi, deoarece într-un anumit sens, acest lucru s-a şi întâmplat. 34
Fiecare persoană întâlnită, fiecare predicţie pe care o facem, fiecare
idee pe care o avem şi fiecare imagine, sunet, gust şi miros pe care
nu reuşim să-l anticipăm, toate au consecinţe bugetare şi predicţii
interoceptive corespunzătoare. Creierul trebuie să facă faţă acestui flux
continuu, mereu în schimbare, de senzaţii interoceptive de la predicţiile
care ne menţin în viaţă. Uneori le percepem în mod conştient, alteori
nu, dar ele sunt întotdeauna parte a modelului pe care creierul nostru
îl are despre lume. Ele constituie, aşa cum am mai spus, fundamentul
ştiinţific pentru senzaţiile simple de plăcere, neplăcere, de activare şi
de calm, pe care le trăim zi de zi. Pentru unii dintre noi, ele sunt
asemenea clipocitului unui pârâiaş liniştit. Pentru alţii, asemenea unui
râu învolburat. Uneori senzaţiile sunt transformate în emoţii, dar,
după cum veţi vedea, chiar şi atunci când ele sunt doar în fundal, ele
influenţează ceea ce facem, gândim şi percepem. 35
•••
Atunci când vă treziti, dimineata, vă simtiti ' sau morocănosi?
' , odihniti ,
Pe la amiază vă simtiti ,
)
epuizati
, sau plini de energie? Gânditi-vă
' cum
vă simtiti
, , acum. Calm? Interesat? Energic? Plictisit? Obosit? Iritat?
Acestea sunt senzaţiile despre care am discutat la începutul capitolului.
Cercetătorii le numesc afecte.
Afectul este senzaţia general resimţită pe tot parcursul zilei. Nu
este o emoţie, ci o senzaţie mult mai simplă care are două trăsături.
Prima se referă la nivelul de plăcere sau neplăcere resimţit, ceea ce
numim valenţă. Senzaţia plăcută atunci când soarele ne încălzeşte
pielea, gustul delicios al mâncării preferate şi disconfortul unei dureri
ori al unei înţepături în stomac, toate sunt exemple de valenţă afectivă.
Cea de-a doua trăsătură a afectelor este nivelul de calm sau de agitaţie
resimţit, numit activare. Senzaţia însufleţitoare de a anticipa nişte veşti
bune, senzaţia de agitaţie după ce am băut prea multă cafea, epuizarea
după o alergare îndelungată şi epuizarea cauzată de lipsa de somn sunt
exemple de activare puternică sau scăzută. Ori de câte ori intuiţi că o
investiţie este riscantă sau profitabilă sau că o persoană este demnă de
încredere ori un ticălos şi acela este afect. Chiar şi o senzaţie complet
neutră este afect. 36
Filosofii occidentali şi orientali deopotrivă descriu valenţa şi
activarea ca trăsături fundamentale ale experienţei umane. Cercetătorii
sunt în general de acord asupra faptului că afectul este prezent încă
de la naştere şi că bebeluşii pot simţi plăcere şi neplăcere, chiar dacă
ideile sunt împărţite în privinţa posibilităţii ca emoţiile să fie complet
formate încă de la nastere.
,
37
Afectul, după cum probabil vă mai amintiţi, depinde de interocepţie.

Aceasta înseamnă că se desfăşoară constant pe toată durata vieţii, chiar
si
, atunci când suntem nemiscati ' , sau dormim. El nu începe si ' nu se
!ncheie ca răspuns la experienţe resimţite ca fiind de natură emoţională.
In acest sens, afectul este un aspect fundamental al conştiinţei, aşa
cum sunt intensitatea luminii sau a sunetului. Atunci când creierul

reprezintă lungimi de undă ale luminii reflectate de obiecte, percepem
lu mină şi întuneric. Atunci când creierul reprezintă schimbări ale
presiunii aerului, resimţim un nivel ridicat sau scăzut al intensităţii
unetului. Iar atunci când creierul reprezintă schimbări interoceptive,
imţim plăcere şi neplăcere, agitaţie şi calm. Afectele, intensitatea
uminii si a sunetelor, toate ne însotesc de la nastere până la moarte. 38
' , '
Să clarificăm un lucru: interocepţia nu este un mecanism dedicat
producerii afectelor. Interocepţia este o trăsătură fundamentală a
istemului nervos uman, iar motivul pentru care resimţim aceste
enzatii sub forma afectelor este unul dintre marile mistere ale stiintei.
' ' '
lnterocepţia nu a evoluat pentru ca noi să avem sentimente, ci pentru
a regla bugetul corpului nostru. Ea ajută creierul să monitorizeze
-emperatura, cantitatea de glucoză folosită, în cazul în care avem vreo
ra nă, inima bate cu putere, muşchii se întind şi alte aspecte de natură
zică, toate în acelaşi timp. Senzaţiile de plăcere şi neplăcere, de calm
si agitaţie sunt simple rezumate ale stării de echilibru al corpului. Ne
este cald? Su_ntem epuizaţi? Avem nevoie de un aport de energie şi
acă da, cât de repede? 39
Atunci când bugetul corpului nu este echilibrat, afectele nu ne spun
um anume să ne comportăm, ci îi atrage atenţia creierului să caute
explicaţiile . Creierul foloseşte mereu experienţele din trecut pentru a
prezice care obiecte şi evenimente ne influenţează bugetul corpului,
schimbându- ne dispozitia afectivă. Aceste obiecte si evenimente sunt
rmpreună nişa afectivă 'a fiecăruia dintre noi. În 'mod intuitiv, nişa
afe c;tivă cuprinde tot ceea ce este relevant pentru bugetul corpului
m momentul respectiv. Chiar acum, cartea aceasta se află în nişa
dumneavoastră afectivă, la fel ca literele din alfabet, ideile despre care
ci tiţi şi amintirile pe care cuvintele mele vi le evocă, temperatura din
· rul dumneavoastră si orice obiect, persoană si eveniment din trecut
' '
care v-au influenţat bugetul corpului într-o situaţie similară. Tot ceea
ce se află în afara nişei afective este doar zgomot: creierul nu emite
nicio predicţie despre acele lucruri şi nici nu le observaţi. Atingerea
hainelor pe piele nu se află de obicei în nişa dumneavoastră afectivă
(deşi ea se află acum, fiindcă am menţionat-o), în afara cazului în care se
m tâmplă să fie relevantă, să spunem, pentru confortul dumneavoastră
fizic.40
PsihologulJ ames A. Russell a elaborat o metodă pentru identificarea
afectelor care a devenit populară în rândul clinicienilor, profesorilor şi

cercetătorilor. El a arătat că noi ne putem descrie dispoziţia afectivă
de la un moment dat ca un singur punct într-un spaţiu bidimensional
numit circumplex, o structură circulară cu două dimensiuni, aşa cum
este reprezentată în imaginea 4-5. Cele două dimensiuni ale lui Russell
reprezintă valenţa şi activarea, distanţa de la origine reprezentând
intensitatea. 41
Valenţă neplăcută, Valenţă plăcută,

Activare intensă Activare intensă
supărat, stresat fericit, încântat
'' /
'' /
/
'' , /
'' /
/
Valenţă neplăcută,
'' /
/
/
Valenţă plăcută,
Activare medie ' /
Activare medie
/ '' satisfăcut, mulţumit
trist nemulţumit /
/
'
/ ''
/
/
''
/
/
''
/
/
/
''
Valenţă neplăcută, Valenţă plăcută,
Activare redusă Activare redusă
letargic, deprimat senin, calm
Figura 4-5. Un spaţiu circumplex afectiv
Afectul este întotdeauna o combinatie , între valentă , si

, activare,
reprezentat printr-un punct în spaţiul circumplex afectiv. Atunci
când stăm linistiti, , se află în punctul central, de „valentă
' , dispozitia ,
neutră, activare neutră". Dacă vă distraţi la o petrecere, dispoziţia ar
putea fi în sectorul „activare intensă plăcută." Dacă petrecerea devine
plictisitoare, dispoziţia ar putea fi „activare redusă, neplăcută". Tinerii
americani preferă sectorul din dreapta sus (activare intensă, plăcută).
Adulţii de vârstă mijlocie şi vârstnicii preferă sectorul din dreapta jos
(activare redusă, plăcută) la fel ca persoanele din culturile asiatice, cum
ar fi China şi Japonia. Hollywood este o industrie de 500 de miliarde
de dolari, deoarece oamenii sunt dispuşi să plătească pentru a vedea
filme, astfel încât să poată călători timp de câteva ore în interiorul
acestei hărti
, afective. Nici măcar nu este nevoie să deschidem ochii
pentru a avea o aventură afectivă. Atunci când avem o reverie şi trăim
o schimbare importantă la nivelul interocepţiei, creierul răsună de
afecte. 42
Afectul are consecinţe care întrec simplele senzaţii. Imaginaţi

vă că sunteţi judecător într-un caz în care se pune problema unei
eliberări conditionate. Ascultati povestea puscăriasului, auziti despre
' ' ' ' '
comportamentul avut în timpul detentiei si aveti un sentiment
) ) )
neplăcut. Dacă aprobafi eliberarea condiţionată, ar putea să facă rău

altcuiva. lntuiti că ar trebui să-l tineti închis. Asadar refuzati eliberarea
' ' ' , '
condiţionată. Presimţirea avută, acel sentiment neplăcut, pare o dovadă
a faptului că aţi judecat corec.t. Dar se poate oare ca acea senzaţie să fi
fost înselătoare? Exact situatia descrisă mai sus a constituit subiectul
) '
unui studiu din 2011. Cercetătorii din Israel au descoperit că judecătorii
erau mult mai predispuşi să respingă eliberarea condiţionată a unui
deţinut, dacă audierea avea loc înainte de ora prânzului. Judecătorii
nu interpretau senzaţia interoceptivă ca fiind pur şi simplu foame, ci
mai degrabă ca o dovadă în sprijinul deciziei de respingere a cererii de
eliberare. Imediat după prânz, judecătorii începeau să aprobe eliberări
conditionate
' cu frecventa obisnuită. 43
) )
Atunci când avem o senzatie '

a cărei cauză nu o cunoastem, suntem
)
mai predispuşi să o tratăm ca pe o informaţie despre lume, decât ca

o experienţă proprie legată de lumea din jur. Psihologul Gerald L.
Clore a petrecut decenii întregi realizând experimente cu scopul de a
înţelege mai bine de ce oamenii iau zi de zi decizii bazate pe senzaţii
instinctive. Fenomenul acesta se numeşte realism afectiv, deoarece noi
trăim presupuse fapte legate de lumea din jur, care parţial sunt create de
propriile noastre senzaţii . De exemplu, oamenii raportează satisfacţie
si fericire mai mare în viată în zilele însorite, dar numai atunci când
) )
nu sµnt întrebaţi în mod explicit despre vreme. Atunci când solicitaţi

o slujbă sau un loc la facultate, asiguraţi-vă că interviul.este programat
într-o zi cu soare, deoarece persoanele care iau interviurile au tendinţa
de a nota mai sever în zilele ploioase. Iar data viitoare când un prieten
bun vă răspunde iritat, amintiţi-vă de realismul afectiv. Poate este
nervos pe dumneavoastră, dar poate nu a dormit bine noaptea trecută
sau poate să fie ora când trebuie să mănânce de prânz. S-ar putea ca
schimbările în bugetul corpului resimţite ca afecte să nu aibă nicio
legătură cu dumneavoastră. 44
Afectele ne determină să credem că obiectele si oamenii au în )
mod inerent o natură negativă ori pozitivă: Fotografiile cu pisicuţe

• Realismul afectiv este o formă obişnuită însă puternică a realismului naiv, cu alte cuvinte,
convingerea că simţurile ne oferă o reprezentare corectă şi obiectivă a lumii înconjurătoare.
sunt considerate plăcute. Fotografiile cu cadavre în _descompunere

sunt neplăcute. Dar aceste imagini nu au ele însele proprietăţi
afective. Expresia „o imagine neplăcută" este formula scurtă pentru
„o imagine care afectează buge~ul corpului meu, producând senzaţii
pe care le consider neplăcute." ln aceste momente de realism afectiv,
simţim afectele ca proprietăţi ale unui obiect ori eveniment din lumea
exterioară, mai degrabă decât ca experienţă proprie. „Eu mă simt rău,
prin urmare sigur ai făcut ceva rău. Eşti o persoană rea." În laboratorul
meu, atunci când manipulăm afectele subiecţilor fără ştirea lor, aceasta
influenţează percepţia lor despre o persoană străină pe care o -pot
vedea competentă, de încredere, atractivă sau plăcută şi influenţează
chiar modul în care îi disting chipul. 45
Oamenii folosesc afectele ca informaţii, creând astfel un realism
afectiv în viaţa de zi cu zi. Mâncarea este „delicioasă" ori „fadă". Picturile
sunt „frumoase" sau „urâte." Oamenii sunt „cumsecade" sau „ticălosi."În ,
anumite culturi, femeile trebuie să poarte văluri şi peruci, pentru a nu-i
„atrage pe bărbaţi" arătându-şi părul. Uneori realismul afectiv este util,
dar în acelaşi timp el influenţează câteva dintre cele mai îngrijorătoare
probleme ale umanităţii. De exemplu, există percepţia că duşmanii
sunt „răi", iar în cazul femeilor care au fost violate, percepţia este că
„si-au
, căutat-o cu lumânarea". Despre victimele violentei , domestice se
spune că „ele sunt cele care au provocat actele de violenţă." 46
De fapt, o senzaţie neplăcută nu înseamnă întotdeauna că s-a
întâmplat ceva rău. Înseamnă doar că vă consumaţi din bugetul
corpului. Atunci când facem exerciţii fizice atât de intense încât ne
pierdem suflul, de exemplu, ne simţim obosiţi şi lipsiţi de vlagă cu
mult înainte de a ne pierde energia. Atunci când rezolvăm probleme
de matematică şi ne supunem memoria la încercări dificile, putem
să ne simtim nemultumiti si lipsiti de sperantă, chiar dacă obtinem
, ' ' ' ' ' )
rezultate bune. Dacă vreunul dintre studentii , mei nu este niciodată

stresat, atunci cu siguranţă ceva nu este în regulă cu activitatea sa. 47
Realismul afectiv poate avea şi consecinţe tragice. În iulie 2007, un
soldat american de la bordul unui elicopter Apache în Irak a împuşcat
din greşeală un grup de unsprezece · oameni neînarmaţi, între care
se aflau mai mulţi jurnalişti de la Reuters. Soldatul a crezut că vede
o arm ă , când de fapt era camera de filmat din mâna unuia dintre
j aliş ti. O explicaţie a acestui incident este aceea că realismul afectiv
eterminat pe soldat ca, sub presiunea momentului, să proiecteze
asupra unui obiect neutru (camera de filmat) o valenţă neplăcută. Zi

de zi, soldaţii trebuie să ia decizii rapide în legătură cu alte persoane,
indiferent dacă fac parte dintr-o unitate activă în timp de război, o
misiune de pace, negociază într-o zonă transculturală sau colaborează
cu membrii unei unităţi din partea altui stat. Aceste judecăţi rapide
sunt greu de negociat, mai ales când este vorba despre mize atât de
importante, despre spaţii tensionate, unde greşelile pot costa vieţi. 48
Realismul afectiv poate juca un rol important şi în situaţiile în
care poliţia împuşcă civili neînarmaţi. Departamentul de Justiţie
al SUA a analizat incidentele petrecute între 2007 şi 2013 în care
au fost implicaţi poliţişti din Philadelphia şi s-a descoperit că 15%
dintre victime au fost neînarmate. În jumătate dintre cazuri, un ofiţer
ar fi identificat greşit „un obiect inofensiv (de exemplu, un telefon
mobil) sau o mişcare (de exemplu, aranjarea centurii) ca o ameninţare
cu arma. Există mulţi factori care pot contribui la aceste tragedii, de
la neglijenţă la discriminare rasială, dar este posibil şi ca unii dintre
trăgători să perceapă cu adevărat o armă deşi nu există niciuna,
aceasta datorită realismului afectiv într-un context periculos şi plin
de tensiune.' Creierul uman este pregătit pentru acest tip de amăgire,
p arţial deoarece clipă de clipă, interocepţia ne asaltează cu afecte, pe
care apoi le folosim ca dovezi despre lumea din jur. 49
Se spune „cred numai dacă văd cu ochii mei", însă realismul afectiv
d emonstrează că „vedem ceea ce credem". Deseori, lumea are un rol
ecundar prin comparaţie cu predicţiile. (Este prezentă totuşi, însă are
mai degrabă un rol de figurant.) Şi după cum veţi afla imediat, acest
ucru nu se limitează la văz.
•••
Să presupunem că ne plimbăm singuri prin pădure şi auzim un
oş net prin frunze, apoi vedem o mişcare uşoară. Aşa cum se întâmplă
rntotdeauna, regiunile cerebrale responsabile cu bugetul corpului
iniţiază predicţii - de exemplu, că este un şarpe prin preajmă . Aceste
predicţii ne pregătesc să vedem şi să auzim un şarpe. În acelaşi timp,
aceste regiuni prezic faptul că pulsul trebuie să crească şi vasele sanguine
ă se dilate, de pildă, pentru a ne pregăti să fugim. Inima care bate
cu putere şi fluxul sanguin crescut vor produce senzaţii interoceptive,
• Fără îndoială, eu nu susţin faptul că realismul afectiv este cauza principală a incidentelor
amintite. Exprim doar un punct de vedere ştiinţific: creierul nostru este echipat pentru predicţie.
C u toţii vedem într-adevăr ceea credem, bazându-ne pe experienţele anterioare, dacă predicţiile
~oastre nu sunt corectate de informaţiile senzoriale din lumea exterioară.
deci creierul le va prezice şi pe acelea. Prin urmare, creierul simulează

şarpele, schimbările corporale şi senzaţiile corporale. Aceste predicţii
se traduc în senzaţii; în cazul de faţă, începem să ne simţim agitaţi. 50
Ce se întâmplă după aceea? Poate şarpele se furişează afară din tufiş.
Îrt cazul acesta, informaţiile senzoriale corespund predicţiilor şi noi
fugim. Ori poate că nu este niciun şarpe prin preajmă - au fost doar
frunzele răscolite de vânt - dar noi totusi vedem un sarpe. Acesta este
' '
realismul afectiv. Acum să ne gândim la a treia posibilitate: nu este niciun
şarpe şi nu vedem niciun şarpe. În acest caz, predicţiile vizuale despre un
şarpe sunt corectate rapid, dar nu şi predicţiile interoceptive. Regiunile
responsabile cu bugetul corpului mai prezic ajustări ale bugetului, mult .
după ce consumul prevăzut nu mai este necesar. De aceea, s-ar putea
să fie nevoie de mult timp ca să ne liniştim, chiar dacă ştim că totul
este în regulă. Vă amintiţi că am comparat creierul cu un cercetător
care elaborează şi testează ipoteze? Regiunile cerebrale responsabile cu
bugetul corpului sunt asemenea unui cercetător puţin cam surd: ele emit
predicţii, dar aud mai greu dovezile primite din exterior. 51
Uneori, aceste regiuni cerebrale sunt lente atunci când trebuie să
si corecteze predictiile. Gânditi-vă când s-a întâmplat ultima dată să
' ' '
mâncati '
prea mult si să vă simtiti
) , ' balonat. Pentru aceasta putem da
vina pe regiunile responsabile cu bugetul corpului. Una dintre funcţiile
lor este prezicerea nivelului de glucoză din sânge, aceasta determinând
cantitatea de hrană de care avem nevoie; dar ele nu primesc la timp
mesajul „Sunt sătul." transmis de corp, iar noi mâncăm în continuare.
Dacă aţi auzit vreodată recomandarea „Aşteptaţi 20 de minute înainte
de a mai mânca o porţie, pentru a vedea dacă vă mai este într-adevăr
foame.", acum înţelegeţi de ce merită urmată. De fiecare dată când
depunem sau extragem masiv din bugetul corpului - prin alimentaţie,
mişcare fizică, vătămare - trebuie să aşteptăm creierul să ajungă din
urmă cu corectarea predictiei. Maratonistii învată acest lucru·, ei simt
' ' '
oboseala devreme pe parcursul cursei, atunci când bugetul corpului
are încă rezerve, de aceea ei aleargă în continuare până când senzaţia
neplăcută dispare. Ei ignoră realismul afectiv care insistă că şi-au
epuizat energia. 52
Să ne gândim ce înseamnă aceasta pentru viaţa de zi cu zi. Tocmai
aţi aflat că senzaţiile transmise de corp nu reflectă întotdeauna starea
reală a corpului. Aceasta deoarece senzaţiile cunoscute, cum ar fi
bătăile inimii, umplerea plămânilor cu aer şi majoritatea senzaţiilor
plăcute, neplăcute, de activare şi de calm nu vin cu adevărat din

interiorul corpului nostru. Ele sunt produse de simulări din reţeaua
noastră interoceptivă. 53
Pe scurt, simţim ceea ce crede creierul nostru că simţim. Afectele
provin în primul rând din predicţii.
Aţi aflat deja că vedem ceea ce crede creierul nostru că vedem -
acesta este realismul afectiv. Acum stiti că acest lucru este valabil si
) ) )
pentru majoritatea senzaţiilor avute în timpul vieţii. Chiar şi pulsul

este o simulare, construită în regiunile senzoriale ale creierului şi
corectată de informaţiile senzoriale (pulsul în sine). Tot ceea ce simţim
se bazează pe predicţiile bazate pe cunoaştere şi experienţe anterioare.
Noi suntem arhitecţii propriilor experienţe. A crede este a simţi.
Ideile acestea · nu sunt simple speculaţii. Folosind echipamentul
adecvat, cercetătorii pot schimba starea afectivă intervenind în mod
direct asupra regiunilor cerebrale care emit aceste predicţii. Helen
S. Mayberg, specialist neurolog, a elaborat o formă de terapie prin
stimulare cerebrală profundă pentru persoanele suferind de depresie
rezistentă la tratament. Este vorba despre persoane a căror depresie
este mult mai debilitantă decât un episod depresiv major - ele
trăiesc o stare de permanentă aversiune faţă de propria persoană şi
de suferintă neîntreruptă. Unele dintre ele abia reusesc să se miste.
) ) )
În timpul procedurii, Mayberg lucrează cu o echipă de neurochirurgi

care fac mici găuri în craniu şi implantează electrozi într-o zonă
predictivă importantă în reţeaua interoceptivă a pacientului. Atunci
când se transmit impulsuri electrice prin electrozi, pacienţii doctorului
Mayberg raportează o ameliorare imediată a stării de suferinţă. În
funcţie de oprirea sau pornirea curentului electric, valul de frică
terifiantă se apropie şi se retrage simultan cu stimularea. Remarcabila
realizare a lui Mayberg ar putea fi consemnată ca fiind primul moment
în istoria ştiinţei în care stimularea directă a creierului uman a schimbat
starea afectivă a pacienţilor, deschizând calea unor noi terapii pentru
tulburările mintale. 54
Deşi circuitele neuronale predictive sunt importante pentru starea
afectivă, este posibil ca ele să nu fie necesare. Să luăm, de exemplu, cazul
lui Roger, un pacient în vârstă de 56 de ani, ale cărui circuite neuronale
relevante au fost distruse din cauza unei boli rare. El are un coeficient
de inteligenţă peste medie şi a absolvit o facultate, dar are şi numeroase
dificultăţi de natură mintală, cum ar fi amnezie severă şi dificultăţi
Figura 4-6. Stimulare cerebrală profundă
legate de miros şi gust. Cu toate acestea, Roger are stări afective. Cel mai
probabil, acestea sunt determinate de informaţii senzoriale transmise
de corp; s-ar putea ca predicţiile să fie emise de alte regiuni cerebrale,
un exemplu de degenerare (seturi diferite de neuroni care produc
acelasi rezultat). Se poate întâmpla si invers. Pacientii cu leziuni ale
' ' '
măduvei spinării sau cu disfuncţie autonomă pură, o boală degenerativă
a sistemului nervos autonom, au predicţii interA oceptive, dar nu primesc
informatii senzoriale de la organe si tesuturi. In cazul acestor pacienti,
' ' ' '
afectele se bazează probabil în primul rând pe predicţii necorectate. 55
•••
Reţeaua interoceptivă nu ne ajută doar să ne dăm seama cum ne
simţim. Regiunile responsabile cu bugetul corpului sunt printre cei
mai puternici şi bine conectaţi predictori din creier. Aceste regiuni
sunt zgomotoase şi insistente, asemenea unui cercetător aproape surd
care comunică printr-un megafon uriaş. Ele lansează predicţii pentru
văz, auz şi celelalte simţuri; regiunile senzoriale primare care nu emit
propriile predicţii sunt programate să asculte. 56
Să vedem ce înseamnă acest lucru. Probabil credeti că lucrurile
'
Pe care le vedeti, si' le auziti, în viata
'
de zi cu zi influentează
'
ceea ce
simţiţi, dar în cele mai multe cazuri se întâmplă invers: ceea ce simţim
influentează văzul si auzul. Interoceptia dintr-un anumit moment ne
' ' '
influentează perceptia si actiunile mai mult decât lumea exterioară.
' ' ' '
Vă considerati o fiintă ratională care cântăreste avantaj· ele si
, ' ' ' '
dezavantajele înainte de a lua o decizie, dar interpretarea aceasta nu este

plauzibilă, având în vedere structura cortexului nostru. Creierul este
programat să respecte bugetul corpului. Afectele joacă rolul principal,
iar raţiunea le secondează .. Indiferent dacă alegem între do~ă gustări,
două oferte de serviciu, două investiţii sau doi specialişti în chirurgie
c ardiovasculară - deciziile zilnice sunt imp,use de cercetătorul acela cu
gura mare şi aproape surd care vede lumea prin lentilele afectelor. 57
Antonio Damasio observă în cartea sa Eroarea lui Descartes faptul că
mintea are nevoie de pasiune (ceea ce noi numim afect) pentru a avea
ş i înţelepciune. El exemplifică prin faptul că persoanele cu afecţiuni la
nivelul reţelei interoceptive, mai ales într-o regiune cerebrală esenţială
pentru menţinerea bugetului corpului, se confruntă cu probleme
în luarea deciziilor. Lipsiţi de capacitatea de a genera predicţii
interoceptive, pacienţii lui Damasio erau lipsiţi de direcţie. Noile
descoperiri în domeniul anatomiei creierului ne îndeamnă acum să
mergem cu un pas mai departe. Afectele nu servesc doar înţelepciunii;
ele sunt întretesute irevocabil în textura fiecărei decizii. 58
'
Intensitatea mesajelor circuitelor responsabile cu bugetul corpului
are implicaţii serioase pentru lumea finanţelor. Ea a contribuit la
precipitarea celor mai mari dezastre economice ale timpurilor noastre,
cel mai recent fiind momentul crizei financiare din 2008 care a ruinat
nenumărate familii,
Ştiinţele economice au folosit un concept numit omul economic
raţional (homo economicus), care îşi controlează propriile emoţii pentru
a putea lua decizii economice raţionale. Acest concept a constituit
fundamentul teoriei economi.ce occidentale şi, în ciuda faptului că nu
se mai bucură de acelaşi succes în rândul economiştilor, a continuat
să ghideze practica economică. Totuşi, dacă regiunile responsabile cu
bugetul corpului emit predicţii pentru fiecare reţea cerebrală, atunci
modelul persoanei raţionale în privinţa judecăţilor economice se
bazează pe un sofism. Nu putem acţiona în mod raţional, dacă propriul
creier funcţionează pe baza predicţiilor venite pe cale interoceptivă.
Un model economic aflat la baza economiei SUA - unii ar spune la
baza economiei globale - se întemeiază pe o poveste despre activitatea
neurală. 59
Crizele economice din ultimii treizeci de ani au fost legate, cel
puţin parţial,de acest model. Potrivit jurnalistului Jeff Madrick,
autor al volumului Seven Bad Ideas: How Mainstream Economists
Have Damaged America and the World, unele dintre ideile de bază
susţinute sau preluate de mai mulţi economişti au cauzat o serie de
crize financiare care au condus la Marea Recesiune. O ternă comună
regăsită în aceste teorii este aceea că economiile bazate pe pieţe libere
funcţionează bine. În aceste economii, deciziile legate de investiţii,
producţie şi distribuţie se bazează pe cerere şi ofertă fără reglementări
sau control guvernamental. Modelele matematice indică faptul că, în
anumite condiţii, economiile bazate pe piaţa liberă funcţionează bine.
Dar una dintre acele „anumite condiţii" este aceea ca indivizii să ia
decizii raţionale. Pe de altă parte, numărul experimentelor publicate
în ultimii cincizeci de ani care demonstrează faptul că oamenii nu
sunt jucători raţionali este copleşitor. Nu putem învinge emoţia prin
gândire raţională; deoarece starea bugetului corpului nostru este la
baza fiecărui gând sau percepţie pe care o avem, deci interocepţia şi
stările afective se construiesc clipă de clipă. Chiar şi atunci când ne
simţim raţionali, bugetul corpului şi legăturile sale cu afectele sunt
prezente, ascunse dincolo de suprafaţă. 60
Dacă ideea unei rninti umane rationale este atât de toxică pentru
' '
economie si nu este sustinută
) , de neurostiinte,
, )
atunci ne întrebăm: de ce
persistă? Fiindcă oamenii cred de foarte multă vreme că raţionalitatea
este trăsătura care ne distinge în regnul animal. Acest mit al originii
este o reflectare a străvechii şi preţuitei poveşti din cultura occidentală
care aseamănă mintea umană cu un câmp de luptă dintre raţiune
şi emoţie, fiecare tinzând să controleze comportamentul. Chiar şi
adjectivul folosit pentru a ne descrie atunci când suntem insensibili
sau stupizi - lipsit de minte - sugerează lipsa de control cognitiv,
incapacitatea de a ne conecta cu Mr. Spock al nostru.
Acest mit al originii este atât de puternic asimilat, încât oamenii de
ştiinţă au creat chiar un model al creierului bazat pe el. Modelul începe
cu vechi circuite subcorticale pentru supravieţuirea de bază, pe care le-
arn fi moştenit de la reptile. Deasupra tuturor acestor circuite se află
un aşa-numit sistem emoţional, cunoscut ca „sisternul lirnbic", pe care
se presupune că l-am moştenit de la primele mamifere. Iar împrejurul
sistemului lirnbic, glazura pe tortul deja copt, este presupusul cortex
raţional existent exclusiv la fiinţa umană. Acest aranjament imaginar
de straturi, numit uneori „creier triun" rămâne una dintre cele mai
de succes erori în biologia umană. Carl Sagan a popularizat-o în
volumul său celebru, Balaurii raiului (unii ar spune că în mare parte
te o operă de ficţiune), unde face o descriere a modului în care a

·oluat inteligenţa umană. Daniel Goleman a folosit-o şi el în best-
:eller-ul Inteligenţa emoţională. Or, oamenii nu au un creier de animal
:mpachetat, asemenea unui cadou, în cogniţie, după cum ştie orice
exp ert în evoluţia creierului. „Plasarea emoţiei doar în partea mediană
creierului, iar raţiunea şi logica în cortex este prostie curată.", spune
S?ecialistul în neuroştiinţe Barbara L. Finlay, editor al revistei Behavior
nd Brain Sciences. „Toate secţiunile creierului sunt prezente la toate
·ertebratele." Atunci, cum evoluează creierele? Ele se reorganizează pe
m ăsură ce se extind, aşa cum fac companiile, pentru a rămâne eficiente
-· rapide în luarea deciziilor. 61
Neocortex
(Cogniţie)
Sistem /imbic
(Emoţie)
Creier reptilian
(Supravieţuire)
Figura 4-7. Ideea despre creierul triun, cu presupusele circuite cognitive suprapuse pe circuite
emoţionale. Acest aranjament imaginar descrie modul în care gândirea ar regla emoţiile.
Ideea de bază este aceasta: creierul uman este structurat anatomic

în aşa fel încât nicio decizie sau acţiune nu se poate petrece în absenţa
interocepţiei şi a afectelor, indiferent ce poveşti îşi spun oamenii despre
cât de raţionali sunt ei. Senzaţia corporală din momentul acesta va
face proiectii în avans, pentru a influenta ceea ce veti simti si veti
face în viit~r. Întrupată în arhitectura creierului nostru' există, elega~t
orchestrată, profeţia care se va îndeplini .
•••
Creierul nostru, cu miliardele sale de neuroni, face mult mai mult
decât am reuşit eu să schiţez în acest capitol. Majoritatea specialiştilor
în neurostiinte recunosc că suntem la decenii distantă de cunoasterea

' ' ' ,
detaliilor legate de modul în care funcţionează creierul, nemaivorbind
despre modul în care acesta creează conştiinţa. Dar există unele lucruri
pe care le ştim cu certitudine.
Chiar în acest moment, în vreme ce creierul dumneavoastră înţelege
aceste cuvinte, el prezice schimbări la nivelul bugetului corpului. Fiecare
gând, amintire, percepţie sau emoţie pe care o construiţi include ceva
despre starea corpului: o părticică de interocepţie. O predicţie vizuală,
de exemplu, nu răspunde numai la întrebarea „Ce am văzut ultima
dată când am fost în starea aceasta?" Ea răspunde la întrebarea „Ce
am văzut ultima dată când am fost în situaţia aceasta când corpul meu
a fost în starea aceasta?" Orice schimbare a stării afective resimţite în
momentul citirii acestor cuvinte - plăcută sau nu, calmă sau mai puţin
calmă - este rezultatul acelor predicţii interoceptive. Starea afectivă
este estimarea cea mai :fidelă pe care creierul nostru o poate face despre
starea bugetului corpului.
Interocepţia este şi unul dintre cele mai importante ingrediente din
ceea ce reprezintă pentru noi realitatea. Dacă nu am avea interocepţia,
lumea :fizică ar :fi un amalgam de zgomote rară sens. Să remarcăm
următorul aspect: predicţiile interoceptive care produc senzaţiile
legate de afecte determină ceea ce contează pentru noi în momentul
respectiv - nişa noastră afectivă. Din perspectiva creierului, orice
element existent în nişa afectivă ar putea influenţa bugetul corpului
nostru şi nimic altceva nu contează. Aceasta înseamnă că, de fapt, noi
construim mediul în care trăim. Poate pentru dumneavoastră mediul
înseamnă lumea exterioară, separată de noi înşine, dar acesta este un
mit. Noi (şi alte fiinţe) nu ne trezim pur şi simplu într-un anumit
mediu şi ori ne adaptăm, ori murim. Noi ne construim propriul mediu
- propria realitate - în funcţie de ceea ce selectează creierul nostru
din informaţiile senzoriale primite din mediul fizic; el acceptă unele
dintre ele ca informaţii şi ignoră altele care sunt percepute doar ca
zgomote. Iar selecţia aceasta este strâns legată de interocepţie. Creierul
îşi extinde repertoriul predictiv pentru a include orice element care
ar putea influenţa bugetul corpului, pentru a răspunde cerinţelor
metabolismului corpului nostru. De aceea, stările afective sunt parte
a constiintei.
' '
Interocepţia, ca parte esenţială a procesului predictiv, este o
componentă de bază a emoţiei. Cu toate acestea, interocepţia singură
nu poate explica emoţia. O categorie emoţională, cum ar fi furia sau

tristeţea, este mult mai complexă decât o simplă senzaţie de neplăcere
şi activare.
Atunci când vocea Guvernatorului de Connecticut, Dannel Malloy,
a şovăit în timpul discursului de comemorare a masacrului de la şcoală,
el nu a plâns, nu şi-a strâns buzele, ci dimpotrivă, la un moment dat
a zâmbit. Si totusi, cumva, participantii au înteles că el resimtea o
J ' ' J '
tristete imensă. Senzatia si simpla intuitie nu sunt suficiente pentru a ,

' , ' '
explica modul în care miile de persoane din public au perceput durerea
lui Malloy.
Numai afectele nu explică nici modul în care construim propriile
experienţe de tristeţe, nici felul în care un moment de tristeţe se
deosebeşte de altul. Şi afectele nu ne spun nici ce înseamnă senzaţiile,
nici ce trebuie să facem cu ele. De aceea, oamenii mănâncă atunci
când sunt obosiţi sau pronunţă un verdict defavorabil atunci când le
este foame. Noi trebuie să stabilim semnificaţia afectului, astfel încât
creierul să poată executa o acţiune mai specifică. O modalitate prin
care putem stabili sensul este aceea de a construi unui moment de
emotie.,
Si atunci, cum devin senzatiile interoceptive emotii? Si de ce
' ' ) '
resimtim , aceste senzatii
, (predictii)
, în moduri atât de diferite: ca
simptome fizice, percepţii legate de lumea înconjurătoare, stări afective
ş i uneori, ca emoţii? Acesta este misterul de care ne vom ocupa în
continuare.
5
Concepte, scopuri şi cuvinte
Atunci când privim curcubeul, vedem nişte dungi discrete de culoare,

cam la fel cu acelea din desenul din partea stângă a fi.gurii 5-1. Dar în
natură curcubeul nu are dungi - este un spectru continuu de lumină,
cu lungimi de undă măsurând între 400 şi 750 de nanometri. Acest
spectru nu are niciun fel de margini ori fâşii.
De ce vedem fâşii de culoare? Fiindcă avem concepte mentale pentru
culori; de exemplu, „roşu" „portocaliu" şi „galben". Creierul foloseşte
în mod automat aceste concepte pentru a grupa lungimile de undă
între anumiţi parametri ai spectrului, clasificându-le ca aceeaşi culoare.
Creierul nostru reduce variaţiile din cadrul aceleiaşi categorii de
culoare şi amplifică diferenţele dintre categorii şi din cauza aceasta
percepem dungi de culoare. 1
Figura 5-1. Curcubeie desenate în dungi (stânga) şi continuu,

aşa cum sunt în natură (dreapta)
CONCEPTE,SCOPURIŞICUVINTE 117
Vorbirea umană este si, ea continuum - un flux de sunete -dar totusi,

,
tunci când ascultăm limba maternă, auzim cuvinte distincte. Cum
se întâmplă acest lucru? Şi în cazul acesta folosim concept~ pentru
clasifica informaţiile care ne parvin într-un continuum. lncă din
opilărie, învăţăm anumite regularităţi în fluxul vorbirii, care indică
aniţele dintre foneme, cele m ~i mici fragmente sonore pe care le
utem distinge într-o limbă (de exemplu, între „D" sau „P"în ' engleză).
_-\ceste regularităţi devin concepte pe care creierul nostru le foloseşte
ai târziu pentru a clasifica fluxul sonor în silabe şi cuvinte. 2
Acest proces remarcabil este destul de anevoios, deoarece fluxul
audio este ambiguu şi extrem de variabil. Consoanele se aud diferit în
:uncţie de context: sunetul „G" este diferit din punct de vedere acustic
cuvintele „greu" şi „ghem", dar cumva noi le auzim ,Pe amândouă
a pe un „G". Vocalele se aud diferit în funcţie de vârsta, genul şi
talia vorbitorului, dar şi de context, în cazul aceluiaşi vorbitor. Un
procent incredibil de :8% dintre cuvintele auzite nu se pot înţelege în
afara contextului (atunci când sunt prezentate separat). Dar folosind
conceptele, creierul nostru învaţă să clasifice, construind foneme în
zeci de milisecunde, în cadrul acestor informaţii zgomotoase, variabile,
Permitându-ne
, în cele din urmă să comunicăm cu ceilalti. ,
3
Tot ceea ce percepem din jurul nostru este reprezentat prin concepte
în creierul nostru. Priviţi un obiect din apropiere. Apoi, mişcaţi uşor
privirea spre stânga acestuia. Tocmai aţi realizat ceva remarcabil fără
s ă vă daţi seama. Mişcarea capului şi a ochilor a părut nesemnificativă,
dar a produs o schimbare uriaşă la nivelul informaţiilor vizuale ajunse
la creier. Dacă vă închipuiţi propriul câmp vizual asemenea unui ecran
mare de televizor, atunci vă puteţi imagina că uşoara mişcare a ochilor
ar schimba milioane de pixeli de pe acel ecran. Şi totuşi, câmpul vizual
nu v- a fost brăzdat de dungi neclare. Aceasta pentru că noi nu vedem
lumea în pixeli: noi vedem obiecte, iar ele s-au schimbat foarte puţin
în timp ce aţi mişcat ochii. Percepem regularităţi simple, cum ar fi
linii, contururi, dungi şi zone neclare, dar şi regularităţi de un nivel
mai înalt, cum ar fi obiecte şi scene complexe. Creierul a învăţat de
multă vreme aceste regularităţi sub forma conceptelor şi foloseşte
acum aceste concepte pentru a clasifica informaţiile vizuale aflate în
permanentă schimbare pe care le primim. 4 ·
Fără concepte, am percepe o lume de zgomote fluctuante permanente.

Tot ceea ce întâlnim ar fi de fiecare dată complet nou şi total deoseb·
118 (UM IAU NAŞTERE EMOŢIILE
de experienţele anterioare. Am fi în permanenţă orbi experienţial, aşa

cum aţi fost atunci când aţi văzut imaginea neclară în capitolul 2. Am
fi incapabili să învăţăm. 5
Toate informaţiile senzoriale sunt un puzzle uriaş care se modifică
mereu şi pe care creierul încearcă să-l rezolve. Obiectele pe care le
vedem, sunetele pe care le auzim, mirosurile, atingerile şi gusturile,
Precum si senzatiile interoceptive resimtite ca dureri, disconfort si
J ' ' J
stări emoţionale ... toate implică semnale senzoriale neîntrerupte,

extrem de variabile şi ambigue atunci când ajung la creier. Sarcina
creierului este aceea de a le prezice înaintea sosirii lor, de a completa
detaliile lipsă şi de a găsi regularităţi acolo unde este posibil, astfel
încât să percepem o lume de obiecte, persoane, muzică şi evenimente,
nu „amestecul confuz" care există în realitate. 6
Pentru a realiza acest lucru, creierul foloseşte conceptele prin care
identifică sensu_ l semnalelor senzoriale, creând o explicaţie pentru
provenienţa lor, pţntru aspectele pe care le semnalează şi modul în
care trebuie -să acţionăm în privinţa lor. Percepţiile sunt atât de vii
şi de imediate, încât ne fac să credem că percepem lumea aşa cum
este, când de fapt noi trăim într-o lume care este rezultatul propriei
noastre construcţii. O mare parte din ceea ce percepem ca fiind lumea
exterioară începe în mintea noastră. Atunci când clasificăm folosind
concepte, mergem mai departe decât ne indică informaţiile disponibile,
aşa cum s-a întâmplat în exemplul cu albina.
În capitolul acesta, voi explica faptul că, de fiecare dată când trăim o
emoţie sau o percepem la alţii, clasificăm din nou folosind conceptele,
identificând sensul senzaţiilor provenite prin interocepţie şi cele cinci
simturi. Aceasta este o temă fundamentală a teoriei emotiei construite.
' '
Ideea pe care o evidenţiez nu este „Construim momente de emoţie
clasificând: nu-i aşa că este un lucru nemaipomenit?" Eu doresc să
subliniez faptul că procesul de clasificare construieşte fiecare percepţie,
gând, amintire şi orice eveniment mental pe care îl trăim, aşadar
bineînteles că noi construim momente de emotie în aceeasi manieră.
' ' '
Nu este o clasificare conştientă, anevoioasă, ca aceea a unui entomolog
care trebuie să decidă dacă un nou specimen de gândac face parte din
familia anthribidae ori nemonychidae. Mă refer la clasificarea automată,
rapidă, realizată în mod constant de creierul nostru în fiecare clipă
de veghe, în milisecunde, pentru a prezice şi a explica informaţiile
senzoriale primite. Clasificarea este o activitate obişnuită a creierului
CONCEPTE, SCOPURI ŞI CUVINTE 119
, ea dă seama de modul în care iau nastere

si ' emotiile, fără să fie nevoie
)
de amprente.
Deocamdată nu facem o descriere detaliată a mecanismelor interne
( adică, neuroştiinţa) ale clasificării şi vom răspunde doar la câteva
întrebări fundamentale. Ce sunt conceptele? Cum se formează ele? Ce
fel de concepte sunt conceptele emoţionale? Şi mai ales, ce supraputeri
trebuie să aibă mintea umană încât să creeze sens din nimic? Multe
dintre aceste întrebări sunt încă domenii active de cercetare. În
s ituaţiile în care există dovezi concludente, vi le voi prezenta. Atunci
când există mai puţine dovezi, voi formula deducţii . Pe lângă faptul că
ne explică modul în care iau naştere emoţiile, răspunsurile acestea ne
permit să zărim un crâmpei din ceea ce ne defineşte ca fiinţe umane. 7
•••
Filosofii şi oamenii ' de ştiinţă denumesc categorie un set de
obiecte, evenimente sau acţiuni care sunt grupate împreună, pe baza
echivalenţei lor în raport cu un scop comun. Conceptul este definit
ca reprezentarea mental~ a unei categorii. Potrivit lor, categoriile ar
exista în lume, iar conceptele există în mintea noastră. De exemplu,
avem conceptul culorii „Roşu". Atunci când aplicăm acest concept
lungimii undelor de lumină pentru a percepe un trandafir roşu în parc,
acea culoare rosie este o ipostază a culorii „Rosu" .' Creierul reduce
' '
diferenţele dintre elementele unei categorii, ca de exemplu, diversele
nuanţe de trandafiri roşii dintr-o grădină botanică, pentru a considera
toate elementele echivalente ca fiind „roşii". De asemenea, creierul
nostru măreste diferentele între membri si non-membri (să zicem,
' ' '
între trandafirii roşii şi cei roz), astfel încât noi percepem distincţii
clare între ei.
Imaginaţi-vă că vă plimbaţi pe o stradă din oraşul dumneavoastră,
creierul fiind plin de concepte. Vedeţi mai multe obiecte deodată: flori,
• În numele filosofilor, înţelepţilor, al înaltelor eminenţe şi al tuturor gânditorilor de profesie, îmi
cer iertare pentru starea de confuzie în ceea ce priveşte distincţia dintre categorii şi concept. Se
spune că în lume există categorii, cum ar fi acelea de maşini sau de păsări, iar conceptele ar exista
în mintea noastră. Dar dacă ne gândim puţin la acest lu·cru, cine oare creează categoria? Cine
îi grupează membrii pentru a-i considera elemente echivalente? Noi. Creierul nostru face acest
lucru. Deci categoriile, ca şi conceptele, există în creierul nostru. (Separarea lor îşi are originea în
ceea ce numim „esenţialism'', despre care vom vorbi în capitolul 8.) În această carte, eu folosesc
termenul „concept" atunci când mă refer la cunoaştere; de exemplu, cunoaşterea pe care o avem
despre culoarea roşie. Folosesc term~nul „categorie" atunci când mă refer la ipostaze pe care
le construim pe baza cunoaşterii, ca de exemplu, trandafirii roşii pe care îi vedem. (Jos pălăria,
Douglas Adams, pentru expresia „filosofi, înţelepţi, înaltelor eminenţe şi gânditori de profesie.")
copaci, maşini, case, câini, păsări, albine. Vedeţi oameni plimbându-

se, miscându-si corpurile si chipurile. Auziti zgomote si simtiti
, ) ' J ' ' )
diverse mirosuri. Creierul combină toate aceste informaţii pentru a

percepe evenimente, cum ar fi, un grup de copii care se joacă în parc,
o persoană care îngrijeşte plantele, doi vârstnici care stau pe o bancă
ţin.ându-se de mână.' Vă creaţi propria experienţă a acestor obiecte,
acţiuni şi evenimente, clasificând cu ajutorul conceptelor. Creierul
care prezice în permanenţă anticipează rapid informaţiile senzoriale,
întrebând: „Cu care dintre conceptele mele se aseamănă aceasta?" De
exemplu, dacă vedeţi o maşină din faţă şi apoi din lateral şi aveţi un
concept pentru maşina aceea, puteţi şti că este aceeaşi maşină, deşi
informaţiile vizuale primite de retină din aceste două unghiuri sunt
complet diferite.~
Atunci Când
. creierul clasifică instantaneu
. informatia
·'
senzorială ca
fiind (să zicem) maşină, foloseşte conceptul de „Maşină''. Expresia
înşelător de simplă „conceptul de maşină" reprezintă ceva mai complex
decât ne-am aştepta. Şi atunci, ce este un concept? Depinde pe care
dintre oamenii de stiintă
' , îl întrebăm, iar acesta este un lucru cât
se poate' de comun în cazul ştiinţei. Este firesc să existe o oarecare
controversă în jurul unei teme atât de importante cum este aceea
privind „modul în care este organizată şi reprezentată cunoaşterea în
mintea umană''.. Iar răspunsul este esenţial pentru înţelegerea modului
în care iau nastere
, emotiile.
,
Dacă aţi fi rugaţi să descrieţi conceptul de „Maşină", probabil aţi
spune că este un mijloc de transport cu patru roţi, e construit din
metal, are un motor şi merge pe bază de combustibil. Abordările
ştiinţifice timpurii au presupus că un concept funcţionează exact
în felul acesta: o definiţie de dicţionar depozitată în creierul nostru,
descriind
.
trăsăturile necesare si
, suficiente. „O masină
' este un vehicul
cu motor, patru roti, locuri pentru pasageri, uşi şi un acoperiş." „O
pasăre este un animal zburător care depune ouă şi are aripi." Această
teorie clasică despre concepte porneşte de la premisa că între concepte
şi categoriile corespunzătoare există delimitări clare. Elemente din
categoria „Albină'' nu se găsesc niciodată în categoria „Pasăre". De
asemenea, conform acestei teorii, :fiecare ipostază este o reprezentare
la fel de bună a categoriei. Orice albină este reprezentativă, se spune,
deoarece toate albinele au ceva în comun, fie felul în care arată, fie
ceea ce fac ori o amprentă fundamentală care le caracterizează. Orice
, de la o albină la alta este considerată irelevantă în privinta

variatie ,
faptului că sunt albine. Probabil că observaţi o paralelă cu teoria
clasică despre emoţie, conform căreia fiecare moment din categoria
„Frică" seţ1.mănă cu celelalte, iar momentele de „Frică" sunt diferite de .
cele de „Furie". 9
Conceptele clasice au dom~nat filosofia, biologia şi psihologia din ·
antichitate până în anii 1970. In viaţa reală, momentele unei categorii
sunt foarte diferite unele de altele. Există masini
, fără usi,
, cum sunt cele
folosite pe terenul de golf, sau cu şase uşi, ca de exemplu, Covini C6W.
Iar unele exemplare dintr-o categorie sunt mai reprezentative decât
~ltele: nimeni nu va spune despre struţ că este o pasăre reprezentativă.
In anii 1970 s-a renunţat în sfârşit la teoria clasică despre concepte. Din
P ăcate, acest lucru nu s-a întâmplat si' în domeniul stiintei
, '
emotiilor. 10
'
Din „cenuşa" conceptelor clasice s-a născut o nouă teorie. Conform
acesteia, conceptul este reprezentat în creier ca exemplul cel mai bun
din categoria sa, adică prototipul. De exemplu, prototipul ,păsării are
pene şi aripi şi poate zbura. Nu .toate exemplarele din categoria „Pasăre"
au aces_te trăsături, de exemplu, struţul sau emu, dar sunt ţotuşi păsări.
Variaţia de la prototip este firească, dar nu o variaţie prea mare: o
albină nu este totuşi pasăre, deşi are aripi şi zboară. Conform acestei
perspective, atunci când învăţăm despre o categorie, creierul nostru ar
reprezenta conceptul ca un sigur prototip. Ar putea fi exemplul cel mai
frecvent din categorie sau cel mai tipic, adică varianta care corespunde
cel mai bine ori pre.zintă majoritatea trăsăturilor categoriei. 11
Când este vorba despre emoţii, oamenilor le este uşor să descrie
trăsăturile prototipice ale unei categorii emoţionale date. Rugaţi un
american să vă descrie prototipul tristeţii şi el va spune că este un chip
încruntat sau îmbufnat, umerii căzuţi, plânsete, indispoziţie, o voce
monotonă şi că începe cu un fel de sentiment de pierdere şi se sfârşeşte
cu un unul copleşitor de oboseală sau de lipsă de energie. Trăsăturile
acestea nu se regăsesc în fiecare moment de tristeţe, dar descrierea ar
trebui să fie tipică pentru tristeţe. 12
Astfel, prototipurile ar părea un bun model pentru conceptele
emoţionale, dacă nu ar exista un detaliu paradoxal. Atunci când
evaluăm momente reale de tristeţe folosind instrumente ştiinţifice,
acest prototip încruntat/ îmbufnat reprezentând o pierdere nu este
tiparul cel mai frecvent observat, în mod obişnuit. Fiecare dintre noi
pare să cunoască prototipul, dar acesta se găseşte rareori în viaţa reală.
Figura 5-2. Deducerea unui model al „prototipului" (pasul 5) din exemple (paşii 1-4).
Subiecţii testaţi au văzut întâi un set de modele din 9 puncte pe o suprafaţă de 30x30 pătrăţele.
Ei au clasificat fiecare model într-una dintre cele două categorii, A sau B. Aceasta a fost
numită „etapa de învăţare" a experimentului. Apoi au clasificat mai multe modele, unele vechi,
altele noi, inclusiv prototipurile categoriilor A şi B, pe care subiecţii nu le văzuseră niciodată .
Subiecţii au clasificat cu uşurinţă prototipurile, dar s-au confruntat cu unele dificultăţi în cazul
variantelor noi. Prin urmare, creierul subiectului a construit prototipuri, în ciuda faptului că
nu le-a văzut în etapa de învăţare .
În schimb, după cum aţi aflat în capitolul 1, tristeţea şi toate celelalte

categorii emoţionale există în forme extrem de diverse. 13
Dacă nu există prototipuri de emoţii depozitate în creierul nostru,
atunci cum reuşim să le enumerăm trăsăturile atât de uşor? Cel mai
probabil, creierul construieşte prototipurile pe măsură ce este nevoie de
ele, pe loc. Aţi trăit diverse ipostaze ale conceptului „Tristeţe", din care
creierul păstrează mici fragmente, şi, într-o clipă, acesta construieşte
un sumar al tristetii , care se potriveste, cel mai bine situatiei.
, (Un
exe~plu de felul în care creierul gândeşte la nivel populaţional.) 14
Oamenii de ştiinţă ~u demonstrat că putem construi prototipuri
similare în laborator. Tipăriţi un model aleatoriu de puncte pe o foaie
de hârtie, apoi creaţi mai multe variaţii ale acelui model şi arătaţi-le
subiecţilor. Ei pot produce tiparul. prototipului original, deşi nu l-au
,'ăzut niciodată, găsind pur şi simplu similarităţi între variaţii. Aceasta

înseamnă că prototipul nu trebuie să existe în natură, dar creierul poate
onstrui unul atunci este nevoie. Prototipurile emoţiilor, dacă aceasta
unt cu adevărat, ar putea fi construite în acelaşi mod. 15 •
Prin urmare, conceptele nu sunt definiţii fixate în creierul nostru
,i ele nu sunt prototipuri ale ipostazelor tipice sau mai frecvente.
În schimb, creierul are numeroase ipostaze - de maşini, modele cu
puncte, tristeţe sau orice altceva - şi impune similarităţile dintre ele
în momentul respectiv, în funcţie de scopul nostru într-o situaţie dată.
D e exemplu, în cazul unui vehicul, obiectivul comun este acela de a-l
olosi pentru transport, aşadar dacă un obi,ect îndeplineşte acest scop
pentru dumneavoastră atunci este vehicul, indiferent dacă este maşină,
elicopter sau o placă pe patru roţi. Această explicaţie a conceptelor a
ost formulată de Lawrence W. Barsalou, unul dintre cei mai importanţi
cercetători cognitivişti care studiază conceptele şi categoriile. 16
Conceptele bazate pe scopuri sunt extrem de flexibile şi adaptabile
ituaţiei. Dacă suntem într-un magazin cu produse pentru animale de
companie şi dorim să cumpărăm câteva exemplare noi pentru acvariu,
iar vânzătorul întreabă „Ce fel de peşte aţi dori?" poate răspundem
un peştişor auriu" sau „un pe?,_te molly negru", dar probabil că nu vom
spune „un somon înăbuşit". In exemplul acesta, conceptul de „Peşte"
s erveşte scopului de a achiziţiona un peşte pentru acvariu, nu de a
comanda meniul pentru cină, prin urmare vom construi ipostaze ale
conceptului „Peşte" care se potrivesc cel mai bine acvariului de acasă.
Dacă suntem într-o expediţie de snorkeling, vom spune „peşte" pentru
a exprima obiectivul de a găsi exemplare interesante din fauna locului,
deci ipostaza cea mai bună ar fi un uriaş rechin-doică sau un peşte
cubicus. Conceptele nu sunt statice, ele sunt deosebit de maleabile şi
dependente de context, deoarece obiectivele noastre se pot schimba,
pentru a corespunde situaţiei respective.
Un singur obiect poate la rândul lui să facă parte din concepte diferite.
De exemplu, maşina. nu serveşte întotdeauna transportului. Uneori ea
este o ipostază a conceptului „Simbol al statutului social". În alte condiţii,
ea poate fi „Pat" pentru o persoană Îară adăpost sau chiar „Arma crimei".
Intrati cu masina în ocean si ea va deveni un „Recif artificial." .
' ' '
Pentru a vedea adevărata forţă a conceptelor bazate pe scopuri,
gândiţi-vă la un concept mental pur, cum ar fi „Lucruri care ne pot
proteja de înţepăturile insectelor". Variantele din această categorie
w
~
I-
u _,Aj'jr -'
"
w
CXl
o
Animale care zboară Animale care zboară Animale care zboară

--- - ·-·----- --1------------------- ~·----------
02
:::>
o..
ou
V1
+
~~ +OL&! -~
w
I-
uw ..,")V-' . ~ ÎilîJ
-==--'
Q). >---
co
o Obiecte care zboară Obiecte care zboară Obiecte·care zboară
02 Iubire romantică Iubire severă Iubire frăţească

:::>
o.. (pasiune, dor, dorinţă) (disciplină, critică, (afecţiune, cooperare
ou pedeapsă) asociere)
V1
Scop: dorinţă Scop: ajutor Scop: comuniune
Figura 5-3. Concepte şi scopuri. Primul rând ilustrează concepte focalizate asupra unei
similarităţi perceptuale, cum sunt aripile. Rândul al doilea demonstrează faptul că obiectele
se pot grupa în categorii în funcţie de scopuri. Liliecii, elicopterele şi discurHe Frisbee nu
împărtăşesc deloc aceleaşi trăsături perceptuale, dar pot fi descrise printr-o similaritate
mentală: scopul comun de a se deplasa prin aer. Rândul 3 ilustrează similaritatea care are un
caracter pur mental. Conceptul „iubire" poate fi asociat cu diverse scopuri, în funcţie de context.
sunt extrem de diferite: un plici pentru muşte, un costum de

apicultor, o casă, un Maserati, o pubelă mare, o vacanţă în Antarctica,
o atitudine calmă sau chiar un titlu universitarîn domeniul entomologieL
Ele nu au niciun fel de trăsături perceptuale comune. Această categorie
este în mod clar si în totalitate o constructie a mintii umane. Nu toate
' ' '
variantele funcţionează în fiecare context: de exemplu, atunci când
lucrăm în grădină, lovim o.tufă de irişi şi dăm din greşeală peste un roi
de albine care se îndreaptă ameninţător spre noi, o casă din apropiere ar
oferi mult mai multă protecţie decât o paletă de muşte. Tqtuşi, creierul
nostru adună toate aceste momente în aceeaşi categorie deoarece ele
realizează acelaşi obiectiv, protecţie de înţepături. De fapt, scopul este

singurul element comun care le plasează în aceeaşi categorie.
Atunci când clasificăm, s-ar putea să ni se pară că noi doar observăm
lumea si găsim similarităti în obiecte si evenimente, dar nu poate fi asa.
' ' ' '
Concepte pur mentale bazate pe scopuri, aşa cum ar fi „lucruri care ne
pot proteja de înţepăturile insectelor" ne arată că este greu de imaginat
un proces de categorizare atât de' simplu şi de static. Un plici pentru
muşte şi o casă nu au niciun fel de similaritate perceptuală. Aşadar,
conceptele bazate pe scopuri ne eliberează de constrângerea aspectului
fizic. Atunci Când intrăm într-o situaţie complet nouă, nu o percepem
doar. în functie
'
de modul în care arată lucrurile, cum sună ori cum
miros. Experienţa noastră se bazează pe scopul nostru.
Şi atunci ce se întâ.mplă în creierul nostru când clasificăm? Nu găsim
asemănări în lume, ci le creăm. Atunci când creierul are nevoie de un
concept, el construieşte unul pe loc, combinând şi potrivind dintr-o
mulţime de momente din experienţa trecută, astfel încât să corespundă
scopurilor noastre în situaţia respectivă. Acesta este elementul cheie
care permite întelegerea modului în care iau nastere emotiile. 17
' ' '
Conceptele emoţionale sunt concepte bazate pe scopuri. Momentele
de bucurie, de exemplu, sunt extrem de diverse. Putem zâmbi, plânge,
striga, putem ridica mâinile de bucurie, putem încleşta pumnii, sări,
putem bate din palme sau chiar să rămânem nemişcaţi·, uimiţi. Ochii
pot fi larg deschişi sau cu pleoapele apropiate, respiraţia rapidă sau
lentă. Inima ne bate cu putere după bucuria unui câştig la loterie sau
bate calmă şi relaxată, fericiţi că stăm alături de persoana iubită, pe
pătură la un picnic. Şi du~neavoastră aţi văzut imagini foarte diverse
ale bucuriei celor din jur. In ansamblu, complexul acesta de experienţe
şi percepţii poate include acţiuni şi schimbări corporale interne diferite,
ele pot fi percepute diferit din punct de vedere afectiv şi pot îngloba
imagini, sunete şi mirosuri diverse. Pentru noi, în momentul respectiv,
aceste seturi de schimbări fizice sunt echivalentul unui anumit scop.
Poate scopul este acela de a ne simţi acceptaţi, de a simţi plăcere, de .
a realiza o dorinţă sau de a găsi un sens în viaţă. Conceptul nostru de
„Bucurie" într-un anumit moment este focalizat asupra unui astfel de
obiectiv, adunând laolaltă momentele diverse din trecut.
Iată un exemplu. Să presupunem că sunteţi la aeroport şi aşteptaţi
o prietenă veche, pe care nu aţi văzut-o de multă vreme. In timp ce
priviţi spre poarta de ieşire, rară să Vă daţi seama, C!eierul generează În
fracţiuni de secunde mii de predicţii bazate pe conceptele proprii. Este

posibil să resimţiţi o mulţime de emoţii diferite într-o astfel de situaţie.
Poate simţiţi bucuria de a vă vedea prietena, anticiparea apariţiei sale,
teama că nu va ajunge sau îngrijorarea că, după atâta vreme, poate
nu veţi mai avea nimic în comun. Aţi putea avea şi o experienţă non-
emoţională, cum ar fi epuizarea, după un drum lung până la aeroport,
ori o senzaţie de apăsare în piept, ca simptom al unei răceli.
Folosind această avalanşă de predicţii, creierul atribuie semnificaţii
senzaţiilor bazându-se pe experienţele trecute legate de aeroporturi,
prieteni, boli şi situaţii similare. Creierul evaluează predicţiile
bazându-se pe probabilităţi; ele concurează unele cu celelalte pentru
a găsi cauza senzaţiilor avute şi determină ceea ce percepeţi, cum
actionati si ce simtiti în situatia respectivă. Până la urmă, predictia cea
J ' ' , ' J ' '
mai probabilă devine percepţie: să zicem, sunteţi bucuroasă şi prietena

dumneavoastră tocmai intră pe poartă. Nu orice moment de „Bucurie"
din trecut se potriveşte cu situaţia prezentă, deoarece „Bucuria" este
un concept bazat pe scop, compus din momente extrem de diverse,
dar unele dintre ele au avut mici segmente care s-au potrivit destul
de bine pentru a câştiga competiţia. Oare aceste predicţii corespund
informaţiilor senzoriale din jur şi ·celor primite de la propriul corp?
Sau există o eroare de predicţie care trebuie rezolvată? Buclele de
predicţie vor stabili acest lucru şi, dacă este nevoie, îl vor c;orecta.
S ă presupunem că prietena a ajuns cu bine şi, mai târziu, la o cafea,
descrie zborul turbulent care a speriat-o groaznic. Ea construieşte o
ipostază de „Frică", cu scopul de a comunica senzaţia avută-legată de
scaun, cu ochii închişi, senzaţii de cald şi de greaţă, în vreme ce avionul
era zguduit puternic, iar mintea îi era invadată de gânduri legate de
siguranţa sa. Atunci când rosteşte cuvântul „înfricoşată'', construiţi
şi dumneavoastră o ipostază de „Frică" care nu trebuie neapărat să
aibă aceleaşi caracteristici fizice ca în cazul ei; de exemplu, probabil
nu veţi strânge puternic ochii de frică. Cu toate acestea, puteţi simţi
teama ei şi simţiţi empatie pentru ea. Câtă vreme cele două momente
de frică prezintă acelaşi obiectiv (detectarea pericolului) în aceeaşi
situaţie (un zbor cu turbulenţe puternice), dumneavoastră şi prietena
dumneavoastră comunicaţi destul de clar. Pe de altă parte, dacă aţi
construi o altă ipostază de „Frică", cum ar fi teama exuberantă resimţită
pe un montagne russe, v-ar fi greu să înţelegeţi de ce prietena a fost atât
de tulburată de zbor. Comunicarea reuşită presupune ca amândouă să
CONCEPTE,SCOPURIŞICUVINTE i27
olosiţi concepte sincronizate.

Să ne reamintim ideile lui Darwin despre importanţa variaţiilor în
cadrul unei specii (capitolul 1). Fiecare specie animală este o populaţie
alcătuită din indivizi unici care se deosebesc unul de celălalt. Nicio
trăsătură ori set de trăsături nu este necesară, suficientă sau măcar
fre cventă ori tipică, în cazul fiecărui individ aparţinând populaţiei
respective. Orice prezentare generală a populaţiei este o ficţiune
s tatistică şi ea nu se aplică niciunuia dintre indivizi. Şi, lucrul cel mai
important, variaţia din interiorul speciei este legată în mod semnificativ
de mediul în care trăiesc indivizii. Unii indivizi sunt mai înzestrati ,
decât alţii să transmită materialul genetic următoarei generaţii. Tot la
fel, unele ipostaze ale conceptelor sunt mai eficiente într-un anumit
context pentru realizarea unui anumit obiectiv. Competiţia dintre ele, .
desfăşurată în mintea noastră, este asemenea teoriei lui Darwin despre
selecţia naturală, doar că · aceasta are loc în milisecunde; ipostazele
cele mai adecvate le supravieţuiesc rivalelor lor, răspunzând mai bine
cerinţelor obiectivului din acel moment. Aceasta este categorizarea. 18
•••
De unde vin conceptele emoţionale? Cum poate un concept cum ar
fi „Uluire" să prezinte o asemenea diversitate: uluire în faţa imensităţii
universului, uluire resimţită faţă de realizarea lui Erik Weihenmayer
care a reuşit să urce pe Everest deşi era orb şi uluire faţă de minuscula
furnică lucrătoare, care poate căra o greutate de cinci mii de ori mai mare
decât greutatea corpului său? Teoria clasică sugerează că ne naştem cu
aceste concepte sau creierul nostru identifică amprentele emoţiilor în
expresiile celorlalţi şi le internalizează sub forma conceptelor. Dar se
ştie că asemenea amprente nu s-au găsit şi nu avem dovezi că bebeluşii
ar cunoaşte „Uluirea" când se nasc.
Creierul uman fixează un sistem conceptual în sistemul său de
conexiuni în primul an de viaţă. Acest sistem este responsabil pentru
bogăţia de concepte emoţionale pe care le folosim acum pentru a
resimţi şi a percepe emoţiile.
Creierul nou"'născutului are abilitatea de a învăţa tipare, un proces
numit învăţare statistică. Din momentul în care am apărut în lumea
aceasta nouă şi ·ciudată, am început să fim bombardaţi cu semnale
zgomotoase şi ambigue venind din lumea înconjurătoare şi dinspre
propriul corp. Această cascadă de informaţii senzoriale nu a fost
întâmplătoare, ea a avut o anumită structură. Regularităţi. Creierul
nostru de bebeluş a început să proceseze probabilităţile cu care

anumite imagini, sunete, mirosuri, senzaţii tactile, gusturi şi senzaţii
interoceptive se potrivesc unele cu altele sau nu. „Acele margini
formează o graniţă. Cele două pete informe fac parte dintr-o pată mai
mare. Momentul acela scurt de linişte a fost un element de separare."
Treptat-treptat, dar cu o viteză surprinzătoare, creierul nostru a
învăţat să cuprindă oceanul de senzaţii neclare în tipare: imagini şi
sunete, mirosuri şi gusturi, senzaţii tactile şi senzaţii interoceptive şi
combinatiile
, dintre ele. 19
Cercetătorii s-au străduit timp de sute de ani să-şi impună
propriile teorii despre ceea ce moştenim la naştere şi ceea ce învăţăm
pe parcursul vieţii, iar eu nu doresc să particip la această dezbatere. Să
spunem doar că rie naştem cu abilitatea fundamentală de a învăţa din
regularităţile şi probabilităţile din jur. (De fapt, învăţăm statistic chiar
şi în uter, ceea ce ne împiedică să stabilim cu precizie dacă anumite
concepte sunt înnăscute sau învăţate). Capacitatea noastră prodigioasă
de învăţare statistică ne-a îndreptat spre acest tip de gândire, cu acest
sistem de concepte pe care le avem în momentul de faţă. 20
Învăţarea statistică la oameni a fost descoperită în studii dedicate
dezvoltării limbajului. Copiii prezintă un interes natural pentru
ascultarea vorbirii, poate deoarece sunetele au apărut împreună cu
reglarea bugetului corpului încă de la naştere, sau chiar îÎ1 uter. Auzind
sunetele înlănţuite, ei încep să deducă unde sunt limitele dintre foneme,
silabe şi cuvinte. Din şiruri de sunete, cum ar fi etimpulsămâncăm,
ţiefoamevreisămănâncidecină şi lacinămâncămmorcovifoartegustoşi copiii
învaţă care silabe apar împreună mai frecvent („ci-nă", „gus-toşi") şi
· astfel este probabil să facă parte dintr-un singur cuvânt. Silabele care
apar împreună mai rar sunt mai degrabă din cuvinte diferite. Copiii
învaţă aceste regularităţi extrem de repede, chiar în câteva minute
de expunere. Acest proces de învăţare este atât de puternic, încât
determină modificări ale conexiunilor din creierul copilului. Încă de la
naştere, copiii pot auzi diferenţele între toate sunetele în toate limbile,
dar pe când ajung la vârsta de un an, învăţarea statistică a redus deja
această activitate la sunetele din limbile pe care le-au auzit vorbite pe
viu. Copiii dezvoltă conexiunile cerebrale pentru limba maternă prin
învătare
, statistică. 21
Învăţarea statistică nu este singura modalitate prin care oamenii
dobândesc cunoştinţe, dar această învăţare debutează foarte devreme
. CONCEPTE, SCOPURI ŞI CUVINTE 129
în viată
' şi este mult mai vastă decât cunoasterea
, limbii. Studiile arată
că bebeluşii învaţă uşor regularităţi statistice la nivelul sunetelor şi
al imaginilor vizuale şi putem deduce că acest lucru este valabil şi
pentru restul. simţurilor, plus senzaţiile interoceptive. Mai mult decât
atât, copiii pot învăţa regularităţi complexe care transmit mai multe
sensuri. Dacă umplem o cutie cu mingi galbene şi albastre, iar mingile
galbene scot şi un sunet scârţâit, dar cele albastre nu scot niciun sunet,
copiii pot generaliza asocierea dintre culoare şi sunet. 22
Copiii folosesc învăţarea statistică pentru a face predicţii
despre . lume, coordonându-şi astfel acţiunile . Asemenea unor mici
statisticieni, ei formează ipoteze, estimează probabilităţi bazându-
se pe cunoştinţele lor, integrează dovezile noi provenite din mediul
înconjurător şi efectuează teste. Într-un studiu creativ realizat de
psihologul specializat în studiul comportamentului Fei Xu, copiii cu
vârste între zece şi paisprezece luni au exprimat întâi o preferinţă pentru
acadele roz sau negre, apoi li s-au arătat două borcane cu acadele: unul
care conţinea mai multe acadele negre decât roz şi altul cu mai multe
acadele roz decât negre. Cercetătorul a închis apoi ochii şi a scos câte o
acadea din fiecare borcan, astfel încât copiii să zărească doar băţul, nu
şi culoarea. Fiecare acadea a fost pusă în câte un vas opac din care se
vedea doar băţul acadelei. Copiii s-au îndreptat spre vasul care statistic
prezenta o probabilitate mai mare să conţină culoarea lor preferată,
deoarece provenea din borcanul în care acea culoare era predominantă.
Experimentele de felul acesta demonstrează faptul că bebeluşii nu sunt
doar reactivi la lumea din jur. Chiar de la o vârstă foarte fragedă, ei
estimează în mod activ probabilităţile, bazându-se pe tiparele pe care
le observă şi le învaţă, pentru a maximiza rezultatele dorite. 23
Oamenii nu surit singurele fiinţe · care învaţă statistic; acest lucru
este posibil şi în cazul primatelor non-umane, al câinilor şi şobolanilor
printre altele. Chiar şi organismele unicelulare se angajează în .
învăţare statistică şi apoi în predicţie; acestea nu numai că răspund la
schimbările din mediul lor, ci le şi anticipează. Însă bebeluşii fac mai
mult decât să înveţe statistic concepte simple. Ei învaţă rapid şi faptul
că o parte a informaţiei de care au nevoie se găseffe în mintea oamenilor
din jur. 24
Aţi observat probabil faptul că bebeluşii presupun că şi ceilalţi
oameni le împărtăşesc preferinţele. Un copil de un an căruia îi plac
mai mult ·biscuitii decât broccoli crede că oricui îi plac biscuitii. El
' '
nu poate deduce stările mentale ale celorlalţi, aşa cum participanţii

la discursul Guvernatorului Malloy au dedus că acesta era profund
îndurerat pentru victimele masacrului de la şcoala Sandy Hook. Totuşi,
Xu şi studenţii săi au reuşit să observe anumite elemente rudimentare
de inferenţă mentală chiar la copii foarte mici, atunci când aceştia
operează cu învăţarea statistică. Unor copii de 16 luni li s-au arătat
două boluri, unul conţinând nişte cuburi albe, iar altul cu jucării
mai interesante, nişte Slinky· multicolore. Atunci când li s-a permis
să aleagă un obiect din oricare dintre boluri, sigur că au ales Slinky
pentru ei şi pentru cercetător. Dar apoi cercetătorul a venit cu al
treilea bol, conţinând multe jucării Slinky şi doar câteva cuburi; apoi,
în faţa copiilor, a ales cinci cuburi albe pentru sine. Atunci când au
fost îndemnaţi să aleagă din acel bol, ei i-au dat cercetătorului un cub!
Cu alte cuvinte, copiii au fost în stare să înveţe o preferinţă subiectivă
a c.ercetătorului care era diferită de a lor. Această înţelegere a faptului
că un obiect are valoare pozitivă pentru altcineva este un exemplu de
inferentă mentală. 25
În afară de preferinţe, bebeluşii pot deduce în mod statistic chiar
si scopurile celorlalti. Ei observă diferenta atunci când cercetătorul
~lege un tipar de mingi colorate întâmplă~or sau în mod deliberat. În
cazul din urmă, ei pot deduce că scopul acestuia este să aleagă anumite
culori, iar ei se vor aştepta ca el să continue în acelaşi fel.„ Este ca şi
cum bebeluşii ar încerca în mod automat să ghicească scopul acţiunilor
celuilalt; ei formează o ipoteză (bazată pe experienţele anterioare
în situ~ţii similare) şi prezic rezultatul care va apărea după câteva
minute. 26
Totuşi, doar învăţarea statistică nu-i pregăteşte pe oameni să
înveţe concepte pur mentale, bazate pe scopuri, ale căror ipostaze nu
împărtăşesc similarităţi perceptuale. Să luăm, spre exemplu, conceptul
de „Bani". Se poate învăţa privind doar o bucată de hârtie colorată, o
pepită de aur, o scoică şi o grămadă de orz ori de sare, fiecare fiind
socotită monedă de schimb în anumite societăţi de-a lungul istoriei.
* O jucărie în formă de arc în spirală (n. ed.)

•• În cazul în care vă întrebaţi cum îşi dau seama cercetătorii ce „aşteaptă'' un copil, iată explicaţia.
Copiii sunt mai atenţi la lucrurile neaşteptate. Dacă experimentatorul face un lucru previzibil,
cum ar fi să selecteze mingi colorate care corespund scopului său, copilul îi acordă foarte puţină
atenţie. Însă dacă experimentatorul alege un set diferit de mingi, copilul va deveni extrem de
atent şi va privi mai mult timp, aceasta indicând faptul că tiparul a fost neaşteptat. În psihologie,
aceasta se numeşte paradigma habituării.
Tot la fel, ipostaze ale unei categorii emoţionale cum este „Frica" nu au
suficientă regularitate statistică- după cum am demonstrat în capitolul
1 - pentru a permite creierului uman să construiască un concept bazat
pe similarităţi perceptuale. Pentru a construi un concept pur mental,
este nevoie de alt ingredient secret: cuvinte.
Din prima copilărie, creierele bebeluşilor au o afinitate pentru a
procesa semnale ale vorbirii şi ei realizează rapid că vorbirea este o
modalitate de a accesa informatiile din mintea altor oameni. Ei sunt
'
receptivi şi rezonează în special cu „vorbirea copilărească" a adulţilor,
aceasta fiind caracterizată printr-un ton mai înalt şi mai variabil,
propoziţii mai scurte şi contact vizual puternic. 27
Chiar înainte de a înţelege sensul cuvintelor în sens convenţional,
sunetele cuvintelor introduc o regularitate statistică, aceasta grăbind
procesul de învăţare a· conceptelor. Psihologii specialişti în studiul
comportamentului Sandra R. Waxman şi Susan A. Gelman, lideri în
acest domeniu de cercetare, sugerează că, probabil, cuvintele îndeamnă ,
copilul să formeze un concept, dar numai atunci când adulţii vorbesc
cu intenţia de a comunica: „Uite, puiule: o jloare!"28
Waxman a demonstrat puterea aceasta a cuvintelor în cazul copiilor
?e numai trei luni. Întâi, aceştia au văzut imagini cu diferiţi dinozauri.
In timp ce le era arătată fiecare imagine, copiii auzeau un cercetător
rostind un cuvânt inventat, „toma". Mai târziu, când li s-au arătat
acestor copii imagini ale unui alt dinozaur şi ale unui non-dinozaur -
de exemplu, un peşte - cei care auziseră cuvântul au putut să recunoască
mai uşor care imagini înfăţişau un „toma", aceasta însemnând că ei
formaseră un concept simplu. Atunci când acelaşi experiment a fost
realizat cu semnale audio înregistrate în locul vocii umane, efectul nu
s-a materializat niciodată. 29
·Cuvintele rostite îi permit creierului bebeluşului accesul la
informaţii care nu se pot găsi doar observând lumea şi care se află doar
în mintea altor oameni, adică similarităţi mentale: scopuri, intenţii,
preferinţe. Cuvintele îi ajută pe copii să înceapă să dezvolte concepte
bazate pe scopuri, inclusiv concepte emoţionale.
Un creier uman micuţ, înconjurat de o mare de cuvinte ale celor
din jur, acumulează concepte simple. Unele concepte se învaţă fără
cuvinte, dar cuvintele conferă avantaje clare unui sistem conceptual în
dezvoltare. Un cuvânt poate începe ca un simplu flux de sunete pentru
bebeluş, doar o parte dintr-un pachet întreg de învăţare statistică,
dar curând devine mai mult decât atât. Devine o invitatie adresată
)
copilului de a crea similarităţi între diverse ipostaze. Un cuvânt îi

spune copilului, „Vezi toate obiectele acestea care arată diferit din
punct de vedere fizic? Ele au un echivalent mental". Echivalenţa aceea
este fundamentul unui concept bazat pe scop. 30
Fei Xu şi studenţii săi au demonstrat experimental acest lucru,
arătând copiilor în vârstă de zece luni obiecte pentru care au folosit
denumiri fără sens, cum ar fi "wug': ori "dak." Obiectele erau extrem
de diferite, incluzând jucării care semănau cu peşti, câini, cilindri cu
mărgele multicolore şi dreptunghiuri acoperite cu flori din spumă.
De asemenea, fiecare făcea un zgomot de clopoţel sau un zornăit.
Totuşi, copiii au învăţat tipare. Copiii care au auzit aceleaşi denumiri
pentru mai multe obiecte, indiferent de aspectul lor, se aşteptau ca
acestea să scoată acelaşi sunet. La fel, dacă două obiecte aveau nume
diferite, copiii se aşteptau ca ele să scoată sunete diferite. Aceasta este
o trăsătură remarcabilă pentru nişte copii mici, deoarece ·ei au folosit
sunetele dintr-un cuvânt pentru a prezice dacă obiectele scoteau
acelaşi sunet sau nu, învăţând un tipar care transcende aspectul fizic.
Cuvintele îi încurajează pe copii să formeze concepte bazate pe scopuri,
inspirându-i să reprezinte lucrurile ca echivalente. De fapt studiile
arată că bebeluşii învaţă mult mai uşor un concept bazat pe scop dacă
li se dă şi un cuvânt care îl denumeşte, decât un concept definit prin
asemănare fizică neînsotit de un cuvânt. 31
' Nu ştiu ce părere aveti dumneavoastră, dar mie, de fiecare dată când
mă gândesc la acest lucru, mi se pare absolut uluitor. Orice animal
poate să vadă o grămadă de obiecte cu asp~ct similar şi să formeze
un concept bazându-se pe ele. Dar în cazul copiilor, dacă le arătăm
nişte obiecte cu aspect diferit, care sună diferit şi au o textură diferită
şi adăugăm un cuvânt - un singur CUVÂ.NT- aceşti copii formează
un concept care transcende diferenţele fizice. Ei înţeleg faptul că
obiectele au un fel de similaritate psihologică pe care nu o putem
percepe imediat cu ajutorul celor cinci simţuri. Similaritatea este ceea
ce am numit scopul conceptului. Copilul creează un nou segment de
realitate, un obiect numit „wug" al cărui scop este să „scoată un sunet
ca de clopoţel".
Din perspectiva copilului, conceptul de „Wug" nu a existat în lume
înainte ca un adult să-l înveţe despre el. Acest tip de realitate socială, în
care două sau mai multe persoane convin că un element pur mental este
real, se află la baza culturii şi civilizaţiei umane. Copiii învaţă să clasifice

lumea în modalităţi care sunt coerente, semnificative şi predictibile
pentru noi (vorbitorii) şi, în tele din urmă, pentru ei. Modelul lor mental
despre lume devine similar cu al nostru, astfel că reuşim să comunicăm,
să împărtăşim experienţe şi să percepem aceeaşi lume.
Atunci când fiica mea, Sophia, era bebeluş, iar eu i-am cumpărat
o maşină ,de jucărie, nu mi-am dat seama că o ajut să-şi extindă
propriile categorii bazate pe scopuri, prin perfecţionarea sistemului
său conceptual, în aşa fel încât ea să creeze o realitate socială. Sophia
a aşezat maşina primită lângă un camion de jucărie şi i-a transformat
în „mama" şi „copilul", apoi i-a pus să se „sărute". Uneori, fina noastră,
Olivia, de vârstă cu Sophia, venea în vizită şi cele două fete intrau
în vană şi, ore întregi, montau nişte piese elaborate, în care jucăriile,
săpunurile, prosoapele şi tot felul de obiecte din baie primeau roluri
noi, ca recuzită în opera lor acvatică. Un mo~ent definitoriu în
dezvoltarea personaiiL;;,~ii umane este acela în care un copil devine o
fiinţă atotputernică, imediat cum îşi aşază pe cap un turban dintr-un
prosop, îl împodobeşte cu o periuţă de dinţi, iar cel de-al doilea copil
îngenunchează smerit în faţa sa.
Atunci când noi, ca adulţi, adresăm un cuvânt unui col!il, are loc un
act aparent simplu, dar care este deosebit de semnificativ. In momentul
acela, îi oferim copilului un instrument care îl ajută să extindă realitatea
- o similaritate care este pur mentală-, iar copilul o încorporează în
tiparele care se formează în propriul creier, pentru a.se folosi de ea în
viitor. Mai ales, aşa cum vom vedea, îi oferim instrumentele pentru ·a
crea şi a percepe emoţii.
•••
La naştere, copiii nu pot să vadă chipuri. Ei nu au niciun concept
perceptual pentru „Faţă", deci sunt orbi experienţial. Totuşi, ei învaţă
rapid să vadă feţe umane observând doar regularităţile perceptuale:
doi ochi deasupra, uri nas la mijloc şi o gură. 32
Privind acest lucru prin perspectiva teoriei clasice despre emoţie,
am putea presupune că bebeluşii învaţă statistic concepte· emoţionale
în acelaşi fel, din regularităţile perceptuale în ipostazele de bucurie,
tristeţe, surpriză, furie şi alte categorii emoţionale .care există .în
corpul sau în aşa-numitele expresii emoţionale ale celorlalţi oameni.
Mulţi cercetători inspiraţi de teoria clasică au presupus pur şi simplu
că în cazul copiilor, conceptele emoţionale se construiesc pe o grilă
de înţelegere a expresiilor faciale, moştenită sau dezvoltată foarte de

timpuriu. Aceasta ar explica modul în care copiii învaţă cuvinte care
desemnează emotii, precum si cauzele si consecintele emotiilor. 33
) ' ' , '
Punctul în care se blochează această întreagă construcţie, aşa cum
ştim deja, este reprezentat de faptul că nu există amprente concludente
ale emoţiilor la nivelul corpului şi al feţei. Prin urmare, copiii dobândesc
conceptele emoţionale pe altă cale.
Am văzut de asemenea cum cuvintele le permit copiilor să echivaleze
obiecte extrem de diferite. Cuvintele îi încurajează să caute simiJarităţi
dincolo de cele fizice, similarităţi care funcţionează asemenea unui
liant mental pentru concepte. Bebeluşii ar putea învăţa uşor concepte
emoţionale în acest fel. S-ar putea ca ipostaze ale „Furiei" să nu aibă
similarităţi perceptuale, dar cuvântul „furios" le poate grupa într-un
singur concept, exact aşa cum copiii au grupat "wug-ii" şi "dak-ii."
Aceasta este deocamdată o speculaţie, dar ideea corespunde datelor
discutate până acum.
Încerc să-mi imaginez cum a învăţat concepte emoţionale fiica mea,
Sophia, când era bebeluş, îndrumată de cuvintele desemnând emoţii
pe care soţul meu şi cu mine i le spuneam intenţionat. În cultura
noastră, un scop al „Furiei" este acela de a învinge un obstacol pe care
cineva rău intenţionat ni l-a pus în cale. Aşadar, atunci când o prietenă
de-a Sophiei o lovea, uneori ea plângea, alteori riposta. Atunci când
nu-i plăcea mâncarea, uneori o scuipa, alteori zâmbea şi răsturna bolul
pe podea. Aceste acţiuni fizice erau însoţite de diferite mişcări faciale,
modificări la nivelul bugetului corpului (în concordanţă cu acţiunile
fizice) şi diverse tipare interoceptive. În cadrul acestui continuum de
activităţi neîntrerupte, tatăl ei şi cu mine rosteam un continuum de
sunete: „Sophia dragă, eşti furioasă?", „Nu fi furioasă, draga mea.",
„Sophia, acum eşti furioasă." 34
Probabil că, la început, aceste sunete au fost noi pentru Sophia, dar
cu timpul, dacă ipoteza mea este corectă, ea a învăţat statistic să asocieze
diverse tipare corporale şi contexte cu sunetele ,fu-ri-oa-să '', exact aşa cum
asocia o jucărie care scârţâie cu cuvântul „wug". Până la urmă, cuvântul
„furioasâ' a îndemnat-o pe fiie::a mea să găsească un mod prin care aceste
ipostaze erau similare, deşi_ la suprafaţă ele arătau şi se simţeau diferit.
De fapt, Sophia a format un concept rudimentar ale cărui ipostaze se
caracterizau printr-un scop comun: depăşirea unui obstacol. Şi, lucrul
cel mai
„ important, Sophia a învătat
, care dintre actiurii
, . si
, emotii, realizau
acest scop în modul cel mai eficient pentru :fiecare situaţie.

În acest fel probabil, creierul Sophiei a integrat conceptul „Furie"
în arhitectura sa neurală. Atunci când _a m folosit pentru prima dată
cuvântul „furioasă" cu Sophia, noi i-am construit experienţele de furie
împreună cu ea. Noi i-am· focalizat atenţia, orientându-i creierul să
stocheze :fiecare ipostază cu toate detaliile sale senzoriale. Cuvântul
a ajutat~ o să creeze aspectele comune cu ·toate celelalte ipostaze ale
„Furiei" care se găseau deja în creierul său. Creierul ei a reţinut şi ceea
ce a precedat şi ceea ce a urmat după acele experienţe. Toate împreună
au devenit conceptul ei de „Furie." 35 1
În referirile la guvernatorul de Connecticut pe care le-am făcut
mai devreme, am descris modul în care spectatorii au dedus starea sa
emotională - tristete intensă - observându-i miscările si vocea într-
un a~umit context.' În opinia mea, copiii învaţă ~ă facă acelaşi lucru.
1
Învăţând un concept cum este „Furia", ei pot prezice şi înţelege sensul

intonatiilor si miscărilor altor oameni - zâmbete, ridicări din umeri,
' ' '
- strigăte, şoapte, maxilarul încl~ştat, ochii larg deschişi sau chiar lipsa
oricărei mişcări - precum şi al propriilor senzaţii corporale, pentru a
construi percepţii ale furiei. Ori; se pot concentra asupra prezicerii şi
identificării propriilor senzaţii interoceptive, alături de senzaţii din
lumea înconjurătoare, ·pentru a construi o experienţă emoţională. Pe
măsură ce Sophia a crescut, ea şi-a extins conceptul de „Furie" cu
oameni care trântesc uşi, pe care l-a adăugat la colecţia sa de ipostaze.
Iar atunci când a văzut pe cineva strănutând şi a spus ;,Mami, omul acela
e furios.", eu am corectat-o, iar ea şi-a perfecţionat din nou conceptul
de „Furie". Creierul său a găsit sensul senzaţiilor, folosind concepte
care corespundeau situaţiei, pentru a construi o ipostază a emoţiei. 36
Astfel, dacă nu greşesc, pe măsură ce continuă să-şi dezvolte
conceptul de „Furie", copiii învaţă că nu toate ipostazele de „Furie"
sunt construite pentru acelaşi scop în :fiecare situaţie. „Furia" poate avea
ca scop să ne protejeze de o jignire, să ne determine să admonestăm pe
cineva care s-a purtat incorect, să avem un sentiment de agresivitate
faţă de altă persoană, să dorim să câştigăm o competiţie ori să ne
îmbunătăţim o anumită performanţă sau să vrem să părem puternici. 37
Urmând acest raţionament, Sophia ar fi învăţat până la urmă că
„iritare", „dispreţ" şi „răzbunare'', cuvinte asociate cu furia, s-au referit
:fiecare la scopuri distincte care îmbinau grupuri variabile de ipostaze.
Şi cu aceasta, Sophia a dezvoltat un vocabular specializat de concepte
asociate furiei care au pregătit-o pentru viaţa unui adol~scent american

tipic. (De menţionat că nu prea se întâmplă să nutrească sentimente
de răzbunare sau dispreţ, dar conceptele sunt comune în rândul altor
adolescenţi.)
· După cum vedeţi din relatarea despre Sophia, ipoteza mea
călăuzitoare este că înţelegerea modului în care.copiii învaţă conceptele
. emoţionale, în absenţa amprentelor biologice şi în prezenţa unei variaţii
enorme, depinde în mod fundamental de cuvintele care desemnează
emotii.
, Nu cuvintele izolate, ci cuvinte rostite de alti
, oameni din nisa,
afectivă a copilului, care folosesc concepte emoţionale. Aceste cuvinte
îndeamnă copilul să-şi formeze concepte bazate pe scopuri pentru
„Bucurie", „Tristeţe", „Frică" şi pentru fiecare concept emoţional din
cultura în care acesta trăieşte.
Deocamdată, ipoteza mea despre cuvintele care desemnează emoţii
: este doar un rationament, deoarece stiinta emotiei nu a cercetat în
' ) ' J
mod sistematic această chestiune. Putem afirma cu certitudine că

în domeniul conceptelor şi categoriilor emoţionale nu există studii
creative de anvergura celor coordonate de Waxman, Xu, Gelman şi alţi
psihologi behaviorişti. Avem însă câteva dovezi convingătoare care
confirmă această ipoteză.
Unele dintre aceste dovezi au fost obtinute , în urma evaluărilor
atente a copiilor în laborator; dovezile sugerează faptul că ei nu
dezvoltă concepte emoţionale, cum ar fi „Furie", „Tristeţe" şi „Frică",
la fel cu cele ale adulţilor, decât în jurul vârstei de trei ani. În culturile
occidentale, copiii mici folosesc cuvinte cum ar fi „trist" ,·„speriat" şi
„furios" cu sensul de „rău"; ei prezintă o granulaţie emoţională scăzută,
la fel ca subiecţii testaţi pentru cercetarea mea postdoctorală, pentru
care „deprimat" şi „anxios" însemnau doar „neplăcut". Ca părinţi, poate
ne privim copiii şi percepem emoţii în plânsetele, neastâmpărul şi
zâmbetele lor. Fără îndoială că bebeluşii simt plăcere şi neplăcere încă
de la naştere, iar conceptele legate de afecte (plăcut/ neplăcut)) apar în
jurul vârstei de trei-patru luni. Dar există multe cercetări care atestă
apariţia mai târzie a conceptelor emoţionale similare cu ale adulţilor.
Însă cât de târziu se întâmplă acest lucru rămâne de clarificat. 38
Alte dovezi în sprijinul ipotezei mele despre cuvintele care
desemnează emoţii vin dintr-o sursă neaşteptată: persoane care lucrează
cu cimpanzei.Jennifer Fugate, o fostă colegă de la şcoala postdoctorală
care a lucrat în laboratorul meu, colecţiona fotografii ale unor cimpanzei
CONCEPTE, SCOPURI. ŞI CUVINTE 137
cu configuraţii faciale pe care unii cercetători le consideră expresii

emoţionale - unele mimând joacă, strigăt, arătându-şi dinţii şi chiuind.
Ea a testat experţi, precum şi novici în comportamentul cimpanzeilor
pentru a vedea dacă ei pot recunoaşte aceste configuraţii faciale şi, la
început, niciunul nu a putut. Atunci am realizat un experiment similar
cu acela, dar cu copii: o jumătate dintre specialişti şi novici au văzut
imaginile cu configuraţiile faciale singure şi cealaltă jumătate le-au
văzut etichetate cu cuvinte inventate, cum ar fi «peant" pentru figurile
care arătau joaca şi "sahne" pentru chipul care mima strigătul. Până la
urmă, doar subiecţii care au învăţat cuvintele au putut să clasifice în
mod corect configuraţii faciale noi ale cimpanzeilor, demonstrând că
au învăţat· conceptele pentru categoriile faciale. 39
Pe măsură ce cresc, copiii formează un întreg sistem conceptual
nou pentru emoţii. Acesta cuprinde toate conceptele emoţionale
pe care le-au învăţat, ancorate de cuvintele care denumesc aceste
concepte. Ei pun în categorii diverse configuraţii faciale şi corporale
ca apartinând
, aceleiasi
, emotii , o singură configuratie
, si , ca apartinând
'
mai multor emoţii diferite. Variaţia este norma. Şi atunci, unde este
regularitatea statistică, aceea care ar permite îmbinarea unor concepte
cum ar fi „Bucurie" sau „Furie"? Ea se află chiar în cuvinte. Cel mai
vizibil element comun pe care îl împărtăşesc toate ipostazele de „Furie"
este acela că sunt numite „furie".
După ce copiii stăpânesc conceptul emoţional iniţial, alţi factori,
pe lângă cuvinte, devin importanţi pentru dezvoltarea sistemului lor
conceptual pentru emoţii. Ei ajung să realizeze faptul că emoţiile sunt
evenimente care se dezvoltă în timp. O emoţie are un început sau o
cauză care o precedă („Mami a intrat în cameră."). Apoi este o parte
de mijloc, scopul în sine, care se desfăşoară acum („Mă bucur să o
văd pe mami."). Iar apoi este un sfârşit, consecinţa atingerii scopului,
care se întâmplă mai târziu. („Voi zâmbi, iar mami îmi va zâmbi şi ea
şi mă va îmbrăţişa.") Aceasta înseamnă că o ipostază a unui concept
emoţional ajută la înţelegerea unor fluxuri mai lungi de informaţii
senzoriale continue, împărţindu-le în evenimente distincte. 40
Vedem emoţii în clipiri, încruntări şi alte ticuri musculare; auzim
emoţii în tonul şi inflexiunea vocilor; simţim emoţii în propriul corp,
dar informaţia emoţională nu reprezintă semnalul în sine. Creierul nu
a fost programat de natură pentru a recunoaşte expresii faciale şi alte
asa-zise
, manifestări emotionale
, şi apoi să actioneze
, în mod reflexiv
asupra lor. Informaţia emoţională este în propria noast~ă percepţie.

Natura ne-a înzestrat creierul cu materiile prime necesare pentru
ca acesta să se conectezie într-un sistem conceptual, cu informaţii
provenind din partea unui cor de adulţi binevoitori, care ne-au adresat
în mod deliberat cuvinte desemnând emotii.
'
Învăţarea conceptelor nu se opreşte în copilărie """'7 ea continuă pe
toată durata vieţii. Uneori, în limba noastră maternă apare un cuvânt
nou care desemnează o emoţie, dând naştere unui nou concept. De
exemplu, schadenfreude, un cuvânt care în limba germană desemnează
o emoţie însemnând „plăcere în faţa nenorocirii altora", a fost inclus
acum în limba engleză. Mie personal mi-ar plăcea să adaug în limba
engleză cuvântul grecesc stenahorie, un cuvânt care se referă la un
sentiment legat de tragic, lipsă de speranţă, sufocare şi. constrângere.
Cunosc câteva relaţii romantice .pe care conceptul acesta emoţional
le-ar descrie foarte bine. 41
În multe alte limbi există cuvinte care desemnează emotii ale căror
'
concepte asociate nu au echivalent în limba engleză. De exemplu, rusa
are două concepte distincte pentru ce~a ce americanii numesc „Furie".
Germana are trei „Furii" distincte, iar mandarina are cinci. Dacă ar
fi. să învătati
) , una dintre aceste limbi, ar trebui să învătati
, ' aceste noi
concepte emoţionale pentru a construi percepţii şi experienţe cu ele.
Veţi dezvolta aceste concepte mai rapid, dacă trăiţi alături de vorbitori
nativi ai noii limbi. Noile concepte sunt influenţate de cele vechi
din limba maternă. Vorbitorii nativi de engleză care învaţă rusă, de
exemplu, trebuie să înveţe să distingă între furia faţă de o persoană,
numită serditsia, şi furia declanşată de motive mai abstracte, cum ar fi.
situaţia politică - zlitsia. Cel de-al doilea concept este mai apropiat
de conceptul englez pentru „Furie", dar vorbitorii de rusă îl folosesc
pe primul mai frecvent; drept rezultat, vorbitorii de engleză folosesc
si ei serditsia mai frecvent si deseori gresesc. Aceasta nu este o eroare
' ' '
în sens biologic, deoarece niciunul dintre concepte nu are amprentă
biologică, este o eroare de în sens cultural. 42
Noi concepte emoţionale dint~-o a doua limbă le pot modifica pe
acelea din limba noastră maternă. O cercetătoare din laboratorul meu,
Alexandra Touroutoglou, a venit din Grecia să studieze neuroştiinţele.
Pe măsură ce a dobândit mai multe cunoştinţe de engleză, conceptele
emoţionale din engleză şi greacă au început să se combine. De exemplu,
greaca are două concepte pentru „Vină"; unul desemnează infracţiuni
minore şi altul fapte grave. Engleza are pentru ambele situaţii cuvântul
„vinovat". Când Alex vorbea cu sora ei care încă locuia în Grecia, Alex
folosea cuvântul care se referă la comiterea unei fapte grave (enohi)
atunci când descria, de exemplu, faptul că a mâncat prea multă plăcintă
la petrecere. Pentr-µ sora ei, Alex era mult prea dramatică. În acest caz,
Alex a construit experienţa sa cu desertul folosind conceptul englezesc
pentru vină. 43
. Sper că acum înţelegeţi ce se petrece aici. Cuvintele care desemnează
emoţii nu sunt despre fapte emoţionale din lume, depozitate în creierul
nostru asemenea unor dosare statice. Ele reflectă diversele sensuri
emoţionale pe care le construim din simple semnale fizice din lume,
folosind cunoştinţele noastre despre emoţii. Noi am dobândit aceste
cunoştinţe parţial din cunoaşterea · colectivă deţinută de persoanele
care ne-au crescut, ne-au vorbit şi ne-au ajutat să ne alcătuim propriul
univers social.
Emoţiile nu sunt reacţii la lume; ele sunt construcţii ale lumii ai
căror autori suntem.
•••
După ce sistemul conceptual s-a constituit în creierul nostru, nu
este nevoie să ne amintim în mod explicit ori să rostim un cuvânt
care desemnează o emoţie pentru a construi o ipostază a unei emoţii.
De fapt, putem resimţi sau percepe o emoţie chiar dacă nu avem un
cuvânt pentru ea. Mulţi dintre noi, vorbitorii de limbă engleză, ne-am
putut bucura de necazul altora cu mult înainte ca schaderifr<:ude să intre
în limba noastră. Nu avem nevoie decât de un concept. Cum obţii
un concept fără un cuvânt? Ei bine, sistemul conceptual al creierului
nostru are o putere specială, numită combinaţie conceptuală. Aceasta
combină conceptele existente pentru a crea prima ipostază a unui nou
concept emoţional. 44
Prietena mea Batja Mesquita este de origine olandeză şi lucrează
în domeniul psihologiei culturale. Prima dată când am în vizitat-o
în Belgia, ea mi-a spus că noi împărtăşeam aceeaşi emoţie - g~zellig
aşa cum stăteam împreună confortabil în camera ei de zi, cu nişte vin
şi ciocolată. Ea mi-a explicat că emoţia aceasta reprezintă confortul,
intimitatea si aproprierea resimtite acasă alături de familie si de
, ' '
.prieteni. Gezellig nu este un sentiment interior pe care o persoană îl
nutreşte pentru alta, ci o modalitate de a se simţi în lume. Niciun
cuvânt din engleză nu reuşeşte să transmită singur experienţa numită
gezellig, dar după ce Batja mi-a explicat-o, am simţit-o şi eu imediat.

Faptul că Batja a folosit cuvântul m-a îndemnat să formez un concept,
aşa cum fac copiii, dar prin combinaţie conceptuală - eu am folosit
automat conceptele mele de „Prieten apropiat", „Iubire" şi ,,Încântare"
împreună cu puţină „Alinare" şi „Stare de bine". Însă traducerea
aceasta nu a fost perfectă, deoarece în modul meu american de a
resimţi emoţia numită gezellig am folosit concepte emoţionale care se
focalizează mai mult asupra sentimentelor lăuntrice decât asupra celor
care descriu situatia. 45
'
Combinaţia conceptuală este o abilitate a creierului care prezintă
un potenţial important. Cercetătorii nu au căzut de acord în privinţa
mecanismelor responsabile pentru aceasta, dar sunt de acord că este o
funcţie de bază a sistemului conceptual. Ea ne permite să construim un
număr potenţial nelimitat de concepte noi din cele existente. Aceasta
include concepte bazate pe scopuri, cum ar fi de exemplu, „Lucruri
care ne protejează de înţepăturile insectelor", în care scopul este de
scurtă durată. 46
Combinaţia conceptuală este puternică, dar este cu mult mai puţin
eficientă decât dacă am avea un cuvânt. Dacă m-ati întreba ce am
'
mâncat de cină, aş putea spune „aluat copt, cu sos de roşii şi brânză",
dar ar fi mult mai puţin eficient decât dacă aş spune „pizza." La urma
urmei, nu este nevoie de un cuvânt care defineşte o emoţie pentru a
construi un moment de emoţie, dar este mai uşor atunci când avem un
cuvânt. Dacă vrem ca acesta să fie un concept eficient şi să-l transmitem
celorlalţi, atunci un cuvânt este destul de la îndemână.
Bebeluşii beneficiază de acest „efect pizza'' înainte de a şti să vorbească.
De exemplu, copiii aflaţi în etapa de dezvoltare prelingvistică pot să
ţină minte aproximativ trei obiecte în acelaşi timp. Dacă ascundem
jucăriile într-o cutie, în timp ce bebeluşul ne priveşte, el îşi poate aminti
până la trei ascunzători. Dar dacă etichetăm câteva jucării folosind
un cuvânt inventat, cum ar fi "dax" şi mai multe cuvinte cu "blicket",
înainte de a le ascunde - repartizând jucăriile în categorii - copilul
poate memora până la şase o~iecte! Aceasta se întâmplă chiar dacă
toate cele şase jucării sunt identice ca aspect fizic, sugerând în mod
clar că bebeluşii obţin aceleaşi beneficii din cunoaşterea conceptuală
ca şi adultii. Combinatia conceptuală însotită de cuvinte înseamnă
' ' '
puterea de a crea realitate.47
În multe culturi găsim oameni care au sute, poate mii de concepte
emoţionale, adică ei prezintă o granulaţie emoţională ridicată. În

engleză, de exemplu, ei pot avea concepte de furie, tristeţe, frică,
bucurie, surpriză, vină, mirare, ruşine, compasiune, dezgust, uimire,
entuziasm, mândrie, stânjeneală, recunoştinţă, dispreţ, dor, încântare,
dorintă, exuberantă
) , si iubire, ca să numim doar câteva. Ei vor avea
)
şi concepte distincte pentru cuvinte asociate cu acestea, cum ar fi,

,,enervare", „iritare", „frustrare", „ostilitate", „mânie" si „nemultumire".
' '
O astfel de persoană este un expert al emoţiilor. Un somelier al
emoţiilor. Fiecare cuvânt corespunde propriului concept emoţional şi
:fiecare concept poate :fi folosit cel puţin în serviciul unui scop, dar, de
obicei, este folosit pentru mai multe scopuri diferite. Dacă un concept
emoţional este un instrument, atunci persoana acea.sta are o trusă de
instrumente uriaşă, potrivită pentru un meşter extrem de priceput.'
Indivizii care prezintă o granulaţie emoţională moderată pot avea
zeci de concepte emoţionale, mai degrabă decât sute. În engleză, ei pot
avea concepte pentru furie, tristeţe, frică, dezgust, bucurie, surpriză,
vină, ruşine, mândrie şi dispreţ; poate nu cu mult mai multe decât aşa
zisele emoţii de bază. Pentru aceste persoane, cuvinte ca „enervare",
••
„1ntare " , „firustrare " , „ost1'l'itate", „mame , „nemu1ţumire
A ' " • " ş.a.m. d . ar
aparţine toate conceptului „Furie". Această persoană are mica sa trusă
standard plină cu nişte unelte folositoare. Nimic extraordinar, dar
suficiente pentru a rezolva treburile obişnuite.
Persoanele care prezintă Agranulaţie emoţională scăzută au doar
câteva concepte emoţionale. In engleză, ele ar putea avea în vocabular
'
cuvmte cum ar :fi „tristeţe
• ", „finea
• V" , „vma
' V" , „ruşme
' ", „stanJenealV"
A •
a,
„iritare", „furie" şi „dispreţ", dar acele cuvinte corespund toate aceluiaşi
concept al cărui scop este ceva ca „un sentiment neplăcut." Această
persoană dispune de puţine unelte - un ciocan şi un briceag. Poate
că persoana se descurcă bine, dar nu i-ar strica niŞte unelte noi, mai
ales dacă locuieşte într-un spaţiu cultural occidental. (Soţul meu
glumeşte spunând că, înainte de a mă întâlni el, cunoştea doar trei
stări emoţionale: bucurie, tristeţe şi foame.)
Atunci când mintea dispune de un sistem conceptual sărac, poate
oare să perceapă emoţii? Din experimentele ştiinţifice realizate în
laboratorul nostru, noi am aflat că răspunsul este în general nu. După
cum aţi aflat în capitolul 3, putem interveni cu uşurinţă influenţând
abilitatea oamenilor de a percepe furia dintr-o încruntare, tristeţea
dintr-o :figură bosumflată şi bucuria dintr-un zâmbet, împiedicându-
le accesul la propriile concepte emoţionale.

Dacă oamenii nu au un sistem conceptual bine dezvoltat pentru
emoţii, atunci cum este viaţa lor emoţională? Oare ei simt doar afecte?
Aceste aspecte sunt greu de testat în mod ştiinţific. Experienţele .
emoţionale nu au amprente obiective la nivelul corpului, al feţei sau
al creierului, care să ne permită să dăm un răspuns. Cel mult putem
să-i întrebăm pe oameni cum se simt, dar ei ar trebui să folosească la
rândul lor concepte emoţionale pentru a răspunde la întrebare, ceea ce
a~ veni în contradicţie cu însuşi scopul experimentului!
Am putea rezolva această dilemă studiind persoane care au un
sistem conceptual sărac pentru emoţii, care suferă de o tulburare
numită alexitimie, care se estimează că ar afecta aproximativ 10% din
populaţia lumii. Persoanele acestea prezintă într-adevăr probleme în
ceea ce priveste trăirea emotiilor, asa cum ar prezice teoria emotiilor
construite. îdtr-o situaţie în' care o persoană cu un sistem conceptual
1
funcţional ar simţi furie, persoanele cu alexitimie simt mai degrabă

o durere de stomac. Ele se plâng de simptome fizice şi raportează
senzaţii sau afecte, dar nu reuşesc să le simtă la nivel emoţional.
Persoanele afectate de alexitimie nu reuşesc nici să perceapă emoţiile
altora. Dacă o persoană cu un sistem conceptual funcţional vede doi
bărbaţi strigând unul la celălalt, ar putea face o deducţie şi ar percepe
furia, însă o persoană suferind de alexitimie ar raporta că a perceput
doar nişte strigăte. Persoanele suferind de alexitimie au şi un vocabular
redus pentru exprimarea emoţiilor şi îşi amintesc cu dificultate
cuvintele care desemnează emotii. , Indiciile acestea constituie încă
o dovadă a importanţei esenţiale a conceptelor pentru trăirea şi
perceperea emoţiei. 48
•••
Conceptele sunt legate de tot ceea ce facem şi percepem. Şi după
cum am arătat în capitolul anterior, tot ceea ce facem şi percepem este
legat de bugetul corpului nostru. Prin urmare, şi conceptele trebuie să
aibă legătură cu bugetul corpului. Şi de fapt chiar au.
Atunci când ne-am născut, nu puteam să ne -reglăm bugetul
corpului; cei care aveau grijă de noi au făcut ace~t lucru în locul
nostru. De fiecare dată când mama ne ridica să ne hrănească, era un
eveniment multi-senzorial cu regularităţi: vederea chipului mamei,
sunetul vocii ei, parfumul ei, atingerea ei, gustul laptelui ei (sau al
celui praf) si senzatiile noastre interoceptive asociate cu a fi tinut în
) ) )
braţe, dezmierdat şi hrănit. Creierul nostru_a captat întregul context

senzorial al momentului respectiv, ca un tipar de imagini, sunete,
mirosuri, gusturi, senzaţii tactile şi interoceptive. Aşa încep să se
formeze conceptele. Învăţăm în mod multi-senzorial. Schimbările din
interiorul corpului nostru şi consecinţele lor interoceptive sunt-parte
a fiecărui concept pe care îl învăţăm, fie că suntem conştienţi sau nu. 49
Atunci când clasificăm conceptele multi-senzoriale, reglăm în
acelaşi timp bugetul corpului. Când ne-am jucat cu mingea în copilărie,
am clasificat-o nu numai în functie de culoare, formă si. textură (si de
' ' '
mirosul încăperii, senzaţia atingerii podelei cu mâinile şi genunchii,
gustul persistent al mâncării pe care tocmai am mâncat-o ş.a.m.d.), ci
şi în funcţie de senzaţiile interoceptive avute în acel moment. Aceasta
ne-a permis să prezicem acţiunile, cum ar fi. aceea de a lovi mingea ori
de a o duce la gură, ceea ce a influenţat bugetul corpului nostru.
Ca adulţi, atunci când învăţăm că un eveniment este o ipostază a
unei anumite emoţii, de exemplu, „stânjeneală", noi reţinem şi imaginile,
sunetele, mirosurile, gusturile, senzaţiile tactile şi interoceptive laolaltă,
ca fiind propriul concept. Iar atunci când identificăm un sens folosind
acel concept, creierul ia din nou în considerare întreaga situaţie. De
exemplu, dacă ieşim din valuri pe plajă şi observăm că ne-a alunecat
costumul, creierul ~r putea construi o ipostază de „Stânjeneală".
Sistemul nostru conceptual selectează momente jenante de goliciune
din trecut, ceea ce consumă mai mult din bugetul corpului decât
goliciunea relaxantă după ce ieşim de la saună sau goliciunea
confortabilă după o după-amiază de dragoste cu persoana iubită. În
funcţie de circumstanţele imediate, creierul mai poate selecta momente
de „Stânjeneală" în care am fost îmbrăcaţi complet dar ne-am simţit ·
expuşi, de exemplu atunci când am dat un răspuns greşit la ora de curs,
dar nu un tip de stânjeneală de natură mai personală, cum ar fi. atunci
când uităm de ziua de naştere a celui mai bun prieten. Creierul nostru
selectează din sistemul nostru conceptual mai larg, după cum am
văzut, conform obiectivului într-o situaţie dată. Ipostaza câştigătoare
ne ghidează spre reglarea corectă a bugetului corpului nostru. 50
Toate clasificările se bazează pe probabilităţi. De exemplu, dacă
suntem într-o vacantă la Paris sini se pare că un străin s-a încruntat
' '
la noi în metrou, probabil că nu am avut nicio experienţă cu străinul
acela ori cu acel metrou şi poate nu am vizitat Parisul înainte, dar
creierul are experienţe trecute cu alte persoane încruntate în locuri
necunoscute. Creierul nostru poate construi atunci un eşantion de

concepte bazându-se pe experienţe trecute şi probabilităţi, pentru a le
folosi ca predicţii. Fiecare fragment de context care se adaugă (Sunteţi
singuri sau vagonul este aglomerat? Este vorba despre un bărbat sau
despre o femeie? Cu sprâncenele ridicate sau adunate?) îi permite
creierului să rafineze probabilităţile, până când se opreşte la conceptul
cel mai adecvat care va reduce la minimum eroarea de predicţie.
Aceasta este categorizarea cu concepte emoţionale. Nu detectăm sau
nu recunoaştem un tipar' psihologic în chipul cuiva, nu recunoaştem
un tipar :fiziologic în propriul corp. Noi prezicem şi explicăm sensul
acelor senzaţii bazându-ne pe probaoilitate şi experienţă. Aceasta se
întâmplă de :fiecare dată când auzim un cuvânt care desemnează o
emoţie sau când ne confruntăm cu un ansamblu de senzaţii. 51
Toate acestea - categorizarea, contextul şi probabilitatea - par
extrem de contraintuitive. Atunci când mă plimb prin pădure şi văd
un şarpe monstruos pe cărare, sigur că nu-mi spun „Ei bine, am prezis
în mod activ acel şarpe dintr-un grup de concepte concurente care au
fost construite din trecut şi au un anumit nivel de similaritate cu acest
set de senzaţii, creând în felul acesta percepţia mea". Eu pur şi simplu
„am văzut un şarpe". Iar când mă întorc cu grijă pe călcâie şi o iau la
fugă, nu mă gândesc „Am selectat şi am rafinat predicţiile ajungând la
o ipostază câştigătoare aparţinând categoriei emoţionale «Frică», iar
acest lucru m-a determinat să fug". Nu, mă simt absolut îngrozită şi
simt ~evoia să fug. Frica vine brusc şi incontrolabil, ca şi cum un stimul
(şarpele) ar declanşa o mică bombă, provocând o reacţie (frica şi fuga).
Mai târziu, când le povestesc prietenilor la o cafea despre şarpe, nu
le spun „Deoarece am construit o ipostază a conceptului de «Frică»,
adecvată împrejurărilor şi folosind experienţele mele trecute, creierul
meu a schimbat traiectoria impulsurilor neuronilor vizuali, înainte ca
şarpele să apară pe potecă, pregătindu-mă să văd şarpele şi să alerg în
direcţia opusă, apoi, după ce predicţia mea s-a confirmat, senzaţiile
au fost clasificate şi eu am construit o experienţă de frică, explicând
senzaţiile avute în termenii unui scop şi am făcut o deducţie pentru a
percepe şarpele ca :fiind cauza senzaţiilor avute şi consecinţa lor, care a
fost fuga". Nu, povestea mea este mult mai simplă: „Am văzut un şarpe.
Am ţipat şi am fugit".
Nimic din întâlnirea mea cu şarpele nu arată că am fost arhitectul
întregii experienţe. Cu toate acestea, eu am fost acel arhitect, :fie că
am simţit sau nu, exact aşa cum aţi fost şi . dumneavoastră în cazul
albinei. Înainte de a-mi da seama de prezenţa şarpelui, creierul meu
construia o ipostază de frică. Or, dacă aş fi o fetiţă de opt ani care speră .
să primească un şarpe ca animal de companie, aş construi un moment
de entuziasm. Dacă aş fi mama ei, care nu este dispusă cu niciun chip
să aducă un şarpe în casă, aş construi probabil un moment de iritare.
Ideea potrivit căreia un creier ar funcţiona pe baza relaţiei stimul-
reacţie este un mit; activitatea cerebrală este predicţie şi corecţie, iar
noi construim experienţe emoţionale fără să fim conştienţi de acest
lucru. Această explicaţie se potriveşte cu arhitectura creierului şi cu
modul lui de functionare. 52
J
Mai simplu: eu nu am văzut un şarpe şi nici nu l-am aşezat într-o

categorie. Nu am simţit impulsul de a fugi şi l-am clasificat. Nu mi-
am simţit inima bătând cu putere şi am clasificat acest lucru. Am
clasificat senzaţiile pentru a vedea şarpele, a-mi simţi inima bătând cu
putere şi a fugi. Am prezis corect aceste senzaţii şi, făcând aceasta, eu
le-am explicat printr-o ipostază a conceptului „Frică". Aşa iau naştere
emotiile.
'
Chiar acum, în timp ce citiţi aceste cuvinte, creierul dumneavoastră
este dotat cu reţeaua unui puternic sistem conceptual pentru emoţii.
A început ca un sistem simplu, prin care aţi adunat informaţii, aţi
dobândit cunostinte despre lume cu aJ Ut'orul învătării statistice. Dar
0
' ' '

cuvintele i-au permis creierului să treacă mai departe de regularităţile
fizice identificate, să inventeze o parte a lumii dumneavoastră, în
comun cu alte creiere. Unele dintre aceste regularităţi mentale sunt
concepte emoţionale şi ele funcţionează ca explicaţii men.tale pentru
bătăile puternice ale inimii, înroşirea obrajilor şi modul în care vă
simtiti
' ori actionati
) ' în anumite situatii. Atunci când ne împărtăsim
) ) ,
unul altuia aceste abstracţiuni, sincronizându-ne conceptele în timpul
clasificării, noi ne percepem unul altuia emotiile si comunicăm.
În esentă, co nstr~ite - o explicatie
1
, aceasta este teoria emotiei

, ' a
modului în care resimţim şi percepem emoţiile fără efort şi fără să fie
nevoie de amprente ale emoţiei. Seminţele emoţiilor se plantează în
copilărie, atunci când auzim în mod repetat un cuvânt care desemnează
o emoţie (de exemplu, „enervat") în diverse situaţii. Cuvântul „enervat"
înglobează acest grup de ipostaze diverse în conceptul „Enervare".
Cuvântul ne îndeamnă să căutăm trăsăturile pe care ipostazele le
au în comun, chiar dacă acele similarităti există doar în mintea altor
'
oameni. După ce am stabilit acest concept în cadrul sistemului nostru

conceptual, putem construi ipostaze ale „enervării" în prezenţa unor
informatii, senzoriale extrem de variabile. Dacă ne focalizăm atentia ,
asupra propriei persoane în timpul clasificării, atunci construim
o experienţă de enervare. Dacă atenţia este focalizată asupra altei
persoane, construim o percepţie a enervării. Şi în fiecare caz, conceptele
noastre ne reglează bugetul corpului.
Atunci când un alt conducător auto ne taie drumul în trafic şi simţim
cum ne creşte te~siunea, mâinile transpiră, strigăm, apăsăm nervoşi
frâna si ne simtim enervati. „ atunci facem o categorizare. Când copilasul
' J ' '
nostru ia în mână un cuţit ascuţit şi nouă ni se opreşte respiraţia, mâinile

ne sunt uscate, zâmbim şi îi spunem calm să-l lase jos, în vreme ce
simţim enervarea în interiorul nostru·. Acesta este un act de categorizare.
Atunci când vedem pe cineva privind-ne ciudat, cu ochii ieşiţi din orbite
şi îl percepem ca fiind enervat, şi acesta este un act de categorizare. În
a
toate aceste situaţii, cunoaşterea conceptuală „Enervării" coordonează
categorizarea, iar creierul identifică sensul adecvat contextului. Povestea
relatată de mine în capitolul 2 despre colegul care m-a invitat la un
prânz, atunci când am crezut că simt o atracţie pentru el dar de fapt
aveam gripă, este alt exemplu de categorizare. Bugetul corpului meu era
perturbat de un virus, dar eu am resimţit schimbarea afectivă rezultată
ca fiind atracţia faţă de partenerul meu, deoarece eu construisem o
ipostază de îndrăgostire. Dacă mi-aş fi clasificat simptomele într-un
context diferit, poate le-aş fi înţeles ca pe ceva care se rezolvă cu nişte
tablete de Paracetamol si , câteva zile de odihnă.
Genele noastre ne-au dat un creier care se poate conecta la mediul
fizic şi social. Oamenii din jur, din cultura noastră, menţin acel mediu
prin concept~le lor şi ne ajută să trăim în mediul i:espectiv, transmiţând
acele concepte de la creierele lor la al nostru. Iar mai târziu, noi ne vom
transmite conceptele creierelor din generaţia următoare. Este nevoie
de mai mult decât de un creier uman pentru a crea o minte umană.
Ceea ce nu am explicat încă este· modul în care funcţionează totul în
interiorul creierului: biologia clasificării. Ce reţele neurale sunt implicate?
Ce legătură există între acest proces şi puterile predictive intrinsece ale
creierului nostru şi cum afectează procesul amintit bugetul corporal?
Acesta este lucrul pe care .îl vom discuta în continuare, când veţi afla
despre ultima piesă a acestui puzzle al formării emoţiilor în creier.
'
6
Cum creează creierul emoţii
V-a venit vreodată să-i trageţi un pumn şefului? Sigur că nu susţin

violenta' la locul de muncă si , că multi
' sefi
, sunt parteneri de lucru
minunati. Dar uneori suntem binecuvântati cu niste superiori care sunt
' ' '
personificarea cuvântului german pentru emoţie, Backpfeifengesicht,
care înseamnă „o faţă ~are cere pumni".
Să presupunem că aveti un astfel de sef si că el s-a obisnuit să vă
' , ' ,
dea de lucru în plus, iar aceasta se întâmplă de aproape un an. V-aţi
aşteptat la o promovare pentru toată munca depusă, dar el tocmai v-a
anuntat că altcineva a fost promovat. Cum v-ati simti?
' ' '
Dacă aparţineţi culturii occidentale, probabil v-aţi simţi extrem de
furios. Creierul dumneavoastr~ ar emite simultan numeroase predicţii
pentru „Furie". O predicţie ar fi aceea de a da cu pumnul în masă şi
de a vă răsti la şef. Alta este aceea de a vă ridica, de a păşi încet până ·
lângă şeful dumneavoastră, de a vă apleca spre el ameninţător şi a-i
şopti,· „Vei regreta acest lucru". Sau aţi putea rămâne liniştit pe scaun,
plănuind tăcut să-i distrugeţi cariera. 1
Aceste predicţii diferite de „Furie" au anumite similarităţ~ cum ar
fi şeful, promovarea ratată şi acelaşi scop de a vă răzbuna. Intre ele
există şi numeroase deosebiri, deoarece strigătele, şoptitul şi tăcerea
necesită predictii de natură senzorială si motorie diferită. Actiunea
' ' '
dumneavoastră este şi ea diferită în fiecare caz (lovirea cu pumnul,
aplecarea, aşezatul), deci schimbările corporale interne sunt diferite,
aşa cum' sunt şi consecinţele pentru bugetul corpului. Prin urmare,
consecintele interoceptive si afective sunt si ele diferite. În cele din
' ' '
urmă, printr-un proces pe care îl vom analiza imediat, creierul va
selecta o ipostază câftigătoare de „Furie" care se potriveşte cel mai
bine scopului dumneavoastră în această situaţie. Ipostaza câştigătoare
determină modul în care vă comportati si ceea ce simtiti. Acest proces
' ' ' '
se numeşte categorizare.
Dar scenariul cu şeful se poate desfăşura cu totul altfel. Aţi putea

să fiţi furios cu alt scop, de exemplu, acela de a-l determina să se
răzgândească ori de a vă păstra relaţiile bune cu colegul care a primit
promovarea în locul dumneavoastră. Ori puteţi construi o ipostază a
unei alte emoţii, cum ar fi „Regret" sau „Frică" sau o non-emoţie, ca de
exemplu, „Emancipare" sau un simptom fi.zic, cum ar fi „Durere de cap"
sau percepţia că şeful este un „Idiot". În :fiecare caz, creierul urmează
un proces similar, împărţind lucrurile pe categorii astfel încât să se
potrivească cel mai bine cu întreaga situaţie şi cu senzaţiile interne,
pornind de la experienţele trecute. Categorizarea înseamnă selectarea
unei ipostaze câştigătoare care devine percepţia dumneavoastră şi care
vă va ghida acţiunile. 2
După cum aţi aflat din capitolul precedent, este nevoie de un amplu
ansamblu de percepţii pentru a construi emoţia. Acum veţi afla cum
. dobândeşte şi foloseşte creierul sistemul conceptual încă din primele
momente ale vieţii. Veţi mai afla care este baza neurală pentru mai
multe aspecte descrise anterior: granulaţie emoţională, gândire la
nivel de populaţional, motivul pentru care emoţiile par mai degrabă
declanşate decât construite şi de ce regiunile responsabile cu bugetul
corpului pot afecta deciziile şi acţiunile noastre: Privite în ansamblu,
aceste explicaţii conduc ·la un cadru unificator pentru modul în care
creierul stabileşte sensul: unul dintre cele mai fascinante mistere ale
.mintii umane.
)
•••
Creierului bebeluşului îi lipsesc majoritatea conceptelor pe care le
avem ca adulţi'. Copiii mici nu ştiu ce sunt telesco.apele sau castraveţii de
mare ori picnicurile, ca să nu mai vorbim despre concepte pur mentale,
cum ar fi „Capricios" sau „Schadenfreude." Un nou-născut este în mare
măsură orb din punct de vedere experienţial. Creierul bebeluşului nu
face predicţii corecte. Creierul adultului este dominat de predicţie,
dar creierul nou-născutului este inundat de greşeli de predicţie. Prin
urmare, copiii trebuie să înveţe despre lume din informaţiile senzoriale,
înainte ca propriul creier' să-şi poată face un model al lumii. Învăţarea
aceasta este o sarcină primordială a creierului bebeluşului.
La început, o mare part_e din informaţiile senzoriale care invadează
creierul bebeluşului sunt complet noi, iar semnificaţia lor este
necunoscută, aşadar puţine vor fi ignorate. Dacă informaţiile senzoriale
* Dovezi ştiinţifice mai detaliate în sprijinul observaţiilor din acest capitol găsiţi în Anexa D.
CUM CREEAZĂ CREIERUL EMOŢII 149
sunt ca o piatră săltată de valurile oceanului activităţii cerebrale, pentru

copiii mici această piatră este mai degrabă un bolovan. Copiii absorb
informatiile senzoriale dinJ·urul lor si învată, învată, fovată. Psihologul
, ' ' ' ,
behaviorist Alison Gopnik descrie atenţia copiilor asemenea unei
„lanterne" de atenţie care este deosebit de luminoasă dar difuză. Prin
comparaţie, creierul nostru, al adulţilor, are o reţea care opreşte
informaţiile care ar putea devia predicţiile, permiţându-ne să facem
anumite lucruri, cum ar fi să citim această carte fără să fim distraşi.
Noi avem o atenţie de tip „reflector" care luminează unele lucruri, cum
ar fi aceste cuvinte, lăsând alte lucruri în întuneric. Creierul de tip
„lanternă" al bebeluşului nu se poate focaliza în felul acesta. 3
Pe măsură ce lunile trec, dacă totul decurge cum trebuie, creierul
bebeluşului începe sa prezică mai eficient. Senzaţiile din lumea
exterioară au devenit concepte în modelul lumii copilului; ceea ce a
fost în exterior ,este acum în interior. Cu timpul, aceste experienţe
senzoriale îi creează c1 ":(!rului posibilitatea de a face predicţii coordonate
care înglobează simţurile. Chiorăitul burticii într-o cameră luminoasă
după trezire înseamnă că este dimineaţă, iar o senzaţie de umezeală
călduţă şi o lumină deasupra capului înseamnă că este vremea băii
de seară. ·Când fiica mea, Sophia, avea doar câteva săptămâni, noi
am valorificat astfel de senzaţii m_u lti-senzoriale pentru a o ajuta să
dezvolte tipare de somn care să nu ne transforme pe noi în nişte zombi
nedormiţi. Am expus-o la anumite cântece, poveşti, pături colorate şi
alte ritualuri, pentru a o ajuta să facă distincţia în mod statistic între
somnul de după-amiază şi somnul de noapte, astfel încât să doarmă
perioade de timp mai scurte sau mai lungi. 4
Cum reuşeşte creierul unui bebeluş, echipat cu o brumă de
concepte concrete şi dominat de erori de predicţie, să cuprindă până
la urmă mii de concepte complexe, pur mentale, cum ar fi „Uluire" şi
„Disperare", :fiecare dintre ele fiind un ansamblu de ipostaze diferite?
Aceasta este de fapt o chestiune de construcţie, iar răspunsul se găseşte
în arhitectura cortexului cerebral l,lman. Totul se reduce la câteva
probleme fundamentale de eficienţă şi . energie. Creierul bebeluşului
trebuie să învete si să-si actualizeze în permanentă conceptele într-
' ' , '
un mediu aflat în schimbare. Pentru această sarcină este nevoie de un
creier puternic şi extrem de eficient. Dar acest c~eier s~ confruntă cu
constrângeri de natură practică. Reţelele sale de neuroni pot creşte
între anumite limite şi trebuie să încapă ~nH'-un craniu care poate să
iasă pe lume prin pelvisul uman. Neuronii sunt şi ei nişte celule a

căror întreţinere este destul de costisitoare (necesită multă energie),
aşadar există o limită a conexiunilor pe care le poate susţine metabolic
creierul, astfel încât să mai poată să şi funcţioneze. Prin urmare,
.creierul bebeluşului trebuie să facă un transfer eficient de informaţii
transmitându-le către cât mai putini neuroni.
' '
Soluţia pentru această problemă de inginerie este un cortex care
reprezintă conceptele în aşa fel încât similarităţile sunt separate de
diferenţe. Separarea, după cum veţi vedea, .conduce la o optimizare
spectaculoasă. '
Ori de câte ori vedem un video clip pe YouTube, suntem martorii
unui transfer eficient de informatii cam de acelasi fel. Un clip video
' '
este o succesiune de imagini sau de „secvenţe" fixe, prezentate într-o
succesiune rapidă. Însă între un cadru şi celălalt se repetă foarte multe
elemente şi de aceea, atunci când serverul YouTube trimite fluxul de
informaţii video prin Intern~t până la computerul sau la telefonul
nostru, nu este nevoie să transmită fiecare pixel din fiecare cadru. Este
mai eficient să comunice doar ceea ce s-a schimbat de la o secvenţă la
alta, deoarece fiecare zonă statică din cadrul anterior a fost transmisă
deja. YouTube separă similarităţile videoclipului de diferenţe pentru a
grăbi transmisia, iar soft-ul computerului sau al telefonului asamblează
segmentele într-un film coerent.
Creierul uman face aproape acelaşi lucru atunci când procesează
eroarea de . predicţie. Informaţiile senzoriale primite prin intermediul
văzului sunt foarte redundante, ca un videoclip, iar acest lucru este
valabil şi pentru auz, miros şi celelalte simţuri. Creierul reprezintă
aceste informaţii ca tipare de neuroni q.re transmit semnale şi este
avantajos (şi eficient) să le reprezentăm folosind cât mai puţini neuroni
posibil.
De exemplu, sistemul vizual reprezintă o linie dreaptă ca un tipar de
neuroni transmiţând semnale în cortexul vizual primar. Să presupunem
că un al doilea grup de neuroni transmite semnale pentru a reprezenta .
a doua linie la un unghi de 90 de grade faţă de prima linie. Un al
treilea grup de neuroni ar putea rezuma în mod eficient această relaţie
statistică dintre două linii ca un simplu concept de ,,Unghi". Creierul
copilului poate întâlni o sută de perechi de linii care se intersectează,
de lungime, grosime şi culoare variabilă, dar conceptual, ele sunt toate
ipostaze ale unui „Unghi", fiecare fiind rezumată în mod eficient de
un grup mai mic de neuroni. Aceste rezumate elimină redundanta.

În felul acesta, creierul separă similarităţile. statistice de diferenţeÎe
senzoriale.
Tot la fel, ipostazele conceptului de „Unghi" sunt, la rândul lo~,
parte a altor concepte. De exemplu, un bebeluş primeşte informaţii
vizuale despre chipul mamei văzut din multe perspective diferite: în
timp ce îl alăptează, în timp ce stau. faţă în faţă, dimineaţa şi seara. ·
Conceptul de „Unghi" al copilului va face parte din conceptul „Ochi"
care sumarizează liniile si, contururile mereu în schimbare ale ochilor
mamei, văzuţi din unghiuri . diferite şi în lumini diferite. Grupuri
diferite de neuroni transmit semnale pentru a reprezenta ipostazele
diverse ale conceptului „Ochi", permiţându-i copilului să recunoască
acei ochi ca fiind ai mamei, de fiecare dată, indiferent de diferentele ,
de natură senzorială. 5
Trecând de la concepte foarte specifice spre concepte din ce în ce
mai generale (în exemplul acesta, de la linie, la unghi şi apoi la ochi),
creierul creează similarităţi care devin progresiv rezumate tot mai
eficiente de informaţii. De . exemplu, „Unghi" este un sumar eficient
în privinţa liniilor, dar este un detaliu senzorial pentru ochi. Aceeaşi
!ogică este valabilă pentru conceptele „Nas" şi „Ureche" ş.a.m.d.
Impreună, aceste concepte sunt parte a conceptului „Faţă", ale cărui
ipostaze sunt rezumate şi mai eficiente ale regularităţilor senzoriale
în trăsăturile faciale. În cele din urmă, creierul copilului formează
reprezentări rezumate pentru suficiente concepte vizuale, astfel încât
să poată vedea un obiect stabil, în ciuda incredibilei varietăţi a detaliilor
senzoriale de nivel inferior. Gânditi-vă:
, fiecare ochi transmite într-o
clipă milioane de segmente de informaţii către creier, iar noi vedem
pur· şi simplu „o carte."
Acest principiu - găsirea similarităţilor pentru a spori eficienţa -
nu descrie doar sistemul vizual; el operează în cadrul fiecărui sistem
senzorial (sunete, mirosuri, senzaţii interoceptive ş.a.m.d.) şi pentru
tipare ale unor simţuri diferite combinate. Să luăm spre exemplu un
concept pur mental, cum ar fi acela de „Mamă". În vreme ce copilul
este alăptat într-o dimineaţă, grupuri de neuroni transmit semnale
în diverse sisteme senzoriale, în tipare statistic corelate, pentru a
reprezenta imaginea vizuală a mamei, sunetul vocii ei, mirosul ei,
senzaţiile tactile de a fi ţinut în braţe, o creştere a energiei, ca urmare
a hrănirii, senzaţiile de burtică plină, plus plăcerea de a fi hrănit şi
dezmierdat. · Toate aceste reprezentări sunt inter~relaţionate, iar

sumarul lor este reprezentat altundeva, în tiparul semnalelor transmise
dintr-un grup mai mic de neuroni, ca o ipostază multi-senzorială
rudimentară de „Mamă." Atunci când copilul este alăptat mai târziu în
cursul zilei, alte sumare ale conceptului de „Mamă" vor fi create în mod
similar, folosind grupări asemănătoare, dar nu identice, de neuroni. Iar
atunci când copilul loveşte cu mâna o jucărie de deasupra leagănului,
o priveste legănându-se si simte senzatiile tactile si interoceptive
, ' ' '
asociate, toate legate de o scădere a energiei datorată mişcării, creierul
sumarizează aceste evenimente inter-relaţionate statistic ca o ipostază
multi-senzorială rudimentară a conceptului de „Sine." 6
În felul acesta, creierul copilului distilează tipare de ~emnale foarte
dispersate pentru simţuri individuale, într-un singur sumar multi-
senzorial. Procesul acesta reduce redundanţa şi reprezintă informaţiile
într-o formă minimală, eficientă, pentru a fi folosite în viitor. Este
asemenea mâncării deshidratate care ocupă mai puţin spaţiu, dar
trebuie reconstituită înainte de consum. Această eficienţă îi permite
creierului să formeze mai uşor concepte ca acela de „Mamă" şi de „Sine"
c.a rezultate ale învăţării.
Pe măsură ce creşte mai mare, creierul copilului începe să prezică
mai eficient folosind concepte - dar, desigur, va face în continuare
greşeli. Când Sophia avea trei ani, de exemplu, eram într-un mall,
când ea a zărit un bărbat cu părul împletit în multe şuviţe. Ea cunoştea
pe vremea aceea trei persoane purtând părul împletit în felul acela:
unchiul ei iubit, Kevin, care este de înălţime medie şi are tenul închis la
culoare, o cunoştinţă care are de asemenea tenul închis, dar este destul
de înalt şi lat în umeri, şi o vednă, care este scundă şi cu tenul deschis
la culoare. În momentul acela creierul Sophiei a lansat cu furie mai
multe predicţii contradictorii care puteau deveni o experienţă a ei. Să
zicem că au fost 100 de predicţii pentru unchiul Kevin din experienţa
trecută a Sophiei, din diferite locuri, perioade şi · unghiuri, împreună
cu 14 predicţii pentru cunoşti~ţa noastră şi 60 de predicţii pentru
·doamna din vecini. Fiecare predicţie a fost compusă din fragmente
de tipare din creierul ei, toate amestecate şi corelate. Aceste 174 de
predicţii au mai fost însoţite de multe alte predicţii pentru oameni,
locuri şi lucruri din experienţele anterioare ale Sophiei - absolut orice
element care era corelat statistic cu scena din fata ei.
În .total, ansamblul de 174 de predicţii ale' Sophiei este ce~a ce
numim un „concept" (în cazul acesta conceptul de „Oameni cu şuviţe

împletite"). Atunci când spunem că aceste ipostaze sunt „grupate" sub
forma unui concept, trebuie să :fie clar că nu este niciun „grup" depozitat
undeva în creierul Sophiei. Niciun singur concept nu este reprezentat
în fluxul informaţional printr-un singur set de neuroni; · :fiecare
concept este el însuşi un ansamblu de ipostaze, iar aceste ipostaze sunt
reprezentate în tipare diferite de neuroni în :fiecare situaţie . .(Aceasta
este degenerarea). Conceptul este construit pe loc, ad-hoc. Şi din
multitudinea aceasta de ipostaze, una va :fi cea mai asemănătoare (prin
similitudine a tiparelor) cu situaţia curentă a Sophiei. De aceea, am
nui;i.it-o „ipostaza câştigătoare" . 7
ln ziua aceea, Sophia a sărit din cărucior, a alergat pe culoar şi a
îmbrăţişat piciorul necunoscutului strigând „Unchiul KEVIN!" Dar
bucuria ei a fost de scurtă durată, deoarece unchiul Kevin era acasă
la .el, la şase sute de mile distanţă. Ea a ridicat privirea spre chipul
străinului şi a ţipat:
Acelaşi proces general se petrece în cazul unor concepte pur
mentale, cum ar :fi „Tri.steţea." Copilul aude cuvântul „trist" rostit în
trei situaţii diferite. Aceste trei ipostaze sunt reprezentate în creierul
copilului în mod fragmentar. Ele nu sunt „grupate laolaltă" în nicio
formă concretă. Într-o a patra situaţie, copilul vede un băiat din clasă
plângând, iar învăţătoarea foloseşte cuvântul „trist". Creierul copilului
construieşte cele trei ipostaze anterioare ca predicţii, împreună cu ,
alte predicţii care sunt statistic similare într-un fel. ?arecare situaţiei
curente. Colecţia aceasta de predicţii este un concept creat pe loc, pe
· baza unei similarităţi pur mentale între ipostazele de „Tristeţe". Din
nou, predicţia care se aseamănă cel mai mult cu situaţia curentă devine
o experienţă a copilului - o ipostază a emoţiei. 8
•••
Acum este momentul să explic în mod direct un lucru care a fost
doar sugerat. Două dintre fenomenele descrise sunt de fapt unul şi
acelaşi lucru. Vorbesc despre concepte şi predicţii.
Atunci când creierul „construieşte o ipostază a unui concept", cum
ar :fi o ipostază de „Bucurie", aceasta este echivalent cu a spune că
„emite o predicţie" de bucurie. Când creierul Sophiei a emis 100 de
predicţii despre unchiul Kevin,':fiecare a fost o ipostază a conceptului
de moment- „Unchiul Kevin'', pe care ea l-a format înainte de a apuca
* Şi norocul a fost că îl chema într-adevăr Kevin.
piciorul străinului. 9
Mai devreme, am separat ideile referitoare la predicţii şi la concepte
pentru a simplifica câteva explicaţii. Aş fi putut folosi cuvântul
„predicţie" în întregul volum, fără să menţionez cuvântul „concept" sau
viceversa, dar transmiterea informatiilor se face mai usor dacă vorbim
' . '
despre predicţii care circulă peste tot în creier, în vreme ce cunoaşterea
este înţeleasă mai uşor în termeni de concepte. Acum, dacă discutăm
cum funcţionează conceptele la nivelul creierului, trebuie să admitem
că, de fapt, conceptele sunt predicţii.
În prima copilărie, construim concepte din informaţii senzoriale
detaliate (ca erori de predicţie) provenind din corpul nostru sau din
lumea înconjurătoare. Creierul comprimă în mod eficient informaţiile
senzoriale primite, aşa cum YouTube comprimă un videoclip,
îndepărtând similarităţile de deosebiri, alcătuind în cele din urmă
un sumar multi-senzorial. Odată ce a învăţat un concept în acest
mod, creierul poate · realiza procesul invers, extinzând similarităţile
în cadrul diferenţelor pentru a construi o ipostază a conceptului, la
fel cum extinde computerul sau telefonul videoclipul de pe YouTube
pentru a-l prezenta. Aceasta este o predicţie. Gândiţi-vă la predicţie în
termenii „aplicării" unui concept, ai modificării activităţii în regiunile
senzoriale primare şi ale funcţiilor motorii şi corectând ori reglând,
dui;ă cum este necesar.
lnchipuiti-vă că sunteti într-un mall, asa cum am fost eu ·cu fiica
' ' '
mea, şi vă plimbaţi prin mai multe magazine. Mall-ul este plin de
zgomot, oamenii se îngrămădesc, vitrinele sunt încărcate,· ademenindu
ne cu tot felul de bunătăti, iar creierul nostru emite o multitudine
de predicţii simultan, aşa cum se întâmplă de obicei. „În faţa mea e
1
multă mişcare.", „În stânga mea e multă mişcare.", „Respiraţia mi se

încetineşte.", „Burta începe să bolborosească.", '„ Aud râs:te.", „Sunt
calmă.", „Mă simt singură.", „O zăresc pe vecina mea.", „11 zăresc pe
tipul acela simpatic care lucrează la poştă.", „Îl văd pe .u nchiul Kevin."
Să zicem că ultimele trei predicţii despre oameni sunt ipostaze ale
conceptului de „Bucurie", deoarece este vorba despre sentimentul de
comuniune cu prietenii. Creierul construieşte simultan multe ipostaze
ale acestui concept, bazându-se pe experienţe trecute avute în situaţii
similare„când am întâlnit întâmplător nişte prieteni. Fiecare ipostază
prezintă o anumită probabilitate de a fi corectă în momentul respectiv.
Să ne concentrăm asupra une~a dintre acele ipostaze, predicţia că
îl vedem pe neaşteptate pe unchiul Kevin intrând într-un magazin

din mall. Creierul emite a~eastă predicţie deoarece, la un moment dat
în trecut, l-am văzut pe unchiul Kevin într- o situaţie similară şi am
resimtit aceleasi senzatii clasificate ca fiind bucurie. Cât de bine va
' ' '
corespunde această predicţie informaţiilor senzoriale primite acum?
D acă ea se potriveşte mai bine decât toate celelalte predicţii, atunci
vo'm trăi un moment de „Bucurie". Dacă nu, atunci creierul va regla
predicţia şi s-ar putea să trăim un moment de „Dezamăgire". Sau,
dacă este cazul, creierul va face astfel încât predicţia să corespundă
informaţiilor senzoriale, iar noi vom percepe în mod greşit pe
altcineva ca fiind unchiul Kevin, aşa cum a .făcut Sophia în ziua aceea
la mall.
Aşadar, iată-ne în faţa unui bărbat în mall, în vreme ce creierul
nostru încearcă să stabilească dacă predicţia cu unchiul Kevin devine
până la urmă percepţie şi ne coordonează acţiunile sau dacă este
nevoie de o corecţie. Pentru a clarifica detaliile, creierul desfăşoară
sumarul tuturor informaţiilor senzoriale într-o cascadă imensă de mai
multe predicţii detaliate, la fel cum se „dezarhivează" un videoclip de
pe YouTube pentru a fi vizionat, ori cum se adaugă apă în mâncarea
deshidratată pentru a deveni comestibilă. Acest proces, reprezentat în
figura 6-1, este acelaşi proces care construieşte un concept din detalii,
dar se desfăsoară în sens invers.
'
De exemplu, atun_ci când predicţia de „Bucurie" ajunge în regiunile
superioare ale sistemului vizual, predicţia se poate desface în detalii
ale înfăţişării unchiului Kevin; să spunem, dacă este cu .faţa spre noi
sau îndreptată în altă direcţie şi ce haine poartă. Aceste detalii sunt
ele însele predicţii bazate pe probabilităţi (de exemplu, unchiul Kevin
nu poartă niciodată stofă în carouri), astfel creierul poate compara
simularea cu informaţiile senzoriale reale, poate procesa şi rezolva
orice eroare de predicţie. Acest proces de decizie nu se desfăşoară
deodată, ci este compus din milioane de segmente (la fel ca buclele
predicţiilor descrise în capitolul 4). Fiecare detaliu vizual este desfăcut
la rândul său în şi mai multe predicţii detaliate, pentru (să zicem)
culori, textura cămăsii s.a.m.d., fiecare incluzând mai multe bucle de
. ' '
predicţii, deschizându-se în cascadă. Cascada se opreşte în cortexul
vizual primar al creierului, care reprezintă nivelul cel mai de jos al
conceptelor vizuale într-un vârtej de linii şi margini care se schimbă
în permanenţă.
Rezumat
multi-senzorial Ochi Unghiuri Linii
. Neuroni mal mici~

Mai puţine conexiuni
+--•Elllt 0
A 'corilcEPTELOR
Figura 6-1. Cascada conceptuală. Atunci când elaborăm un concept (de la dreapta la stânga),
informaţia senzorială este comprimată în sumare multi-senzoriale eficiente. Atunci când
construim o ipostază a unui concept prin predicţie (de la stânga la dreapta), a~ele sumare
eficiente se descompun în predicţii şi mai detaliate, care sunt verificate prin comparaţie cu
informaţii senzoriale reale în fiecare etapă.
Cascadele încep tocmai în - închipuiţi-vă! - reţeaua interoceptivă.*

Acolo se construiesc în creier sumarele multi-senzoriale. Cascadele se
opresc în regiunile senzoriale primare, unde sunt reprezentate cele mai
mici detalii ale experienţei noastre, nu doar pentru văz, aşa cum a fost
în exemplul nostru, ci şi pentru auz, simţ tactil, interocepţie şi restul
simţurilor. ·
* Mai ex~ct, într-o parte a reţelei interoceptive, cunoscută ca reţeaua modului automat. Găsiţi
amănunte în Anexa D .
Dacă o cascadă de predicţii este în concordanţă cu informaţiile

senzoriale - unchiul Kevin se află într-adevăr în faţa noastră, cu părul
său pieptănat pe spate în felul cunoscut, purtând o cămaşă anume, cu
vocea sa care sună într-un fel anume, iar corpul nostru se simte într-un
fel anume ş.a.m.d. - atunci am construit o ipostază de „Bucurie" din
registrul „comuniunea cu prieteni apropiaţi". Cu alte cuvinte, întreaga
cascadă este acea ipostază a conceptului „Bucurie" resimţită la vederea
unchiului. Atunci ne simtim , bucurosi.
,
Cascada conceptuală dezvăluie motivele de natură neuronală
pentru~ mai multe dintre afirmaţiile Îacute mai devreme în această
carte. lntâi, cascada de predicţii explică de ce simţim că o experienţă,
ca de exemplu, cea de bucurie, ar fi mai degrabă declanşată decât
construită. Noi · simulăm o ipostaz;ă de „Bucurie" înainte de încheierea
clasificării. Creierul se pregăteste
, să execute miscări la nivelul fetei
) , si'
al corpului înain'te de a simti orice tendintă
) , de a ne misca
, )
si prezice
informaţiile senzoriale înainte ca acestea să se producă. Deci, ~moţiile
par să ni „se întâmple", când de fapt creierul nostru construieşte în
mod activ experienţa, reglându-se în permanenţă, în funcţie de starea
lumii înconjurătoare şi a corpului nostru. 10
În al doilea rând, cascada explică o afirmaţie Îacută în capitolul 4,
conform căreia fiecare gând, amintire, emoţie sau percepţie pe care o
construim în viaţă include ceva despre starea corpului nostru. Reţeaua
interoceptivă, care reglează bugetul corpului nostru, lansează aceste
cascade. Fiecare predicţie şi fiecare categorizare este întotdeauna în
relaţie cu. activitatea inimii şi a plămânilor, cu metabolismul, sistemul
imunitar şi celelalte sisteme care contribuie la bugetul corpului.
În al treilea rând, cascada evidenţiază avantajele de natură neurală
pe care le are granulaţia emoţională ridicată, fenomenul (descris în
capitolul 1) construirii unor experienţe emoţionale mai precise. Când
creierul construieşte ipostaze multiple de „bucurie" la vederea unchiului
Kevin, el trebuie să aleagă care dintre ele se potriveşte cel mai bine
informaţiilor senzoriale curente, pentru deveni ipostaza câştigătoare.
Aceasta este o muncă dificilă pentru creierul nostru şi impune nişte
costuri la nivel metabolic. Dar imaginaţi-vă că limba noastră ar avea un
cuvânt mai specific decât „bucurie" pentru sentimentul de ataşament
nutrit pentru un prieten apropiat, cum ar fi cuvântul coreeanjeong (~).
Creierul ar avea nevoie de mai puţin efort pentru a construi acest
concept care este mai precis. Mai mult decât atât, dacă am avea un
cuvânt special pentru „bucuria resimţită în preajma unchiului Kevin",

creierul ar fi şi mai eficient în stabilirea ipostazei câştigătoare. Pe de
altă parte, dacă am construi cu conceptul foarte larg „Senzaţie plăcută",
mai degrabă decât „Bucurie", creierul ar avea de realizat o sarcină mai
grea. Precizia conduce la eficienţă; acesta este avantajul biologic al
granulatiei emotionale. 11
În sfârşit, veclem gândirea la nivel populaţional în acţiune în creier,
deoarece predicţii multiple compun un concept pe moment. Noi nu
construim doar o ipostază de „Bucurie" şi o trăim. Noi construim
un ansarpblu de numeroase predicţii, fiecare având cascada sa. Acest
ansamblu este un concept. El nu reprezintă suma a tot ceea ce ştim
despre bucurie, ci face doar un rezumat pentru a corespunde scopului
nostru - întâlnirea neaşteptată cu un prieten - într:..o situaţie similară.
Într-o altă situaţie legată de bucurie, cum ar fi primirea unui dar sau
auzirea cântecului preferat, reţeaua interoceptivă ar lansa rezumate
diferite (şi cascade) reprezentând „Bucuria" pentru momentul acela.
Aceste constructii dinamice sunt alt exemplu de eficientă a activitătii
' ' '
cerebrale.
Cercetătorii stiu de mai multă vreme că propriile cunostinte din
' ' '
trecut fixate în conexiunile cerebrale creează experienţe simulate ale
viitorului, aşa cum este imaginaţia. Alţi cercetători se concentrează
asupra modului în care creierul nostru creează experienţe pe moment.
Laureatul Nobel Gerald M. Edelman a numit experienţele noastre
„prezentul amintit". În zilele noastre, datorită dezvoltării neuroştiinţelor,
putem vedea că Edelman a avut dreptate. O ipostază a urnii concept, la
fel ca o întreagă stare a creierului, este o presupoziţie care anticipează
modul în care trebuie să actionăm în momentul de fată si care este
' ' '
semnificatia senzatiilor noastre.12
' '
Descrierea pe care am făcut-o cascadei conceptuale este doar o schiţă
a unui proces paralel mult mai amplu. În viaţa reală, creierul nostru
nu formează niciodată categorii 100% cu un concept şi 0% cu altele.
Predicţiile au un caracter mult mai probabilistic. Creierul lansează mii
de predicţii simultan în fiecare clipă, într~o avalanşă de probabilităţi, şi
nu zăboveşte niciodată la o singură ipostază câştigătoare. Atunci când
construim o sută de predicţii simultane diverse ale unchiului Kevin la
un moment dat, fiecare este o cascadă. (Dacă doriţi să aflaţi mai multe
detalii din domeniul neuroştiinţelor, consultaţi Anexa D.) 13
•••
De fiecare dată când clasificăm concepte, creierul creează multe

predicţii contrare, în vreme ce este bombardat de informaţiile senzoriale.
Care predictii trebuie să fie cele câstigătoare? Care informatie
' ' '
~enzorială este importantă şi care este doar zgomot? Creierul are
o reţea care ajută la rezolvarea acestor incertitudini, cunoscută sub
numele de reteaua de control. Este aceeasi retea care transformă atentia
' , ' '
de tip „lanternă" a bebeluşului în atenţia de tip „reflector" pe care o
avem acum ca adulţi. 14
Celeb_:a iluzie optică din fi.gura 6-2 ilustrează reţeaua de control în
actiune. In functie de context, dacă citim orizontal sau vertical, vom
' '
percepe simbolul central ca un „B" sau un 13. Reţeaua de control ne
ajută să selectăm conceptul câştigător - literă sau număr? - în fiecare
moment. 15
12
Al3C
14
Figura 6-2. Reţeaua de control ajută creierul să selecteze
dintre clasificări potenţiale: în cazul de faţă, „B" versus „13"
Reţeaua de control ne mai ajută să construim ipostaze de emoţie.

Să presupunem că tocmai ne-am certat cu partenerul şi acum
simţim o durere în piept. Este atac de cord, indigestie, senzaţie de
anxietate sau percepţia că partenerul este neînţelegător? Reţeaua
noastră interoceptivă va lansa sute de· ipostaze contrarii de concepte
diferite, fiecare o cascadă la nivelul tuturor regiunilor cerebrale, pentru
a rezolva aceast.ă dilemă. Reţeaua de control ajută la construirea şi
selectarea eficientă din . rândul ipostazelor candidate, astfel încât
creierul să poată alege una câştigătoare. Ea ajută neuronii să participe
la anumite constructii şi nu la altele si mentine vii anumite ipostaze
' ' '
ale conceptului, în vreme ce pe altele le distruge. Rezultatul este la fel

·ca în cazul selecţiei naturale, în care ipostazele mai adecvate mediului
respectiv supravieţuiesc; pentru a contura percepţia şi acţiunea. 16
Denumirea „reţea de control" este neinspirată, deoarece presupune
o poziţie centrală de autoritate, ca şi cum reţeaua ar lua decizii şi
ar coordona procesul. Dar nu este aşa. Reţeaua de control este mai
degrabă un element de optimizare. Ea ajustează în permanenţă fluxul
de informaţii dintre neuroni, accelerând ritmul semnalelor unora şi
încetinindu-l pe al altora, ceea ce deplasează informaţiile senzoriale
în interiorul si în exteriorul reflectorului atentional, avansând anumite
' '
predicţii care ar fi adecvate, în vreme ce altele devin irelevante. Este
asemenea echipei de mecanici la o cursă automobilistică; optimizează
mereu motorul şi caroseria pentru a face ca maşina să fie mai rapidă şi
mai sigură. Reglajul acesta ajută creierul să realizeze mai multe lucruri .
simultan: să gestioneze bugetul corpului, să producă o percepţie stabilă
şi să lanseze o acţiune. 17
Reţeaua de control a fiecăruia ne ajută să facem distincţia între
concepte emoţionale şi non-emoţionale (oare este aceasta anxietate sau
indigestie?), între concepte emoţionale diferite (oare este entuziasm
sau frică?), între diverse scopuri pentru un concept emoţional (când
mi-e frică, să fug sau să atac?) şi între ipostaze diferite (atunci când fug
ca să mă salvez, oare să strig sau nu?). Atunci când ne uităm la un film,
reţeaua noastră de control poate favoriza sistemele auditiv şi vizual,
transportându-ne în povestea respectivă. Altădată, poate fi un fundal
Pentru cele cinci simturi
'
traditionale, favorizând un afect mai intens si
' '
având ca rezultat experienţa unei emoţii. Mare parte a acestui reglaj se
Petrece fără ca noi să fim constienti.
18
' '
Unii cercetători numesc reţeaua de control reţea de „reglare a
emoţiilor". Ei presupun că reglarea emoţională este un proces cognitiv
.care există separat de emoţia însăşi, să zicem, cum ar fi în cazul în care
suntem furioşi pe şeful nostru, dar ne abţinem şi nu-i tragem un pumn.
Din perspectiva creierului însă, reglarea este doar categorizare. Atunci
când avem o experientă ' în care simtim că asa-zisa
) , parte ratională
, din
noi temperează p.artea emotională - o rezolvare fictivă care ati învătat
' ' '
că nu este respectată de conexiunile cerebrale - construim o ipostază a
conceptului „Reglare emoţională" .19
Reţeaua de control şi reţeaua interoceptivă, după cum · aţi văzut
acum,' sunt esenţiale pentru construirea emoţiei. Mai mult decât atât,
aceste două reţele de bază conţin împreună majoritatea centrelor

de comunicaţii din întregul creier. Gândiţi-vă la marile aeroporturi
care deservesc numeroase linii aeriene. Un călător din Aeroportul
Internaţional JFK din New York poate schimba avioane care aparţin
companiilor American Airlines şi British Airways, :fiindcă cele două
linii aeriene se suprapun acolo. Tot aşa, informaţiile trec în mod
eficient între diferite reţele din creierul nostru prin nodurile majore
de comunicaţie din reţelele interoceptivă şi de control. 20
Aceste noduri de comunicaţii ajută ' la .sincronizarea unei părţi
atât de însemnate din fluxul informaţional, încât ar putea fi chiar o
condiţie prealabilă pentru conştiinţă. Dacă oricare dintre aceste centre
de comunicaţii se defectează, creierul este în mare pericol: depresia,
tulburarea de panică, schizofrenia, autismul, dislexia, durerea cronică,
demenţa, boala Parkinson şi tulburarea de deficit de atenţie cu
hiperactivitate, toate sunt asociate cu defecţiuni la nivelul centrelor de
comunicatii. 21
'
Aceste noduri centrale de comunicare din retelele interoceptive si
' '
de control facilitează ceea ce am descris în capitolul 4, adică faptul că
deciziile de zi cu zi sunt coordonate de regiunile responsabile cu bugetul
corpului - cercetătorul acela ascuns, cu gura mare şi aproape surd care
priveşte lumea prin ochelarii afectelor. Vedeţi, regiunile responsabile
cu bugetul corpului dumneavoastră sunt într-adevăr r;ioduri esenţiale
de comunicaţii. Prin conexiunile lor masive, ele transmit predicţiile
care modifică ceea ce vedem, auzim sau percepem şi facem. Acesta este
motivul pentru care, la nivelul circuitelor cerebrale, to~te deciziile sunt
infl.uentate si de afecte.
' '
•••
Am repetat de câteva ori observaţia potrivit· careia creierul
· funcţionează asemenea unui cercetător. El formulează ipoteze prin
predicţii şi le testează confruntându-le cu „datele~' primite prin
informaţiile senzoriale. El îşi corectează predicţiile prin erorile de
predicţie, asemenea cercetătorului care îşi ajustează ipotezele atunci
când dovezile le infirmă validitatea. Atunci când predicţiile creierului
corespund informaţiilor senzoriale, el compune un model al lumii în
acel moment, exact la fel cum decide cercetătorul că o ipoteză corectă
reprezintă calea spre certitudine ştiinţifică.
Cu mulţi ani în urmă, cinam Împreună cu familia în bucătăria
noastră din Boston, când toti am avut deodată o senzatie cu totul
' '
162 CUM IAU NAŞTERE . EMOŢIILE
nouă. Scaunele s-au aplecat puţin spre spate, apoi au revenit, dar
într-o traiectorie puţin curbată, parcă ne-am fi aflat pe creasta unui
val. Această experienţă complet nouă ne-a lăsat într-o stare de orbire
experienţială şi atunci am început să formulăm ipoteze. Oare ne-
am pierdut pur şi simplu cu toţii echilibrul în acelaşi timp? Nu, era
imposibil ca toţi trei să păţim deodată aşa ceva. Oare o fi fost vreun .
accident si
, masina
, s-a ciocnit de casa noastră? Nu, nu auziserăm niciun
zgomot. Oare o fi explodat vreo clădire undeva departe, dincolo de
raza noastră auditivă şi a produs această mişcare a pământului? Posibil,
dar senzaţia nu a fost de clătinare, ci mai degrabă de scufundare. Oare
a fost un cutremur? Poate, dar nu mai simtisem
, niciodată un cutremur,
iar al nostru durase doar o secundă, mult mai puţin decât cutremurele
pe care le văzuserăm în filme. Cu toate acestea, forma ascendentă şi
descendentă, o mişcare aproape sinusoidală corespundea cunoştinţelor
noastre despre cutremure. După ştiinţa noastră, cel mai bine se potrivea
explicaţia conform căreia mişcarea a fost produsă de un cutremur, aşa
că am ales această ipoteză. După câteva ore am aflat că în Maine se
înregistrase un cutremur de 4,5, iar undele sale s-au propagat pe tot
teritoriul statului New England.
Creierul realizează automat, în mod natural şi extrem de rapid,
acelaşi proces de eliminare pe care familia mea l-a efectuat în mod
conştient. Creierul nostru are un model mental al lumii, aşa cum va fi
în ea momentul următor, model dezvoltat pe baza experienţelor trecute.
Este fenomenul de construire de semnificaţii din lumea înconjurătoare
şi' din corpul nostru, folo~ind concepte. În fiecare moment de veghe,
creierul foloseşte experienţele din trecut, organizate în concepte,
pentru a ne îndruma acţiunile şi a conferi sens senzaţiilor noastre.
Eu am numit procesul acesta „categorizare", dar în ştiinţă este
cunoscut şi sub alte denumiri. Experienţă. Percepţie. Conceptualizare.
Completarea tiparului. Inferenţa perc__eptuală. Memorie. Simulare.
Atenţie. Moralitate. Inferenţă mintală. In psihologia populară, aceste
cuvinte
. înseamnă lucruri diferite si, cercetătorii le studiază deseori ca
fenomene diferite, presupunând că fiecare este produs de un proces
distinct în creier. Dar în realitate ele apar ca rezultat al acelora.şi
procese neuronale. .
Atunci când mă încântă îmbrăţişarea micuţului Jacob, nepoţelul
meu, se spune că trăiesc o „experienţă emoţională". Atunci când văd
bucuria zâmbetului său în timp ce mă îmbrăţişează', nu trăiesc o emoţie,
CUM CR E EAZĂ CREIERUL EMOŢII 163
ci o „percep". Atunci când îmi amintesc îmbrăţişarea sa şi căldura pe

care am simţit-o, nu mai percep, ci „îmi amintesc". Atunci Când încerc
s ă- mi dau seama dacă m- am simţit fericită sau înduioşată, nu-mi mai
amintesc, ci „clasific". După părerea mea, aceşti termeni nu operează
distincţii clare şi ei pot fi puşi în aceeaşi categorie cu ingredientele
creierului, folosite pentru stabilirea sensului.
Stabilirea semnificaţiei presupune a trece dincolo de informaţiile
primite. O inimă care bate ,foarte repede are o funcţie fizică, cum
ar fi transmiterea oxigenului înspre picioare ca să putem alerga, dar
categorizarea îi permite să devină o experienţă emoţională, ca de
exemplu, bucuria sau frica, venind cu sensuri şi funcţii suplimentare,
corespunzătoare culturii noastre. Atunci când resimţim afecte cu o
valentă neplăcută si activare intensă, le stabilim semnificatia în functie
, ' ' ,
de modul în care clasificăm: Este cumva o ipostază emoţională de
frică? O ipostază fizică datorată consumului exagerat de cafeină? O
percepţie că individul cu care vorbim este un ticălos? Categorizarea
conferă funcţii noi semnalelor biologice, nu datorită naturii lor fizice,
ci datorită cunostintelor noastre si a contextului din J'ur. Dacă am
' ' '
clasificat senzaţiile ca reprezentând frica, semnificaţia stabilită spune
„Frica este ceea ce a provocat schimbările fizice din corpul meu". În
cazul în care conceptele ·implicate sunt concepte emoţionale, creierul
construieste ipostaze ale emotiei. 22
' '
Atunci când aţi perceput imaginea informă din capitolul 2 ca
fiind o albină, aţi stabilit sensul pe baza senzaţiilor vizuale. Creierul
a realizat aceasta prezicând o albină şi simulând liniile pentru a lega
cde două pete informe. Experienţa anterioară - vederea fotografiei
reale cu albina - v-a încurajat creierul să lase predicţia necorectată.
Drept rezultat, aţi perceput o albină în petele respective. Experienţele
anterioare conturează sensul senzaţiilor momentane. Acelaşi proces
miraculos dă nastere emotiilor.
' '
Emoţiile sunt sens în sine. Ele explică schimbările interoceptive şi
emoţiile corespunzătoare, în relaţie cu situaţia. Ele sunt un fel de
recomandare pentru acţiune. Sistemele cerebrale care implementează
concepte, ca de exemplu, reţeaua interoceptivă şi reţeaua de control
reprezintă biologia construirii de semnificaţii.
Acum stiti
, , cum iau nastere
, emotiile
' în creier. Prezicem şi clasificăm.
Ne reglăm bugetul corpului aşa cum face orice animal, dar îmbrăcăm
acest proces în concepte pur mentale, cum ar fi „Bucurie" şi „Frică",
pe care le construim pe moment. Împărtăşim aceste concepte pur

mentale cu alti adulti si le transmitem copiilor nostri. Construim un
' ' ' '
nou tip de realitate şi trăim în ea zi de zi, în general rară să ne dăm
seama că facem acest lucru. Acesta este subiectul pe care îl vom trata
în capitolul următor.
7
Emoţiile ca realitate socială
Dacă un copac se prăbuşeşte în pădure şi nimeni nu este acolo să-l

audă, oare face zgomot? Această întrebare a devenit de multă vreme un
clişeu, dar ea dezvăluie un aspect esenţial legat de experienţa umană şi,
în particular, de modul în care trăim şi percepem emoţia.
Răspunsul pe care îl dăm în mod firesc la această întrebare este da,
sigur că un copac face zgomot atunci când se prăbuşeşte. Dacă ne-am
plimba prin pădure ~„ momentul acela, am auzi foarte clar crengile
rupându-se, foşnetul frunzelor strivite şi bufnitura teribilă pe care o
face trunchiul în cădere. Pare evident faptul că sunetul acesta s-ar auzi
si dacă noi nu am fi de fată.
' '
Dar răspunsul ştiinţific la această ghicitoare este, totuşi, nu. Un
copac care se prăbuşeşte nu face niciun zgomot. Căderea sa creează
doar vibraţii în aer şi pe pământ. Aceste vibraţii devin sunet doar dacă
ceva le recepţionează şi le traduce: să spunem, o ureche conectată la
un creier. Orice ureche de mamifer poate să facă acest lucru. Urechea
externă recepţionează schimbările presiunii aerului şi le focalizează
.asupra timpanului, producând vibraţii în urechea medie. Aceste
vibraţii transmit fluidul în urechea internă spre micile fi.re de păr care
transformă modificările de presiune în semnale electrice, care sunt
apoi recepţionate de creier. Fără acest mecanism special, nu există
sunete, doar mişcări ale aerului.
Nici după ce creierul recepţionează aceste semnale electrice,
sarcina sa nu este încheiată. Undele respective trebuie interpretate ca
fiind sunetul unui copac care se prăbuşeşte. Pentru aceasta, creierul
are nevoie de conceptul „Copac" şi de cunoştinţe despre ce pot face
copacii, printre care prăbuşirea în pădure. Conceptul poate fi dobândit
din experienţele noastre anterioare cu copaci sau citind despre copaci,
ori auzind descrierea Îacută de altcineva. În absenţa conceptului, nu
există nicio prăbuşire a copacilor, doar zgomotul lipsit de semnificaţie
al orbirii experienţiale.
Prin urmare, un sunet nu este un eveniment detectatînlumea exterioară.
Este o experienţă construită, atunci când lumea interacţionează cu un
corp care detectează schimbări la nivelul presiunii aerului şi un creier
care poate conferi o semnificaţie acelor schimbări. 1
Fără subiectul perceptor nu există niciun sunet, doar realitate fizică.
În capitolul acesta, vom investiga un alt tip de realitate pe care noi,
fiinţele umane, o construim şi care există doar pentru cei înzestraţi
să o perceapă. În această abilitate intrinsecă se poate identifica şi un
răspuns la întrebarea „Ce este o emoţie?" De asemenea, ea explică
modul în care emoţiile se pot transmite de la o generaţie la alta, fără
amprente biologice.
Să ne gândim · apoi la altă întrebare: „Oare mărul este roşu?" Şi
aceasta este o ghicitoare, dar una mai dificilă decât cea despre copacul
care se prăbuşeşte. Şi în acest caz, răspunsul firesc este da, mărul este
roşu (sau galben sau verde, dacă vreţi). Dar răspunsul ştiinţific este,
şi de data aceasta, nu. „Roşu" nu este o culoare conţinută într-un
obiect. Este o experienţă care implică lumina reflectată, ochiul uman
şi creierul uman. Noi percepem culoarea roşie doar atunci când lumina
cu o anumită lungime de undă (să zicem, 600 de nanometri) este
reflectată de un obiect (în prezenţa altor ·reflexii cu alte lungimi de
undă) şi numai în timpul în care receptorul transformă această arie de
lumină contrastantă în senzaţii vizuale. Receptorul nostru este retina
umană care foloseşte trei tipuri de fotoreceptori, numiţi conuri, pentru
a transforma lumina reflectată în semnale electrice decodate de creier.
Într-o retină căreia îi lipseşte un con mediu sau lung, lumina de 600
de nanometri este percepută ca fiind gri. Iar în absenţa creierului, nu
există culoare deloc, doar lumină reflectată în lumea din jur. 2
Chiar dacă există echipamentul adecvat (în ochi şi creier), perceperea
unui măr roşu nu este garantată. Pentru a transforma senzaţia vizuală
în experienţa culorii roşu, creierul trebuie, să posede conceptul de
„Roşu". Acest concept poate proveni dintr-o experienţă anterioară cu
mere, trandafiri sau alte obiecte pe care le percepem ca fiind roşii sau
din situaţii în care am învăţat despre roşu de la alte persoane. (Chiar şi
persoanele nevăzătoare din naştere au un concept de „Roşu", dobândit
din cărţi sau în urma unor conversaţii.) Fără acest concept, mărul ar
fi perceput altfel. De exemplu, pentru populaţia Berinmo din Papua
Noua Guinee, merele care reflectă lumina la 600 de nanometri sunt
EMOŢIILE CA REALITATE SOCIALĂ 167
percepute ca fiind maronii, deoarece conceptele populaţiei Berinmo

pentru culoare împart spectrul continuu în mod diferit. 3
Aceste ghicitori despre mere şi copaci ne îndeamnă pe noi, ca
subiecţi perceptori, să cântărim două puncte de vedere opuse. Pe
de-o parte, o judecată practică ne spune că sunetele şi culorile există
în lumea de dincolo de pielea noastră şi că le detectăm cu ochii şi
urec;hile noastre, care transmit informaţiile la creier. Pe de altă parte,
după cum am aflat în capitolele 4-6, noi oamenii suntem arhitecţii
propriilor experienţe. Noi nu detectăm în mod pasiv schimbările fizice
din lume. Participăm activ la construirea experienţelor noastre, deşi în ,
majoritatea cazurilor nu suntem conştienţi de acest lucru. Se poate ca
un obiect să pară că transmite creierului informaţii despre culoarea sa,
dar informaţiile necesare pentru ca noi să percepem culoarea vin cu
precădere din predicţiile noastre, corectate de lumina pe care creierul
o ia din lumea înconjurătoare.
Cu ajutorul predicţiei putem „vedea" cu ochii minţii culoarea care
trebuie. Încercaţi chiar acum să vedeţi verdele unei păduri înfrunzite.
Poate culorile nu sunt atât de vii ca de obicei, iar experienţa poate fi de
scurtă durată, dar puteţi realiza acest lucru. Şi în timp ce faceţi aceasta,
neuronii din cortexul vizual îsi schimbă semnalele. Simulati culoarea
' '
verde. Tot la fel, puteti să vă imaginati un -copac prăbusindu-se în
P ădure si să auziti în ~inte zgomotul ~ăderii. Încercati a~est lucru si
J , ' J
atunci neuronii din cortexul auditiv îsi vor schimba semnalele.

'
Schimbări ale presiunii aerului şi ale lungimii undelor luminii
există în lumea din jur, dar pentru noi, ele sunt sunete şi culori. Noi
le percepem trecând dincolo de informaţiile primite şi le co~struim
sensul, folosind cunoştinţele din experienţele trecute, adică folosind
concepte. Fiecare percepţie este construită de către subiectul perceptor,
folosind de obicei ca ingredient informaţiile senzoriale din lumea
înconjurătoare. Doar anumite schimbări la nivelul presiunii aerului
sunt auzite ca nişte copaci care se prăbuşesc. Doar anumite lungimi
de unde luminoase care ne lovesc retina sunt transformate îh percepţia
culorii verde sau roşu. Ar fi realism naiv să credem altceva, ca şi cum
percepţiile ar fi sinonime cu realitatea.
Cea de-a treia şi ultima întrebare-ghicitoare este „Oare emoţiile
sunt reale?" Poate întrebarea vi se pare ridicolă, un exemplu clasic de
Pretiozitate
, academică. Sigur că emotiile
, sunt reale. Gânditi-vă
, când
a fost ultima dată când v-aţi simţit încântat sau furios. Acelea au fost,
fără îndoială, emoţii adevărate. Dar, de fapt, această a treia întrebare

este asemenea celor despre copacul prăbuşit şi despre măr: o dilemă
legată de ceea ce există în lume versus ceea ce .există în creierul uman.
Ea ne obligă să ne confruntăm presupunerile despre natura realităţii
şi rolul nostru în crearea sa. Dar în cazul de faţă, răspunsul este puţin
mai complex, deoarece el depinde de ceea ce înţelegem prin „real".
Dacă vorbim cu un chimist, „reale" sunt o moleculă, un atom, un
proton. Pentru un fizician, „real" este un quark, un boson Higgs sau
poate un mănunchi de corzi care vibrează în unsprezece dimensiuni.
Ele se presupune că există în lumea naturală indiferent de prezenţa
oamenilor - cu alte cuvinte, se crede că sunt categorii independente
de subiectul perceptor. Dacă omenirea ar părăsi această planetă mâine,
particulele subatomice ar fi tot aici. 4
Dar evolutia a· oferit mintii umane abilitatea de a crea un alt tip
) )
de realitate, una complet dependentă de observatorii umani. Din

schimbările presiunii aerului, noi construim sunete. Din lungimile
undelor luminii, noi construim culori. Din produse de patiserie, noi
construim prăjiturele şi brioşe care se deosebesc doar după nume
(capitolul 2). Nu este nevoie ·decât să convingeţi câţiva oameni să
accepte cu toţii că un anumit lucru este real, daţi-i .un nume, iar ei
creează realitate. Toti indivizii cu un creier care functionează normal
) )
au capacitatea de a crea această mică magie şi noi o folosim mereu.
Figura 7-1. Dantela reginei Anne
Dacă vă îndoiţi de faptul că sunteţi un magician al realităţii, priviţi

figura 7- 1. Această plantă este daucus carota, cunoscută mai bine sub
numele de Dantela regin~i Anne. De obicei, florile sale sunt albe, dar
în cazuri rare ele sunt roz (adică, reflectă lumina cu o lungime de undă
pe care persoanele din cultura mea o percep ca fiind roz). Prietenul
meu Kevin („unchiul Kevin" din capitolul anterior) a reuşit după
îndelungi căutări să cumpere un exemplar roz al acestei flori, pe care
a plantat-o mândru în mijlocul grădinii sale. Într-o zi, pe când eram
împreună la un ceai în curtea sa, a mai venit o prietenă în vizită. Kevin
si cu mine am intrat înăuntru ca să-i aducem si ei niste ceai. Ne-am
' ' '
întors exact la timp ca s-o surprindem pe prietena noastră scuturând
din cap, aplecându-se şi, cu o îndemânare dobândită după decenii de
experienţă, smulgând dantela Reginei Anne din pământ.
Nimic nu indică în lumea natural,ă dacă o plantă este în mod
absolut o floare ori o buruiană. Pentru Kevin, Dantela reginei Anne
este fără îndoială o floare, dar pentru prietena sa ea este o buruiană.
Distincţia depinde de subiectul perceptor. De obicei, trandafirul este
considerat o floare, dar el devine o buruiană dacă îl găsim într-un
strat de legume. Păpădia este deseori considerată buruiană, dar devine
floare atunci când o aşezăm într-un buchet cu flori de câmp sau când o
primim în dar de la copilaşul nostru de doi ani. Plantele există în mod
obiectiv în natură, dar .florile şi buruienile au nevoie, pentru a exista,
de o persoană care le percepe. Ele sunt categorii dependente de subiectul
perceptor. Albert Einstein a ilustrat minunat această idee, atunci când
a scris „Conceptele fizice sunt creaţii libere ale minţii umane şi nu
sunt, oricât de mult ar părea, determinate în mod exclusiv de lumea
exterioară. "5
Judecata practică ne conduce la ideea că emoţiile sunt reale şi au
o existenţă de sine stătătoare, independentă de orice observator, exact
la fel ca bosonii Higgs ori ca plantele. Emoţiile par să fie prezente în
sprâncene încruntate şi nasuri încreţite, în umeri lăsaţi în jos şi palme
transpirate, în inimi care bat cu putere şi în fluxul crescut de cortizol,
dar şi în tăceri, strigăte şi suspine.
Dar ştiinţa ne spune că emoţiile au nevoie de cineva care să le perceapă,
la fel ca în cazul sunetelor si al culorilor. Atunci când resimtim sau
' '
percepem emoţia, informaţiile senzoriale sunt transformate în tipare
de neuroni care transmit semnale. În acelaşi timp, dacă ne concentrăm
atenţia asupra propriului corp, resimţim emoţiile ca şi cum ele s-ar
întâmpla în corpul nostru, exact la fel cum percepem culoarea rosie
a mărului şi sunetele din lumea înconjurătoare. În schimb, dacă ~e
focalizăm atenţia asupra lumii, percepem chipuri şi voci şi corpuri,

ca si cum acestea ar exprima niste emotii pe care noi urmează să le ·
' ' '
decodificăm. Dar după cum am aflat în capitolul 5, creierul nostru
formează categorii folosind concepte emoţionale, pentru a da o
semnificaţie acestor senzaţii. Drept rezultat, vom construi ipostaze de
bucurie, frică, furie sau alte categorii emoţionale.
Emoţiile sunt reale, dar reale în aceeaşi manieră în care sunt reale
sunetul copacului căzând, percepţia culorii roşii şi distincţia dintre flori
şi buruieni. Toate sunt construite în creierul unui subiect perceptor.
Ne miscăm tot timpul muschii fetei. Ne încruntăm sprâncenele.
Rotunjim' buzele. Încreţim na~ul. Ac~ste . acţiuni sunt independente
de subiectul perceptor şi ne ajută să testăm lumea senzorială. Atunci
când deschidem larg ochii, ne îmbunătăţim vederea periferică şi în
felul acesta detectăm mai uşor obiectele din jur. Atunci când îngustăm
privirea, îmbunătăţim acuitatea vizuală pentru obiectele din apropiere.
Increţirea nasului ne ajută să blocăm produsele chimice toxice. Dar
aceste miscări nu sunt în mod fundamental emotionale. 6
În inte~iorul corpului nostru, ritmul cardiac, r~spiraţia, temperatura
şi nivelul de cortizol fluctuează mereu pe tot parcursul zilei. Aceste
schimbă~i au funcţii fi.zice de a regla corpul, ele sunt independente de
subiectul perceptor. Nici ele' nu sunt au o natură emoţională intrinsecă.
Mişcările musculare şi schimbările de natură fiziologică devin
funcţionale ipostaze ale emoţiei numai atunci când le clasificăm în
felul acesta, conferindu-le funcţii noi, de experienţe şi percepţii. Fără
concepte emoţionale, aceste funcţii noi nu există. Ele sunt doar chipuri
care se miscă,
, inimi care bat, hormoni. care circulă s.a.m.d.,
, exact asa
'
cum nu ar exista „roşu" în lipsa conceptelor de culoare şi nici sunetul
copacului care se prăbuşeşte. Ar exista doar lumină şi vibraţii.
De-a lungul timpului, cercetătorii au dezbătut ideea existentei
reale sau iluzorii a categoriilor emoţionale, cum ar fi frica sau furia. In
capitolul 1, am precizat faptul că adepţii perspectivei clasice consideră
că toate categoriile emoţionale sunt un dat natural şi că toate
ipostazele „Fricii" (de exemplu) sunt purtătoare ale -unei amprente
biologice comune. Conceptele emoţionale din mintea noastră, spun
ei, există separat de acele categorii naturale. Criticii acestei idei susţin
că furia, frica ş.a.m.d. sunt simple vorbe din psihologia populară şi nu
ar trebui luate în considerare în demersurile stiintifice. In anii mei de
' '
ucenicie am împărtăşit această perspectivă, dar acum cred că există o
altă posibilitate care este mai realistă. 7

Distincţia dintre „real prin natura sa" versus „iluzoriu" este C! falsă
dihotomie. Frica şi furia sunt reale pentru acei oameni care consimt că
anumite schimbări la nivelul corpului sau al feţei şi altele semnalează
emoţii specifice. Cu alte cuvinte, conceptele emoţionale au o realitate
socială. Ele.există în mintea umană, care este cuprinsă în creierul uman,
care este parte a naturii. Procesele biologice de categorizare, care îşi au
rădăcinile în realitatea fizică şi se pot observa în activitatea cerebrală
şi a corpului nostru, creează categorii reale din punct de vedere social.
Concepte cunoscute, cum sunt „Frica" şi „Furia", nu sunt simple
cuvinte pe care trebuie să le excludem din gândirea ştiinţifică, ele joacă
un rol important în povestea despre modul în care creierul dă naştere
emotiilor.
'
•••
Realitatea socială nu se reduce la aspecte precum acelea din
exemplele banale cu 'flori, buruieni si mere rosii. Civilizatia umană
' ' '
este construită din realitate socială. Majoritatea lucrurilor din viaţa
noastră sunt constructe sociale: locul de muncă, adresa la care locuim,
guvernul şi legislaţia, statutul nostru social. Se declanşează războaie şi
vecinii se măcelăresc între ei, în numele realităţii sociale. Atunci când
regretata Benazir Bhutto, fost prim ministru al Pakistanului, a spus
„Poţi ucide un om, dar nu poţi ucide o idee.", ea proclama puterea
realităţii sociale de a remodela lumea.
Banii sunt un exemplu clasic de realitate socială: Fie că este vorba.
despre un dreptunghi de hârtie având tipărit pe el chipul unui fost
lider, fie că este un disc de metal, o scoică sau nişte orz, un grup de
oameni a clasificat obiectul acela ca fiind bani şi atunci a devenit bani.
Schimbăm miliarde de dolari în fiecare zi, bazându-ne pe o realitate
socială numită bursă. Studiem economiile în mod ştiinţific, folosind
ecuaţii matematice complicate. Efectele dezastruoase ale crizei
financiare din 2008 au fost un produs al realităţii sociale. În câteva
clipe, o mulţime de ipoteci- ele însele constructe ale realităţii sociale -
au ajuns complet lipsite de valoare, aruncând oamenii într-un dezastru
financiar. Niciun element obiectiv de natură biologică sau fizică nu a
putut cauza acest lucru. A fost doar o schimbare colectivă devastatoare
produsă de imaginaţie. Şi încă un exemplu: care este diferenţa dintre
două s_ u te ·de bancnote de un dolar şi o pânză pe care sunt pictate
două sute de bancnote de un dolar? Răspunsul este „aproximativ 43,8
milioane de dolari". Acesta este preţul plătit în 2013 pentru pictura

lui Andy Warhol ,,200 de bancnote de un dolar". Pictura reprezintă
exact ceea ce spune titlul şi este foarte puţin diferită de bancnotele .
pe care le înfăţişează. Diferenţa colosală de valoare este în întregime
realitate socială. Preţul fluctuează şi el - lucrarea s-a vândut pentru
doar 300.000 de dolari în anii 1990, aproape un chilipir - ceea ce
reflectă tot o realitate socială. Dacă 43,8 milioane de dolari vi se pare
un preţ ridicat, atunci sunteţi şi dumneavoastră participant la această
realitate socială. 8
Inventati , ceva, dati-i
, un nume si, ati creat un concept. Învătati-i
) , , pe
ceilalţi acest concept şi dacă îl acceptă, atunci aţi creat ceva real. Cum
realizăm magia aceasta a creaţiei? Clasificăm. Luăm lucruri care există
în natură şi le impunem . funcţii noi care transcend proprietăţile lor
fizice. Apoi ne transmitem aceste concepte unul altuia, conectându-ne
şi organizându-ne creierele reciproc, pentru lumea socială. Acesta este
fundamentul realitătii sociale. 9
'
Emotiile sunt realitate socială. Construim momente de emotie la
' '
fel cum construim culori, copaci căzând sau bani: utilizând un sistem
conceptual care s-a format în cadrul reţelelor neuronale ale creierului.
Transformăm informaţiile senzoriale provenite din corp şi din lumea
înconjurătoare, care sunt independente de subiectul perceptor, în
instanţe de (să zicem) bucurie în contextul conceptului de „Bucurie"
aflat în mintea noastră. Conceptul impune noi funcţii acestor senzaţii,
creând o realitate acolo unde nu exista nimic până atunci: o experienţă
ori o percepţie a unei emoţii.
În loc să ne întrebăm „Sunt reale Aemoţiile?", întrebarea mai potrivită
este „Cum devin emoţiile reale?". In mod ideal, răspunsul se găseşte
construind o . punte între biologia creierului şi a corpului nostru,
independentă de percepţie, la fel cum este interocepţia şi conceptele
comune vieţii noastre de fiecare zi, cum sunt „Frica" şi „Bucuria".
Emoţiile devin reale pentru ·noi prin două abilităţi umane absolut
necesare pentru realitatea socială. În primul rând, este nevoie de un
grup de oameni care să accepte că un anumit concept există, cum ar
fi acela de „Floare", de „Bani" sau de „Bucurie". Această cunoastere
'
împărtăsită este numită intentionalitate colectivă. Multi oameni nici
' ' '
nu se gândesc la intenţionalitatea colectivă, dar ea se găseşte la baza
:fiecărei societăţi. Chiar şi numele nostru dobândeşte un caracter real
ca rezultat al intentionalitătii colective. 10
' '
În opm1a mea, categoriile emoţionale devin reale ca rezultat al

intenţionalităţii colective. Pentru a-i comunica cuiva că suntem furioşi,
amândoi trebuie să înţelegem „Furia". Dacă oamenii convin asupra
faptului că o anumită configuraţie de acţiuni faciale şi de modificări
cardiovasculare înseamnă furie într-un anumit context, atunci aşa este.
Nu este nevoie să fim conştienţi în mod explicit de acest acord stabilit
între noi. Nici măcar nu este nevoie să convenim dacă o ipostază anume
este furie sau nu. Trebuie doar să convenim în principiu că furia există
şi că ·ea are anumite funcţii. Ajunşi în acest punct; oamenii îşi pot
transmite informaţii despre conc.;eptul respectiv în mod atât de eficient,
încât furia pare înnăscută. Dacă dumneavoastră şi cu mine convenim
că o sprânceană încruntată indică furie într-un anumit context, şi eu
încrunt sprâncenele, împărtăşesc în mod eficient informaţia respectivă
cu dumneavoastră. Miscarea, mea nu poartă în sine furia, asa , cum nici
vibraţiile din aer nu poartă sunetul. Datorită faptului că împărtăşim un
concept, mişcarea mea iniţiază o predicţie în creierul dumneavoastră ...
un tip de miracol înfăptuit doar de fiinţa umană. Este categorizarea ca
act de cooperare. 11
· Intenţionalitatea colectivă este necesară dar nu suficientă pentru
realitatea socială. Unele animale sunt capabile de o formă rudimentară
de intenţionalitate colectivă, fără realitatea socială. Furnicile şi albinele
lucrează împreună şi realizează o activitate în comun. Stolurile de
păsări şi bancurile de peşti se mişcă sincronic. Anumite grupuri de
cimpanzei folosesc unelte, cum ar fi beţele pentru capturarea termitelor
şi pietre cu care sparg nuci, iar aceste abilităţi su_nt transmise generaţiei
următoare. Cimpanzeii se pare că ajung să înveţe chiar şi un concept
de „Unealtă'', deoarece ei îşi dau seama că obiecte care arată diferit pot
fi folosite pentru acelaşi scop - spre exemplu, pentru a obţine hrană cu
ajutorul unui obiect oarecare care poate fi ţinut în mână, cum ar fi uc
băţ sau o şurubelniţă. ·
Cu toate acestea, noi, oamenii, suntem umc1, deoar
intenţionalitatea noastră colectivă presupune concepte mentale. Pute:::
să ne uităm la un ciocan, o drujbă şi la o daltă pentru spart ghea.
le putem clasifica ca fiind „Unelte", iar apoi să ne răzgândim şi _
clasificăm pe toate ca fiind „Arme ale crimei". Noi putem im_
funcţii care altminteri nu ar exista, inventând în felul acesta reali
Noi putem realiza acest miracol, deoarece dispunem de cea de- -
calitate necesară pentru realitatea socială: limbajul.
Niciun alt animal nu are intentionalitate

, colectivă combinată
cu cuvinte. Există alte câteva specii care au într- adevăr un tip de
comunicare simbolică. Se pare că elefanţii comunică prin nişte sunete
de frecvenţă joasă care se aud la distanţe de peste o milă. Unele primate
mari pot să folosească limbajul semnelor la un nivel atins de un copil
de doi ani, de obicei legat de obţinerea unei recompense. Însă numai
în cazul oamenilor putem vorbi despre limbaj şi intenţionalitate
colectivă. Cele două abilităţi se construiesc una pe cealaltă în modalităţi
deosebit de complexe, permiţându-i bebeluşului să- şi fixeze în creier
un sistem conceptual ale cărui conexiuni le poate schimba pe parcurs.
Combinaţia aceasta le permite oamenilor să formeze categorii într-un
mod cooperativ, ceea ce constituie baza comunicării si a influentei
' '
sociale. 12
Aşa cum am aflat în capitolul 5, cuvintele ne permit să formăm
concepte, grupând în anumite scopuri obiecte diferite din punct de
vedere fizic. O trompetă, un timpan, o vioară şi un tun militar nu se
aseamănă absolut deloc, dar expresia „instrument muzical" ne permite
să le tratăm ca fiind similare, pentru a îndeplini un anumit obiectiv,
acela de a interpreta Uvertura 1812 a lui Ceaikovski. Cuvântul „frică"
grupează momente diverse care însumează mişcări foarte diferite,
senzatii interoceptive si evenimente. Chiar si copiii mici, aflati în faza
' ' ' ,
prelingvistică, folosesc cuvinte pentru a forma concepte despre mingi
şi despre tot felul de pocnitori, dacă aceste cuvinte sunt rostite în mod
deliberat şi direct de oamenii din preajmă.
De asemenea, cuvintele sunt cea mai eficientă formă prescurtată
de comunicare a conceptelor împărtăşite de un grup. Atunci când
comand pizza, eu nu port . niciodată o conversaţie de felul acesta:
Eu: Bună ziua, aş dori să fac o comandă, vă rog.

Vocea de la telefon: Sigur, ce doriţi? '
Eu: Aş dori o bucată de aluat care a fost întins pe planşetă în formă de
cerc sau uneori dreptunghi, apoi asezonat cu sos de roşii şi brânză şi care
a fost copt suficient în cuptor, astfel încât brânza de deasupra s-a topit,
iar el a format o crustă aurie. Ca să-l mănânc.
Vocea: Vă costă 9,99 dolari. Va fi gata atunci când acul lung al
ceasornicului este în dreptul cifrei 12, iar cel scurt este în dreptul cifrei
şapte.
Cuvântul „pizza" scurtează în mod considerabil această convorbire

telefonică, deoarece împărtăşim aceeaşi experienţă şi prin urmare,

cunoştinţe comune legate de pizza în cultura noastră. Eu aş descrie
proprietăţile individuale ale pizzei doar unei persoane care nu a mai
văzut pizza, cuiva care s-ar strădui să înţeleagă ce este pizza, alăturând
caracteristicile amintite.
. În plus, cuvintele au putere. Ele ne ajută să transmitem ideile direct
în mintea interlocutorului. Dacă stau complet nemişcată pe un scaun
alături de dumneavoastră şi rostesc „pizza'', neuronii ·din creierul
dumneavoastră îşi vor schimba în mod automat tiparul semnalelor
si vor face predictii. S-ar p.utea chiar să salivati atunci când simulati
) ' ' '
gustul de ciuperci şi salam picant. Cuvintele ne oferă propria formă
specială de telepatie. '
Cuvintele favorizează si in+erenta mentală: întelegerea intentiilor,
' ':!"J ' '
scopurilor si a convingerilor celorlalti. Bebelusii află că informatii

' ' ' '
esentiale
' există în mintea altor oameni, asa , cum. am mentionat în
)
capitolul 5, iar cuvintele sunt un vehicul pentru obţinerea acelor

informatii.
'
Fără îndoială, cuvintele nu sunt singurul mijloc de comunicare a
unui concept. Dacă sunt căsătorită şi vreau să comunic acest lucru
celor din jur, nu este nevoie să repet peste tot „Sunt căsătorită, sunt
căsătorită. Sunt căsătorită."Pot să port pur şi simplu o verighetă. Sau, în
India de Nord, pot să port un bindi (punct roşu) pe frunte. La fel, dacă
sunt bucuroasă, nu am nevoie de cuvinte pentru a explica acest lucru.
Pot să zâmbesc doar, iar cei din jur vor înţelege prin intenţionalitate
colectivă, deoarece în creierul lor se va dezlăntui un torent de pre.dictii.
' '
Când fiica mea era micuţă, era suficient să deschid larg ochii pentru
a o preveni atunci când era pe punctul de a face vreo năzdrăvănie. Nu
era nevoie să rostesc niciun cuvânt.
Cu toate acestea, pentru a învăţa în mod eficient un concept, avem
nevoie de un cuvânt. Intenţionalitatea colectivă impune ca fiecare
membru al grupului să împărtăşească un· concept similar, fie că este
vorba despre „Floare", „Buruiană" sau „Frică". Ipostazele fiecăruia
dintre aceste concepte variază foarte mult, având câteva regularităţi
statistice în privinţa trăsăturilor fizice, dar toţi membrii grupului
trebuie să înveţe cumva conceptele. Pentru scopuri practice de la sine
înţelese, această învăţare impune folosirea unui cuvânt.
Ce a fost mai întâi, conceptul sau cuvântul? Aceasta este o dezbatere
ştiinţifică şi filosofi.că pe care nu o vom rezolva aici; este clar faptul că
?amenii formează anumite concepte înainte de a cunoaşte cuvântul.

ln câteva zile de la naştere, bebeluşii învaţă rapid conceptul perceptual
al unei feţe, fără să cunoască însă. cuvântul „faţă", după cum subliniam
în capitolul 5, ~eoarece feţele au o regularitate statistică: doi ochi, un
nas şi o gură. In acelaşi fel, noi facem distincţia între conceptele de
„Plantă" şi „Fiinţă umană", fără să fie nevoie de cuvinte pentru ele:
plantele fac fotosinteză, iar oamenii nu. Deosebirea este independentă
de percepţia noastră, indiferent cum sunt numite cele două concepte. 13
Pe de altă parte, pentru anumite concepte este nevoie de cuvinte. Să
luăm, de exemplu, categoria „Telefonul imaginar". Cu toţii am văzut
copii ducând la ureche un obiect oarecare şi conversând, aşa cum şi-au
văzut părinţii vorbind la telefon. Alegerea obiectului variază foarte
mult: poate fi o ·banană, o mână, o cană sau chiar păturica preferată.
Aceste ipostaze nu au o regularitate statistică semnificativă, însă cu
toate acestea, tatăl poate să-i dea fiului său o banană şi să- i spună „Ţârrr,
te sună cineva!", iar această comunicare prescurtată este suficientă
pentru înţelegerea comună a pasului următor. Pe de altă parte, dacă nu
aţi cunoaşte conceptul „Telefonul imaginar" şi aţi vedea o fetiţă de doi
ani ţinând la ureche o maşină de jucărie şi vorbind, aţi vedea doar un
co~il care vorbeşte în timp ce ţine o jucărie lângă ureche.
In mod similar, conceptele emoţionale se învaţă cel mai uşor
folosind cuvinte care desemnează emoţii. Aţi aflat deja faptul că nu
există amprente specifice ale categoriilor emoţionale la nivelul feţei, al
corpului sau al creierului. Aceasta înseamnă că ipostaze ale unui singur
concept emoţional, cum ar fi „Surpriză", nu au nevoie de o asemănare
de natură fizică pentru a-i permite creierului nostru să le grupeze în
aceeaşi categorie. Şi pentru oricare pereche de concepte emoţionale
diferite alese la întâmplare, cum ar fi „Surpriză" şi „Frică'', nu avem
nevoie de amprente specifice concludente pentru a le deosebi. Aşadar,
prin natura cult~rii noastre, noi introducem similarităţile mentale
folosind cuvinte. Incă din copilărie, noi auzim oamenii rostind „frică"
şi „surpriză" în contexte specifice. Varianta sonoră a fiecărui cuvânt
(sau mai târziu în viaţă, varianta sa scrisă) creează destulă regularitate
statistică în cadrul fiecărei categorii, precum ' şi diferenţe statistice
între ele, pentru a ne ajuta la început. Cuvintele ne sugerează rapid să
deducem scopurile pentru a fixa fiecare concept. Fără cuvintele „frică"
şi „surpriză", aceste două concepte nu s-ar răspândi de la o persoană
la alta. Nimeni nu ştie care dintre ele se formează întâi - conceptele
sau cuvintele-, dar este clar faptul că există o legătură esenţială între
cuvinte şi modul în care dezvoltăm şi transmitem concepte pur mentale.
•••
Teoreticienii perspectivei clasice nu au ajuns încă la o concluzie
în legătură cu numărul emoţiilor. Printre numeroasele întrebări la
care nu au răspuns încă se numără „Oare iubirea este o emoţie? Dar
uimirea? Curiozitatea? Foamea? Oare sinonime precum bucuros, vesel .
si încântat se referă la emotii diferite? Dar dorinta sexuală, pasiunea
' ' '
şi dorinţa sunt diferite? Oare sunt, de fapt, emoţii? Din perspectiva
realităţii sociale, aceste dezbateri sunt inutile. Iubirea (sau curiozitatea,
foamea etc.) este o emoţie, atâta vreme cât oamenii sunt de acord că
ipostazele sale îndeplinesc funcţiile unei emoţii. 14 .
Noi am . caracterizat unele dintre aceste funcţii în capitolele
anterioare. Prima dintre ele izvorăşte din faptul că asemenea tuturor
conceptelor, conceptele emoţionale au sens. Să presupunem că simţiţi
cum transpiraţi şi respiraţi foarte rapid. Sunteţi entuziasmat? Speriat?
Epuizat. fi.zic? Clasificări diferite reprezintă sensuri diferite. Cu alte
cuvinte, explicaţii plauzibile diferite pentru starea dumneavoastră
:fizică în situaţia respectivă, bazate pe experienţele trecute. După ce
aţi construit o ipostază a emoţiei, clasificând-o printr-un concept
emoţional, senzaţiile şi acţiunile sunt explicate.
Cea de-a doua functie a emotiilor izvorăste din calitatea conceptelor
' ' '
de a recomanda acţiunea corespunzătoare. Dacă respirăm prea repede
şi transpirăm, ce trebuie să facem? Să zâmbim larg de entuziasm, să
alergăm înfricoşaţi ori să ne întindem şi să dormim puţin? O ipostază
de emoţie construită dintr-o predicţie, ne adaptează acţiunea pentru
a răspunde unui obiectiv specific într-o situaţie specifică, folosind
modelul oferit de experienţele trecute.
· Cea de-a treia funcţie este legată de capacitatea conceptului de a
ne regla bugetul corpului. Bugetul corpului nostru poate :fi influenţat
în m.od diferit, în funcţie de modul în care ne clasificăm transpiraţia
sau respiraţia întretăiată. În cazul în care starea este clasificată ca fiind
entuziasm, aceasta ar putea conduce la eliberarea moderată de cortizol
(să zicem, pentru a vă ridica braţele); o clasificare ca fiind frică ar putea
conduce la eliberarea unei cantităţi mai mari de cortizol (întrucât vă
pregătiţi de fugă), iar un somn scurt nu necesită un plus de cortizol.
Categorizarea ne pătrunde literalmente sub piele. Fiecare clipă de
emoţie implică o ajustare a bugetului corpului pentru viitorul imediat.
Aceste trei funcţii prezintă un aspect comun: ele vizează şi se

limitează doar la propria persoană. Nu este nevoie ca alte persoane să
fie implicate în experienţa respectivă pentru a stabili sensul, a acţiona
sau pentru a ne regla bugetul corpului. Dar conceptele emoţionale
au alte două functii care aduc alti indivizi în cercul realitătii noastre
' ' '
sociale. Una dintre functii este comunicarea emotiei, prin intermediul
' '
căreia două persoane clasifică sincron concepte. Dacă vedem un bărbat
care respiră rapid şi transpiră, aceasta comunică un anumit lucru dacă
poartă costum d~ jogging şi cu totul altceva dacă este îmbrăcat în
costum de mire. In acest caz, categorizarea comunică sensul şi explică
de ce bărbatul se poartă astfel. Cea de-a doua funcţie este influenţa
socială. Concepte cum ar fi „Entuziasm", „Frică" şi „Epuizare" sunt
instrumente prin care reglăm şi bugetul corpului altor persoane, nu
numai pe cel al corpului nostru. Dacă reuşim să facem pe altcineva
să perceapă gâfâitul şi transpiraţia noastră ca fiind frică, noi îi
influentăm actiunile într-un mod în care ritmul rapid al respiratiei si
' ' ' '
fruntea asudată nu reuşesc să o facă singure. Noi putem fi arhitectul
experienţelor altora. 15
Aceste ultime două funcţii implică faptul că alţi indivizi - cei cu
care comunicăm ori pe care îi influenţăm - sunt de acord cu faptul
că anumite stări corporale sau actiuni fizice au niste functii specifice
' ' '
în anumite contexte. Fără această intentionalitate colectivă, actiunile
' '
unei persoane, indiferent cât de semnificative ar fi pentru sine, vor fi
percepute de către ceilalţi ca :fiind un fel de zgomot nedesluşit.
Să presupunem că vă plimbaţi împreună cu un prieten şi vedeţi un
bărbat care bate puternic din picior. Dumneavoastră îl clasificaţi ca
fiind furios. Prietenul dumneavoastră îl clasifică ca :fiind descurajat.
Omul cu pricina crede că nu face altceva decât să-şi scuture nişte noroi
de pe pantof. Oare aceasta înseamnă că dumneavoastră şi prietenul
dumneavoastră v-aţi înşelat? Sau că bărbatul respectiv nu-şi dă seama
de propriile emoţii? Cine are dreptate în cazul acesta?
Dacă ar fi vorba despre o realitate fi.zică, aţi putea clarifica această
chestiune cât se poate de simplu. Dacă eu afirm că materialul din care
este confectionată cămasa mea este mătase, iar dumneavoastră mă
' '
contraziceţi şi spuneţi că este din poliester, putem face un test chimic
pentru a obţine răspunsul. Dar precizia iese din discuţie, atunci când
este vorba despre realitatea socială. Dacă eu spun că această cămaşă este
un adevărat obiect de artă, iar dumneavoastră spuneţi că este oribilă,
niciunul dintre noi nu are dreptate din punct de vedere obiectiv. Acelaşi
lucru este valabil pentru percepţia emoţiei în exemplul cu bărbatul
care bate din picior. Emoţiile nu au amprente palpabile, prin urmare
nu poate exista un răspuns corect şi precis. Cel mult, putem încerca să
ajungem la un consens. Putem să întrebăm şi alte persoane dacă sunt
de acord cu mine sau cu dumneavoastră în legătură cu' cămaşa sau
cu bărbatul, ori putem să ne comparăm clasificările, luând ca repere
normele culturii noastre. 16
Dumneavoastră, prietenul dumneavoastră şi omu~ care bate din
picior construiţi fiecare o percepţie prin predicţie. Insuşi bărbatul
care se scutură de n~roi are probabil o stare de activare negativă şi
poate clasifica senzaţiile sale interoceptive, împreună cu acelea pe care
le-a prezis din lumea exterioară, ca fiind o ipostază de „Îndepărtare a
noroiului de pe pantof."Dumneavoastră construiţi probabil o percepţie
de furie, iar prietenul care vă însoţeşte o percepţie de descurajare.
Fiecare construcţie este reală, aşadar la întrebările legate de exactitate
nu se poate răspunde în sens strict obiectiv. Aceasta nu reprezintă un
neajuns al ştiinţei: este în primul rând o întrebare fără sens. Nu există
măsurători independente de observatori care pot să tranşeze această
chestiune în mod absolut clar şi neîndoielnic. Faptul că nu găsim un
criteriu obiectiv pentru a evalua corectitudinea şi exactitatea unei
situatii , că trebuie să apelăm la consens este un indiciu că avem de-a
, si
face cu o realitate socială, nu cu o realitate fizică. 17
Acest lucru este deseori înţeles greşit, de aceea doresc să aduc unele
clarificări. Eu nu spun nicidecum că emoţiile sunt iluzii. Ele sunt reale,
dar reale în acceptiunea socială, în aceeasi manieră descrisă cu florile si
' ' '
buruienile. Nu spun nici că totul este relativ. Dacă ar fi aşa, civilizaţia
noastră s-ar destrăma. Şi nu susţin nici faptul că emoţiile sunt „doar în
capul nostru". Expresia aceasta minimalizează puterea realităţii sociale.
Banii, reputaţia, legile, statul, prietenia şi toate convingerile noastre
cele mai fervente sunt şi ele „doar" în mintea umană, dar oamenii trăiesc.
şi mor pentru e!e. Ele sunt reale, deoarece oamenii au convenit că sunt
reale. Dar ele, la fel ca emoţiile, există doar în prezenţa subiecţilor
perceptori umani.
•••
Închipuiti-vă
, , resimtită
senzatia , atunci când strecurati
, mâna în
punga cu chipsuri şi descoperiţi că tocmai l-aţi mâncat pe. ultimul.
Vă simţiţi dezamăgit că punga e goală, uşurat că nu veţi mai ingera
atâtea calorii, uşor vinovat pentru că aţi mâncat o pungă întreagă şi

totusi, parcă ati dori să mai mâncati măcar unul. Tocmai am inventat
) ) )
un concept emoţional şi cu siguranţă nu există niciun cuvânt pentru

el în limba engleză. Şi totuşi, citind descrierea mea detaliată a acestui
sentiment complex, probabil că aţi simulat totul, până la foşnitul
pungii şf la bietele· firimituri rămase pe fundul ei. Aţi trăit această
emotie fără să aveti un cuvânt care să o numească.
) ) '
Creierul a realizat acest lucru . combinând ipostaze ale unor

concepte care vă sunt cunoscute deja, cum ar fi „Pungă", „Chipsuri",
„Dezamăgire", „Uşurare", ,,Vină" şi „Foame". Această puternică
abilitate a sistemului conceptual al creierului dumneavoastră, numită
în capitolul 5 combinaţie conceptuală, creează prima ipostază a acestei
noi categorii emoţionale legate de chipsuri, gata pentru . simulare.
Acum, dacă eu numesc această creaţie „Lipsa chipsurilor" şi îi îhvăţ şi
pe cei din jur, ea devine la fel de reală ca orice concept emoţional cum
sunt „Bucurie" şi „Tristeţe". Oamenii pot emite predicţii cu ea, pot
regla cu ea bugetul corpului şi pot construi diverse ipostaze ale „lipsei
chipsurilor" în diferite' situaţii.
, iată-ne acum în fata uneia dintre celei mai provocatoare idei
Si )
susţinute în cartea de faţă: avem nevoie de un concept emoţional

pentru a resimţi sau a percepe emoţia asociată. Este absolut obligatoriu.
Fără conceptul de „Frică'', nu putem resimţi frica. Fără conceptul de
„Tristeţe", nu putem percepe tristeţea altei persoane: Am putea învăţa
conceptul necesar ori l-am putea construi pe moment prin combinaţie
conceptuală, dar creierul nostru trebuie să fie capabil să construiască
acel concept şi să prezică bazându-se pe el. Altminteri, noi am fi orbi
exr,,erienţial la emoţia respectivă.
Imi dau seama că ideea aceasta pare contraintuitivă, aşa că voi
începe cu câteva exemple.
Probabil că emoţia . numită liget vă este necunoscută. Este o senzaţie
de confruntare exuberantă resimţită de un trib de vânători din Filipine,
numit Ilongot. Liget presupune concentrare puternică, pasiune şi energie
în timp ce are loc o întrecere periculoasă dintre două grupuri de indivizi.
Pericolul şi energia resimţite induc un sentiment de comuniune şi de
apartenenţă. Liget nu este doar o stare mentală, ci o situaţie complexă cu
reguli sociale în privinţa activităţilor care o declanşează, a momentului
în care este potrivit să o resimţim şi a modului în care trebuie · să se
comporte cu noi persoanele din jur în timpul unui astfel de episod.
Pentru un membru al tribului Ilongot, liget este o emoţie la fel de reală

cum este pentru noi bucuria sau tristeţea.
Occidentalii simt, fără îndoială, această agresivitate plăcută. Atleţii
o simt în febra competiţiei. Jucătorii de jocuri video o cultivă în
timpul jocurilor FPS·. Dar ei nu resimt liget cu toată semnificaţia sa,
acţiunile desemnate, schimbările bugetului corpului, comunicarea şi
influenţa socială, decât dacă pot construi „Liget" folosind combinaţia
conceptuală. Liget este un întreg pachet conceptual, iar în cazul în care
creierul nostru nu poate construi acest concept, atunci nu putem simţi
liget, deşi simţim părţi ale acestuia: activarea plăcută, agresiunea, fiorul
unei confruntărî riscante sau sentimentul de fraternitate conferit de
apartenenţa la un grup.
În continuare, vă propun ca exemplu o emoţie mai recent adoptată
în cultura americană. Într-o întâlnire avută nu demult cu membrii
laboratorului meu, am aflat că o cunoştinţă (să-l numim Robert) nu
a reuşit să câştige l.h.::niul Nobel. Robert s-a purtat urât cu mine
în trecut (aceasta este formula politicoasă pentru „s-a purtat ca un
măgar"), aşa că, atunci când am auzit veştile, trebuie să recunosc că
am avut o experientă , emotională
, complexă. Am resimtit , o oarecare
empatie pentru Robert, plus puţină . satisfacţie în legătură cu ghinionul
său, dar şi un val de vină pentru meschinăria mea, însoţit de stânjeneala
că cineva ar putea descoperi lipsa mea de compasiune.
Imaginaţi-vă cum ar fi fost dacă aş fi descris combinaţia mea
conceptuală colegilor: „probabil că Robert se simte îngrozitor din
cauza nereuşitei sale şi eu mă bucur să aud ace.s t lucru". Cuvintele
mele ar fi fost extrem de nepotrivite. Nimeni altcineva din laborator
nu cunoştea povestea mea cu Robert, nici vina şi stânjeneala pe care
le simţeam în acelaşi timp, deci n-aveau cum să înţeleagă perspectiva
mea si ' pe mine o ticăloasă. Asa
, m-ar fi considerat si , că am spus „Simt
un strop de schadenfreude." şi atunci toţi cei din încăpere au zâmbit şi
au încuviintat, usor
, din cap. Un cuvânt a comunicat în mod eficient
experienţa mea emoţională şi a făcut-o acceptabilă din punct de vedere
social, deoarece fiecare persoană din laborator cunoştea conceptul
de schadenfreude. Nu am fi reuşit acest lucru folosind doar emoţia cu
valenţă plăcută legată de necazu/altuia.
Situatia
, este exact la fel în cazul unei emotii
, mai fami1iare în cultura
• First person shooter (FPS) este un gen de joc video, în care acţiunea se desfăşoară prin ochii
protagonistului. (n. ed.)
occidentală - tristetea.
, Oricare :fiintă, umană poate trăi o emotie ,
neplăcută însotită de o activare scăzută. Dar nu p· utem resimti tristetea
' ' ,
cu toate conotatiile sale culturale, actiunile adecvate si alte functii ale
' ' , '
emoţiei dacă nu deţinem conceptul de „Tristeţe."
Unii cercetători sustin că emotia există chiar în absenta conceptului
, ' '
emoţional, doar că persoana afectată nu-şi dă seama, aceasta implicând
existenta' stării de emotie în afara constiintei.
) ' , Presupun că aceasta este
o posibilitate, dar eu mă îndoiesc că se întâmplă aşa. Dacă nu am avea
niciun concept de „Floare" şi cineva ne-ar arăta un trandafir, am vedea
doar o plantă, nu o floare. Niciun om de stiintă nu ar sustine că vedeti
o floare, dar că pur .şi simplu „nu vă daţi s~am~ de acest l~cru". În mod
similar, imaginea înfăţişând o pată difuză din capitolul 2 nu are ascunsă
în ea o albină. Aţi văzut albina doar datorită cunoştinţelor conceptuale.
Acelaşi raţionament este valabil în cazul emoţiilor; fără conceptul de
„Ligel' sau „Tristeţe" sau „Lipsa chipsurilor" cu care să formăm categorii,
nu există nicio emoţie, doar un tipar de semnale senzoriale.
Gândiţi-vă cât de util ar :fi conceptul de „Ligel'în cultura occidentală.
Atunci când cadeţii se antrenează în arta războiului, se spune că o mică
parte dintre ei dezvoltă o anumită plă,cere de a ucide. Ei nu urmăresc
să ucidă pentru a simţi plăcere; ei nu sunt psihopaţi. Dar atunci când
se întâmplă să ucidă, ei au un sentiment de plăcere. Poveştile lor de
luptă descriu deseori sentimente de plăcere intensă izvorâtă din :fiorii
urmăririi sau exaltarea unei munci bine făcute alături de camarazii de
arme. Dar în cultura occidentală, plăcerea de a ucide este considerată
îngrozitoare şi ruşinoasă; este greu să empatizezi ori să găseşti în tine
compasiune pentru cei care au trăit acest sentiment. Prin urmare,
. gânditi-vă
, la următorul lucru: ce-ar :fi dacă i-am învăta , pe cadeti ,
conceptul şi cuvântul liget, împreună cu un set de reguli sociale care să
reglementeze situaţiile în care este acceptabil să resimţi această emoţie?
Am putea include acest concept emoţional în contextul nostru cultural
mai larg de valori şi norme, exact aşa cum am făcut cu schadenfreude.
Conceptul le-ar putea permite chiar militarilor activi să cultive
în mod flexibil trăirea sentimentului liget, atunci când este necesar
pentru îndeplinirea sarcinilor lor militare. Noi concepte emoţionale
cum este liget ar putea mări granulaţia lor emoţională, îmbunătăţind
coeziunea unităţii lor şi performanţa profesională, protejând în acelaşi
timp sănătatea mintală a acestor. membri ai forţelor armate, atât în
confruntările armate, cât şi atunci când revin acasă din misiune. 18
Îmi ·dau seama că aceste observatii , sună oarecum bizar: fiecare

dintre noi are nevoie de un concept emoţional înainte de a putea simţi
sau percepe emoţia respectivă. Fără îndoială că nu se încadrează în
ceea ce numim accepţiunea comună sau experienţele de fiecare zi;
noi simtim, emotiile
' , cum ar fi înnăscute. Dar dacă emotiile
ca si ' sunt
construite prin predicţie, iar noi putem prezice doar cu conceptele pe
care le avem, ei bine ... iată că aşa stau lucrurile.
•••
Emotiile
, pe care le , , cu atâta usurintă
resimtiti ' , care par să fie
, si
înnăscute, au fost cunoscute şi în generaţia părinţilor dumneavoastră
şi probabil şi a părinţilor lor. Teoria clasică explică această continuitate
sugerând că emoţiile - separat de conceptele emoţionale - sunt fixate
în sistemul nervos pe parcursul evoluţiei. Am să vă spun şi eu o poveste
despre evoluţie, dar se referă la realitatea socială şi nu se bazează pe
existenta
, amprentelor emotionale
, la nivelul sistemului nervos.
Concepte emoţionale, precum „Frica", ·„Furia" şi „Bucuria", se
transmit de la o generaţie la alta. Aceasta nu se datorează doar
faptului că ne transmitem genele, ci şi faptului că genele respective
îi permit fiecărei generaţii să determine anumite conexiuni neuronale
ale generaţiei următoare. Mintea unui bebeluş asimilează concepte
învăţate din tradiţiile şi valorile culturii în care creşte. Acest proces
este numit în mai multe feluri: dezvoltare a creierului, dezvoltare a
limbajului, socializare.
Unul dintre avantajele adaptative majore ale umanităţii - datorită
căruia am prosperat ca specie - este acela că .trăim în grupuri sociale.
Aceasta ne-a permis să ne răspândim pe întreg globul, creându- ne
medii propice vieţii prin abilitatea noastră de a ne hrăni, îmbrăca şi de
a învăta
, unul de la celălalt în conditii, altminteri complet nefavorabile.
Astfel, noi putem acumula informaţii de la o generaţie la alta - povestiri,
reţete, tradiţii, tot ceea ce putem descrie - care ajută fiecare generaţie
să contureze conexiunile neuronale ale generaţiei următoare. Această
bogătie
' de cunostinte
, , transmise între generatii , ne permite să modelăm
în mod activ mediul fizic, mai degrabă decât să ne adaptăm la el, şi să
creăm civilizatii.
,
19
Viaţa în cadrul unui grup prezintă şi unele dezavantaje, mai ales

dilema cu care se confruntă fiecare dintre noi: să ne integrăm ori să
progresăm, să-i depăşim pe ceilalţi. Concepte comune ca de exemplu,
„Furia" si „Recunostinta" sunt instrumente esentiale în abordarea
' ' ' '
acestor aspecte opuse. Ele sunt instrumente ale culturii. Ele recomandă
acţiunile adecvate situaţiei, ne permit să comunicăm şi să influenţăm
comportamentul celorlalţi, toate în beneficiul gestionării eficiente a
bugetului corpului nostru.
Doar pentru că frica apare generaţie după generaţie în cultura
noastră, nu înseamnă că ea este codată în genomul uman, nici că a fost
sculptată prin selectie naturală în strămosii nostri cu milioane de ani în
) ) )
urmă în savana africană. Aceste explicaţii bazate pe un singur element

de cauzalitate nu iau în considerare puterea uriasă a intentionalitătii ) ) )
colective (fără să mai pomenim · de dovezile covârşitoare oferite de

neurostiinta modernă). Fără îndoială că evolutia le-a permis oamenilor
) ) )
să creeze cultură şi _că parte a acestei culturi este un sistem de concepte

bazate pe scopuri, pentru a ne descurca noi înşine şi unii cu ceilalţi.
Biologia ne permite să construim concepte bazate pe scopuri, dar
care anume sunt acele concepte specifice poate să fie o chestiune care
depinde de evoluţia culturală. 20
Creierul uman este un construct cultural. Noi nu instalăm cultura
într-un creier virgin, aşa cum am instala un program într-un computer;
mai degrabă cultura ajută la structurarea creierului. Creierele devin
apoi purtătoare de cultură, ajutând la crearea şi perpetuarea acesteia.
Toţi oamenii care trăiesc în grupuri trebuie să rezolve probleme
comune, deci faptul că există unele concepte similare în culturi
diferite nu este un lucru surprinzător. Majoritatea societăţilor umane,
de exemplu, au mituri despre fiinţe supranaturale: nimfe în 9recia
Antică, zâne în legendele celtice, spiriduşi în Irlanda, omuleţi în
poveştile indienilor americani, menehune în folclorul hawaiian, trolii
în Scandinavia, aziza în folclorul african, agloolik în cultura inuită,
mimi din folclorul aborigenilor, spirite benefice shin din China, kami
din Japonia şi multe, multe altele. Poveştile despre aceste făpturi
magice reprezintă o parte importantă a istoriei şi literaturii umane.
Dar aceasta nu înseamnă că fiinţele magice despre care vorbim există
cu adevărat sau că au existat vreodată (oricât de mult ne-am dori să
ajungem să învăţăm la ·liceul Hogwarts} Categoria „Fiinţă magică"
este construită de mintile umane si, din moment ce ea există în atât
) ) '
de multe culturi diferite, probabil că ea are o funcţie importantă. Tot
la fel, „Frica" există în multe culturi (dar nu în toate, · spre exemplu
tribul !Kung din deşertul Kalahari), deoarece ea are funcţii importante.
• Hogwarts este o şcoală fictivă de vrăjitorie, în care se petrece acţiunea seriei Harry Porter. (n. ed.)
Din câte ştiu eu, niciun concept emoţional nu este universal, dar chiar
dacă ar exista unul, universalitatea în sine nu implică în mod automat
existenţa unei realităţi independente de subiectul perceptor. 21
Realitatea socială este forţa motrice a culturii umane. Este perfect
plauzibilă ideea potrivit căreia conceptele emoţionale, ca elemente
ale realităţii sociale, ar fi învăţate de la alţii în perioada copilăriei
timpurii sau chiar mult mai târziu, atunci când individul se mută
dintr- o cultură în alta (vom oferi imediat mai multe detalii în această
privinţă). · Prin urmare, realitatea socială este un canal prin care se
transmit comportamente, preferinţe şi semnificaţii de la strămoşi
spre descendenţi prin selecţie naturală. Conceptele nu sunt o simplă
spoială socială adăugată constructului biologic. Ele sunt o realitate
biologică pe care cultura a integrat-o în conexiunile creierului nostru.
Persoanele care trăiesc în culturi cu anumite concepte ori cu concepte
mai diverse, pot fi mai apte pentru a se reproduce. 22
În capitolul 5 am văzut dungile imaginare pe care le sculptăm
într-un curcubeu, atunci când clasificăm lungimea undelor luminii cu
conceptele ·noastre pentru culori. Dacă accesaţi Google Rusia (images.
google.ru) şi căutaţi cuvântul rusesc pentru curcubeu, paoy2a, veţi
vedea că desenele ruseşti conţin şapte culori, nu şase: dunga albastră
din cultura occidentală a fost împărţită în albastru deschis şi albastru
închis, după cum se vede în figura 7-2. 23
Figura 7-2. Desenele reprezentând curcubeul au trăsături

specifice culturii din care provin.·
* În România, de asemenea, culorile curcubeului sunt în număr de şapte : roşu, oranj sau
portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. (n. ed.)
Imaginile acestea demonstrează influenţa culturii asupra

conceptelor de culoare. În cultura rusă, CFIHFIM (albastru) şi rorry6oii:
(albastru deschis pentru un occidental) sunt categorii diferite, la fel
de distincte cum sunt albastru şi verde pentru un american. Această
distinctie nu se datorează unor deosebiri structurale înnăscute în
'
sistemul vizual al ruşilor · faţă de cel al americanilor, ci conceptelor
de culoare învăţate, specifice culturii respective. Persoanele educate în
Rusia sunt pur si simplu învătate că albastru deschis si albastru închis
' ' '
sunt culori diferite cu nume diferite. Aceste concepte sunt integrate în
mentalul lor şi astfel ei percep şapte dungi col~rate. 24
Cuvintele reprezintă concepte, iar conceptele sunt instrumente ale
culturii. Noi le transmitem copiilor noştri, de la .o generaţie la alta,
asa cum se mostenesc sfesnicele stră-străbunicii din tara de bastină.
„Curcubeiele a~ şase dungi." ,,În schimbul banilor primeşti h;ană."
„Prăjiturelele sunt un desert, iar brioşele se mănâncă la micul dejun."
Şi conceptele emoţionale sunt instrumente culturale. Ele vin cu o
gamă largă de reguli, toate menite să regleze bugetul corpului nostru
ori să-l influenţeze pe al altcuiva. Aceste reguli pot fi caracteristice
unei culturi, stipulând când este acceptabil să construim o anumită
emoţie într-o situaţie dată. În Statele Unite, este firesc să simţi frică
atunci când eşti pe un montagne russe, când aştepţi rezultatele unui
test pentru cancer sau când cineva te ameninţă cu arma. În Statele
Unite nu este firesc să te temi de fiecare dată când iesi din casă într-un
'
cartier liniştit; senzaţia aceasta ar fi considerată patologică, o tulburare
de anxietate numită agorafobie.
Prietena mea Carmen, care s-a născut în Bolivia, a fost surprinsă
când i-am spus că în general, conceptele emoţionale variază foarte
mult de la o cultură la alta. „Credeam că toti oamenii din lume simt
'
aceleaşi emoţii.", mi-a explicat ea în spaniolă. „Ei bine, bolivienii
trăiesc emoţii mai puternice decât americanii. Mas fuerte." Majoritatea
oamenilor trăiesc cu un set de concepte emoţionale întreaga viaţă şi,
asemenea lui Carmen, pentru ei relativitatea aceasta culturală pare
surprinzătoare. Totuşi, cercetătorii au identificat numeroase concepte
. emoţionale în lume care nu există în limba engleză. Norvegienii au un
concept pentru bucuria intensă resimţită atunci când te îndrăgosteşti,
pe care o numesc "Forelskel'. Danezii au conceptul "Hygge" pentru un
sentiment special de prietenie apropiată, conceptul rusesc "Tocka" este
un fel de nelinişte spirituală, iar cel portughez "Saudade" desemnează
o nostalgie spirituală profundă. După câteva cercetări, am reuşit şi eu

să identific un concept emoţional spaniol care nu are corespondent
în engleză - „Pena Ajena". Carmen mi l-a descris ca fiind „tristeţea
resimţită · în legătură cu pierderea suferită de altă persoană", dar l-am
văzut caracterizat şi ca un fel de disconfort ori jenă resimţită pentru
altă persoană. Iată alte câteva pe care le consider edificatoare:25
• Gigi/ (filipinez): Impulsul de a îmbrăţişa pe cineva ori de a

strânge la piept un obiect nespus de drag. 26
• Voorpret (olandez): Plăcerea resimţită în legătură cu un eveniment
înainte ca acesta să aibă foc. 27
• Age-otori Qaponez): Senzaţia că arăţi mai rău după ce te-ai tuns. 28
Unele concepte emoţionale din alte culturi sunt extrem de

complicate, poate imposibil de tradus în engleză, dar pentru
vorbitorii nativi ele sunt obişnuite. Conceptul "Fago" în cultura ifaluk
(Micronezia) poate însemna iubire, empatie, milă, tristeţe, compasiune,
în funcţie de context. În cultura cehă, conceptul "Litost' se spune că ar
fi intraductibil, dar în traducere aproximativă ar fi „suferinţă cauzată
de nefericirea proprie, combinată cu dorinţa de răzbunare." Conceptul
emoţional japonez "arigata-meiwaku" desemnează emoţia resimţită
atunci când cineva ne-a făcut un serviciu pe care nu l-am solicitat şi
care poate ne- a creat dificultăţi, dar pentru care trebuie s ă fim oricum
recunoscători. 29
Atunci când mă adresez unui public din Statele Unite şi descriu
caracterul variabil şi specificitatea culturală a conceptelor emoţionale,
sugerând că şi conceptele exprimate în limba engleză sunt specifice
culturii noastre, oamenii sunt foarte surprinşi, aşa cum a fost şi prietena
mea Carmen. „Dar bucuria şi tristeţea· sunt emoţii reale.", insistă ei,
de parcă emoţiile altor culturi nu sunt la fel de reale ca ale noastre.
În aceste situaţii, răspunsul meu este: aveţi dreptate. Fago, litost şi
restul nu sunt emoţii ... pentru dumneavoastră. Acest lucru se petrece
pentru că nu cunoaşteţi conceptele emoţionale respective; situaţiile şi
scopurile asociate nu sunt importante în cultura clasei de mijloc din
America. Creierul dumneavoastră nu poate emite predicţii bazate pe
"Fago, ", deci pentru dumneavoastră conceptul nu e~te perceput în mod
automat, la fel ca tristeţea şi bucuria. Pentru a înţelege fago, trebuie să
combinaţi alte concepte pe care le cunoaş-teţi, realizând o combinaţie
conceptuală şi sporind efortul mental. Dar populaţia Ifaluk are acest

concept emoţional. Creierul lor face în mod automat predicţii cu
ajutorul lui. Atunci când trăiesc fago, emoţia respectivă este la fel de
automată şi reală cum sunt bucuria sau tristeţea pentru noi.
Da,fago; litost şi restul sunt doar cuvinte inventate de oameni, dar la
' )) , „temator , „fiunos
ie sunt „•bucuros )) , „tnst
r1 V )) ' )) , „dezgustat )) ş1 „surprms .
o ' ))
Cuvintele inventate sunt însăsi definitia realitătii sociale. Ati putea

' ·' ' ,
afirma că moneda dumneavoastră naţională este singura monedă
reală, iar cele din alte culturi sunt doar inventii? , Pentru cineva care
nu a călătorit niciodată ar putea să pară aşa, întrucât nu are conceptul
de valută. Dar călătorii . cu experienţă posedă conceptul „Monedă
aparţinând altei culturi". Eu vă rog să învăţaţi conceptul „Emoţie
aparţinând altei culturi"' pentru a înţelege că ipostazele sale sunt la
fel de reale pentru alte persoane, cum sunt propriile emoţii pentru
dumneavoastră.
Dacă ideile formulate anterior vi se par greu de înţeles, încercaţi-o
pe aceasta: unele concepte emoţionale preţuite în culturile de tip
occidental sunt complet absente în alte culturi. Eschimoşii Utka nu
cunosc conceptul ,,Furie". Tahitienii nu au niciun concepţ pentru
„tristeţe". Acest ultim aspect este greu de acceptat de către occidentali„.
viată Îară tristete? Chiar asa? Atunci când tahitienii sunt într-o situatie
' ' ' '
pe care un occidental ar descrie-o ca fiind tristă, ei se simt bolnavi,
tulburaţi, obosiţi sau lipsiţi de entuziasm, toate acestea fiind acoperite
de termenul mai larg pe'ape'a. Un adept al teoriei clasice a emoţiei ar
explica această variabilitate spunând că un tahitian care .se încruntă
este cu adevărat într-o stare biologică de tristeţe, fie că ştie sau nu.
Un constructivist nu-şi permite o asemenea certitudine, deoarece
oamenii se încruntă din diverse motive; de exemplu, atunci când se
concentrează, când fac un efort, ei se încruntă în glumă, atunci când
îşi îndepărtează un gând sau atunci când simt pe'ape'a. 30
Dincolo de conceptele emoţionale individuale, între culturi diferite
nu există un consens nici în ceea ce priveşte definirea naturii emoţiei.
Occidentalii cred că emoţia este o experienţă individuală interioară,
resimţită la nivelul corpului. Dar multe alte culturi caracterizează
emoţiile ca fiind evenimente interpersonale, pentru care este nevoie
de doi sau mai multi , oameni; Printre acestea se numără culturile
populaţiilor ifaluk din Micronezia, balineză, fula, ilongot din
Filipine, a populaţiei kaluli din Papua Noua Guinee, minangkabau
din Indonezia, a aborigenilor pintupi din Australia şi a samoanilor.

Şi mai straniu este faptul că unele culturi nu au un concept unitar
de „emoţie" pentru experienţele pe care occidentalii le adună laolaltă
sub eticheta „emoţionale." Câteva exemple de · acest fel care au fost
temeinic studiate sunt cele ale tahitienilor, aborigenilor gidjingali din
Australia, ale populaţiilor fante şi dagbani din Ghana, chewong din _
Malaezia si prietenii nostri himba, mentionati în capitolul 3. 31
' ' ' '
Majoritatea cercetărilor ştiinţifice dedicate emoţiilor se desfăşoară
în limba engleză, folosindu-se concepte americane şi cuvinte americane
care desemnează emoţii (şi traducerile lor). Potrivit apreciatului lingvist
Anna Wierzbicka, engleza este o închisoare conceptuală pentru ştiinţa
emoţiei. „Termenii englezeşti pentru emoţii constituie o taxonomie
populară, nicidecum un cadru analitic obiectiv, lipsit de influenţe de
natură culturală; prin urmare, în mod evident, n·oi nu putem porni de
la ideea potrivit căreia cuvinte englezeşti cum ar fi dezgust, frică sau
ruşine sunt indicii pentru concepte universal umane ori pentru realităţi .
psihologice fundamentale." Pentru a complica şi mai mult lucrurile,
aceste cuvinte care desemnează emoţii sunt din engleza secolului XX
şi există dovezi că unele dintre ele sunt destul de moderne. Conceptul
de „emotie" în sine este o inventie a secolului al XVII-lea. Înainte de
' '
aceasta, savanţii scriau despre pasiuni, sentimente şi alte concepte care
aveau sensuri oarecum diferite. 32
Limbi diferite descriu diverse experienţe umane în moduri diferite
- emoţiile şi alte evenimente mentale, culorile, părţile corpului, direcţia,
timpul, relaţiile spaţiale şi cauzalitatea. Deosebirile de la o limbă la
alta sunt uimitoare. Experienţele prietenei mele Batja Mesquita,
specialista în psihologia culturii pe care aţi cunoscut-o în capitolul
5, ne oferă un exemplu în acest sens. Ea s-a născut şi a crescut în
Olanda şi s-a stabilit în Statele Unite pentru studiile postdoctorale. În
următorii 15 ani s-a căsătorit, şi-a crescut copiii şi a lucrat ca profesor
la Universitatea Wake Forest din Carolina de Nord. Pe vremea când
locuia în Olanda, Batja simţea că emoţiile sale erau, să zicem, naturale.
După ce s-a mutat în Statele Unite, a observat că emoţiile sale nu
corespundeau perfect cu emoţiile din cultura americană. I s-a părut
că americanii au o bucurie artificială. Noi foloseam mereu un ton
vioi, optimist. Zâmbeam extrem de mult. Atunci când Batja întreba
ce mai facem, noi toţi răspundeam înfotdeauna pozitiv (,,Absolut
minunat!") . Răspunsurile emoţionale ale Batjei sunau nepotrivit în
contextul cultural american. Atunci câ~d era întrebată ce mai face, ea

nu răspundea cu destul entuziasm ori nu spunea că-i merge „minunat"
sau „excelent". Am ascultat-o odată vorbind la o conferinţă despre
experienţele sale şi am în,cuviinţat din cap tot timpul expunerii, am
aplaudat-o energic la sfârşit, apoi am mers la ea şi am îmbrăţişat-o,
spunând „Ai făcut o treabă minunată!" După câteva clipe, mi-am dat
seama că tocmai confirmasem fiecare observatie a sa. 33
'
Experienţa Batjei nu este singulară. Colega noastră, Yulia Chentsova
Dutton, din Rusia, spune că au durut-o obrajii un an de zile după ce
s-a mutat în Statele Unite, fiindcă niciodată nu mai zâmbise atât de
mult. Vecinul meu, Paul Harris, un cercetător britanic în domeniul
emoţiilor care s-a mutat în Statele Unite, a observat că universitarii
americani sunt în.t otdeauna entuziasmati de enigmele stiintifi.ce -
' ' '
activare intensă, o senzaţie plăcută- dar nu surit niciodată doar curioşi,
perplecşi sau nedumeriţi, acestea fiind experienţe desţul de neutre, cu
un nivel scăzut de activare, car,e lui îi sunt mai familiare. În general,
americanii preferă stările plăcute, de activare intensă. Noi zâmbim
foarte mult. Ne lăudăm şi ne încurajăm unii pe ceilalţi. Ne oferim
recompense pentru orice realizare, chiar şi „Certificate de participant".
Parcă din două în două săptămâni este câte o festivitate de premiere la
televiziune. Cât despre cărţile despre fericire publicate î~ ultimii zece
ani, recunosc că le-am pierdut şirul. Suntem o cultură a pozitivităţii.
Ne place să fim fericiţi şi să ne bucurăm de cât de minunaţi suntem. 34
Cu cât Batja petrecea mai mult timp în America, cu atât emoţiile
sale se armonizau mai mult cu contextul american. Conceptele
emoţionale plăcute s-au îmbogăţit şi au devenit mai variabile. Ea a
devenit mai granulară, trăind entuziasmul tipic american ca o formă
distinctă de satisfacţie şi mulţumire. Creierul său a fixat concepte noi
pentru normele şi tradiţiile americane; procesul acesta se numeşte
aculturaţie emoţională. Noi dobândim concepte noi de la o cultliră nouă,
iar acestea se traduc în predicţii noi. Folosind acele predicţii, devenim
capabili să resimţim şi să percepem emoţiile din noul spaţiu cultural.
Cercetătorul care a descoperit aculturaţia emoţiei este de fapt chiar
Batja. Ea a descoperit că pe lângă faptul că variază de la o cultură la
.alta, conceptele emoţionale se şi transformă. De exemplu, situaţiile
care stârnesc furie în Belgia, cum ar fi. aceea în care un coleg de serviciu
ne împiedică să ne realizăm obiectivele, şi în Turcia vor include
sentimente de (ceea ce americanii resimt ca) vină, ruşine şi respect.
EMOŢIILE CA REALITATE SOCIALĂ 19.1
Dar pentru imigranţii turci din Belgia, experienţele lor emoţionale

ajung să arate cu atât mai „belgiene", cu cât ei locuiesc acolo mai multă
vreme. 35
Un creier care este cufundat în situaţiile unei culturi noi este probabil
asemenea creierului unui copil: orientându-se mai degrabă după erori
de predicţii decât după predicţii'. Lipsit de conceptele emoţionale
ale noii culturi, creierul imigrant se îmbibă de noile informaţii şi
construieşte concepte noi. Tiparele emoţionale noi nu le înlocuiesc pe
cele vechi, deşi ele pot să interfereze, aşa cum a fost cazul colegei mele
Alexandra, cercetătoarea din Grecia, pe care aţi întâlnit-o în capitolul
5. Nu putem prezice în mod eficient dacă nu cunoaştem conceptele
locale. Trebuie să ne descurcăm cu ajutorul combinaţiei conceptuale
care este mai anevoioasă şi oferă ~oar un răspuns aproximativ. Ori
vom face mereu erori de predicţie. De ac'eea procesul de aculturaţie
ne consumă din bugetul corpului. De fapt, persoanele care prezintă o
aculturatie emotională mai slabă raportează mai multe afectiuni fi.zice.
J J J
Din nou, categorizarea ne pătrunde pe sub piele. 36

•••
În cartea aceasta, eu încerc să vă aculturalizez cu o nouă modalitate
de a aborda emoţiile. Fie că realizaţi acest lucru sau nu, aveţi un set de
concepte despre emoţii: ce sunt ele, de unde vin şi ce semnificaţie au.
Poate că atunci când ati ' început să o cititi,
, împărtăseati
, )
ideile teoriei
cl,asice şi concepte precum „Reacţie emoţională", „Expresie facială" şi
„Circuit al emoţiei în ~reier". Dacă este aşa, eu le-am înlocuit încet-
încet cu un nou set de concepte, de genul „Interocepţie", „Predicţie ",
„Buget al corpului" şi „Realitate socială". Într-un anumit sens, încerc
să vă atrag într-o nouă cultură, numită teoria emoţiei co.n struite.
Normele unei culturi noi pot părea ciudate sau chiar greşite, până
când trăim acolo o vreme şi ajungem să le înţelegem„. iar eu sper că
dumneavoastră le înţelegeţi deja ori le veţi înţelege. În esenţă, dacă eu
si ' cercetători care îmi împărtăsesc
, alti ' convingerile reusim
, să înlocuim
conceptele vechi cu cele noi, putem spune că am realizat o revoluţie
J
stiin tifică.
J
Teoria emotiei construite explică modul în care resimtim si

J J '
percepem emoţia în absenţa oricăror amprente biologice clare la nivelul

feţei, corpului sau al creierului. Creierul nostru prezice şi simulează
încontinuu toate informatiile senzoriale · din interiorul si exteriorul
J J
corpului nostru, pentru a înţelege ce înseamnă ele şi ce trebuie s ă facă

în legătură cu ele. Aceste predicţii trec prin cortex, revărsându-se din

circuitele responsabile cu bugetul corpului în reţeaua interoceptivă .a
cortexurilor senzoriale primare, pentru a crea simulări distribuite în
întregul creier, fiecare dintre ele fiind ipostaza unui concept. Simularea
cea mai apropiată de situaţia noastră din momentul respectiv este
câştigătoarea care d~vine experienţa noastră, iar dacă este ipostaza
unui concept emoţional, atunci simţim o emoţie. Acest proces susţinut
de reţeaua noastră de control, ajută la reglarea bugetului corpului,
pentru a ne păstra în viaţă şi sănătoşi. Pe parcursul acestui proces, noi
influenţăm bugetul corporal al persoanelor din jur, pentru a rel.lşi să
supravieţuim şi să transmitem genele noastre generaţiei viitoare. În
felul acesta,· creierele şi corpurile noastre creează . realitate socială. Şi
tot în felul acesta, emoţiile devin.reale.
Da, este destul de greu de crezut. Iar unele amănunte sunt încă
· supoziţii - de exemplu, meca~ismele exacte ale cascadei conceptuale.
Dar putem afirma cu certitudine că teoria emoţiei construite este o
modalitate viabilă de a gândi despre felul în care iau naştere emoţiile.
Teoria ţine seama de toate fenomenele vizate de teoria clasică, plus
de anomaliile acesteia, cum ar fi imensa variabilitate a experienţelor
emotionale, a conceptelor emotionale si a schimbărilor fizice petrecute
' ' '
în timpul trăirii emoţiilor. Ea desfiinţează dezbaterile inutile despre
înnăscut/ dobândit (de exemplu, ceea ce este un dat genetic la nivelul
conexiunilor cerebrale versus ceea ce este învăţat), folosind un singur
cadru pentru a înţelege realitatea fizică şi realitatea socială deopotrivă,
apropiindu-ne de crearea unei punţi ştiinţifice între lumea socială
şi cea naturală. Iar puntea aceasta, asemenea tuturor punţilor, ne va
conduce spre ceva nou, după cum veţi vedea în capitolul următor: o
poveste modernă despre ceea ce înseamnă natura umană.
8
O nouă perspectivă asupra naturii umane
Teoria emoţiei construite nu este doar o explicaţie modernă a

modului în care iau nastere, emotiile.
, Ea deschide în acelasi , timp
drumul unei perspective complet diferite asupra trăsăturilor definitorii
fundamentale alefiinţei umane. Această perspectivă este în concordanţă
cu ultimele cercetări din domeniul neuroştiinţelor. De asemenea, ea
ne oferă mai mult control asupra sentimentelor şi comportamentului
nostru comparativ cu teoria clasică şi are implicaţii profunde asupra
modului în care trăim. Omul nu este un animal reactiv, programat
să răspundă evenimentelor din jur. Atunci când este vorba . despre
experienţe şi percepţii, noi deţinem mult mai mult control decât s-ar
părea. Noi prezicem, construim şi acţionăm. Noi suntem arhitecţii
propriei noastre experienţe.
Teoria clasică a emoţiei vine cu o altă perspectivă convingătoare
asupra naturii umane. Aceasta există de mii de ani şi este încă adânc
înrădăcinată în drept, medicină şi alte domenii cheie ale societăţii. Cele
două teorii au fost mereu în conflict de-a lungul istoriei. În confruntările
anterioare, teoria clasică a învins mereu, din motive despre care vom
discuta în acest volum. Dar în prezent, deoarece suntem martorii
unei revoluţii a minţii şi a creierului, neuroştiinţa modernă ne oferă
instrumentele pentru a rezolva conflictul şi, bazându-ne pe dovezi
cu':ârşitoare, putem afirma că teoria clasică a pierdut.
In acest capitol, voi prezenta noua perspectivă asupra naturii umane,
perspectivă reprezentată de teoria emoţiei construite, şi o compar cu
ideile tradiţionale adoptate de teoria clasică. De asemenea, vă voi
prezenta motivul ascuns care a condus la menţinerea teoriei clasice
în prim plan atât de mult timp, ea rămânând înrădăcinată în ştiinţă şi
cultură, în ciuda unui flux constant al dovezilor care o infirmau.
~ ..
Majoritatea dintre noi consideră că lumea exterioară este o
entitate fizică separată. Evenimentele se petrec „acolo" în lume, iar noi

rea~ţionăm la ele „aici"' în mintea noastră.
Insă în teoria emoţiei construite, linia care desparte creierul de
lume este permeabilă, poate chiar inexistentă. Sistemele de bază ale
creierului se combină în diverse moduri pentru a construi percepţiile,
amintirile, gândurile, sentimentele şi alte stări mentale. Aţi trăit
aceasta cu ocazia experienţei cu imaginea informă a albinei, atunci
când aţi văzut forme care fizic nu există, lucru ce demonstrează că,
prin simulare, creierul ne modelează lumea. Creierul nostru emite o
multitudine de predicţii, simulează consecinţele lor ca şi cum ele ar fi
prezente, verifică şi corectează predicţiile respective, confruntându-le
cu informaţiile senzoriale. Pe parcurs, predicţiile interoceptive produc
afectele, ne influenţează fiecare acţiune şi determină care părţi ale
lumii ne interesează în acel moment (nişa noastră afectivă). Fără
interocepţie, nu am observa şi nici nu ne-ar păsa de ceea ce există în
jurul nostru sau de orice altceva, şi nu am avea şanse să supravieţuim
un timp prea îndelungat. Interocepţia îi oferă creierului posibilitatea
să construiască mediul în care trăim.
În acelaşi timp în care creierul ne modeleaz~ lumea, lumea exterioară ·
ne ajută să realizăm conexiunile neuronale. In prima copilărie, când
nu avem niciun fel de informaţii senzoriale, lumea exterioară sădeşte
primele noastre concepte, pe măsură ce creierul nostru se organizează
şi integrează lumea fizică din jurul nostru. În felul acesta, creierele
bebeluşilor dezvoltă reţelele care le permit să recunoască feţele umane.
Pe măsură ce creierul nostru se dezvoltă şi noi începem să învăţăm
cuvinte, creierul se conectează la realitatea socială şi noi începem să
creăm concepte pur mentale, cum ar fi „Lucruri care ne protejează
de înţepăturile insectelor" şi „Tristeţe". Aceste concepte din cultura
noastră par să existe în lumea exterioară, dar ele sunt · construcţii ale
sistemului nostru conceptual. ·
Potrivit acestei teorii, cultura nu este un soi de abur străveziu si
, fără
formă care ne înconjoară. Ea ne-a ajutat să ne alcătuim conexiunile
mentale, iar noi ne comportăm în anumite moduri care se 't ransmit
generaţiei următoare. De exemplu, dacă o cultură dictează că oamenii
având pielea de o anumită culoare sunt mai puţin valoroşi, această
realitate socială are efect fi.zic asupra grupului: ei au salarii mai mici,
iar copiii lor au condiţii mai proaste de hrană şi de trai. Aceşti factori
au un efect negativ asupra structurii creierului copiilor lor, cărora le va
0 NOUĂ PERSPECTIVĂ 'ASUPRA NATURII UMANE 195
fi mai greu decât celorlalţi să înveţe, sporind şansele ca ei să câştige

salarii mai mici în viitor. 1
Construcţiile noastre nu sunt arbitrare - creierul (şi mintea pe care
o creează) trebuie să fie în contact cu segmentele de realitate care
contează, pentru a ne mentine corpul în viată si sănătos. Constructia
, ' ' '
nu poate să răzbată prin ziduri de nepătruns (decât dacă aveţi puteri
supranaturale), dar poate redesena conturul unor ţări, redefini căsnicia
şi poate decide cine este valoros şi cine nu. Genele ne-au dat un creier
care se poate conecta la mediul său fizic şi social, iar ceilalţi membri
ai culturii noastre construiesc acel mediu împreună cu noi. Un singur
creier nu este suficient pentru a crea o minte.
Teoria emoţiei construite conduce şi la o modalitate complet nouă
de a privi responsabilitatea personală. Să zicem că sunteţi furios pe
seful dumneavoastră si izbucniti necontrolat, dati cu pumnul în masă
Şi îi , spuneţi că este u~ idiot. În 'vreme ce teoria ciasică ar putea atribui
o oarecare vină unui presupus circuit ar furiei, absolvindu-vă parţial
de responsabilitate, teoria bazată pe construcţie extinde ideea de
responsabilitate dincolo de momentul în care se produce vătămarea.
Creierul dumneavoastră este predictiv, nu reactiv. Sistemele sale de
bază încearcă în permanenţă să ghicească ce va urma, pentru a vă ajuta
să supravietuiti. De aceea, actiunile dumneavoastră si predictiile care
' ' , ' ,
au lansat acele acţiuni sunt conturate de toate experienţele trecute
(sub forma conceptelor) care au condus la acel moment. Trântiţi cu
pumnul în masă deoarece creierul dumneavoastră a prezis un moment
de furie, folosind conceptul „furie", iar experienţa trecută (directă sau
dobândită din filme, cărţi etc.) include o acţiune de lovire a mesei
într-o situatie similară.
'
Reţeaua responsabilă cu controlul, v~ amintiţi probabil, ajustează
mereu cursul predicţiilor şi al erorilor de predicţie pentru a vă ajuta
·să selectaţi dintre acţiuni multiple, urmărind dacă simţiţi sau nu că
deţineţi controlul. Această reţea poate lucra doar cu conceptele pe care
le aveţi. Aşadar, întrebarea legată de responsabilitate devine „Sunteţi
responsabil pentru propriile concepte?" Nu pentru toate, desigur.
Când eşti bebeluş, nu poţi alege conceptele pe care alţii ţi le sădesc în
minte. Dar ca adult, avem în mod cert posibilitatea de a alege la ce ne
expunem şi, prin urmare, ceea ce învăţăm; aceasta creează conceptele
care ne ghidează în cele din urmă acţiunile, fie că le percepem sau nu
ca fiind deliberate. Aşadar „responsabilitatea" înseamnă a face alegeri
deliberate pentru a ne schimba conceptele. 2

Ca exemplu din viaţa reală, putem alege oricare dintre conflictele
prelungite din lume: israelieni cu palestinieni, hutu cu tutsi, bosniaci
cu sârbi, sunni cu shia. Aici aş îndrăzni să sugerez că niciunul dintre
membrii în viaţă ai acestor grupuri nu este vinovat pentru furia pe
care o simt unii împotriva celorlalţi, deoarece conflictele au izbucnit
cu multe generaţii în urmă. Dar fiecare individ contemporan poartă o
anumită responsabilitate pentru continuarea acestui conflict, deoarece
este posibil, stă în puterea fiecărei persoane să-şi schimbe conceptele şi
prin urmare, comportamentul. Niciun conflict nu este predeterminat
de evolutie. Conflictele persistă datorită circumstantelor sociale care
' '
structurează conexiunile mentale ale indivizilor care participă la ele.
Cineva trebuie să-şi asume responsabilitatea de a schimba aceste
circumstante si concepte. Cine să facă acest lucru dacă nu oamenii
' '
însisi?
' '
În sprijinul acestei idei, un studiu ştiinţific oferă o oarecare speranţă.
Cercetătorii au antrenat un grup de israelieni să se gândească la diverse
evenimente negative, cum ar fi palestinieni care lansează nişte rachete
şi răpesc unui soldat israelian şi apoi să le reconsidere ca fiind mai puţin
negative. Pe lân.gă faptul că au resimţit mai puţină furie, participanţii
la test au arătat apoi un sprijin mai susţinut pentru strategiile care
conduc la rezoluţii mai conciliante şi pacificatoare, cum ar fi oferirea
de ajutoare palestinienilor, precum şi reducerea sprijinului pentru
tacticile agresive împotriva palestinienilor care locuiesc în Fâşia Gaza.
În preajma solicitării recente a palestinienilor ca statul lor să devină
· membru al ONU, antrenamentul acesta în re-categorizare a determinat
oamenii să sprijine renunţarea la controalele de securitate în cartierele
din Ierusalimul de est, în schimbul păcii totale şi, de asemenea, să-şi
restrângă sprijinul acordat politicilor restrictive, cum ar fi de exemplu,
interdicţia impusă palestinienilor de a folosi sistemul medical israelian.
Aceste ultime schimbări au fost menţinute cinci luni după instruire. 3
Dacă ai crescut într-o societate plină de ură şi furie, nu poţi fi
învinovăţit pentru că ai conceptele asociate, dar ca adult, poţi alege să
te educi si să înveti si alte concepte. Fără îndoială că nu este o sarcină
' ' '
uşoară, dar se poate realiza. Acesta este încă un argument în favoarea
afirmaţiei mele repetate, şi anume că „Suntem arhitecţii propriei noastre
experienţe". Suntem într-adevăr parţial responsabili pentru acţiunile
noastre, chiar şi pentru aşa-numitele reacţii emoţionale pe care le
0 NOUĂ PERSPECTIVĂ ASUPRA NATURII UMANE 197
simţim ca fiind imposibil de controlat. Este responsabilitatea noastră

să învăţăm concepte care, prin predicţie, să ne ţină departe de acţiuni
vătămătoare. Avem de asemenea o responsabilitate pentru ceilalţi,
deoarece acţiunile noastre modelează conceptele şi comportamentele
altor oameni, creând mediul care activează şi dezactivează genele
pentru a le configura conexiunile cerebrale, inclusiv pe cele ale
următoarei generaţii. Realitatea socială implică faptul că suntem cu
toţii parţial responsabili pentru comportamentul celuilalt; nu într-un
fel confortabil, de tipul hai:-să-dăm-cu-toţii-vina-pe-societate, ci
într-un mod foarte real, vizând configuraţia conexiunilor cerebrale.
În perioada în care am lucrat ca terapeut, am avut ca paciente femei
cu studii universitare care în copilărie suferiseră abuzuri din partea
părinţilor. Eu încercam să le ajut să înţeleagă faptul că erau de două
ori victime: întâi în momentul abuzului şi apoi din n~u, deoarece au
fost lăsate cu suferinţa emoţională pe care numai ele o pot rezolva.
Din cauza traumei, 1.-~ .... ierul lor continuă să modeleze o lume ostilă,
chiar şi după ce au ajuns într-o lume mai bună. Faptul că, în cazul lor,
creierul 'era organizat pentru un mediu toxic specific nu era câtuşi de
puţin din vina lor. Dar :fiecare dintre aceste femei era singura în stare
să-şi transforme sistemul conceptual pentru a îmbunătăţi lucrurile.
Aceasta este forma de responsabilitate la care m-am referit. Uneori,
responsabilitatea înseamnă că eşti singura persoană care poate schimba
lucrurile.
Iar acum, iată-ne în faţa întrebării referitoare la originea omului.
Suntem obişnuiţi să ne considerăm ultima destinaţie a unei lungi
călătorii pe scara evoluţiei. Teoria emoţiei construite adoptă o
perspectivă mai echilibrată. Selecţia naturală nu ne-a avut pe noi
ca obiectiv. Noi suntem doar încă o specie cu anumite elemente
de adaptabilitate, care ne ajută să ne transmitem genele generaţiei
următoare. Alte animale au dezvoltat o mulţime, de abilităţi pe care
noi nu le avem, de exemplu, să facă salturi uriaşe şi să escaladeze ziduri,
de aceea suntem atât de fascinaţi de eroi ca Spider-Man. Oamenii sunt,
fără îndoială, cei mai talentaţi la construirea rachetelor care ajung pe
alte planete şi la inventarea şi impleinenţarea unor legi care există în
mintile noastre si care dictează cum ne tratăm unii pe altii. Există
' ' '
ceva în creierul uman care ne conferă aceste abilităţi unice, dar acel
„ceva" nu trebuie neapărat să fie o reţea separată, dedicată rachetelor şi·
sistemului judiciar - ori, dacă e vorba pe-aşa, emoţiilor - şi transmisă
pe cale genetică de la strămoşii noştri non-umani.

Una dintre cele mai importante adaptări este aceea că nu este
nevoie să purtăm tot materialul genetic pentru a crea toate conexiunile
existente în creierul nostru. Aceasta ar fi extrem de costisitor, din
punct de vedere biologic. În schimb, avem genele care îi permit
creierului să se dezvolte în contextul celorlalte creiere din jurul nostru,
prin cultură. Exact la fel cum un creier individual se foloseşte de
redundanţă, comprimând informaţiile în asemănări şi deosebiri, mai
multe creiere profită reciproc de redundanţele identificate (că trăim
în aceeaşi cultură şi .am învăţat aceleaşi concepte) şi se organizează
· reciproc. În fapt, evoluţia îşi sporeşte eficienţa prin cultura umană,
iar noi transmitem cultura urmaşilor noştri, prin setul de conexiuni
preluat de creierele lor..
De la nivel macro până la nivel micro, creierul uman este organizat
pentru variabilitate şi degenerare. Reţelele care interacţionează,
clusterele de neuroni sunt parţial independente şi îşi împart în mod
eficient o multitudine de informaţii. Această organizare le permite
grupurilor de neuroni aflate în continuă schimbare să se formeze şi
să se dizolve în milisecunde, astfel încât câte un singur neuron poate
participa la construcţii diferite în situaţii diferite, modelând o lume
variabilă şi doar parţial predictibilă. Amprentele neuronale nu au
loc într-un mediu atât de dinamic. Ar fi complet ineficient pentru
toată omenirea să avem un singur set de module mentale, având în
vedere faptul că trăim în medii geografi.ce şi sociale atât de diverse în
întreaga lume. Creierul uman a evoluat pentru a crea tipuri diferite de
minţi umane, adaptate la medii diverse. Nu avem nevoie de un creier
universal care să creeze o minte universală pentru a putea afirma că
suf!tem cu toţii membrii aceleiaşi specii. 4
In ansamblu, teoria emoţiei construite este o explicaţie psihologică
fundamentată biologic a ceea ce suntem noi ca fiinţe umane. Ea ia în
considerare atât evolutia, cât si cultura. Ne-am născut cu o organizare
) )
a· creierului determinată de genele noastre, dar mediul poate activa

sau dezactiva anumite gene, permiţându-i creierului să se organizeze
în funcţie de propriile noastre experienţe. Creierul este modelat de
realităţile din lumea în care trăim, inclusiv de lumea socială, construită
prin consens cu alţi oameni.M.i ntea noastră este o colaborare grandioasă
de care nu suntem conştienţi. Prin construcţie, noi nu percepem lumea
în mod obiectiv şi exact, ci prin lentilele propriilor nevoi, obiective şi
experienţe anterioare (aşa cum s-a întâmplat în exemplul cu albina).

Si nu suntem noi culmea evolutiei, ci doar un fel de animal foarte
) )
interesant cu niste abilităti unice.

' )
•••
Comparativ cu teoria clasică, teoria emoţ1e1 construite oferă o
perspectivă foarte diferită asupra naturii umane. Ideile clasice despre
originile noastre, responsabilitatea personală şi relaţiile noastre cu
lume;t exterioară au dominat mii de ani cultura occidentală. Pentru
a: înţelege această perspectivă mai veche asupra naturii umane şi
motivele pentru care ea a rămas înrădăcinată atât de multă ·vreme, este
bine să începem - asa cum încep atâtea povesti stiintifice - cu Charles
J J ) )
Darwin.
În 1872, Darwin a publicat Expresia emoţiilor la om şi animale,
unde a scris că noi am moştenit emoţiile, rămase neschimbate, de la
un strămoş animal îndepărtat. Astfel, potrivit lui Darwin, la omul
modern emoţiile sunt cauzate de anumite regiuni străvechi existente
în sistemul nostru nervos şi fiecare emoţie are o amprentă specifică. 5
Ca să împrumut un termen din filosofie, Darwin spunea că fiecare
emotie ar avea o esentă. Dacă momentele de tristete sunt însotite de
' ' , J
o expresie bosumflată şi un puls scăzut, atunci amprenta „expresie

bosumflată şi puls scăzut" poate fi esenţa tristeţii. Dar esenţa ar mai
putea fi o cauză de fond care conferă caracterul specific al tuturor
momentelor de tristeţe, ca de exemplu, un set de neuroni. (Voi folosi
termenul „esenţă" pentru ambele posibilităţi.) 6
Orientarea care postulează existenţa esenţelor este numită
esenţialism. Potrivit acesteia, anumite categorii - frica şi tristeţea, câinii
şi pisicile, americanii europeni şi africani, bărbaţii şi femeile, binele
şi răul - fiecare are o realitate sau o natură specifică. Se sugerează
că, în cadrul fiecărei categorii, membrii săi împărtăşesc o proprietate
fundamentală profundă (o esenţă) prin care se aseamănă, chiar dacă
există unele deosebiri superficiale între ei. Există multe rase de câini care
se deosebesc prin dimensiuni, formă, culoare, postură, temperament
ş.a.m.d., dar aceste deosebiri sunt considerate superficiale faţă de
esenta împărtăsită de toti câinii. Un câine nu este niciodată o pisică.
Î~ mod similar, toate' teoriile bazate pe perspectiva clasică pornesc
de la premisa că emoţiile, cum ar fi tristeţea şi frica, au esenţe
distincte. Specialistul în neuroştiinţe Jaak Panksepp, de exemplu,
scrie că esenţa unei emoţii este un circuit în regiunile subcorticale ale
creierului. Psihologul evoluţionist Steven Pinker susţine că emoţiile

sunt asemenea unor organe mentale, analoage organelor corpului
pentru funcţii specializate, şi că esenţa emoţiilor este un set de gene.
Psihologul evoluţionist Leda Cosmides şi psihologul Paul Ekman
sugerează că fiecare emoţie ar avea o esenţă imperceptibilă transmisă
pe cale genetică, pe care ei o denumesc „program" metaforic. Versiunea
teoriei clasice formulate de către Ekman si numită teoria emotiilor
. ' '
de bază susţine că esenţele bucuriei, tristeţii, fricii, surprizei, furiei şi
dezgustului sunt declanşate în mod automat de obiecte şi evenimente
din lume. O altă versiune, numită teoria clasică a evaluării, introduce
o etapă intermediară între noi şi evenimente, spunând că întâi creierul
nostru „evaluează" situatia ' decide dacă să declanseze
, si ' sau nu o emotie.,
Toate versiunile teoriei clasice sunt de acord în privinţa faptului că
fiecare categorie emoţională are o amprentă distinctă; ele se contrazic
doar în privinta naturii esentelor. 7
' '
Esenţialismul este vinovat pentru faptul că teoria clasică a fost atât
de greu de combătut. El încurajează oamenii să creadă că propriile
lor simturi detectează granite obiective în natură. Bucuria şi tristetea
' ' '
arată şi se simt altfel, susţin ei, aşadar trebuie să aibă esenţe diferite
la nivelul creierului. Oamenii esenţializează aproape întotdeauna
fără să-şi dea seama; ei nu-şi observă mişcarea propriilor mâini care
trasează graniţe în lumea naturală.
Convingerea lui Darwin legată de existenţa esenţelor emoţiilor, aşa
cum este formulată în Expresia, a contribuit la evidenţiere~ teoriei
clasice a emoţiei formulată în epoca modernă. Aceeaşi convingere l-a
făcut în mod neintenţionat pe Darwin să pară oarecum ipocrit. Nu
este o sarcină usoară să critici - darmite să contrazici - ideile unuia
'
dintre cei mai celebri cercetători din toate timpurile. Dar vă propun
să încercăm.
Ce~ mai celebră carte a lui Darwin, Despre originea speciilor, a
provocat o schimbare de paradigmă care a transformat biologia într-o
stiintă modernă. Realizarea sa stiintifică maJ· oră, atât de convingător
J ' , '
formulată de biologul evoluţionist Ernst Mayr, a fost eliberarea

biologiei din „ghearele paralizante ale esenţialismului". Totuşi, în
privinţa emoţiei, Darwin a adoptat o poziţie inexplicabilă aflată exact
la polul opus, când a scris treisprezece ani mai târziu Expresia, o carte
marcată de esentialism. Prin acest demers, el a abandonat inovatiile
' '
sale remarcabile şi s-a întors în ghearele esenţialismului, cel puţin în
ceeAa ce priveşte emoţiile. 8

Inainte ca teoria lui Darwin formulată în Originea să devină
cunoscută în secolul al nouăsprezecelea, esenţialismul era dominant
în regnul animal. Se presupunea că fiecare specie are o formă ideală,
creată de Dumnezeu, cu proprietăţi caracteristice (esenţe) care o
deosebeau de alte specii (fiecare cu propriile lor esenţe) . Deviaţiile
de la ideal erau considerate erori sau accidente. Gânditi-vă , la acest
aspect ca şi cum ar fi o versiune a „expoziţiei canine" în biologie. O
expoziţie canină, dacă aţi văzut vreodată una, este o competiţie în
care se urmă~eşte identificarea exemplarului cel mai „reuşit". Câinii
nu concurează direct unul cu celălalt, ci sunt comparaţi de arbitri cu
un ipotetic câine ideal, pentru a vedea care dintre ei seamănă cel mai
bine cu el. Atunci când sunt evaluaţi câini din rasa golden retriever, de
exemplu; arbitrii compară fiecare concurent cu imaginea ideală a unui
golden retriever. Are înălţimea cerută? Labele sunt simetrice? Botul
este drept, continuându-se lin cu craniul? Blana aurie este lucioasă,
bogată şi deasă? Deosebirile înregistrate faţă de imaginea câinelui
ideal sunt considerate erori, iar câinele care prezintă cel mai mic
număr de erori va câştiga. În aceeaşi manieră, gânditorii importanţi
din secolul al nouăsprezecelea au văzut lumea fiinţelor vii, asemenea
unei mari competiţii canine. Dacă urmăreai un golden retriever şi
observai că paşii săi sunt mai mari decât media, atunci paşii erau prea
mari comparativ cu lungimea ideală sau mersul era considerat chiar
incorect. 9
Apoi a venit Darwin, care a susţinut că variaţiile în cadrul speciei,
cum ar fi lungimea pasului, nu sunt erori. În schimb, variaţiile sunt
şi ele sunt legate de mediul în care trăieşte specia respectivă. Orice
grup de golden retrieveri are o diversitate de lungimi ale pasului, unele
oferind avantaje funcţionale pentru alergare, căţărare sau vânătoare.
Indivizii al căror mers este cel mai adecvat mediului vor trăi mai mult
si vor produce mai multi
) , urmasi. Acesta este rezultatul concret conturat
)
în teoria evoluţiei din Originea, cunoscut ca selecţie naturală şi numit

uneori „supravieţuirea celui mai puternic". Pentru Darwin, fiecare
specie era o categorie conceptuală - o populaţie cu indivizi unici care
se deosebesc unul de celălalt, fără să se bazeze pe o esenţă comună.
Câinele ideal nu există: el este un rezumat statistic al multor câini
diferiţi. Nicio trăsătură nu este necesară, · suficientă sau măcar tipică
pentru fiecare individ din populaţia respectivă. Această observaţie,
cunoscută sub numele de gândire la nivel populaţional este un element

cheie al teoriei evolutiei formulate de Darwin. 10
'
Gândirea la nivel populaţional se bazează pe variabilitate, în
vreme ce esenţialismul se bazează pe asemănare. Cele două idei sunt
fundamental incompatibile. Prin urmare, Originea este o carte profund
anti~esenţialistă. De aceea este derutant faptul că în privinţa emoţiei,
Darwin şi-a contestat cea mai mare realizare scriind Expresia. 11
La fel de derutant, ca să nu spun chiar ironic, este faptul că teoria
clasică a emoţiei se bazează tocmai pe esenţialism, iar infirmarea sa
ca principiu fundamental în domeniul biologiei i-a adus celebritatea
lui Darwin. Teoria clasică se auto-etichetează în mod explicit ca fiind
„evolutionistă" si porneste de la premisa că emotiile si expresiile lor
' ' ' ' '
sunt produse ale selecţiei naturale, dar selecţia naturală este complet
absentă din perspectiva lui Darwin asupra emoţiei. Orice viziune
esentialistă înrasurată în mantia lui Darwin demonstrează o întelegere
' ' '
profund greşită a ideilor fundamentale ale lui Darwin despre evoluţie.
Forţa irezistibilă a esenţialismului l-a condus pe Darwin spre
formularea unor idei încântător de ridicole despre emoţie. „Chiar
şi insectele" a scris el în Expresia, „exprimă furie, teroare, gelozie şi
iubire." atunci când îşi freacă părţi ale corpului pentru a emite anumite
sunete. Gânditi-vă la acest lucru data viitoare când urmăriti o muscă
' '
prin bucătărie. Darwin a mai scris că dezechilibrul emoţional poate să
ne facă părul creţ. 12
Esenţialismul nu este doar puternic, ci şi contagios. Bizara
convingere a lui Darwin legată de esenţele invariabile ale emoţiei
s-a perpetuat şi după moartea sa şi a distorsionat moştenirea lăsată
de alti , oameni de stiintă
, ' celebri. Pe parcurs, teoria clasică a emotiei
'
a câştigat teren. Exemplul cel mai important este cel al lui William
James, considerat de către mulţi părintele psihologiei americane.
James nu este la fel de cunoscut ca Darwin, dar el a fost pur şi simplu
un intelectual extraordinar. Volumul său de 1.200 de pagini, Principii
de pszhologie, cuprinde majoritatea ideilor fundamentale în psihologia
occidentală şi rămâne, după mai bine de un secol, lucrarea de bază
din acest domeniu. Premiul cel mai prestigios acordat de Asociaţia
de Ştiinţe Psihologice poartă numele lui William James, iar clădirea
departamentului de psihologie al Universităţii Harvard se numeşte
William James Hall.
James este citat în mod frecvent pentru afirmaţia sa că fiecare tip
de emoţie - bucurie, frică ş.a.m.d.

- are o amprentă specifică în corp.
Această idee esenţialistă este un element fundamental al teoriei clasice
şi ,generaţii de cercetători influenţaţi de James au căutat acele amprente
în ritmul cardiac, respiraţie, tensiune arterială şi alţi markeri corporali
(şi au scris cărţi de succes despre emoţii). Dar avem o problemă legată
de afirmaţia lui James: el nu a spus acest lucru niciodată. Impresia
larg împărtăşită că ar fi făcut-o se datorează unei interpretări greşite,
care datează de acum o sută de ani, a cuvintelor sale prin prisma
esenţialismului.
. James a scris de fapt că fiecare ipostază a emoţiei, nu fiecare categorie
emoţională, provine dintr-o stare corporală unică. Aceasta este o
afirmaţie complet diferită. Înseamnă că poţi tremura de frică, sări de
frică, îngheţa de frică, striga de frică, poate să ţi se taie respiraţia de
frică, te poţi ascunde de frică, poţi ataca de frică şi poţi chiar să râzi
atunci când îţi este frică. Fiecare experienţă a fricii este asociată cu un
set diferit de schimbări interne şi senzaţii. Interpretarea greşită a lui
James reprezintă o schimbare a sensului cu 180 de grade, ca şi cum el
ar fi susţinut existenţa esenţelor emoţiilor, când de fapt, el susţinea
contrariul. Cuvintele lui James sunt: „Frica de a te uda nu este aceeaşi
cu frica de un urs" .13
Cum a apărut această neînţelegere atât de răspândită în privinţa
observaţiilor lui James? Eu am descoperit că unul dintre contemporanii
săi, un filosof numit John Dewey, a fost cel care a semănat confuzia. El
a venit cu propria teorie a emoţiei, combinând ideile esenţialiste ale
lui Darwin din Expresia cu ideile anti-esenţialiste ale lui James, deşi
sunt fundamental incompatibile. Rezultatul a fost o teorie asemenea
monstrului lui Frankenstein, în care a inversat sensul cuvintelor lui
James, alo~ând o esenţă fiecărei categorii emoţionale. Ca ultim detaliu,
Dewey a ales să-şi numească fabricaţia după James, intitulând-o
„Teoria James-Lange a emoţiilor".* În prezent, rolul lui Dewey în
această harababură a fost uitat şi nenumărate publicaţii îi atribuie
lui James această teorie. Un exemplu important îl reprezintă scrierile
neurologului Antonio Damasio, autor al volumului Eroarea lui
Descartes şi al altor cărţi cunoscute dedicate emoţiei. Pentru Damasio,
• „Lange" se referă la psihologul Carl Lange, alt contemporan al lui James şi Dewey.
Ideile sale despre emoţii se asemănau cu ale lui James, dar au păstrat convingerea
esenţialistă potrivit căreia fiecare categorie de emoţie are o amprentă distinctă, Lange
s-a nimerit în locul potrivit şi la timpul potrivit pentru a avea numele înscris pe teoria
lui Dewey.
amprenta fizică unică a unei emoţii, pe care o numeşte marker somatic,

este o sursă de informaţii folosite de creier pentru a lua decizii bune.
Acesti, markeri sunt ca niste crâmpeie de întelep' ciune. Experienta
) ) '
emoţională, potrivit lui Damasio, are loc atund când markerii somatici
sunt transformati , în senzatii
, constiente.
, Ipoteza lui Damasio este de
fapt un rezultat al fuziunii James-Lange şi nu al perspectivei reale
sustinută
, de James în domeniul emotiei.,
14
Interpretarea. greşită pe care Dewey a făcut-o observaţiilor lui

James este una dintre marile greşeli din psihologia modernă şi a
fost promovată de esenţialism în numele lui Darwin. Este ironic,
chiar tragic de absurd, când numele lui Darwin este invocat pentru
a conferi autoritate teoriilor ştiinţifice esenţialiste, având în vedere
faptul că realizarea sa ştiinţifică cea mai importantă a fost excluderea
esenţialismului din biologie.
Şi atunci, cum se face că esenţialismul este atât de puternic, încât
poate răstălmăci cuvintele unor cercetători de seamă şi deturna
descoperirile stiintifice
, , de la traseul corect?
Motivul cel mai simplu este acela că esenţialismul este intuitiv.
Noi ne simtim, emotiile
' ca si
' cum ar fi reactii
, automate, prin urmare
ne vine uşor să credem că ele izvorăsc din anumite regiuni străvechi
ale creierului. De asemenea, vedem emoţiile în clipiri, încruntări şi
alte ticuri şi auzim emoţiile în tonul vocii, fără niciun fel de efort ori
intenţie. De aceea este uşor de crezut şi faptul că am fi fost proiectaţi de
natură pentru a recunoaşte manifestările emoţionale şi programaţi să
actionăm
, în conformitate cu ele. Dar aceasta este o concluzie dubioasă.
Milioane de oameni îl recunosc cu uşurinţă pe broscoiul Kermit, dar
aceasta nu înseamnă că creierul uman poate fi organizat pentru a
recunoaşte păpuşile Muppets. Esenţialismul promite explicaţii simple,
indicând o cauză rezonabilă unică, pe când noi trăim într-o lume
complexă.
Esenţialismul este în acelaşi timp extrem de greu de combătut. Dat
fiind faptul că esenţa poate fi o proprietate neobservabilă, oamenii sunt
liberi să creadă în esenţe, chiar şi atunci când acestea nu pot fi găsite.
Este uşor să găseşti motive pentru care un experiment nu a detectat
o esenţă: „nu am cercetat încă toate aspectele" sau „este în int~riorul
acestei structuri biologice complicate, pe care nu o putem analiza încă"
sau „instrumentele noastre nu sunt suficient de puternice pentru a
găsi esenţa, dar într-o bună zi vor fi". Aceste gânduri optimiste sunt
sincere, dar este imposibil de dovedit în mod logic că ele sunt false.
Esenţialismul se vaccinează împotriva dovezilor care îl pot combate. De
asemenea, el schimbă modul în care se practică ştiinţa. Dacă cercetătorii
cred într-o lume a esenţelor care aşteaptă să fie descoperite, ei îşi vor
dedica întreaga muncă găsirii acelor esenţe - o căutare care poate fi
nesfârsită.
1
15
De asemenea, esenţialismul pare să fie o parte inerentă a construcţiei

noastre psihologice. Oamenii creează categorii inventând similarităţi
pur mentale, după cum aţi văzut în capitolul 5, şi denumesc acele
categorii cu cuvinte. De aceea, nişte cuvinte ca „animal de companie"
sau „tristete" se aplică mai multor situatii diferite. Cuvintele sunt o
1 1
realizare incredibilă, dar sunt şi un rămăşag faustian pentru creierul

uman. Pe de-o parte, atunci când un cuvânt cum este „tristeţe" se
aplică unui grup de percepţii diverse, el ne îndeamnă să căutăm (ori
să inventăm) o asemănare fundamentală care transcende deosebirile
vizibile. Altfel spus, cuvântul „tristeţe" ne ajută să creăm un concept
emoţional, ceea ce este un lucru bun. Dar în acelaşi timp ne îndeamnă
să credem într-un motiv pentru acea asemănare: o calitate profundă, ·
imperceptibilă sau chiar incognoscibilă care este responsabilă pentru
echivalenţa percepţiilor diferite, dându-le adevărata identitate. Prin
urmare, cuvintele ne îndeamnă să credem într-o esenţă, iar teoretic
acest proces · este originea psihologică a esenţialismului. William
James a formulat o observaţie asemănătoare în urmă cu mai bine de
un secol, atunci când a scris „Ori de câte ori creăm un cuvânt... care să
numească un anumit grup de fenomene, suntem predispuşi să credem
că dincolo de fenomene există o entitate reală al cărei nume este
purtat de cuvântul respectiv". Chiar cuvintele care ne ajută să învăţăm
concepte ne pot înşela, inducând ideea conform căreia categoriile pe
care le reprezintă ar reflecta nişte graniţe ferme din natură. 16
Cercetările realizate pe copii ilustrează modul în care construieşte
creierul uman o convingere legată de existenţa esenţelor. Cercetătorul
îi arată unui copil un cilindru roşu, căruia îi dă un nume lipsit de noimă,
cum ar fi „blicket", şi îi demonstrează că acesta are o funcţie specială
de a lumina o maşinărie. Apoi i se arătă copilului încă două obiecte,
un pătrat albastru, pe care cercetătorul îl numeşte tot „blicket", şi un al
doilea cilindru roşu care nu este numit „blicket". Copilul se va aştepta
ca doar pătratul albastru să lumineze maşinăria, în ciuda deosebirilor
vizuale de „blicket-ul" roşu original. Copiii deduc că fiecare „blicket"
conţine un factor nevăzutcare luminează. Fenomenul acesta, numit

de cercetători inducţie, este o modalitate extrem de eficientă prin care
creierul îşi extinde conceptele ignorând variaţia. Cu toate acestea, şi
inducţia încurajează esenţialismul. În copilărie, atunci când am văzut ·
un prieten prăbuşit la pământ, plângând după o jucărie, şi când ni s-a
spus că acel copil era trist, creierul a dt?dus că exista o forţă cauzală
nevăzută în ~opilul acela ·care cauza sentimentul de tristeţe, poziţia
aplecată a corpului şi plânsul. Apoi am extins convingerea în această
esenţă la alte ipostaze de copii care erau îmbufnaţi, făceau crize
de nervi, scrâşneau din dinţi şi se angajau în alte comportamente,
deoarece adulţii i-au etichetat pentru noi ca fiind trişti. Cuvintele care
desemnează emoţii întăresc convingerea falsă că echivalenţele pe care
le creăm există în mod real şi obiectiv în lume şi aşteaptă doar să fie
descoperite.17
Esentialismul poate fi si consecinta naturală a modului în care
' ' '
este organizat creierul nostru. Aceleaşi circuite care ne permit să
formăm concepte şi să facem predicţii cu ajutorul lor facilitează şi
esenţializarea. Cortexul nostru învaţă concepte separând asemănările
de deosebiri, după cum aţi văzut în capitolul 6. El integrează
informaţiile venind dinspre văz, auz, interocepţie şi alte domenii
senzoriale, comprimându-le în sumare eficiente. Fiecare sumar este
asemenea unei mici esenţe imaginare, inventată de creierul nostru
pentru a reprezenta faptul că un număr de ipostaze din trecutul nostru
sunt similare. 18
Aşadar, esenţialismul este intuitiv, imposibil de combătut logic,
parte a construcţiei noastre psihologice şi neuronale şi o calamitate
care se autoperpetuează în domeniul ştiinţific. De asemenea, se află
la baza ideii fundamentale a teoriei clasice, potrivit căreia emoţiile
ar avea amprente universale. Nu este de mirare că teoria clasică are
asemenea fortă - este su~tinută de o convingere virtual indestructibilă.
' '
Atunci când încorporezi esentialismul într-o teorie a emotiei, obtii
' ' '
mai mult decât o teorie asupra modului şi motivelor pentru care avem
sentimente. Obţii - da - o poveste convingătoare despre natura fiinţei
umane. O teorie clasică despre natura umană.
Povestea clasică începe cu originile evoluţiei noastre. Se spune că,
în esenţă, suntem animale şi se presupune că am fi moştenit diferite
esente umane de la strămosii nostri non-umani, inclusiv esente ale
' ' , '
emoţiilor, întipărite adânc în zona subcorticală. Citez din Darwin:
0 NOUĂ PERSPECTIVĂ ASUPRA NATURII UMANE 2Q7
„Omul, cu toate calităţile sale nobile„. cu intelectul său aproape

dumnezeiesc„. cu toate aceste puteri sublime ... poartă încă în structura
sa corporală amprenta originii sale inferioare". Totuşi, teoria clasică ne
consideră speciali, deoarece esenţele de natură anim~lă sunt învelite
în gândire ratională. O esentă exclusiv umană a ratiunii ne-ar permite
' ' '
să ne reglăm emoţiile prin mijloace raţionale, plasându-ne astfel în
fruntea regnului animal. 19
Perspectiva clasică asupra naturii umane ia în discuţie şi
responsabilitatea personală. Ea spune că propriul comportament este
guvernat de forţe interne pe care nu le putem controla: că suntem
asaltaţi de lumea din jur şi răspundem emoţional atunci când suntem
provocaţi, ca un vulcan în . erupţie sau ca o oală în clocot~ Potrivit
acestei teorii, esenţele noastre emoţionale şi cognitive concurează
uneori pentru a obţine controlul asupra comportamentului nostru, iar
alteori cele două seturi de esenţe conlucrează, pentru a ne ajuta să
luăm decizii înţelepte. În orice caz, se presupune că am fi la cheremul
emoţiilor puternice care ne pot domina, iar atunci, spune teoria, am fi
mai puţin responsabili pentru acţiunile noastre. Această presupunere
se află acum la baza sistemelor juridice occidenta!e, unde aşa-numitele
crime pasionale primesc un tratament special. In plus, dacă suntem
complet lipsiţi de emoţie, atunci suntem consideraţi mai predispuşi la
săvârsirea unor acte inumane. Un criminal în serie care nu simte nicio
'
remuşcare, cred unii, este cumva mai puţin uman decât un criminal
. <'.are îşi regretă amarnic acţiunile. Dacă este aşa, atunci sursa moralităţii
s-ar găsi în capacitatea noastră de a simţi anumite emoţii.
, În acelaşi timp, teoria clasică trasează limite clare între noi şi lumea
exterioară. Privind în jur, vedem obiecte: copaci, pietre, case, şerpi şi
alţi oa.meni. Aceste obiecte există în afara corpului nostru anatomic.
Conform acestei perspective, copacii care se prăbuşesc fac un zgomot,
indiferent dacă noi suntem prezenţi acolo sau nu. Emoţiile, gândurile şi
percepţiile noastre, pe de altă parte, se spune că ~r exista în interiorului
corpului nostru anatomic, fiecare având propria esenţă. Aceasta ar
însemna că mintea noastră s-ar afla complet în interiorul nostru, iar
lumea complet în afara noastră. 20
Într-un anumit sens, teoria clasică a smuls natura umană de lângă
religie şi a plasat-o în mâinile evoluţiei. Nu mai suntem un suflet
nemuritor, ci o sumă de forţe interioare distincte, specializate. Nu
venim modelaţi după chipul lui Dumnezeu, ci construiţi de genele
noastre. Percepem lumea în mod corect, nu pentru că Dumnezeu

ne-a creat aşa, ci pentru că de aceasta depinde supravieţuirea genelor
noastre în generaţia următoare. Iar mintea noastră este un teren de
luptă, pe care nu se confruntă binele şi răul, păcatul şi virtutea, ci
raţiunea şi emoţia, cortexul şi subcortextul, forţele interioare şi cele
exterioare, gândurile din creierul nostru .cu emoţiile din trupul nostru.
Noi, cu un creier de animal învelit într-un cortex rational, ne deosebim
' '
de alte animale din natură, nu pentru că avem un suflet, ci pentru că

reprezentăm culmea evolutiei, suntem înzestrati cu intuitie şi ratiune.
' , ' ,
Darwin a întruchipat această perspectivă esenţialistă asupra naturii
umane. Deşi a exclus esenţialismul din modul în care înţelegem
lumea naturală, atunci când este vorba despre locul oamenilor în lume,
esenţialismul 1-a .învins. Expresia a abordat toate cele trei părţi ale
teoriei clasice asupra naturii umane: faptul că animalele şi oamenii
împărtăşesc esenţe universale ale emoţiei, că emoţiile îşi găsesc expresia
în chipul şi corpul nostru fără ca noi să le putem controla şi că ele sunt
declansate de lumea exterioară.
'
În anii care au urmat, esenţialismul lui Darwin s-a întors împotriva
sa. Cum discipolii lui Darwin i-au adoptat ideile, conturând teoria
clasică, în mod ironic ei au interpretat greşit (sau răstălmăcit?)
cuvintele sale, pentru a se alinia cât mai clar esenţialismului.
Darwin a declarat într-adevăr în Expresia faptul că oamenii afişează
expresii faciale care au evoluat de la un strămoş comun:
La oameni, unele expresii, cum ar fi părul zbârlit de spaimă sau dezvelirea

dinţilor într-un acces de furie nu pot fi înţelese decât dacă acceptăm
ideea că omul a existat odată ca fiintă mult inferioară si asemănătoare
' '
animalelor. Existenţa anumitor expresii comune la specii distincte dar
înrudite, cum ar fi aceiaşi muşchi faciali ai râsului la oameni şi la diferite
maimuţe devine oarecum mai inteligibilă, dacă admitem descendenţa
lor dintr-un strămos comun.21
'
La prima vedere, s-ar putea crede că Darwin afirmă că expresiile

faciale sunt un produs util şffuncţional al evoluţiei şi că, de fapt, teoria
clasică s-ar fi bazat pe această idee. Numai că Darwin a spus exact
opusul celor de mai sus. El a scris că zâmbetele, încruntările, ochii
larg deschişi şi alte expresii sunt mişcări vestigiale inutile - produse
ale evolutiei
, care nu mai au nicio functie,
, asa ' cum sunt coccisul si '
apendicele pentru om şi aripile pentru struţ. El a afirmat acest lucru
de nenumărate ori în Expresia. Expresiile emoţionale au fost întâi

un exemplu convingător în favoarea argum.entelor sale mai extinse
privind evoluţia. Dacă expresiile respective sunt inutile pentru oameni,
dar aceştia le împărtăşesc cu alte animale, potrivit lui Darwin, ele
cu siguranţă există deoarece au fost funcţionale pentru un strămoş
-comun, demult dispărut. Expresiile vestigiale ar oferi dove~i solide
ale faptului că oamenii se trag din animale, justificând teoriile sale
mai timpurii despre selecţia naturală din Originea speciilor publicată în
1859, pe care le-a aplicat apoi şi în domeniul evoluţiei umane în cartea
sa următoare, Descendenţa omului şi selecţia sexuală, în 1871. 22
Dacă Darwin nu a susţinut faptul că expresiile emoţionale au evoluat
spre a servi unei funcţii de supravieţuire, atunci de ce s-a întâmplat ca
atât de mulţi cercetători să pretindă că ar :fi făcut acest lucru? Am
descoperit răspunsul în manuscrisele unui psiholog american de
la începutul secolului XX, Floyd Allport, care a scris pe larg despre
ideile lui Darwin. În 1924, Allport a formulat o interpretare radicală
a scrierii lui Darwin, schimbând sensul original al acesteia. Allport a
scris că expresiile încep prin a _ţi. vestigiale în cazul noilor născuţi, dar
ele dobândesc rapid funcţii: „In loc să privim reacţia utilă biologic
prezentă în cazul strămoşilor şi elementul vestigial expresiv în cazul
urmaşului, noi considerăm că ambele funcţii sunt prezente la urmaş,
prima servind ca un fundament din care se dezvoltă cea de-a doua". 23
Modificarea adusă de Allport a dobândit o oarecare autenticitate
şi validitate, în ciuda faptului că era inexactă, deoarece ea venea în
sprijinul teoriei clasice privind natura umană. Ea a fost adoptată
imediat de alţi cercetători care ar putea pretinde acum că sunt urmaşii
incontestabilului Charles Darwin. În realitate, ei sunt doar urmaşii
celui care a răstălmăcit opera lui Darwin - Floyd Allport.
După cum vedeţi, numele lui Darwin funcţionează uneori asemenea
unei mantii magice care îndepărtează spiritele rele ale criticii ştiinţifice.
Aceasta le-a permis lui Floyd Allport şi lui John Dewey să denatureze
afirmaţiile lui William James şi chiar ale lui Darwin, astfel încât să
exprime exact mesajul opus şi să consolideze teoria clasică a emoţiei.
Mantia este protectoare, :fiindcă în cazul în care nu eşti de acord cu
Darwin, înseamnă că negi evoluţia (La naiba, probabil că în secret eşti
un creationist.)
Ma~tia fermecată a lui Darwin a ajutat şi la propagarea ideii g~eşite
potrivit căreia creierul uman a evoluat ca o grupare de lobi având
funcţii distincte. Această convingere fundamentală în teoria clasică i-a

condus pe mulţi cercetători pe calea neproductivă a căutării regiunilor
. emoţiilor în creier. Calea a fost pavată de către un medic de la mijlocul
secolului al XIX-lea, Paul Broca; el a pretins că ar fi descoperit regiunea
cerebrală responsabilă cu vorbirea umană. El a observat că pacienţii
care au suferit leziuni într-o anumită regiune a lobului frontal stâng
deveneau incapabili să vorbească fluent, o .afecţiune numită afazie
expresivă sau non-fluentă. Atunci când o persoană suferind de afazia
lui Broca încearcă să spună ceva, Cl;lvintele ies amestecate: Joi, ă, ă,
ă, ă, ă, nu, vineri ... Barbara ... sotia ... si, of, masina ... mers ... parieră
[sic]„. ştii. .. rest ... şi TV". Broca a dedus că a găsit esenţa limbajului în
j ' ' '
creier, tot aşa cum cercetătorii clasici consideră leziunile de la nivelul

amigdalei o dovadă a circuitUlui fricii. De atunci, regiunea cerebrală
respectivă este cunoscută sub numele de aria lui Broca. 24
Problema este că Broca nu a avut dovezi concludente pentru teoria
sa, iar alţi cercetători au găsit numeroase dovezi care o infirmă. Ei au
evidenţiat, de exemplu, faptul că alţi pacienţi cu afazie non-fluentă
aveau aria lui Broca perfect sănătoasă. Dar ideea lui Broca a dominat
oricum, deoarece era protejată de mantia magică a lui .Darwin, susţinută
de o bună doză de esentialism. '
Multumită lui Broca, cercetătorii aveau
)
acum o teorie evoluţionistă pentru originea limbajului - şi anume, că

este localizat în cortexul „raţional" - care contrazicea convingerea
dominantă că limbajul ne-a fost dăruit de Dumnezeu. Manualele
de psihologie şi neurologie de azi încă susţin că aria lui Broca este
exemplul cel mai clar de funcţie cerebrală localizată, deşi după cum
au dovedit neurostiintele, regiunea aceasta nu este nici necesară nici
' '
suficientă pentru limbaj.' Circumscrierea ariei lui Broca reprezintă de
fapt un eşec în localizarea unei funcţii psihologice la nivelul unui lob
cerebral. Cu toate acestea, istoria a fost rescrisă în favoarea lui Broca,
conferind şi mai multă credibilitate perspectivelor esenţialiste. 25 ·
Broca si mantia sa darwiniană au continuat să sustină fictiunea
' ' '
• Un număr semnificativ de pacienţi care suferă de afazia Broca nu prezintă leziuni în aria
Broca şi invers, aproximativ o jumătate dintre persoanele cu leziuni în aria Broca nu suferă de
afazia Broca. Cercetătorii dezbat în continuare care este funcţia ariei Broca - de fapt, cortexul
prefrontal lateral, dar puţini dintre ei consideră că aceasta este sp_ecifică producerii limbajului,
abilităţilor gramaticale sau măcar procesării generale a limbajului. In prezent, există un consens
în privinţa fapt:ului că ea face parte din mai multe reţele intrinsece, inclusiv reţelele interoceptive
şi de control. In privinţa limbajului, reţeaua de control ajută creierul să aleagă între opţiuni
opuse, cum ar fi de exemplu cuvintele „altădată" şi „altă dată", dar, aşa cum am văzut în capitolul
6, această reţea participă la alte sarcini non-lingvistice.
Potrivit căreia emotia

, si
, ratiunea
, au evoluat sub forma unor straturi
în creier, idee pe care aţi întâlnit-~ în capitolul 4 descrisă ca „creierul
triun". Broca a fost inspirat de sugestiile lui Darwin din .Descendenţa
omului, preluând ideea că mintea umană, ca şi corpul uman, au fost
sculptate de evoluţie. Darwin a scris că „animalele sunt activate de
aceleasi, emotii , noi"·, avansând ipoteza că atât creierul uman, cât
, ca si
şi corpul uman reflectă „originea noastră inferioară". Prin urma~e
Broca, împreună cu alţi neurologi şi fiziologi au iniţiat marea căutare
a circuitelor emotionale
, animale - fiara din noi. Ei s-au concentrat
asupra a ceea ce credeau că ar fi regiuni străvechi ale creierului, ale
căror circuite ar fi fost reglate de cortexul mai avansat din punct de
26
vedere evolutionist.
,
Broca a localizat „fiara dinlăuntru" în ceea ce credea că ar fi un „lob"
străvechi aflat în profunzimea creierului uman. El l-a numit le grand
lobe limbique, „marele lob limbic". Broca nu a marcat acest presupus lob
ca fiind sediul emoţiilor (de fapt, el credea că este centrul mirosului şi
al altor circuite de supravieţuire primitive), dar a tratat ţesutul limbic
ca fiind o singură entitate compusă, aşezând prima piatr~ pe calea
spre esenţializarea sa ca zonă cerebrală centrală a emoţiei. In secolul
următor, lobul limb ic al lui Broca s-a transformat într-un „sistem limb ic"
unificat pentru emoţie, sub îndrumarea altor adepţi ai teoriei clasice.
S-a spus că acest aşa-numit sistem ar fi foarte vechi pe scara evoluţiei,
neschimbat d~ la originile sale în lumea mamiferelor non-umane şi
că ar controla inima, plămânii şi alte organe interne. Se presupunea
că s-ar afla printre vechile circuite „reptiliene" din trunchiul cerebral -
cele pentru foame, sete ş.a.m.d ·_ şi straturile mai noi, specific umane
ale cortexului care reglează emoţiile animalice ale omului. Această .
ierarhie imaginară întruchipa ideile lui Darwin despre evoluţia umană
....: poftele primare ar fi evoluat întâi, urmate de pasiuni emoţionale
sălbatice şi apoi încununate de glorioasa raţionalitate. 27
Cercetătorii inspiraţi de teoria clasică au susţinut că ar fi localizat
numeroase emoţii diferite în regiunile limbice, cum ar fi amigdala,
care sunt (spuneau ei) sub controlul cortexului şi al cogniţiei. Dar
neurostiintele
, , moderne au arătat că asa-numitul
, sistem limbic este
o închipuire, iar experţii în evoluţia creierului nu numai că nu-l
consideră un sistem, dar nici nu-l mai iau în serios. Prin urmare, el nu
este centrul emoţiilor în creier, ceea ce nu este o surpriză, întrucât nu
există o singură regiune cerebrală dedicată emoţiei. Cuvântul „limbic"
are în continuare sens (atunci când vorbim despre anatomia creierului),

dar conceptul de sistem limbic a fost doar un alt exemplu de aplicare
la structura corpului şi a creierului uman a unei ideologii esenţialiste
cu un iz darwinian. 28
Cu mult înainte ca Broca să formuleze ideile sale legate de regiunea
cerebrală, perspectivele clasică şi constructivistă erau deja în opoziţie.
În Grecia Antică, Platon a împărţit mintea umană în trei tipuri de
es~nţe: gânduri raţionale, pasiuni (numite azi emoţii) şi pofte, cum ar :fi
foamea sau dorinţa sexuală. Gândirea raţională ar :fi controlat pasiunile
şi poftele, o organizare descrisă asemenea unui vizitiu care struneşte
doi cai înaripaţi. Dar o sută de ani mai devreme, compatriotul său
Heraclit (capitolul 2) susţinea că mintea umană construieşte percepţia
pe moment, aşa ·cum se alcătuieşte un fluviu din stropi nenumăraţi de
apă. În :filosofi.a orientală antică, budismul tradiţional enumera mai
mult de cincizeci de esenţe mentale, numite dharme, unele semănând
în mod izbitor cu asa-numitele emotii de bază din teoria clasică. Secole
' '
mai târziu, o revizuire completă a budismului a redefinit dharmele ca
fiind construcţii umane bazate de concepte. 29
De la conflictele iniţiale, a continuat un adevărat război pe parcursul
istoriei. Gânditorul din secolul al unsprezecelea Ibn al-Haytham, care
Şi-a adus o importantă contribuţie la dezvoltarea metodei ştiinţifice,
a susţinut perspectiva constructivistă potrivit căreia noi percepem
lumea prin judecată şi inferenţe. Teologii creştini ai Evului Mediu
, , asociind diferite cavităti
erau esentialisti, ' ale creierului cu esente '
distincte ale memoriei, imaginatiei si inteligentei. Filosofi. ai secolului
' ' '
al XVII-lea, precum Rene Descartes şi Baruch Spinoza, credeau în
esenţele emoţiilor şi le-au catalogat, în vreme ce :filosofi. din secolul al
XVIII-lea, ca David Hume şi Immanuel Kant, au înclinat în favoarea
explicaţiilor bazate pe constructivism şi percepţie pentru experienţa
umană. Un cercetător în domeniul anatomiei creierului, Franz Joseph
Gall, a fondat în _secolul al XIX-lea frenologia, probabil interpretarea
esenţialistă supremă în teoria despre creier, pentru a detecta şi măsura
esenţele mentale după protuberanţele de pe craniu (!!).La scurt timp
după aceea, William James şi Wilhelm Wundt au adoptat teorii
, James a scris „O stiintă
constructiviste ale mintii·, ' , a relatiilor
, dintre
minte şi creier trebuie să arate modul în care ingredientele elementare
ale primei corespund funcţiilor elementare ale celui de-al doilea". Şi
James, şi Darwin au fost victime ale acestui război legat de natura
umană, deoarece teoriile lor despre emoţii au fost, să zicem, ,,ajustate",

iar laurii au revenit unor cercetători asemenea lui Broca şi altora, care
au pretins că au repurtat o victorie pentru evoluţie ... sau cel puţin
pentru o evoluţie de tip esenţialist. 30
Esenţele minţii în formularea platoniciană sunt încă menţionate în
prezent, deşi denumirile lor s-au schimbat (şi noi am renunţat la cai).
In prezent, le numim percepţie, emoţie şi cogniţie. Freud le-a numit
id, ego şi superego. Psihologul şi laureatul Nobel Daniel Kahneman
le numeşte metaforic Sistemul 1 şi Sistemul 2. (Kahneman are mare
grijă să menţioneze că este o metaforă, dar mulţi par să-l ignore,
esenţializând Sistemul 1 şi Sistemul 2 ca regiuni în creier.) „Creierul
triun" le numeşte creier reptilian, sistem limbic şi neocortex. Cel
mai recent, cercetătorul în domeniul neuroştiinţelor Joshua Greene
a folosit analogia intuitivă cu o un aparat de fotografiat care poate
funcţiona rapid şi uşor folosind funcţiile automate sau mai flexibil şi
deliberat folosind sil>L ....-.ml manual. 31
În tabăra cealaltă, adepţii constructivismului în domeniul mentalului
sunt foarte numeroşi în prezent. Psihologul şi autorul de succes
Daniel L. Schacter are o teorie constructivistă a memoriei. Şi găsim
numeroase teorii constructiviste privind percepţia, sinele, dezvoltarea
conceptelor, dezvoltarea creierului (neuro-constructivism) şi desigur,
teoria emotiei construite. 32
'
Confruntările de idei sunt mai intense în prezent, deoarece este
uşor ca fiecare tabără să o caricaturizeze pe cealaltă. Teoria clasică
deseori combate constructivismul considerând că acesta sugerează
că totul ar fi relativ, ca şi cum mintea ar fi o tabula rasa şi biologia
poate fi ignorată. Constructivismul critică teoria clasică pentru că
ignoră efectele semnificative ale culturii şi justifică status-quo-ul.
Simplificând, teoria clasică spune „natură" iar constructivismul spune
„educaţie", iar rezultatul este o luptă între doi oameni de paie.
Oricum, neurostiinta modernă a desfiintat ambele caricaturi. Este
' ' '
exclus ca noi şi copiii noştri să nu avem niciun fel de calităţi înnăscute
şi să puten;i fi modelaţi absolut în orice fel, dar nici biologia nu este
decisivă pentru destinul nostru. Atunci când pătrundem în alcătuirea
unui creier în stare de funcţionare, nu vedem module mentale. Vedem
sisteme de bază care interactionează continuu în modaiităti complexe
' '
pentru a produce diverse tipuri de minţi, în funcţie de cultură. Creierul
uman în sine este un produs cultural, deoarece este organizat de
experienţă. Noi avem gene pe care mediul le poate activa ori dezactiva
şi alte gene care reglează nivelul nostru de reactivitate la mediu. Nu sunt
prima persoană care susţine aceste puncte de vedere, dar probabil sunt
prima care evidenţiază modul în care evoluţia creierului, dezvoltarea
creierului şi anatomia rezultată ne conduc în mod clar spre ştiinţa
emoţiei şi perspectiva noastră asupra naturii umane. 33
În mod ironic, războiul vechi de milenii pentru impunerea unei
teorii asupra naturii umane a fost el însusi viciat de esentialism.
' '
Ambele tabere au pornit de la premisa că o singură forţă superioară
trebuie să modeleze creierul şi să programeze mintea. Conform teor~ei
clasice, această forţă a fost natura, apoi Dumnezeu şi apoi evoluţia. ln
constructivism, a fost mediul şi apoi cultura. Dar nici biologia şi nici
cultlira nu sunt singurele responsabile. Acest lucru a fost remarcat şi
de alţii înaintea mea, dar este timpul să-l analizăm îndeaproape. Noi
nu cunoaştem fiecare detaliu legat de modul în care funcţionează
mintea şi creierul, dar ştim destul de multe lucruri pentru a putea
afirma cu certitudine că nici determinismul biologic şi nici cel cultural
nu reprezintă răspunsul corect. Graniţa este artificială şi permeabilă. ·
După cum scrie atât de frumos Steven Pinker, ,,În momentul de faţă,
este absolut greşit să ne întrebăm dacă: oamenii sunt flexibili sau
programaţi, comportamentul este universal sau diferă de la o cultură la
alta şi acţiunile sunt învăţate sau înnăscute„. Diavolul se află în detalii,
iar detaliile ne oferă teoria emotiei , construite.
34
•••
Acum, când se bat ultimele cuie în coşciugul teoriei clasice, în
această eră a neurostiintelor,
, , mi-as' dori să cred că de data aceasta
vom reuşi să dăm la o parte esenţialismul şi vom începe să înţelegem
mintea şi ,creierul uman fără a apela la ideologie. Ar fi frumos, dar
istoria se opune. Ultima dată când constructivismul s-a bucurat de
avantaj, a pierdut oricum lupta, iar susţinătorii săi s-au pierdut în
obscuritate. Parafrazând un film science-fiction preferat, Battlestar
Galactica, „Toate acestea s-au întâmplat înainte şi se pot întâmpla
din nou". Iar de la ultima experienţă, costurile pentru societate s-au
ridicat la miliarde de dolari, nenumărate ore de eforturi irosite si , vieti
,
adevărate pierdute.
Povestea începe în primii ani ai secolului XX, când cercetătorii
inspiraţi de Darwin şi de teoria monstruoasă James-Lange căutau
în van esentele
' furiei, tristetii,
, fricii s.a.m.d.
, Esecurile
, repetate i-au
condus spre o soluţie creativă. Dacă nu putem măsura emoţiile la

nivelul corpului şi al creierului, au spus ei, vom măsura doar ce se
întâmplă înainte şi după: evenimentele care cauzează emoţia şi reacţiile
fizice care se produc. Nu contează ceea ce se întâmplă în ţeasta aceea
între timp. Astfel a început cea mai cunoscută perioadă istorică în
psihologie, numită behaviorism. Emoţiile au fost redefinite ca simple
comportamente de supravieţuire: luptă, fugă, hrană şi reproducere.
Pentru un behaviorist, „bucurie" era egal cu zâmbet, „tristeţe" era
plânset, iar „frică" era încremenirea pe loc. Şi astfel, problema agasantă
de a găsi amprente ale trăirilor emoţionale a fost exclusă dintr-o
trăsătură de condei. 35
Psihologii relatează deseori poveşti despre behaviorism cu tonul
cu care ar spune poveşti cu ~antome în jurul focului. Behaviorismul
susţinea faptul că gândurile, sentimentele, mintea în ansamblul ei er~u
nesemnificative pentru comportament, ori poate nici nu există. ln
timpul acestei „epoci întunecate" în cercetarea emoţiilor, care a durat
mai multe decenii, nu s-a descoperit nimic notabil în legătură cu
emoţiile umane (chipurile). În cele din urmă, majoritatea cercetătorilor
au respins behaviorismul, deoarece ignoră un fapt esenţial: acela că
fiecare dintre noi are o minte şi că în fiecare moment de veghe al
vietii
, noaste avem gânduri, senzatii ' si' perceptii.
' Aceste experiente si
) ,
relaţia lor cu comportamentul trebuie explicate în te~meni ştiinţifici.
Conform istoriei oficiale, psihologia a ieşit din întunericul anilor 1960,
atunci când o revoluţie cognitivă a readus mintea ·umană în centrul
cercetării ştiinţifice, asemănând esenţele emoţiilor cu modulele sau
cu organele unei minti care se credea că ar functiona asemenea unui
) )
computer. Odată cu această transformare, ultimele elemente ale teorţei

clasice moderne şi-au găsit locul şi , cele două ramuri ale teoriei clasice -
teoria emotiilor de bază şi teoriile clasice ale evaluării - si-au dobândit
) )
statutul oficial. 36
Aşa spun cărţile de istorie„. dar istoria este scrisă de învingători.
Istoria oficială a cercetării emoţiei, de la Darwin la James şi apoi la
behaviorism şi la salvare, este un produs derivat din teoria clasică. În
realitate, presupusa epocă întunecată a inclus numeroase cercetări care
demonstrează că esenţele emoţiei nu există. D a, aceleaşi dovezi contrare
pe care le-am văzut în capitolul 1 au fost descoperite cu şaptezeci de
ani mai devreme „. şi apoi uitate. Drept rezultat, se irosesc şi azi imense
resurse, timp şi bani într-o căutare inutilă a amprentelor emoţiei.
Eu am descoperit acest lucru întâmplător în anul 2006, când, în

vreme ce Îaceam curat în birou, am descoperit nişte lucrări vechi din anii
1930. Atu.nci se presupune că se renunţase la cercetările în domeniul
emotiilor. Aceste lucrări nu sustineau behaviorismul. Ele sustineau
' '
că emoţiile nu au esenţe biologice. Urmărind traseul referinţelor, am
'
descoperit o adevărată comoară însumând peste o sută de lucrări scrise
într-un interval de cincizeci de ani, despre care majoritatea colegilor
mei cercetători nu auziseră niciodată. Autorii erau constructivisti în
'
devenire, deşi nu foloseau acest termen. Ei au realizat experimente
pentru a găsi amprente fizice ale unor emoţii distincte, nu au reuşit
acest lucru şi au ajuns la concluzia c.ă teoria clasică nu avea susţinere.
Iar apoi au avansat anumite idei de natură constructivistă. Eu numesc
acest grup de cercetători Corul pierdut, deoarece munca lor, publicată
în reviste prestigioase a fost neglijată, ignorată sau neînţeleasă şi după
ce s-a încheiat aşa-zisa epocă întunecată. 37 ,
De ce Corul pierdut a înflorit timp de jumătate de secol şi apoi
a dispărut? Eu presupun că aceşti cercetători nu au oferit o teorie
alternativă completă a emoţiei care să poată concura cu teoria clasică.
Fără îndoială că ei a\l prezentat dov~zi contrare solide, dar numai critica
nu a fost suficientă pentru a rămâne relevantă. Ca filosof, Thomas Kuhn
a scris despre structura revoluţiilor ştiinţifice: „A respinge o paradigmă
.Îară să o înlocuieşti simultan cu alta înseamnă a respinge ştiinţa însăşi".
Prin urmare, atunci când teoria clasică s-a reafirmat în anii 1960, o
jumătate de secol de cercetare anti-esenţialistă a fost aruncată la coşul
istoriei. Iar noi suntem cu toţii mai săraci Îară ea, dacă ne gândim la
timpul si banii investiti inutil în căutarea esentelor iluzorii ale emotiilor.
În pre~ent, Micros~ft analizează fotografii reprezentând chipuri
umane în încercarea de a recunoaşte emoţia. Apple a achiziţionat
recent Emolient, o companie care foloseşte tehnici de inteligenţă
artificială încercând să detecteze emoţii în expresii faciale. Companiile
programează Google Glass, după câte se pare, pentru a detecta emoţia
în expresiile faciale, cu scopul de a-i ajuta pe copiii suferind de autism.
Politicieni din Spania şi Mexic se angajează în aşa-numita neuro-
politică pentru a identifica preferinţele alegătorilor după expresiile lor
faciale. Unele dintre întrebările cele mai presante despre emoţie rămân
Îară răspuns şi întrebări importante nu sunt adresate, deoarece multe
companii şi numeroşi cercetători continuă să practice esenţialismul, în
vreme ce noi ceilalti căutăm să aflăm cum iau nastere emotiile. 38
' ' '
Este greu să renunţi la teoria clasică, întrucât ea reprezintă convingeri

adânc înrădăcinate despre ceea ce înseamnă natura umană. Cu toate
acestea, faptele rămân :.... nimeni nu ·a găsit o singură esenţă a emoţiei
care să fie concludentă, larg replicabilă şi obiectiv măsurabilă. Atunci
când munti de dovezi contrarii nu-i fartează pe oameni să renunte la
' ' '
propriile idei, înseamnă că aceştia nu mai urmează metoda ştiinţifică,
urmează o ideologie. Iar ca ideologie, teoria clasică a irosit miliarde de
dolari în cercetare şi a deturnat cursul corect al investigatiei stiintifice
' ' '
timp de peste o sută de ani. Dacă acum şaptezeci de ani oamenii ar
fi urmat dovezile ştiinţifice în locul ideologiei, când Corul pierdut a
infirmat cu fermitate ideea esenţei emoţiilor, cine ştie unde ne-am afla
azi în ceea ce priveşte tratamentele pentru boli mintale sau practicile
optime pentru creşterea copiilor noştri. 39
•••
Fiecare călătorie ştiinţifică este o poveste. Uneor_i, . este o poveste
a descoperirii treptate: „A fost o dată ca niciodată, când oamenii nu
ştiau foarte multe, dar au învăţat din ce în ce mai mult de-a lungul
anilor, iar azi ştim o mulţime de lucruri". Alteori, este povestea unei
schimbări radicale: „Toată lumea credea ceva ce părea corect, dar cât
de mult se înşelau cu toţii! Acum iată care este fascinantul adevăr".
Călătoria noastră este mai degrabă o poveste în poveste. Povestea
din interior este despre modul în care iau naştere emoţiile şi ea este
cuprinsă într-o poveste exterioară, despre ceea ce înseamnă natura
umană. „Timp de două mii de ani, oamenii au ·crezut un anumit
lucru despre emoţii, în ciuda dovezilor covârşitoare din jurul nostru
care infirmau convingerea respectivă. Vedeţi dumneavoastră, creierul
uman este ~organizat în aşa fel încât să poată confunda percepţiile cu
realitatea. In zilele noastre, instrumente deosebit de performante ne
pun la dispoziţie o explicaţie bazată pe dovezi ştiinţifice, pe care nu le
putem ignora„. dar pe care unii dintre noi reuşesc totuşi să le ignore."
Vestea bună este că ne aflăm într-o epocă de aur a cercetării dedicate
mintii
' si' creierului. Pentru a întelege
, , şi pe noi însine,
emotia ' multi
)
cercetători urmează un traseu deschis de datele ştiinţifice, şi nu cel

impus de ideologie. Această nouă concepţie bazată pe date ştiinţifice
ne conduce spre idei inovatoare despre modul în care putem să ducein o
viaţă împlinită şi sănătoasă. Întrucât creierul operează prin predicţie şi
construcţie şi se organizează prin experienţă, consider că nu exagerăm
spunând că dacă ne schimbăm experienţele de azi, putem schimba şi
persoana care vom fi mâine. Următoarele câteva capitole analizează

implicaţiile acestui lucru în domeniile inteligenţei emoţionale, al
sănătăţii, al justiţiei şi al relaţiilor noastre cu alte animale. 40 .
j
9
Cum ne stăpânim emoţiile
De fiecare dată când muscăm dintr-o piersică zemoasă ori rontăim

' '
nişte chipsuri, pe lângă faptul că ne reîncărcăm cu energie, trăim o
experienţă care poate fi plăcută, neplăcută sau între aceste două extreme.
Nu ne îmbăiem doar pentru a ne feri de boli, ci şi ca să ne bucurăm
de senzaţia plăcută a apei calde pe piele. Căutăm compania altor
persoane nu doar pentru a ne ·apăra împreună împotriva prădătorilor,
ci şi pentru a simţi căldura prieteniei sau pentru a ne despovăra de
griji, atunci când acestea ne copleşesc. Iar sexul aduce în mod clar mai
multe beneficii decât transmiterea genelor.
Aceste exemple arată că există o legătură specială între fizic şi mental.
De fiecare dată când realizăm o activitate fizică pentru a echilibra
bugetul corpului, realizăm şi o activitate mentală, folosind concepte.
De asemenea, fiecare activitate mentală are şi un efect fizic. Această
conexiune poate fi folosită în favoarea noastră, pentru a ne ajuta să ne
stăpânim emoţiile, să ne sporim rezistenţa, să devenim un prieten, un
părinte sau un iubit mai bun şi chiar să ne schimbăm imaginea de sine.
Schimbarea nu este uşoară. Întrebaţi orice terapeut sau călugăr
budist; ei s-au antrenat ani de zile pentru a ajunge să-şi conştientizeze
şi să-şi controleze experienţele. Cu toate acestea, bazându-vă pe teoria
emoţiei construite şi pe noua perspectivă asupra naturii umane pe care
aceasta o implică, veţi putea face şi dumneavoastră acum câţiva paşi
mici în această direcţie.
Unele dintre sugestiile pe care vi le ofer în acest capitol sună cunoscut,
cum ar fi aceea care vă îndeamnă să dormiţi suficient, dar ele sunt
însotite de noi J. ustificări stiintifi.ce care să vă motiveze. Alte sfaturi vor
' ' '
fi probabil cu totul neaşteptate, cum este, de exemplu, acela de a învăţa
o limbă străină, ceea ce probabil nu aţi asociat niciodată cu sănătatea
emoţională. Nu toate sugestiile sunt potrivite pentru dumneavoastră;
unele se vor potrivi mai bine decât altele stilului dumneavoastră de
viaţă. Dar efortul vă poate aduce mai multă stare de bine şi succes.
Studenţii cu un vocabular emoţional mai bogat au rezultate mai bune
la şcoală. Persoanele cu un buget corporal echilibrat sunt mai puţin
predispuse la boli grave, cum sunt diabetul şi afecţiunile cardiace şi,
pe măsură ce îmbătrânesc, abilităţile mentale rămân nealterate mai
mult timp. Iar viaţa lor dobândeşte mai mult sens, le aduce mai multe
împliniri.
Putem pocni din degete şi schimba propriile trăiri aşa cum ne
schimbăm hainele? Nu tocmai. Desi noi însine construim experientele
) ) ,
emoţionale, ele ne pot da uneori peste cap. Dar noi putem acţiona
acum pentru a influenţa · experienţele emoţionale viitoare, pentru a
contura cine vom fi mâine. Nu este vorba despre vreo cale pseudo-
spirituală spre cine ştie ce iluminare a sufletului cosmic, ci de o cale
reală, bazată pe un creier predictiv.
Tot ceea ce aţi citit până acum despre interocepţie, afecte, bugete
corporale, predicţii, erori de predicţie, concepte şi realitate socială are
implicaţii practice largi şi profunde pentru persoana care sunteţi şi
Pentru modul în care vă trăiti, viata. Ac'easta este tema noastră, acum
)
când ne îndreptăm spre partea finală a a'cestei cărţi, parte care începe
în acest capitol cu aspectele legate de starea de bine emoţională, apoi
continuă cu acelea legate de sănătate (capitolul 10), sistemul juridic
(capitolul 11) şi animalele non-umane (capitolul 12).
In ultima parte a volumului, vom aplica noua noastră perspectivă
asupra naturii umane, vizând mai cu seamă acea graniţă slab definită
între fizic şi social, pentru a construi o reţetă de viaţă. Ingredientele
principale ale acestei reţete sunt bugetul corpului şi conceptele
dumneavoastră. Dacă păstraţi un buget echilibrat al corpului, veţi simţi
deja o ·stare generală de bine, aşadar vom începe cu aceasta. Şi dacă
dezvoltaţi un set bogat de concepte, veţi avea instrumentele necesare
pentru o viaţă împlinită.
•••
Cărţile obişnuite dedicate dezvoltării personale se concentrează
asupra minţii noastre. Dac;ă gândim altfel, spun ele, vom simţi altfel.
Dacă ne străduim destul, putem să ne reglăm emoţiile; dar aceste cărţi
nu acordă destulă atentie corpului nostru. Dacă ati învătat
) ) , un lucru
(sper) din ultimele cinci capitole, acela este că există o interacţiune
profundă între minte şi trup. Interocepţia ne determină acţiunile . .
Cultura ne organizează creierul. 1
CUM' NE STĂPÂN•M EMOŢIILE , 221
Primul lucru pe care îl putem face pentru a ne stăpâni emoţiile

este acela de a ne păstra bugetul corporal în formă. Nu uitaţi, reţeaua
interoceptivă funcţionează zi şi noapte, emite predicţii pentru a
menţine un buget corporal sănătos, iar acest proces stă la baza
senzaţiilor afective (plăcere, neplăcere, activare şi calm). Dacă vrem
să ne simţim bine, atunci predicţiile creierului nostru legate de puls,
respiraţie, tensiune arterială, temperatură, hormoni, metabolism
ş.a.m.d. trebuie calibrate în funcţie de nevoile corpului. Dacă nu sunt,
iar bugetul corporal nu funcţionează cum trebuie, atunci ne vom simţi
rău, indiferent ce sfaturi am urma. Diferenţa constă doar în forma
specifică a răului resimţit.
Din păcate, cultura modernă este construită astfel încât ne
dezechilibrează bugetul corpului. Multe dintre produsele vândute în
supermarket-uri şi în lanţurile de restaurante sunt pline de pseudo-
alimente încărcate cu zaharuri rafinate si grăsimi nesănătoase. Scolile
' '
şi serviciile ne impun să ne trezim devreme şi să mergem târziu
la culcare, aceasta conducând la situaţia în care 40 la sută dintre
americanii cu vârste cuprinse între treisprezece şi şaizeci şi patru de ani
nu dorm suficient, o problemă care poate produce dezechilibru cronic
la nivelul bugetului corporal şi posibil, la depresie şi alte boli mintale.
Autorii reclamelor publicitare profită de nesiguranţa noastră personală,
sugerând că vom fi judecaţi de prieteni dacă nu ne cumpărăm maşina
sau hainele potrivite, iar respingerea socială este toxică pentru bugetul
corporal. Social media oferă noi ocazii pentru respingerea socială şi
adaugă ambiguitate, ceea ce este şi mai nociv pentru bugetul corpului
nostru. Prietenii şi patronii se aşteaptă să fim mereu lipiţi de telefon,
, ceea ce înseamnă că nu putem să ne relaxăm niciodată cu adevărat, iar
socializarea determină uşurinţa cu care ne putem gestiona acel buget
intern. Realitatea socială se transformă în realitate fizică. 2
Aşa cum probabil vă amintiţi, bugetul corpului este reglat de
circuitele predictive din reţeaua interoceptivă. Dacă acele. predicţii
devin în mod cronic nesincronizate cu nevoile reale ale corpului, ele
sunt greu de reechilibrat. Circuitele responsabile cu bugetul corpului,
partea „cea mai vocală" a creierului, nu răspund rapid la dovezile
contrare (erorile de predicţie) venite dinspre corp. Dacă predicţiile au
fost greşite o perioadă mai îndelungată, vom ajunge să ne simţim rău
în mod cronic.
Atunci când oamenii se simt rău în mod regulat, unii dintre ei
recurg la automedicaţie. Treizeci la sută dintre toate medicamentele

consumate în Statele Unite se iau pentru a gestiona o anumită formă
de distres. Pentru aceste persoane, predicţiile sunt în mod regulat
necalibrate cu consumul real din bugetul corporal, în general din
cauza calculului greşit al costurilor pe care îl estimează creierul. Aşadar,
oamenii se simt rău şi atunci apelează la medicaţie, la alcool sau la
anumite droguri, cum sunt opioidele. 3
Aceasta este o veste proastă. Ce putem face, practic vorbind, ca să
~mitem predicţii corecte şi să păstrăm bugetul corpului echilibrat?
Imi cer scuze dacă vorbesc acum de parcă aş fi mama dumneavoastră,
dar totul începe cu a mânca sănătos, a face mişcare şi a dormi destul.
Ştiu, ştiu, sună simplu sau de-a dreptul banal, dar, din păcate, nu există
substitut din punct de vedere biologic. Bugetul corpului, la fel ca un
buget financiar, este mai uşor de menţinut atunci când există o fundaţie
solidă. Când am fost copii, cei care au avut grijă de noi ne-au gestionat
bugetul corpului. Pe măsură ce am crescut, ei ne-au tranşferat treptat
din această responsabilitate. Acum, prietenii şi familia pot contribui
într-o oarecare măsură, dar menţinerea sa depinde de noi. Prin urmare,
încercaţi să mâncaţi cât mai multe verdeţuri proaspete, puţine zaharuri
rafinate, grăsimi nesănătoase şi cafeină, faceţi mişcare în mod regulat
si dormiti cât mai mult. 4
' '
Aceste schimbări par imposibile fără ·a opera nişte schimbări
importante în structura si obiceiurile vietii de zi cu zi. Pentru unii
' '
oameni, dificultatea constă în renunţarea la mâncarea nesănătoasă şi
la petrecerea unui timp prea îndelungat în faţa televizorului sau cu alte
distractii
, obisnuite.
' , care trăiesc de azi pe mâine si care trebuie să
Altii, )
aleagă între mâncare şi achitarea facturilor, probabil că nu beneficiază

de luxul de a face aceste schimbări în stilul lor de viaţă. Dar vă rog
să faceti atât cât puteti. Stiinta este cât se poate de clară în privinta
' ' ' ' '
alimentaţiei sănătoase, a exerciţiilor fizice regulate şi a somnului,
ca factori esenţiali pentru un buget echilibrat al corp·ului şi o viaţă
emoţională sănătoasă. Un buget al corpului care a fost consumat
excesiv în mod cronic sporeşte şansele ca noi să dezvoltăm o mulţime
de afecţiuni de toate tipurile, după cum veţi vedea în capitolul următor.
O altă cale de atac este aceea de a ne modifica, pe cât posibil,
confortul fizic. Încercaţi un masaj. Apelaţi la persoana iubită, la
un prieten apropiat sau la un terapeut profesionist (dacă vă puteţi
permite). Atingerea umană vă face bine - vă îmbunătăţeşte bugetul
CUM NE STĂPÂNIM EMOŢIILE 223
corporal prin intermediul reţelei interoceptive. Masajul este deosebit

de eficient după exerciţiile fizice intense. Acesta limitează inflamaţia
şi favorizează vindecarea mai rapidă a ţesuturilor musculare care au
suferit din cauza efortului şi care pot crea o senzaţie neplăcută. 5
O altă activitate care contribuie la echilibrarea bugetului corporal
este yoga. Cei care practică yoga pe termen lung reuşesc să se
linistească mai repede si mai eficient, probabil datorită combinatiei
' ) '
dintre activitatea fizică şi ritmul lent al respiraţiei. Yoga reduce şi
nivelurile unor proteine numite citokine proinflamatoare, care pe
termen lu.n g provoacă inflamaţii în corp. (Vom afla mai multe despre
aceste proteine în capitolul următor). Exerciţiile fizice regulate pot
creşte şi ele nivelul altor proteine, numite citokine antiinflamatoare, ·
care reduc şansele dezvoltării bolilor cardiace, depresiei şi altor boli. 6
Spaţiul în care vă petreceţi timpul poate să afecteze bugetul corpului,
de aceea este indicat să nu petreceţi mult timp în spaţii aglomerate sau
zgomotoase, preferând spaţiile verzi şi lumina naturală. Puţini dintre
noi îşi pot permite să-şi modeleze spaţiul de locuit mutându-se într-o
casă nouă ori măcar renovând-o pe cea veche, dar este uimitor ce
poate să facă o simplă plantă de apartament. Factorii de mediu, cum
sunt aceştia pomeniţi mai sus, sunt atât de importanţi pentru bugetul
nostru corporal, încât se pare că ajută chiar la recuperarea mai rapidă
a pacienţilor psihiatrici. 7 ·
Lectura unui roman este şi ea sănătoasă pentru bugetul corporal. Ea

oferă mai mult decât o evadare din realitate; atunci când ne implicăm în
povestea altcuiva, nu ne mai preocupă atât de mult problemele proprii.
Astfel de excursii mentale angajează o parte a reţelei interoceptive,
cunoscută ca reţeaua de bază, şi vă opresc din ruminaţie (care afectează
bugetul corporal). Dacă nu sunteţi pasionat de lectură, vizionaţi un
film. Dacă povestea este ,tristă, plângeţi, fiindcă şi plânsul este benefic
pentru bugetul corpului. 8
lată un alt lucru usor de realizat care contribuie la echilibrarea
'
bugetului corpului: stabiliţi să mâncaţi prânzul împreună cu un prieten
şi să faceţi cinste fiecare ·pe rând. Cercetările arată că atât actele de
generozitate, cât şi cele de recunoştinţă prezintă beneficii pentru
bugetele corporale implicate, aşadar atunci când faceţi acest lucru pe
rând, culegeţi împreună roadele (Iar pe termen lung, costă tot atât cât
ar costa dacă aţi împărţi nota de plată). 9
Sunt multe alte lucruri pe care le puteţi încerca şi pe care nu le-am
amintit încă. Adoptaţi un animal de companie care vă oferă mângâiere

, iubirea neconditionată.
si , Plimbati-vă
, în parc. Consultati articolele
)
online despre hobby-urile dumneavoastră pentru a vedea dacă sunt

benefice pentru stres sau pur şi simplu încercaţi diverse lucruri ca să
vedeţi ce vă ajută. Croşetatul ajută; pe mine mă ajută goblenul. 10
Nu este niciodată uşor să-ţi schimbi obiceiurile pentru a ajusta
bugetul corpului, uneori este chiar imposibil, dar vă recomand să
încercati aceste tehnici oriunde veti putea. Ele vă vor ameliora starea
' '
afectivă sivă
, veti
, simti ' mai putin stresati.
) ,
•••
După îngrijirea bugetului corporal, următorul lucru pe care
îl puteţi face pentru sănătatea emoţională este să vă dezvoltaţi
conceptele emoţionale sau „să deveniţi mai inteligent din punct de
vedere emoţional". Persoanele cu o perspectivă clasică asupra emoţiei
consideră inteligenta emotională abilitatea de a „detecta în mod exact"
' '
emotiile altor oameni sau de a simti bucurie si a evita tristetea „la
, ' ' '
momentul potrivit". Noua teorie despre emoţii ne permite să privim
inteligenţa emoţională în alt mod. „Bucuria" şi „Tristeţea" sunt fiecare
ansambluri de momente diverse. De aceea, inteligenta emotională
' '
(IE) se referă la capacitatea creierului nostru de a construi ipostaza cea
mai folositoare a celui mai folositor concept emoţional într-o situaţie
dată. (Şi, de asemenea, de a nu construi emoţii, ci ipostaze ale unui alt
concept.)
Daniel Goleman, autor al volumului de succes Inteligenţa emoţională,
susţine faptul că o inteligenţă emoţională superioară conduce la
succes mai mare în domeniul academic, al afacerilor şi al relaţiilor
sociale. „Pentru o performanţă strălucită în toate profesiunile", scrie
el, „competenţa emoţională este de două ori mai importantă decât
abilităţile pur cognitive." Aşadar, s-ar putea să vă surprindă faptul că
ştiinţa nu are încă o definiţie ori un criteriu de evaluare general acceptat
pentru IE. Cărţile lui Goleman oferă numeroase sfaturi practice, 'dar
ele nu explică de ce sfaturile sale ajută. Justificarea lor ştiinţifică este
profund influenţată de modelul depăşit al „creierului triun'' - dacă îţi
reglezi în mod eficient presupusul animal interior, atunci eşti inteligent
emotional. 11
'
Inteligenţa emoţională se caracterizează mai bine în termeni de
concepte. Să presupunem că aţi cunoaşte doar două concepte emoţionale,
„Mă simt minunat." si „Mă simt mizerabil". De fiecare dată când ati
' '
resimti' emotia
, sau ati percepe-o la altii,
) ' ati' putea să o categorizati ,
în aceşti te:_meni vagi. O astfel de persoană nu poate fi inteligentă
emoţional. In schimb, dacă aţi putea distinge sensuri mai nuanţate
pentru termenul „Minunat" (bucuros, mulţumit, încântat, relaxat, vesel,
încrezător, inspirat, mândru, iubitor, recunoscător, fericit .. . ) şi cinzeci
de nuanţe de „Mizerabil" (furios, enervat, alarmat, răutăcios, morocănos,
copleşit de remuşcări, indispus, înspăimântat, stânjenit, înfricoşat, plin
de resentimente, temător, invidios, nefericit, melancolic„ .), creierul ar
avea mult mai multe opţiuni pentru predicţii, categorizare şi percepţie
a emoţiei, oferindu-vă instrumentele pentru răspunsuri mai flexibile şi
mai funcţionale. Aţi putea prezice şi categoriza propriile senzaţii mai
eficient şi v-ati adapta mai bine actiunile la mediul în care trăiti.
I ) )
Ceea ce descriu acum este granulaţia emoţională, fenomenul

(descris în capitolul 1) prin care unii indivizi construiesc experienţe
emotionale mai fin nuantate decât altii. Persoanele care realizează
' ' '
experiente emotionale
) ' foarte nuantate
, sunt expertii
' în emotii: , ei emit
predicţii şi construiesc ipostaze ale emoţiilor care se potrivesc perfect
fiecărei situaţii specifice. La extrema cealaltă, sunt copiii care nu au
dezvoltat concepte emoţionale la fel cu cele ale adulţilor şi care folosesc
„trist" şi „nervos" interşanjabil cu sensul de „neplăcut" (după cum am
discutat în capitolul 5). Laboratorul meu a-demonstrat că adulţii pot
avea întreaga gamă, de la granulaţie redusă la granulaţie emoţională
ridicată. Aşadar, o cheie pentru a ne spori IE este aceea de a dobândi
concepte emoţionale noi şi de a le perfecţiona pe cele existente. 12
Există multe modalităţi prin care putem dobândi concepte noi:
mergând în excursii (chiar şi la o plim~are în pădure), citind, vizionând
un film, testând mâncăruri exotice. Incercaţi să adunaţi experienţe
diverse. Încercaţi perspective noi, aşa cum aţi proba nişte haine noi.
Aceste activităţi vă vor determina creierul să combine concepte pentru
a forma altele noi, schimbându-vă sistemul conceptual în mod proactiv,
astfel încât să puteti
' să preziceti ' să. vă comportati în mod diferit mai
, si )
târziu.
De exemplu, în gospodăria noastră, soţul meu, Dan, este responsabil
cu reciclarea, deoarece eu mereu arunc la gunoi ceea ce nu trebuie, cum
ar fi celofan sau lemn, materiale care, pentru Du~nezeu, ar trebui
să fie reciclate. În loc să devină frustrat pentru că lucrează în plus
din cauza mea, Dan a aplicat un concept din copilărie, de pe vremea
când colecţiona cărţi cu benzi desenate cu supereroi. Încercările mele
nereuşite de a respecta regulile reciclării au devenit o „Superputere"

pe care Dan a numit-o reciclare iluzorie. Un obicei enervant a fost
transformat într-o slăbiciune amuzantă.
Probabil că modalitatea cea mai uşoară de a dobândi concepte este
aceea de a învăta cuvinte noL Poate că nu v-ati gândit niciodată că
' '
învăţarea unor cuvinte ar fi o cale spre o mai bună sănătate emoţională,
dar acest lucru decurge direct din neuroştiinţa construcţiei. Cuvintele
sădesc concepte, conceptele ne conduc spre predicţii, predicţiile
reglează bugetul corpului, iar bugetul corpului determină modul în
care ne simţim. De aceea, cu cât este mai nuanţat vocabularul nostru,
cu atât mai precis reuşeşte creierul prin predicţiile sale să calibreze
bugetul în funcţie de nevoile corpului nostru. De fapt, persoanele cu
o granulaţie emoţională ridicată merg la doctor mai rar, folosesc mai
puţine medicamente şi au mai puţine zile de spitalizare. Nu este vorba
de vreo magie, aceasta se întâmplă atunci când folosim avantajele
graniţei mai puţin compacte dintre social şi fizic. 13
Prin urmare, învăţaţi cât puteţi de multe cuvinte noi. Citiţi cărţi
din afara zonei dumneavoastră de confort sau ascultati emisiuni
'
radiofonice instructive. Nu vă mulţumiţi cu cuvântul „bucuros", căutaţi
si
J..
folositi
'
cuvinte mai specifice, cum ar fi „euforic", „fericit" si „inspirat".
1 I
lnvăţaţi care este deosebirea dintre „descurajat" şi „demoralizat" faţă

de genericul „trist". Construind conceptele asociate, veţi reuşi să vă
construiti , experientele
, într-un mod mult mai nuantat. , Si' nu vă limitati '
la cuvinte din limba maternă. Alegeţi altă limbă şi căutaţi-i conceptele
pentru care limba maternă nu are corespondent, cum ar fi cuvântul
olandez pentru emoţia comuniunii, gezellig, şi cuvântul grecesc pentru
sentimentul de vină profundă, enohi. Fiecare cuvânt este încă o invitaţie
pentru a vă construi experienţele în modalităţi noi. 14
Încercaţi şi să inventaţi propriile concepte emoţionale, folosind
puterea realităţii sociale şi pe cea a combinaţiei conceptuale. Autorul
Jeffrey Eugenides prezintă o astfel de colecţie amuzantă în romanul său
Middlesex, cum ar fi de exemplu, „ura împotriva oglinzilor, care începe la
vârsta mijlocie", „dezamăgirea resimţită după ce te-ai culcat cu obiectul
fanteziilor tale" şi „încântarea la primirea unei camere cu mini-bar",
deşi nu stabileşte nume pentru ele. Puteţi face la fel. Închideţi ochii şi
imaginaţi-vă că sunteţi într-o maşină, plecând departe de oraşul natal
, ' cu certitudine că nu vă veti

în care stiti , mai întoarce. Puteti ' caracteriza
acel sentiment combinând concepte emoţionale? Dacă puteţi folosi
această tehnică zi de zi, veţi fi mai bine pregătit pentru a face faţă unor
situatii diverse si poate mai empatic fată de altii, cu abilităti mai mari
' J ' ' '
de a negocia conflicte şi de a vă înţelege cu ceilalţi. Puteţi chiar să daţi
nume creaţiilor dumneavoastră, cum am făcut eu cu „lipsa chipsurilor"
în capitolul 7, si puteti să vă învătati prietenii si membrii familiei noile
' ' ' ' '
concepte. După ce le-aţi împărtăşit şi altora, ele sunt la fel de reale ca
oricare alt concept emoţional şi vor aduce aceleaşi beneficii bugetului
corpului dumneavoastră.
Pe lângă faptul că stăpâneşte numeroase concepte, o persoană cu
inteligenţ·ă emoţională ştie pe care să le folosească şi când. Aşa cum
pictorii învaţă să observe diferenţele fine între nuanţe de culoare şi
cum iubitorii vinului dezvoltă paleta gustativă pentru a simţi gusturi
pe care nu le pot detecta cei care nu sunt specialişti, puteţi exersa
categorizarea, la fel ca orice altă abilitate. Să presupunem că-l vedeţi
pe fiul dumneavoastră adolescent mergând spre şcoală şi arată de parcă
tocmai s-a dat jos din pat: părul nepieptănat, hainele şifonate şi cu pete
din cina de aseară pe tricou. Ati putea să-l certati
) ' să-l trimiteti
, si ' să se
schimbe, dar încercaţi să vă întrebaţi ce simţiţi? Vă îngrijorează faptul
că profesorii nu-l vor lua în serios? Sunteţi dezgustaţi de părul său
nespălat? Vă nelinişteşte gândul că prin ţinuta lui vă creează o imagine
proastă ca părinte? Sunteţi iritaţi pentru faptul că irosiţi bani pe haine
pe care nu le poartă niciodată? Sau poate trist, fiindcă băieţelul a
crescut şi vă este dor de exuberanţa sa din copilărie. Dacă toată această
introspecţie sună neplauzibil, să ştiţi că oamenii plătesc bani serioşi
terapeuţilor şi consilierilor psihologici exact pentru acest scop: să-i
ajute să reformuleze situaţii, adică să găsească acea categorizare care
este mai folositoare pentru acţiunea respectivă. Puteţi face şi singuri
acest lucru şi astfel să deveniţi expert în categorizarea emoţiilor, dacă
exersaţi destul; şi veţi vedea că devine tot mai uşor pe măsură ce
repAetaţi mai mult.
Intr-un studiu despre frica de păianjeni, categorizările nuanţate -
cu granulaţie fină - s-au demonstrat mai eficiente pentru „reglarea"
emotiilor decât alte două abordări cunoscute. Prima abordare, numită
'
reevaluare cognitivă, îi învăţa pe subiecţi să descrie păianjenul într-
un mod neameninţător: ,,În faţa mea stă un păianjen mic şi sunt
în siguranţâ'. Cea de-a doua abordare a fost distragereâ, prin care
subiectii erau îndemnati să-si îndrepte atentia spre ceva care nu avea
' ' ' '
legătură cu păianjenul. A treia a fost categorizarea senzaţiilor cu o
granulaţie mai mare, cum ar fi: „În faţa mea se află un păianjen urât,
care este dezgustător şi înfricoşător, dar totuşi interesant." Cea de-a
treia abordare a fost cea mai eficientă pentru persoanele suferind de
arahnofobie şi le-a ajutat să se simtă mai puţin anxioase la vederea
unui păianjen, chiar să se apropie de aceştia. De asemenea, efectele au
durat timp de o săptămână după încheierea experimentului. 15
O mai mare granulaţie emoţională prezintă şi alte beneficii pentru
o viată satisfăcătoare. O colectie de studii stiintifice demonstrează
' , ' '
că persoanele care au reuşit să facă distincţii foarte nuanţate între
senzaţiile neplăcute - acele cincizeci de tonuri pen'.tru „mă simt
mizerabil" - s-au dovedit cu 30% mai flexibile în reglarea emoţiilor, mai
puţin predispuse la consumul excesiv de alcool în perioade stresante
şi mai puţin predispuse la reacţii agresive faţă de cei care le-au făcut
rău. În cazul persoanelor diagnosticate cu schizofrenie, cele care
prezintă o granulaţie emoţiol)ală mai mare declară că au relaţii mai
bune cu familia şi cu prietenii, comparativ cu acelea având o granulaţie
emoţională redusă, şi sunt mai capabile să aleagă acţiunea corectă în
sitUatii sociale. 16
. în' schimb, granulaţia emoţională mai redusă este asociată cu tot
felul de afecţiuni. Persoanele cu depresie majoră, anxietate socială,
tulburări de comportament alimentar, tulburări din spectrul autismului,
tulburare de personalitate de tip borderline sau persoanele care pur şi
simplu sunt mai anxioase şi mai depresive, toate tind să prezinte o
granulaţie scă.zută pentru emoţii negative. Persoanele diagnosticate
cu schizofrenie prezintă granulaţie scăzută în privinţa diferenţierii
emoţiilor pozitive de cele negative. Să fie clar însă, nimeni nu pretinde
că această granulaţie scăzută cauzează tulburările amintite, dar ea cu
siguranţă joacă un anumit rol. 17
După îmbunătăţirea granulaţiei emoţionale, o altă modalitate de ·
a ne rafina conceptele, populară în rândul terapeuţilor şi în cărţile de
self-help, este aceea de a înregistra zilnic experienţele pozitive. Puteţi
găsi ceva care să vă facă să zâmbiţi, măcar puţin? De fiecare dată când
vi se întâmplă lucruri pozitive, vă ajustaţi sistemul conceptual, întărind
conceptele despre acele evenimente pozitive şi sporindu-le pregnanţa
în modelul mental pe care îl aveţi despre lume. Este chiar mai bine
dacă scrieţi zilnic despre experienţe, deoarece cuvintele conduc la
dezvoltarea conceptelor, iar aceasta vă ajută să preziceţi noi momente
plăcute pentru a cultiva o atitudine pozitivă. 18
CUM 'NE STĂPÂNIM EMOŢIILE 229
Pe de altă parte, atunci când rummam despre ceva neplăcut,

producem fluctuaţii în bugetul corpului. Ruminaţia este un cerc
vicios: de fiecare dată când stăruim asupra unei (să zicem) despărţiri
recente, adăugăm încă o ipostază cu care putem prezice, iar acest lucru
sporeşte ocaziile de a rumina. Anumite concepte legate de despărţire,
cum ar fi ultima ceartă sau privirea partenerului când ne-am văzut
pentru ultima oară devin întipărite în modelul nostru despre lume.
Conceptele respective, ca tipare de activitate neuronală, sunt din ce în
ce mai uşor de recreat de creierul nostru, asemenea unor poteci care
se bătătoresc tot mai mult sub paşii fiecărui trecător. Nu vrem ca ele
să devină drumuri pietruite. Fiecare experienţă pe care o construim
este o investiţie, deci trebuie să investim cu înţelepciune. Trebuie să
cultivăm experienţele pe care dorim să le construim din nou în viitor.
Uneori, este de ajutor să construim în mod deliberat ipostaze ale
unor emoţii neplăcute. Gândiţi-vă la jucătorii de fotbal american care
îşi întreţin furia îna~„~ea unui meci important. Ei strigă, sar, agită
pumnii în aer pentru a ajunge în starea mentală potrivită care să-i
ajute să câştige competiţia. Accelerând ritmul cardiac, respirând mai
profund şi în general influenţând bugetul corpului, ei creează o stare
fizică familiară şi o categorizează în contextul stadionului, bazându-se
pe cunoştinţele legate de situaţiile trecute în care o emoţie specifică
le-a sustinut ·p erformanta. Agresivitatea le întărest·e în acelasi timp
) , J '
comuniunea cu coechipierii şi: le transmite competitorilor să se ferească.

19
Aceasta este IE în actiune
, într-un spatiu
, oarecum rieasteptat.
,
Dacă sunteţi părinte, vă puteţi ajuta copiii să-şi dezvolte abilităţile
Pentru a deveni inteligenti
. '
emotional. Vorbiti-le .despre emotii si
' ' ' '
despre alte stări mentale cât puteţi de devreme, chiar dacă vă închipuiţi
că sunt prea . mici pentru a înţelege. Nu uitaţi faptul că bebeluşii
dezvoltă concepte cu mult înainte ca noi să realizăm că acest lucru se
întâmplă. Deci priviţi copiii în ochi, deschideţi larg ochii pentru a le
atrage atenţia şi vorbiţi despre senz!1ţii şi mişcări corporale în termenii
emotiilor si ai altor stări mentale. „Il vezi pe băietelul acela? Plânge. I1
' , '
doare genunchiul, fiindcă a căzut şi s-a julit. Este necăjit şi poate că
ar vrea ca părinţii lui să-l îmbrăţişeze." Dezvoltaţi subiectele legate de
sentimentele personajelor din poveşti sau chiar de emoţiile copiilor ori
ale dumneavoastră. ţ'olosiţi cuvinte cât mai diverse pe~tru descrierea
emotiilor. Discutati despre factorii care provoacă emotii si care sunt
cons~cinţele lor p~ntru ceilalţi. În general, consideraţi-vi un fel de
ghid al copilului, călăuzindu-l prin lumea misterioasă a oamenilor, a

JD.işcărilor şi sunetelor lor. Explicaţiile amănunţite îi vor ajuta pe copii
să construiască un sistem conceptual vast pentru emoţie. 20
Atunci când îi învătati pe copii concepte emotionale realizati
' , ' '
mai mult decât o comunicare. Creaţi o realitate pentru aceşti copii -
realitatea socială. Le înmânaţi instrumentele de care au nevoie pentru
a-şi regla bugetul corpului, pentru a înţelege semnificaţia senzaţiilor
şi a acţiona potrivit lor, pentru a comunica senzaţiile proprii şi pentru
a-i influenţa mai eficient pe cei din jur. Copiii vor folosi aceste abilităţi
întreaga viaţă.
Atunci când îi învăţaţi pe copii despre emoţii, încercaţi să nu vă
limitati la stereotipuri esentiaHste: zâmbim când suntem fericiti, ne
' ' '
încruntăm atunci când suntem supăraţi ş.a.m.d. (Acest lucru va fi
destul de dificil, deoarece sunteţi în competiţie cu desenele anim~te
care respectă stereotipurile occidentale ale emoţiei.*) Ajutaţi-i să
înţeleagă diversitatea lumii reale, faptul că un zâmbet poate să însemne
bucurie, dar şi stânjeneală, furie sau chiar tristeţe, în funcţie de context.
Încercaţi în acelaşi timp să admiteţi în mod deschis atunci când nu
sunteti' siguri de ceea ce simtiti, , să ghiciti cum se simte
' , când încercati )
altcineva sau atunci când nu aţi ghicit corect.

Povestiţi cu copilul dumneavoastră, chiar şi dacă este încă prea
mic şi nu poate răspunde verbal. În jurul vârstei de un an, tiparul
conversaţional prezintă aceeaşi importanţă pe care o au cuvintele
pentru construirea conceptelor emoţionale. Soţul meu şi cu mine nu
am folosit niciodată limbajul infantil cu fiica noastră. I-am vorbit
în propoziţii complete, corecte, încă de când s-a născut şi am lăsat
mereu o pauză pentru ca ea să „răspundă" în maniera în care putea.
Oamenii care ne auzeau credeau că suntem nebuni, dar iată că avem
o adolescentă inteligentă emoţional care conversează cu persoanele
adulte. (Şi este în stare să mă tortureze cu maximă precizie. Sunt
foarte mândră de ea. )21
Copiii dumneavoastră fac crize în care urlă sau aruncă cu obiecte?
Îi puteti , aj'uta să-si, stăpânească emotiile
' ' să se calmeze folosind
si
realitatea socială în avantajul dumneavoastră . Când fiica mea, Sophia,
avea doi ani şi a trecut prin faza crizelor de nervi, evident că nu
* Filmele Pixar impresionează prin fidelitatea cu care nu respectă stereotipurile. Chiar şi
personajele din Întors pe dos, care este o fantezie esenţialistă despre emoţii, prezintă o paletă largă
de configuraţii faciale şi corporale subtile şi fascinante, în timpul episoadelor cu o puternică
încărcăt:Ură emoţională.
rezolvam nimic dacă îi spuneam să se calmeze. Aşa că am inventat un

concept numit „Zâna supărăcioasă". Ori de câte ori Sophia izbucnea
într-o criză (ori dacă aveam noroc, cu puţin înainte de aceasta), îi
explicam „O, nu, vine în vizită Zâna Supărăcioasă. Ea te face să te
simţi aşa. Haide să încercăm să o alungăm pe Zâna Supărăcioasă".
Apoi îi indicam un scaun anume - unul roşu care avea pe el poza lui
Elmo din Sesame Street - acolo fiind locul ei special pentru calmare.
(Nu, nu avea mici cătuşe din blăniţă roşie.) La început o duceam noi
pe scaun şi câteodată se înfuria şi îl răsturna cu piciorul, dar până la
urmă s-a obişnuit să meargă şi să se aşeze singură până când îi trecea.
Uneori ne anunţa ea că se apropie Zâna Supărăcioasă. Poate că aceste
obiceiuri par stupide, dar ele au efecte reale. Inventând şi împărtăşind
cu Sophia conceptele „Zâna Supărăcioasă" şi „scaunul Elmo", noi
am creat instrumente care să o ajute să se calmeze. Pentru ea, aceste
concepte erau la fel de reale cum sunt pentru noi banii, arta, puterea şi
alte constructii ale realitătii sociale.
În generai, copiii cu sisterr:e conceptuale emoţionale mai bogate
au rezultate scolare mai bune. Intr-un studiu realizat de Centrul Yale .
'
pentru Inteligenţa Emoţională, copii de vârstă şcolară au fost învăţaţi
să-şi lărgească cunoştinţele şi să folosească un număr de cuvinte
care desemnează emoţii timp de 20-30 de minute pe săptămână.
Rezultatele obţinute au fost un comportament social mai bun şi
performanţă şcolară superioară. Clasele care au folosit acest model
educaţional s-au dovedit mai bine organizate, iar atunci când au fost
evaluate de observatori, aceştia au estimat că oferă suport instrucţional
mai bun pentru elevi. 22
În schimb, dacă nu vorbim cu copilul despre senzaţiile sale în
termeni emoţionali; putem împiedica de fapt dezvoltarea sistemului
său conceptual. După vârsta de patru ani, copiii provenind din
familii cu venituri mai mari au văzut sau au auzit cu patru milioane
mai multe · cuvinte decât colegii lor din familii modeste şi au un
vocabular mai vast şi abilităţi superioare de înţelegere a textului citit.
Copiii cu avantajele materiale cele mai reduse rămân mai în urmă în
spaţiul social. O simplă intervenţie, cum ar fi aceea de a-i sfătui pe
părinţii cu venituri reduse să comunice cu copiii mai mult, conduce la
îmbunătăţirea performanţei lor şcolare. La fel, folosirea unui număr
mai mare de cuvinte care desemnează emotii contribuie la dezvoltarea
)
IE a copiilor. 23
232 . CUM IAU NAŞTERE EMOŢIILE
· Aceleaşi principii se aplică atunci când oferim copiilor feedback

pentru comportamentele lor. Potrivit rezultatelor studiilor, copiii din
familii cu venituri mici aud acasă cu 125 .OOO mai multe cuvinte de
descurajare decât de laudă, în timp ce aceia provenind din familii cu
venituri mai mari aud cu 560.000 mai multe cuvinte de laudă decât de
descurajare, toţi până la vârsta de patru ani. Astfel, copiii din familiile
cu venituri mai mici au bugetul corpului grevat de mai multe pierderi,
dar beneficiază de mai puţine resurse pentru a-l echilibra. 24
Cu toţii ne criticăm copiii din când în când, dar este recomandabi_l
să transmiteţi un feedback cât mai precis. Dacă fiica dumneavoastră
se smiorcăie neîncetat, în loc să . strigaţi „Termină odată.", încercaţi o
formulă de tipul „Este enervant când te smiorcăi aşa, încetează. Dacă
ai o problemă, foloseşte cuvintele." Atunci când fi.ul dumneavoastră o
loveşte peste cap pe surioara lui, nu-i spuneţi „băiat rău". (Acesta nu
este un concept pe care să vă doriţi să îl dezvolte.) Precizaţi clar: „Nu
o mai lovi pe sora ta; o doare şi o faci să plângă. Spune-i că îţi pare
rău". Aceeaşi regulă este valabilă pentru laude: nu-i spuneţi fiicei „eşti
o fată bună." Lăudaţi-i acţiunile: „Ai făcut o alegere bună atunci când
nu l-ai lovit şi tu pe fratele tău". Acest tip de formulare îi ajută pe copii
să construiască nişte concepte mai utile. Tonul vocii este de asemenea
important, deoarece comunică uşor emoţiile dumneavoastră şi are un
impact direct asupra sistemului nervos al copilului. 25
Prin reglarea eficientă a bugetului corpului copiilor, pe lângă faptul
că îi îndrumăm în dezvoltarea unui sistem conceptual mai bogat
pentru emoţii, îi ajutăm să-şi dezvolte limbajul, ceea ce îi pregăteşte
pentru rezultate şcolare mai bune.
•••
OK, acum aţi făcut tot.ceea ce s-a putut pentru a vă reorganiza stilul
de viaţă pentru a avea un buget echilibrat al corpului şi v-aţi îmbogăţit
sistemul conceptual, transformându-vă într-un expert al emoţiilor.
Dar vor mai exista încă suişuri şi coborâşuri. Vă veţi confrunta în
continuare cu compromisurile impuse de iubire, cu ambiguităţile vieţii
sociale, lipsa de sinceritate la locul de muncă, nestatornicia relaţiilor
de prietenie şi cu slăbiciunea trupului, care se instalează încet, odată
cu înaintarea în vârstă. Ce putem face pentru a ne stăpâni emoţiile?
Cea mai simplă abordare, fie că mă credeti , sau nu, este să vă miscati
, ,
corpul. Toate animalele folosesc mişcarea pentru a-şi regla bugetul
corpului; în cazul în care creierul repartizează mai multă glucoză decât
are nevoie corpul lor, o căţărare rapidă sus în copac le aduce energia la ·
nivelul optim. Oamenii sunt unici prin faptul că ei pot regla bugetul
corpului fără să se mişte, folosind doar concepte mentale. Dar atunci
când nu putem folosi aceste abilităţi, trebuie să ne amintim că şi noi
suntem animale. Trebuie să ne ridicăm şi să ne mişcăm, chiar dacă nu
avem chef. Putem să punem nişte muzică şi să dansăm prin casă. Ori
să facem o plimbare prin parc. De ce funcţionează aceasta? Mişcarea
corpului poate să ne schimbe predicţiile şi prin urmare şi experienţa.
Mişcările ne pot ajuta reţeaua de control să aducă în prim plan alte
concepte, mai puţin neliniştitoare . 26
Altă abordare eficientă în încercarea de a ne stăpâni emoţiile
este aceea de a schimba locul sau situaţia, care, la rândul lor, ne pot
schimba predicţiile. De exemplu, în timpul Războiului din Vietnam,
15% dintre soldaţii americani erau dependenţi de heroină. Când au
revenit acasă ca veterani, 95 % dintre ei nu au mai consumat drogul
în primul an după întoarcere - o cifră colosală prin comparaţie cu
populaţia generală, unde doar 10% dintre consumatori evită recăderea.
Schimbarea locaţiei le-a transformat predicţiile, ceea ce a diminuat
· nevoia lor de a consuma drogul. (Uneori mă întreb dacă nu cumva
şi criza vârstei de mijloc este o încercare drastică de a ne schimba
propriile predicţii prin schimbarea contextului:) 27
Atunci când schimbările în nivelul de activitate fizică si cele de
'
context nu vă ajută să vă stăpâniţi emoţiile, încercaţi să recategorizaţi
cum vă simtiti. Pentru aceasta trebuie să vă ofer câteva explicatii. De
) ) )
fiecare dată când vă simţiţi rău, este din cauza stării neplăcute datorate
senzaţiilor interoceptive. Creierul va prezice imediat cauzele acdor
senzaţii. Poate că ele sunt un mesaj din partea corpului, cum ar fi ,.Mă
doare stomacul". Sau poate că ele spun „Ceva este absolut în nereguli
în viata
' mea". Aceasta este distinctia ' dintre discon+ort
':li.o ) s„*
si nilrlL
...,~ •
Disconfortul este pur fizic. Suferinţa este personală.
ImagiÎ1aţi-vă cum arată corpul dumneavoastră pentru un virus an:
vă invadează. Sunteţi doar o grămadă mare de ADN, proteine, api ·
tot felul de alte chestii biologice pe care trebuie să le fur~ pentru a se
reproduce. Unui virus al gripei nu-i pasă de convingeri, calităţi sau -
valorile dumneavoastră, atunci când vă infectează celulele. El nu
* Prietenul meu Kevin, despre care v-am povestit în capitolul 7 că a cultivat Dantda
Anne, obişnuieşte să spună: „Dragă, atunci când toate merg pe dos, pune-ţi o eşaI6
gât şi nişte ochelari de soare trăsnet, cumpără-ţi o decapotabilă şi porneşte prin ţad9.
judecăţi morale despre caracterul dumneavoastră, cum ar fi „Ooo, este

o snoabă cu o coafură nereusită
. ' ... hai s-o infectăm!". Nicidecum. Un
virus îşi tratează în mod egal victimele. Provoacă disconfort, dar nimic
nu este personal. Toţi oamenii care nu au dormit destul şi au o pereche
de plămâni sunt potriviţi pentru rolul de gazdă.
Trăirile afective, însă, transformă senzaţia interoceptivă în ceva
despre noi, cu calităţile şi defectele noastre. Acum senzaţiile sunt
personale - ele se află în nişa noastră afectivă. Atunci când te simţi la
pământ, lumea pare un loc groaznic. Oamenii te judecă. Războaiele
izbucnesc peste tot. Calota glaciară se topeşte. Tu suferi. Majoritatea
dintre noi dedicăm foarte mult timp potolirii suferinţei. Deseori
mâncăm de plăcere sau pentru a ne alina, mai degrabă decât pentru
substanţele hrănitoare necesare. Eu cred că dependenţa de droguri
este deseori o încercare nechibzuită de a uşura suferinţa produsă de
un buget al corpului care este în mod cronic dezechilibrat. 28
Pe moment este greu să deosebeşti disconfortul de suferinţă. Te
simti iritat sau doar nu ti-ai băut cafeaua? Dacă esti femeie, probabil ai
' ' '
simptome fizice ambigue legate de ciclul menstrual sau de menopauză
si poti categoriza senzatiile ca având o semnificatie emotională atunci
~ând' nu este cazul. Î~i amintesc cum a fost î~ 2010: atunci când
laboratorul meu se muta de la o universitate la alta, cu douăzeci de
cercetători şi echipament în valoare de sute de mii de dolari. Toate
mergeau pe dos şi, în plus, eu trebuia să plec într-o călătorie de două
săptămâni. Reuşeam cu greu să-mi păstrez cumpătul, stingând pe rând
fiecare foc„. apoi mi s-a stricat laptopul. M-am lăsat jos pe duşumea
în mijlocul bucătăriei şi am început să plâng. Chiar în clipa aceea
soţul meu a intrat, a văzut în ce stare sunt şi a întrebat nevinovat „Eşti
înainte de ciclu?" O, Dumnezeule mare. Am izbucnit, m-am repezit
la el, porc miso.gin nenorocit, cum îndrăzneşte să fie atât de arogant
când eu abia reuşeam să-mi trag sufletul cu toate problemele care mă
copleşesc?? Furia mea ne-a şocat pe amândoi. Şi trei zile mai târziu,
am descoperit că el avusese dreptate.
Dacă exersăm, putem învăţa să deconstruim o senzaţie afectivă în
senzaţiile fizice simple, în loc să lăsăm acele senzaţii să funcţioneze
ca un filtru prin care vedem lumea. Putem dizolva anxietatea într-o
inimă care bate repede. După ce reuşim să deconstruim în senzaţii
fizice, vom putea să le recategorizăm altfel, folosind setul nostru bogat
de concepte. Poate că bătăile acelea din piept nu sunt anxietate, ci
anticipare sau chiar entuziasm.

Priviţi în jur acum şi găsiţi un obiect asupra căruia să vă
concentrati atentia. Încercati să-l recategorizati nu ca un obiect vizual
' ' , '
tridimensional, ci sub forma părţilor individuale de lumină colorată
diferit din care este construită percepţia dumneavoastră. Greu, nu-i
asa? Dar vă puteti antrena să faceti acest lucru. Alegeti partea cea
' ' ' '
mai strălucitoare a obiectului si încercati să..:i urmăriti contururile cu
' ' '
Privirea. Dacă exersati' foarte mult, veti' învăta cum să deconstruiti'
)
obiecte în felul acesta. Marii pictori, ca de exemplu Rembrandt, puteau

să facă acest lucru, reprezentând în manieră realistă obiecte în ulei pe
P ânză. Tot la fel puteti, si' dumneavoastră să vă deconstruiti, emotiile.
'
Recategorizarea este un instrument al expertului în emoţii. Cu cât
cunoasteti mai multe concepte si puteti să construiti mai multe ipostaze;
, ' ' ' '
cu atât mai eficient veţi reuşi să categorizaţi în această manieră, pentru
a vă stăpâni emoţiile şi a vă regla comportamentul. De exemplu, dacă
urmează să dati un test sivă simtiti agitat, puteti clasifica senzatia ca
, ' ' ' ' '
anxietate negativă („Vai de mine, am încurcat-o!") sau ca anticipare
utilă („Sunt plin de energie şi gata d~ lucru!") : Directorul şcolii de
karate a fiicei mele, marele maestru Joe Esposito, îşi sfătuieşte studenţii
emoţionaţi înainte de testul pentru centura ileagră: „Puneţi fluturaşii
din stomac să zboare în formaţie". El spune da, sunteţi agitaţi acum,
dar nu percepeţi aceasta ca pe o formă de teamă: construiţi o ipostază
de „Hotărâre".
Recategorizarea de felul acesta vă poate aduce beneficii concrete
în viată. Numeroase studii au analizat performanta la testele de
' '
matematică si ' . au constatat că studentii , obtin
, scoruri mai mari atunci
când recategorizează anxietatea ca un semn că organismul lor este
pregătit. Persoanele care recategorizează anxietatea ca entuziasm
prezintă aceleaşi efecte, cu performanţă mai bună şi mai puţine
simptome clasice de anxietate, atunci când vorbesc în public şi chiar
când cântă karaoke. Sistemul lor nervos simpatic creează acei fluturi
în stomac, dar mai puţine citokine pro-inflamatoare - care scad
performanţa şi în general, îi fac pe oameni să se simtă „nasol" -, astfel
încât ei au o performantă mai bună. Studiile au arătat că studentii
' '
din colegiile 1de stat care întâmpină dificultăţi la matematică pot să-şi
mărească notele la examen şi mediile prin recategorizare eficientă.
Această dezvoltare semnificativă poate să schimbe traiectoria vieţii
unei persoane, având în vedere faptul că o diplomă de absolvire a unui
colegiu poate însemna exact diferenţa dintre succesul financiar şi lupta

pentru a-ţi asigura traiul zilnic o viaţă întreagă. 29
. Dacă vom categoriza disconfortul considerându-l folositor, de
exemplu, atunci când facem exerciţii fizice intense, putem cultiva o
rezistentă mai mare. Motto-ul Marinei Americane este formularea
' .
ideală a acestui principiu: „Durerea este slăbiciunea care părăseşte
corpul". De fiecare dată când facem exerciţii fizice forţându-ne corpul
până la punctul în care avem o s~nzaţie de neplăcere, categorizăm
senzaţiile fizice ca fiind epuizare. Intotdeauna ne vom opri înaintea
pragului propriei rezistenţe, în ciuda beneficiilor pe care continuarea
efortului le-ar aduce sănătăţii noastre. Dar prin recategorizare, putem
să continuăm si chiar să ne simtim mai bine mai târziu, atunci când
' '
culegem roadele efortului.- un corp mai puternic şi mai sănătos. Cu cât
repetăm acest proces mai mult, cu atât ne pregătim mai bine sistemul
conceptual pentru exerciţii mai lungi în viitor. 30
Durerea lombară, accidentările, durerile rezultate din tratamente
medicale intense şi alte tipuri de dureri sunt ocazii similare pentru a
face distincţia dintre disconfortul fizic şi distresul afectiv. De exemplu,
persoanele care suferă de durere cronică au în mod obişnuit gânduri
de tip catastrofic, iar acestea par să le influenţeze yiaţa chiar mai mult
decât intensitatea durerii. Atunci când învată ' să deosebească senzatiile
,
fizice de emoţiile neplăcute, . ele p·o t folosi mai puţine opioide, iar
nevoia de a apela la ele scade. Aceasta este o descoperire importantă,
ţinând seama de faptul că aproape 6% dintre americani folosesc
medicamente eliberate pe bază de reţetă specială pentru durere cronică
în fiecare an, mai ales opioide care creează dependenţă şi care se ştie
că după consum îndelungat intensifică simptomele durerii. Potrivit
lui Deborah Barrett, autoarea cărţii Paintracking (şi cumnata mea),
atunci când putem clasifica durerea ca fiind de natură fizică, durerea
încetează să fie o catastrofa personală. 31
Ideea de recategorizare a suferinţei ca disconfort sau deconstrucţia
mentalului în fizic are origini în vechile culturi. În budism, unele
forme de meditaţie ajută la recategorizarea senzaţiilor ca simptome
fizice pentru a reduce suferinţa, o practică pe care budiştii o nui:iesc
deconstrucţia sinelui. „Sinele" este identitatea noastră - o sumă de
caracteristici care ne definesc, cum ar fi amintirile diverse, convingerile,
simpatiile şi aversiunile, speranţele, alegerile în viaţă, convingerile
morale şi valorile. Ne mai pu.t em defini prin gene, caracteristici fizice
(greutate, culoarea ochilor), etnie, personalitate (amuzant, demn de

încredere) relaţiile pe care le avem cu alţi oameni (prieten, părinte, copil,
iubit), rolurile pe care le deţinem (student, om de ştiinţă, comerciant,
muncitor, medic), comunitatea geografică sau ideologică (american,
newyorkez, creştin, democrat), chiar prin maşina pe care o conducem.
Toate acestea au un miez comun: sinele este percepţia fiinţei noastre şi
este prezent mereu, ca şi cum ar fi propria noastră esenţă. 32
Budismul consideră sinele o ficţiune şi cauza primară a suferinţei
umane. Atunci când râvnim la bunuri materiale, cum ar fi maşinile
şi hainele scumpe, sau ne dorim să primim complimente pentru a
ne creşte reputaţia, sau urmărim să dobândim poziţii importante şi
putere pentru a trăi mai bine, budismul spune că ne tratăm sinele
fictiv ca şi cum ar fi. real (reificarea sinelui). Aceste aspecte materiale
pot aduce gratificaţie şi plăcere imediată, dar în acelaşi timp ne ţin
captivi, ca nişte cătuşe de aur şi ne provoacă o suferinţă persistentă pe
care onumim stare emoţională neplăcută prelungită. Pentru un budist,
sinele este mai rău decât o boală fizică trecătoare. Este o suferintă
'
îndelungată. 33
, stiintifică
Definitia , , a sinelui pe care am formulat-o aici este inspirată
de mecanismele creierului şi, în acelaşi timp, în armonie cu perspectiva
budistă. Sinele este parte a realităţii sociale. Nu este chiar o ficţiune,
dar nici nu există în mod real, obiectiv în natură, ca un neutron, de
exemplu. El depinde de alţi oameni. În termeni ştiinţifici, predicţiile
de moment si ' actiunile
, care derivă din ele depind într-o oarecare
măsură de mod~l în care ne tratează ceilalţi. Nu putem fi un sine doar
prin noi înşine. Inţelegem de ce personajul lui Tom Hanks din filmul
Naufragiatul, care a trăit timp de patru ani pe o insulă pustie, a trebuit
să-şi creeze dintr-o minge de volei un prieten imaginar pe .care l-a
numit Wilson. 34 .
Unele comportamente şi preferinţe sunt în perfectă concordanţă

cu sinele 'nostru, în timp ce altele nu. Există mâncăruri care ne plac şi
altele pe care preferăm să nu le mâncăm. Poate că suntem o persoană
care preferă câinii ori care preferă pisicile. Aceste comportamente şi
preferinţe variază destul de mult: poate că mâncarea preferată sunt
cartofii prăjiţi, dar nu la fiecare masă. Cei mai mari iubitori de câini
au şi câţiva câini pe care nu-i suportă şi nişte pisici pe care le iubesc,
chiar dacă nu recunosc acest lucru. În ansamblu, sinele este o alcătuire
complexă de aspecte care rezumă preferinţele, av~rsiunile şi obiceiurile
noastre de moment.
Am descris ceva similar mai devreme. Aceste ipostaze pe care le
acceptăm sau nu le acceptăm sunt la fel ca trăsăturile unui concept.
De aceea, după părerea mea, sinele este un concept ca oricare altul, aşa
cum este de exemplu, „Copac", „Lucruri care te feresc de înţepăturile
insectelor" şi „Fricâ'. Sunt absolut sigură că nu vi se întâmplă să vă
consideraţi un concept, dar vă rog doar să urmăriţi raţionamentul meu
până la capăt. 35
Dacă sinele este un concept, atunci noi construim ipostaze ale
sinelui prin simulare. Fiecare ipostază corespunde obiectivelor noastre
din momentul respectiv. Uneori ne includem într-o categorie în
funcţie de cariera noastră. Uneori suntem părinţe, copil sau iubit.
Uneori suntem doar un trup. Psihologii sociali spun că avem multiple
variante ale sinelui, dar putem vedea acest repertoriu ca ipostaze ale
unui singur concept bazat pe scop numit „Sinele", în care scopul se
schimbă în funcţie de context. 36
Cum reuşeşte creierul să ţină pasul cu toate ipostazele atât de
diverse ale „sinelui" nostru din perioada când am fost bebeluş, copil
mic, adolescent, adult de vârstă mijlocie şi vârstnic? Deoarece o parte
din noi a rămas consta.ntă; am avut întotdeauna un corp. Fiecare
concept pe care l-am învăţat vreodată include starea corpului nostru
(sub forma predicţiilor interoceptive) în momentul învăţării. Unele
concepte implică foarte multă interocepţie, de exemplu „Tristeţea", iar
altele mai puţină - de exemplu, „Ambalaj de plastic" - dar ele sunt
întotdeauna în relaţie cu acelaşi corp; prin urinare, fiecare clasificare
pe care o construim - despre obiecte, oameni ori concepte pur mentale,
cum ar fi „Justitie"
, s.a.m.d.
, - contine
, o părticică din noi. Aceasta este
baza mentală primară a percepţiei de sine. 37
Ficţiunea în ceea ce p~iveşte sinele, trasând o paralelă cu ideea
budistă, este că am avea o esenţă neschimbată care ne face să fim cine
suntem. Dar nu avem. Eu cred că sinele este construit din nou în fiecare
moment de aceleaşi sisteme predictive fundamentale care construiesc
emoţiile, inclusiv perechea cunoscută de reţele (interoceptivă şi de
control) printre altele, pe măsură ce ele clasifică fluxul continuu de
Senzaţii din corpul nostru şi din lume. De fapt, o porţiune a reţelei
interoceptive, numită reţeaua modului automat a fost numită „sistemul
sinelui". Ea îşi intensifică în mod semnificativ activitatea în timpul
autorefl.ectiei. Dacă avem o atrofie la nivelul retelei modului automat,
, '
aşa cum se întâmplă în cazul bolii Alzheimer, îri cele din urmă ne
pierdem percepţia de sine. 38
Procesul de deconstrucţie a sinelui oferă o nouă inspiraţie pentru
modul în care putem deveni stăpânii emoţiilor noastre. Ajustând
sistemul conceptual şi schimbându-ne predicţiile, nu numai că
schimbăm experienţele viit9are, ci ne putem schimba „Sinele" cu
adevărat.
Să presupunem că vă simţiţi rău - îngrijorat din cauza problemelor
financiare, furios pentru că nu aţi obţinut promovarea meritată,
demoralizat deoarece profesorul vă crede mai puţin inteligent decât
ceilalţi studenţi sau disperat fiindcă v-a părăsit persoana iubită.
Gândirea de inspiraţie budistă ar descrie aceste sentimente ca fiind
suferinţa cauzată de ataşamentul pentru valorile materiale, reputaţie,
putere şi siguranţă, în încercarea de reificare a sinelui. În termenii
teoriei emoţiei construite, bogăţia, reputaţia · şi restul sunt ferm
înrădăcinate în nişa dumneavoastră afectivă, consumând din bugetul
corpului, ceea ce vă determină în cele din urmă să construiţi ipostaze
de emoţii neplăcute. Dacă deconstruim sinele pentru o clipă, vom
putea reduce dimensiunea nişei afective, astfel încât concepte cum ar
fi „Reputaţie", „Putere" şi „Bogăţie" vor deveni inutile. 39
Cultura occidentală împărtăşeşte o parte din înţelepciunea
transmisă de aceste idei. Nu fi materialist. Ceea ce nu te ucide te face
mai puternic. Criticile nu mă rănesc. Dar vă invit să mergeţi puţin mai
departe: atunci când suferiţi un neajuns ori o insultă, întrebaţi-vă: Sunt
cu adevărat în pericol? Ori această asa-zisă suferihtă amenintă doar
' ' '
realitatea socială a sinelui meu? Răspunsul vă va ajuta să recategorizaţi
bătăile puternice ale inimii, nodul din stomac şi fruntea transpirată ca
fiind simple senzaţii fizice, lăsând îngrijorarea, furia şi descurajarea să
se dizolve ca o tabletă de antiacid în apă. 40
Nu susţin că acest tip de recategorizare este uşor, dar prin exerciţiu
el va deveni posibil şi este în acelaşi timp şi sănătos. Atunci când
clasificaţi ceva prin „Nu are legătură cu mine.", acel lucru iese din nişa
afectivă personală şi are un impact mai mic asupra bugetului' corpului.
La fel, aţunci când aveţi succes şi vă simţiţi onoraţi sau satisfăcuţi, faceţi
un pas înapoi şi amintiţi-vă că aceste emoţii plăcute sunt rezultatul
realităţii sociale care consolidează sinele fictiv. Bucuraţi-vă de realizări,
dar nu le lăsati, să devină cătusele
, dumneavoastră de aur. O atitudine
puţin mai rezervată vă va aduce mari beneficii.
. '; '
240 CUM IAU NAŞTERE EMOŢIILE • l
·'
Dacă ' să dezvoltati

doriti , această strategie, încercati „, meditatia.
'
Meditaţia de tip mindfulness, care este" doar un:ul dintre numeroasele
tipuri de meditaţii, vă învaţă să fiţi alert şi prezent în clipa de faţă, dar
să observaţi cu detaşare senzaţiile cum vin şi pleacă. · Această stare
(care necesită o practică foarte îndelungată) îmi aminteşte de starea
de alertă liniştită a nou-născuţilor, atunci când observă lumea, când
creierul lor este complet inundat de erori de predicţie şi nu există nici
urmă de anxietate. Ei trăiesc senzatiile, , le lasă să treacă. Meditatia
si '
reuşeşte să ne ofere ceva similar. Pentru a atinge această stare poate să
fie nevoie de ani întregi de pregătire; de aceea, cel mai bun lucru pe
care puteţi să-l faceţi este să vă recategorizaţi gândurile, sentimentele
si perceptiile ca senzatii fizice de care vă puteti detasa mai usor. Puteti
' ' ' ' ' '
folosi meditaţia, cel puţin la început, pentru a prioritiza categorizările
)
focalizate pe aspecte fizice şi a le deprioritiza pe acelea care adaugă o

încărcătură psihologică fiinţei dumneavoastră şi locului dumneavoastră
în lume. ·
Se stie că meditatia are un efect puternic asupra structurii si
' ' '
funcţionării creierului, dar cercetătorii nu au identificat încă detaliile
exacte. Regiunile de bază din reţelele interoceptivă şi de control sunt
mai mari la persoanele care practică meditaţia, iar conexiunile dintre
aceste regiuni sunt mai puternice. Aceasta confirmă ceea ce era de
aşteptat, · din moment ce reţeaua interoceptivă este esenţială pentru
procesul de construire a conceptelor mentale şi pentru reprezentarea
senzaţiilor fizice dinspre corp, iar reţeaua de control are rolul central
în procesul de reglare a categorizării. În câteva studii s-a constatat
existenţa unor conexiuni mai puternice chiar după câteva ore de
training. Alte studii demonstrează că meditaţia reduce stresul,
îmbunătăţeşte detectarea şi procesarea erorii de predicţie, facilitează
recategorizarea (denumită „reglare emoţională") şi reduce trăirile
emoţionale neplăcute, deşi rezultatele sunt deseori diferite de la un
studiu la altul, fiindcă nu toate experimentele au fost bine controlate. 41
Uneori, deconstrucţia sinelui este prea greu de , realizat. Putem
obţine anumite beneficii mai simplu, cultivând şi trăind momente d~
uimire si admiratie, sentimentul că suntem în prezenta a ceva mult mai
, ' '
vast decât noi. Aceasta ne aj"ută să ne distantăm putin de noi însine. 42
' ' '
• Din perspectiva budismului, am putea spune că deconstrucţia sinelui ne ajută să „suspendăm
categorizarea". Dar din perspectiva neuroştiinţelor, creierul nu-şi opreşte niciodată predicţiile,
deci noi nu putem opri pur şi simplu conceptele.
Eu m-am bucurat de aceste beneficii în mod direct, atunci când am

pefrecutA câteva săptămâni îţitr-o casă de vacanţă pe plaja din Rhode
Island. In :fiecare seară eram înconjuraţi de o adevărată simfonie
a greierilor, care răsuna cu o intensitate pe care nu o mai auzisem
niciodată. Înainte nu acordasem prea multă atenţie greierilor, dar de
data aceasta, ei au intrat în nişa mea afectivă. Am început să-i aştept
cu nerăbdare în :fiecare seară şi să le ascult cântecul liniştitor, până când
adormeam. Când am revenit din vacanţă am descoperit că puteam
auzi greierii şi prin pereţii groşi ai casei mele, dacă stăteam foarte
liniştită. Acum, de :fiecare dată când mă trezesc noaptea, în timpul
verii, şi mă simt neliniştită după o zi stresantă în laborator, greierii mă
ajută să adorm la loc. Mi-am format un concept „inspirat de uimire",
senzatia de a :fi învăluită în imensitatea naturii unde mă simt ca un
)
punct neînsemnat. Acest concept mă ajută să schimb bugetul corpului

meu ori de câte ori vreau. Pot să urmăresc un :fir minuscul de buruiană
care îşi face loc printr-o crăpătură din trotuar, dovedind încă o dată
faptul că natura nu poate :fi îmblânzită de civilizaţie, şi pot folosi acelaşi
concept pentru a mă consola cu propria neînsemnătate. 43
.
Putem resimti
. , aceeasi' stare de uimire si' admiratie atunci când
)
ascultăm valurile oceanului lovindu-se de stânci, când privim stelele,

când păşim pe sub norii care aduc furtuna, atunci când suntem în
drumeţie pe un teritoriu necunoscut sau când luăm parte la ceremonii
spirituale. Persoanele care relatează că trăiesc mai frecvent acest
sentiment de uimire prezintă şi niveluri scăzute ale citokinelor care
provoacă inflamaţie (deşi nimeni nu a dovedit cauza şi efectul). 44
Indiferent dacă alegeti să cultivati starea de uimire combinată cu
) )
admiratie descrisă mai sus, dacă meditati ori dacă găsiti alte modalităti
' ' ' '
de a deconstrui experienţa în senzaţii :fizice, recategorizarea este un
instrument esenţial pentru a stăpâni emoţiile de moment. Atunci când
vă simtiti
' , rău, tratati-vă
, ca si , avea un virus, în loc să presupuneti
, cum ati )
că senzaţiile neplăcute au o semnificaţie personală. Senzaţiile pot să

:fie doar zgomot. Poate că aveti nevoie de somn si atât.
)
.... '
Deocamdată, aţi văzut cum trebuie s ă lucraţi pentru a deveni mai

inteligent emoţional cu experienţele trăite. Să abordăm acum câteva
aspecte legate de modul în care putem percepe în mod inteligent
emoţia celor din jurul nostru şi beneficiile pe care aceasta le aduce
stării noastre de bine. ·
242 CUM IAU NAŞTERE EMOŢIILE .
Soţul meu, Dan, a trecut printr-o scurtă perioadă dificilă în urmă cu

câteva decenii, înainte să ne cunoaştem; şi i s-a recomandat să consulte
un psihiatru. La vreo treizeci de secunde de la începerea şedinţei, Dan
s-a încruntat, aşa cum face deseori atunci când se concentrează, iar
psihiatrul, încredinţat că percepţia sa era corectă, a declarat că Dan era /
„plin de o mânie reţinută". Trebuie să vă spun că Dan este unul dintre
oamenii cei mai calmi pe care îi cunosc. Atunci când l-a asigurat pe
psihiatru că nu este furios, acesta, încrezător în abilitatea sa de a-şi
citi pacienţii, a insistat. „Ba da, eşti." Ei bine, Dan a ieşit după mai
puţin de un minut. Probabil că el deţine recordul pentru cea mai scurtă
)
sedintă de terapie.
)
-
Intenţia mea nu este câtuşi de puţin aceea de a critica meseria de
psihiatru, ci de a ilustra falsa încredere că percepţiile noastre despre
stările mentale ale altor persoane sunt - sau pot fi vreodată- „corecte".
Aceasta este tributară teoriei clasice care sugerează că Dan transmite
furia, care ar avea o amprentă distinctă şi pe care terapeutul o detectează,
cu toate că Dan nu este conştient de ea. Dacă vrem să ajungem să ne
specializăm în percepţia experienţelor emoţionale ale altora, trebuie să
renunţăm la această presupunere esenţialistă .
Ce s-a întâmplat în minutul lui Dan de terapie? El a construit o
experienţă de concentrare, iar terapeutul a construit o percepţie de
furie. Ambele construcţii au fost reale, nu în sens obiectiv, ci în sens
social. Percepţiile emoţiilor sunt încercări de a ghici şi ele sunt corecte
doar atunci când coincid cu experienţa celuilalt; adică, atunci când
ambele persoane sunt de acord asupra conceptului pe care îl aplică. De
fiecare dată când credem că stim cum se simte altcineva, încrederea nu
)
are nimic de-a face cu cunoasterea reală. Trăim doar un moment de

)
realism afectiv. 45
Pentru a îmbunătăţi percepţia emoţiilor, trebuie să renunţăm la
toate poveştile pe care le ştim despre ceea se simt alţii. Atunci când
nu suntem de acord cu un prieten în privinţa emoţiilor, nu trebuie să
presupunem că prietenul nu are dreptate, aşa cum a făcut terapeutul lui
Dan. Mai bine să ne gândim „Avem o neînţelegere." şi să ne folosim
curiozitatea pentru a afla perspectiva prietenului nostru. Este mai
important să fim curioşi în legătură cu experienţa prietenului nostru
decât să avem dreptate.
Şi atunci, dacă percepţiile noastre sunt doar supoziţii, cum
comunicăm unii cu altii? Dacă îmi spuneti că sunteti mândru de .
) ) )
rezultatele şcolare ale copilului şi „Mândria" este un ansamblu de

ipostaze diverse fără o amprentă consistentă, cum pot eu să ştiu despre
care „Mândrie" este vorba? (Problema aceasta nu există în teoria clasică,
unde mândria are o esenţă distinctă; transmiteţi mândria, iar eu o
recunosc.) Dumneavoastră şi cu mine comunicăm emoţia, în ciuda
uriaşei sale variabilităţi, prin intermediul mecanismelor predictive ale
creierului. Emotiile
, vă sunt ghidate de predictii.
, Si, în vreme ce eu
vă observ, emoţiile pe care le percep sunt ghidate de predicţiile mele.
Comunicarea emotională, are loc atunci când amândoi prezicem si ,
categorizăm sincronizat. 46
Cercetătorii şi barmanii ştiu că oamenii se sincronizează în diverse

feluri atunci când comunică, în special dacă se plac ori dacă au
încredere unul în celălalt. Eu încuviinţez din cap, apoi tu încuviinţezi
din cap. Tu îmi atingi braţul şi un moment mai târziu, eu îţi ating
braţul. Comportamentele noastre nonverbale se coordonează. Apoi,
mai este sincronizarea biologică; ritmul cardiac al mame_i şi al copilului
se sincronizează, dacă între ei există o legătură fermă; acelaşi lucru se
poate întâmpla cu două persoane aflate într-o conversaţie interesantă.
Mecanismul este încă un mister. Bănuiesc că s-ar putea explica prin
faptul că respiraţia lor se sincronizează în timp ce ei obs:rvă în mod
inconştient pieptul celuilalt ridicându-se şi coborând. ln perioada
în care m-am specializat ca terapeut, am învăţat să-mi sincronizez
deliberat respiraţia cu respiraţia pacienţilor pentru a-i pregăti pentru
hipnoză. 47 ·
În acelaşi fel ne sincronizăm conceptele pentru emoţie. Emoţiile

mele sunt dirijate de predicţiile mele. Şi în timp ce tu mă observi
pe mine, emoţiile pe care le percepi sunt ghidate de predicţiile tale.
Sunetul vocii mele şi mişcările corpului, aşa cum sunt percepute de
creierul tău, fie ~onfirmă predicţiile tale, fie devin erori de predicţie.
pentru tine.
Să zicem că mi-aţi spune „Fiul meu a primit rolul principal în
piesa montată la şcoală. Sunt atât de mândru" ..Cuvintele şi acţiunile
dumneavoastră lansează un ~nsamblude predicţii în creierul meu, ajutând
la coordonarea unui concept de „mândrie" pe care noi îl împărtăşim în
momentul respectiv. Creierul meu calculează probabilităţile bazându-se
pe experienţele trecute şi selectează până ajunge la o ipostază câştigătoare,
îndemnându-mă probabil să spun „Felicitări". Apoi, procesul se repetă
în direcţia inversă, atunci când dumneavoastră mă percepeţi pe mine.
Sincronizarea noastră ar fi mai bună dacă am apartine aceluiasi spatiu

' ' '
cultural sau dacă am avea experienţe comune şi dacă am fi de acord că
anumite configuraţii faciale, mişcări corporale, tonuri ale vocii şi alte
indicii au anumite semnificaţii în anumite contexte. Încet-încet, noi
construim o experienţă emoţională pe care amândoi o identificăm prin
cuvântul „mândru".
În acest scenariu, conceptele noastre nu trebuie să coincidă
perfect pentru ca eu să înţeleg ceea ce simţiţi; ele trebuie doar să aibă
scopuri suficient de compatibile. Pe de altă parte, dacă eu construiesc
o ipostază a tipului neplăcut de mândrie, în care sunteţi arogant şi
dispreţuitor, s-ar putea să nu înţeleg exact ceea ce spuneţi, deoarece
aţi folosit un concept care nu se potriveşte cu al meu în momentul
respectiv. Remarcaţi faptul că această construcţie comună este un
proces continuu, în care creierele noastre sunt în activitate continuă,
deşi eu o descriu aici ca o simplă succesiune de evenimente.
Construirea în comun a experienţei ne permite şi să ne reglăm
reciproc bugetele corpor'ale; acesta este unul dintre marile beneficii
obţinute ca urmare a faptului că trăim în grupuri. Toţi membrii unei
specii sociale îşi reglează reciproc bugetele corporale - chiar şi albinele,
furnicile şi gândacii. Dar noi suntem singura specie care poate face
acest lucru învăţându-ne unul pe altul concepte pur mentale şi apoi
folosindu-le sincronizat. Cuvintele ne ajută să intrăm în nişa afectivă
a celuilalt, chiar dacă ne aflăm la distante extrem de mari. Puteti regla
' '
bugetul corpului prietenului (şi bugetul propriului corp) chiar dacă vă
desparte un ocean - prin telefon, mail sau doar gândindu-vă unul la
celălalt. 48
Alegerea cuvintelor are un impact uriaş în acest proces, deoarece

cuvintele conturează predicţiile celorlalţi. Părinţii care îşi întreabă
copilul „Eşti supărat?", în loc să adreseze o întrebare mai generală,
„Cum te simţi?", influenţează răspunsul, construind împreună o emoţie
şi orientând conceptele către sentimentul de tristeţe. Doctorii care
întreabă pacientul „Vă simţiţi deprimat?" sporesc şi ei probabilitatea
obţinerii unui răspuns pozitiv, comparativ cu situaţia în care ar
spune „Spuneti-mi cum vă mai simtiti". Aceste întrebări sunt la fel
' ''
ca întrebările folosite de avocaţi (şi care sunt respinse) atunci când
interoghează martorii. În viaţa de zi cu zi, ca şi în sălile de judecată,
trebuie să avem grijă să nu influenţăm predicţiile oamenilor prin
cuvintele noastre.
În acelaşi timp, dacă dorim să spunem cuiva cum ne simţim,

trebuie să transmitem indicii clare, astfel încât persoana cealaltă să '
poată prezice în mod eficient şi astfel să se realizeze sincronizarea.
Din perspectiva teoriei clasice, toată responsabilitatea este în sarcina
subiectului perceptor, deoarece se presupune că emoţiile prezintă
trăsături universale. Din perspectiva constructivistă, şi noi avem o
responsabilitate, aceea de a fi un bun expeditor. _49
•••
Să presupunem că nu aţi fi citit această carte şi cineva v-ar spune.
„Hei, vrei să reusesti să-ti stăpânesti emotiile? Atunci mănâncă mai
, ' J ' ,
Putine
, alimente nesănătoase si , învată, multe cuvinte noi". Recunosc că
nu sună deloc intuitiv. Dar alimentaţia sănătoasă conduce la un buget
al corpului care este mai uşor de echilibrat şi la predicţii interoceptive
mai exacte, iar cuvintele noi sădesc noi concepte, care se află la baza
construirii experienţelor şi percepţiilor emoţionale. Multe lucruri care
par să nu aibă nicio .Îci:,::.tură cu emoţiile au de fapt un impact profund
asupra felului în care ne simţim, din cauza permeabilităţii graniţei
dintre social si
, fizic. ·
Suntem fiinţe remarcabile, capabile să creeze concepte pur mentale
care influenţează starea corpului nostru. Aspectele sociale şi cele fizice
sunt intim legate prin intermediul corpului şi al creierului, iar abilitatea
noastră de a ne mişca în mod eficient între social şi fizic depinde de un
set de abilităţi pe care le putem învăţa. Aşadar, cultivaţi-vă conceptele
emotionale.
, , ocazii în care creierul să se poată conecta la
Cultivatii
realitătile lumii sociale în care trăiti. Dacă aveti pe moment o senzatie
' ' , )
.neplăcută, atunci deconstruiţi sau recategorizaţi-vă experienţele. Şi

înţelegeţi faptul că percepţiile despre ceilalţi sunt doar supoziţii, nu
fapte.
Unele dintre aceste abilităţi sunt nespus de greu de cultivat. Una
este să auziţi de la un cercetător ca mine „Uite, aşa funcţionează .
creierul tău." şi este cu totul altceva să vă daţi peste cap întregul stil
de viată
, pentru a folosi aceste informatii. , Cine are timp să-si, schimbe
obiceiurile alimentare, programul de somn, să facă mai mult sport,
ca să nu mai vorbim despre învăţarea unor noi concepte, exersarea
categorizării şi din când în când, detaşarea de sinele fictiv? Toţi trebuie
să mergem la serviciu, la şcoală, avem constrângeri legate de timp şi de
tot felul de situaţii personale şi familiale. De asemenea, unele dintre
sugestii impun o investiţie de timp sau bani de care nu dispun exact
aceia care ar beneficia cel .mai mult. Dar fiecare poate găsi îp. acest
capitol ceva pe care să-l încerce, chiar dacă este vorba doar despre
plimbări ori despre combinarea unor concepte emoţionale înainte de
a adormi. Ori despre a renunţa la chipsuri (OK, poate nu de tot):
Conceptele emoţionale şi menţinerea bugetului echilibrat al
corpului ne pot ameliora sănătatea şi starea de bine, aşa cum aţi văzut,
dar ele pot fi în acelaşi timp un catalizator pentru boală. Se spune că
emotiile influentează un mare număr de tulburări debilitante, cum ar fi
' '
depresia, anxietatea şi durerea cronică cu etiologie neidentificată, dar şi
disfuncţii metabolice care conduc la diabet de tip 2, boli cardiovasculare
şi chiar cancer. Noile descoperiri despre sistemul nervos desfiinţează
barierele dintre ceea ce considerăm boală fizică şi boală mintală, la
fel cum teoria emotiei construite desfiintează granitele dintre fizic si
' ' ' ,
social. Acesta este·subiectul pe care îl vom analiza în continuare.
10
Despre emoţie şi boală
Gânditi-vă când ati fost răcit ultima oară. Probabil v-a curs nasul,
' '
aţi tuşit, aţiavut febră şi diverse alte simptome. Majoritatea oamenilor
atribuie răcelile unei singure cauze, şi anume, virusului răcelii. Şi
totuşi, atunci când cercetătorii plasează un virus al răcelii în nasurile
unui grup de o sută de persoane, doar 25-40% dintre ei se îmbolnăvesc.
Deci u·n virus nu poate fi esenţa unei răceli - trebuie să se petreacă
ceva mult mai complex. Virusul este necesar, dar nu suficient. 1
Simptomele diverse, pe care le numim cu un termen colectiv
„răceală", sunt în relaţie cu corpul şi mintea noastră deopotrivă. De
exemplu, dacă suntem o persoană introvertită sau cu o mentalitate
predominant negativă, suntem mai predispuşi să răcim dacă suntem
contaminaţi deliberat, ca în studiile amintite mai sus. 2
Noua noastră perspectivă asupra naturii umane, inspirată de teoria
emoţiei construite, desfiinţează graniţele dintre mental şi fizic, inclusiv
în ceea ce priveşte boala. În schimb, gândirea de tip esenţialist păstrează
limite stricte de demarcaţie între cele două. Ai o problemă la creier?
Atunci mergi la un neurolog. Dacă ai o problemă mintală, trebuie
să mergi la psihiatru. O viziune mai modernă integrează mintea şi
creierul si ne călăuzeste spre o întelegere mai bună a bolii umane.
' ' '
De exemplu, dacă ne uităm mai îndeaproape la simptomele diferite
prezentate în boli cum ar fi anxietatea, depresia, durerea cronică şi
stresul cronic, ele nu se încadrează în câteva categorii clare, bine
delimitate. Fiecare boală prezintă o mare variabilitate şi toate seturile
lor de simptome se suprapun într-o manieră impresionantă. Această
situaţie ar trebui să vă sune cunoscut. După cum ştiţi deja, categoriile
emoţionale, cum ar fi bucuria şi tristeţea, nu au esenţe; ele sunt alcătuite
de sisteme de bază din corpul şi creierul nostru, în contextul altor
corpuri şi creiere. Acum eu sugerez că unele boli care par distincte
sunt si ' modalităti
' ele constructii: , create de oameni de împărti , aceeasi,
plăcintă biologică extrem de variabilă. '

O abordare constructivistă în înţelegerea bolii poate răspunde la
unele dintre întrebările care nu şi-au găsit niciodată rezolvarea. De
ce atât de multe tulburări au aceleasi simptome? De ce atât de multi
' '
oameni sunt si anxiosi si depresivi? Este sindromul oboselii cronice o
' ' '
boală distinctă sau doar depresie mascată? Persoanele care suferă de
durere cronică fără să aibă niciun tesut lezat identificabil au o boală
'
mintală? Şi de ce atât de multe dintre persoanele cardiace fac depresie?
Dacă boli cu nume diferite sunt legate de acelaşi set de cauze de bază,
estompând liniile de demarcaţie dintre acele boli, atunci întrebările de
felul acesta îşi pot găsi răspunsul.
Acest capitol poate fi caracterizat ca fiind cel mai speculativ din
cartea de faţă, dar se bazează pe date clare şi sper că veţi considera
interesante şi incitante ideile propuse aici. În paginile care urmează, ,
demonstrez că fenomene cum sunt durerea şi stresul, şi boli precum
durerea cronică, stresul cronic, anxietatea şi depresia sunt mai
interconectate decât aţi putea crede şi că sunt construite în aceeaşi
manieră ca emoţiile. O componentă esenţială a acestei perspective este
o înţelegere mai bună a creierului predictiv şi a bugetului corpului
nostru.
•••
În mod normal, bugetul corpului nostru :fluctuează în timpul zilei,
deoarece creierul anticipează nevoile corpului şi transferă resurse
bugetare, cum sunt oxigenul, glucoza, sarea şi apa. Atunci când digerăm
mâncarea, stomacul şi intestinele „împrumută" resurse de la muşchii
noştri. Atunci când alergăm, muşchii împrumută de la ficat şi rinichi.
În timpul acestor transferuri bugetul corpului rămâne echilibrat.
El se dezechilibrează atunci când creierul nostru estimează greşit.
Aceasta se întâmplă destul de frecvent. Atunci când se petrece' un
eveniment cu . semnificaţie psihologică, de exemplu, atunci când ne
vedem şeful sau antrenorul sau profesorul îndreptându-se spre noi,
creierul poate să prezică, deşi nu este necesar, că vom avea nevoie de
combu~tibil şi activează circuitele de supravieţuire care consumă din
buget. In general, aceste dezechilibre pe termen scurt nu trebuie să ne
îngrijoreze, câtă vreme rambursăm împrumuturile prin alimentaţie şi
somn.
Dar atunci când dezechilibrul bugetului este prelungit, dinamica
noastră internă se înrăutăţeşte. Creierul prezice în inod eronat că este
DESPRE EMOŢIE ŞI BOALĂ 249
nevoie de energie pentru corpul nostru şi dezechilibrează bugetul

prin consum exagerat. Efectele unei bugetări greşite cronice pot fi
distrugătoare pentru sănătatea noastră şi vor convoca „recuperatorii de
credite" ai corpului nostru, care fac parte din sistemul nostru imunitar.
De obicei, sistemul imunitar este de partea corpului nost~u,
deoarece îl protejează de invadatori şi de . răniri. Ne ajută provocând
inflamaţii, cum sunt umflăturile care apar din cauza unei lovituri cu
ciocanul peste deget sau de la o înţepătură de albină, ori din cauza
unei infecţii. Inflamaţia este produsă de mici proteine numite citokine
proinflamatoare, pe care le-am amintit pe scurt în capitolul anterior.
Atunci când avem o leziune sau o boală, celulele secretă citokine care
conduc sângele spre zona afectată, erescând temperatura şi provocând
edeme.* Aceste citokine ne pot provoca o stare de oboseală şi de rău
general în vreme ce îşi fac datoria dţ a ne ajuta să ne vindecăm.
Dar citokinele proinflamatoare pot juca şi un rol negativ, în cazul în
care trebuie să colecteze datoriile. Aceasta este valabil mai ales atunci
când bugetul corpului este dezechilibrat cronic. De exemplu, dacă
locuin:_ într-un cartier periculos şi auzim focuri de armă în fiecare
seară. lntr-un mediu atât de aspru, creierul prezice în mod regulat că
vom avea nevoie de mai multă energie decât are nevoie corpul. Aceste·
predicţii determină elibera!ea de cortizol mai frecventă şi în cantităţi
mai mari decât este nevoie. ln mod normal, cortizolul opreşte inflamaţia
(de aceea crema cu hidrocortizon reduce senzatia de mâncărime si
' '
injecţiile cu cortizol reduc edemele). Atunci când avem un surplus de
cortizol în sânge o perioadă îndelungată, se declanşează inflamaţia.
Simţim că nu mai avem energie. Putem să facem temperatură. Dacă
cineva ne plantează un virus al răcelii în nas, am fi unul dintre aceia
care se îmbolnăvesc. 3
Acum se poate declansa un cerc vicios. Atunci când suntem obositi
' '
din cauza inflamaţiei, nu ne mişcăm prea mult, pentru a ne conserva
(ceea ce creierul nostru crede în mod eronat că ar fi) resursele limitate
de energie. Începem să mâncăm şi să dormim prost şi neglijăm mişcarea,
iar apoi începem să ne simţim rău de-a binelea. Poate câştigăm în
greutate, ceea ce ne sporeşte problemele, deoarece celulele grase
produc de fapt citokinele. proinflamatoare care agravează inflamaţia.
• Nu t?ate tipurile de inflamaţii implică prezenţa citokinelor şi nu toate citokinele cauzează
inflamaţii. Pe noi ne interesează doar .inflamaţia cronică, provocată de citokine proinflamatoare.
Pentru a simplifica, eu spun doar „citokine".
Se mai poate să începem să evităm oamenii, care în acest caz nu mai

pot să ne ajute să ne echilibrăm bugetul corpului; iar persoanele cu
mai putine relatii sociale au si citokine proinflamatoare mai multe si
J ' ' '
pot chiar să se îmbolnăvească mai des. 4

În urmă cu aproximativ zece ani, cercetătorii au descoperit - spre
uimirea lor - faptul că aceste citokine proinflamatoare pot trece din
corp în creier. Dar creierul are propriul său sistem inflamator cu celule
care secretă aceste ~itokine. Aceste mici proteine, având capacitatea de
a induce senzaţii de suferinţă atât de intensă, reconfigurează creierul.
Inflamaţia în creier produce modificări în structura acestuia, mai ales
la nivelul reţelei interoceptive; ea afectează conexiunile neuronale şi
chiar distruge neuroni. De asemenea, inflamaţia cronică ne afectează
atenţia şi capacitatea de a memora, sc.ăzând performanţa la teste de
inteligenţă. 5
Prin urmare, gândiţi-vă ce se întâmplă dacă ne aflăm într-o situaţie
stresantă, cum ar fi de exemplu, atunci când o gaşcă de colegi nu ne
mai invită cu ei la prânz ori când prietenii ne citesc SMS-urile, dar
nu ne răspund. Aşa cum este firesc, creierul prezice că avem nevoie de
un combustibil care nu este necesar, dezechilibrând temporar bugetul
nostru. Dar dacă situaţia ~u se rezolvă repede? Dacă respingerea
aceasta socială este viaţa noastră de zi cu zi? Corpul rămâne în alertă,
plin de cortizol şi citokine. Acum, creierul începe să ne trateze corpul
, cum ar fi bolnav sau suferind si
ca si , se instalează inflamatia
, cronică. 6
, la nivelul creierului este foarte nocivă. Ea afectează
Inflamatia
predicţiile, mai ales cele care gestionează bugetul corpului, şi
determină un consum disproporţionat. Vă amintiţi că toate circuitele
responsabile cu bugetul corpului nostru sunt greu de auzit - ele pot fi
aproape surde la corecţiile venite dinspre corp. Inflamaţia deplasează
indicatorul spre „complet surde". Regiunile responsabile cu bugetul
corpului devin insensibile la situaţţa noastră, crescând probabilitatea
ca bugetul corpului să rămână deficitar. Putem deveni măcinaţi de
oboseală şi stări neplăcute. Gestionarea defectuoasă cronică a bugetului
corpulUi ne epuizează resursele, produce uzura corpului şi, în cele din
urmă, formează şi mai multe citokine proinflamatoare. Atunci când se
întâmplă acest lucru, suntem cu adevărat în pericol. 7
Un buget corporal dezechilibrat cronic este asemenea unui
fertilizator pentru boală. În ultimii douăzeci de ani, a devenit clar
faptul că sistemul imunitar este un element care face parte din mult
mai multe boli decât s-ar fi crezut, incluzând diabetul, obezitatea, bolile
cardiovasculare, depresia, insomnia, deficite de memorie şi ale altor
funcţii „cognitive" legate de îmbătrânire prematură şi demenţă. De
exemplu, dacă avem deja cancer, inflamaţia ajută tumorile să crească
mai repede. Celulele cancerigene au şanse mai mari de supravieţuire
în fluxul sanguin pentru a infecta alte părţi ale corpului, un proces
numit metastază. Inflamaţia grăbeşte moartea persoanelor suferind de
cancer. 8
Informaţiile despre inflamaţie au schimbat complet modul în care
înţelegem boala mintală. Ani la rând, cercetătorii şi clinicienii au
păstrat perspectiva clasică asupra unor boli cum sunt stresul cronic,
durerea cronică, anxietatea şi depresia. Se credea că fiecare afecţiune
are o _amprentă biologică prin care se deosebea de toate celelalte.
Cercetătorii îşi puneau întrebări de tip esenţialist care porneau de la
ideea că fiecare tulburare are un caracter distinct: „Cum vă afectează
depresia corpul? Cum emoţia influenţează durerea? De ce se întâmplă
frecvent ca anxietatea şi depresia să fie asociate?"9
Mai recent, liniile de demarcaţie dintre aceste boli au dispărut.
Persoane diagnosticate cu aceeaşi tulburare pot avea simptome extrem
de diferite - variaţia este norma. În acelaşi timp, tulburări diferite se
suprapun: ele au aceleaşi simptome, provoacă atrofie în aceleaşi regiuni
cerebrale, persoanele diagnosticate prezintă granulaţie emoţională
scăzută, iar pentru unele dintre ele aceleaşi medicamentele prescrise
sunt eficiente. ·
În urma acestor descoperiri, cercetătorii se îndepărtează de teoria
clasică despre boli diferite cu esenţe diferite. În schimb, se concentrează
asupra unui set de ingrediente comune care îi vulnerabilizează pe
oameni faţă de aceste tulburări diverse - factorii genetici, insomnia şi
afectarea_reţelei interoceptive sau a unor noduri esenţiale de comunicare
şi control din creier (capitolul 6). Dacă sunt afectate aceste regiuni,
creierul suferă: depresia, tulburarea de panică, schizofrenia, autismul,
dislexia, durerea cronică, deme.nţa, boala Parkinson şi tulburarea de
hiperactivitate cu deficit de atenţie, toate sunt asociate cu deficite la
nivelul acestor regiuni cerebrale. 10
. Eu consider că o parte dintre bolile majore considerate distincte şi
„mintale" sunt rezultatul unui buget al corpului . aflat în dezechilibru
cronic şi în stare de inflamaţie necontrolată. Noi le clasificăm şi le
numim diferit bazându-ne pe context, la fel cum clasificăm şi numim
aceleaşi senzaţii corporale ca fiind emoţii diferite. Dacă am dreptate,

atunci vom putea răspunde la întrebări cum ar fi „De ce anxietatea şi
depresia sunt deseori asociate?", întrucât, asemenea emoţiilor, aceste
boli nu sunt delimitate în mod precis în natură. Voi prezenta mai
-multe elemente care justifică această perspectivă, pe măsură ce vom
discuta inai amănunţit despre stres, durere, depresie şi anxietate.
•••
Să începem cu stresul. Poate credeţi că stresul este ceva ce vi se
întâmplă, ca atunci când încercati să rezolvati cinci lucruri deodată sau
' '
când şeful vă spune că documentele la care lucraţi azi trebuiau să fie
gata ieri. Sau când pierdeţi o persoană iubită. Dar stresul nu vine din
lumea exterioară. Dumneavoastră îl construiti.
. '
Există stres pozitiv, cum ar fi provocarea de a învăţa o materie
nouă la şcoală. Un anumit tip de stres este negativ dar tolerabil, cum
ar 'fi o ceartă cu prietenul cel mai bun. Iar alt tip de stres este toxic,
cum este cazul stresului ,provocat de sărăcia prelungită, de abuz sau
de singurătate. Cu alte cuvinte, stresul este un ansamblu de ipostaze
diferite. Este un concept, la fel ca „Bucurie" sau „Frică", pe care îl
aplicăm pentru a construi experienţe dintr-un buget dezechilibrat al
corpului nostru. 11
Construim ipostaze ~e „Stres" prin aceleaşi mecanisme cerebrale
care construiesc emoţia. In fiecare caz, creierul emite predicţii despre
bugetul corpului în relaţie cu lumea din jur şi identifică semnificaţia.
Aceste predicţii pornesc din reţeaua interoceptivă şi coboară pe aceleaşi
căi de la creier spre corp. În direcţia opusă, căile ascendente care conduc
informaţiile senzoriale de la corp spre creier sunt iarăşi aceleaşi pentru
stre~ şi pentru emoţie. Şi aceeaşi pereche de reţele, interoceptivă şi
de control, joacă aceleaşi roluri. (Cercetătorii în domeniul emoţiei
si al stresului rareori recunosc aceste asemănări si au tendinta de a
' ' '
întreba cum influenţează stresul emoţia şi viceversa, de parcă stresul şi
emoţia ar fi independente.) pin perspectiva teoriei construcţiei, ceea
ce diferă este rezultatul final; cu alte cuvinte, dacă senzaţiile noastre
sunt clasificate de creier ca fiind stresante ori emotionale. 12
'
De ce creierul nostru predictiv construieşte ipostaze de stres ori
de emoţie într-o situaţie dată? Nimeni nu ştie. Poate cu cât bugetul
corpului nostru este dezechilibrat mai mult timp, cu atât suntem mai
predispuşi să clasificăm cu conceptul de „Stres", dar aceasta este pură
speculaţie.
Dacă bugetul corpului este dezechilibrat o perioadă îndelungată,

putem suferi de stres cronic. (Gestionarea deficitară cronică a bugetului
~ste deseori diagnosticată ca fiind stres, de aceea oamenii cred că
stresul provoacă boală.) Stresul cronic este periculos pentru sănătatea
fizică. El consumă literalmente reţeaua interoceptivă şi cea de control,
provocându-le atrofierea, în vreme ce bugetul aflat în dezechilibru
cronic remodelează exact acele circuite cerebrale care reglează bugetul.
Şi ne-am lămurit acum în legătură cu clasica împărţire între boală
mintală şi boală fizică. 13
Oamenii de ştiinţă nu au clarificat încă dilemele legate de sistemul
imunitar, stres si emotie, dar stim totusi câteva lucruri în momentul
, , J ,
de faţă. Dezechilibrul cumulat în bugetul corpului - de exemplu, din

cauza faptului că am crescut într-un mediu defavorabil, unde nu ne
simţim în 'siguranţă ori suntem lipsiţi de lucruri indispensabile, cum
sunt hrana sănătoasă, condiţii pentru un somn liniştit şi altele - schimbă
structura reţelei interoceptive, reorganizând creierul şi reducând
capacitatea sa de a regla corect bugetul corpului. Sunt suficiente câteva
experienţe negative pentru a-i face pe copii să se simtă ca şi cum ar trăi
într-o zonă de conflict, aceasta conducând la o reducere a dimensiunii
regiunilor cerebrale responsabile cu bugetul corpului până când aceştia
ajung la vârsta adultă. Să creşti într-o familie excesiv de aspră sau
haotică, în mijlocul conflictelor sau al criticilor, sporeşte inflamaţia
în cazul tinerelor adolescente şi plasează copiii pe o traiectorie spre
bolile cronice; este aproape la fel de rău pentru ·dezvoltarea acestor
reţele precum abuzul sau neglijenţa suferite în copilărie. Şi acelaşi
lucru este valabil pentru cazul în care copilul este ţinta unei persoane
care îl hărtuieste. Copiii care au fost victimele hărtuirii prezintă un
' ' '
grad scăzut de inflamaţie care persistă până la vârsta adultă, ceea ce
îi predispune la o mulţime de boli psihiatrice şi fizice. Acestea sunt
nenumăratele modalităţi prin care un buget dezechilibrat·al corpului
ne modelează creierul, lucru care se traduce printr-un risc mai ridicat
de a dezvolta pe parcursul vieţii o boală cardiacă, artrită, diabet, cancer
şi alte boli. 14
Aspectul pozitiv este că legătura dintre emoţie şi stres sugereuă
faptul că putem reduce inflamaţia aplicând tehnici prezentate în
capitolul anterior. De exemplu, persoanele suferind de cancer care au
o inteligenţă emoţională mai ridicată par să aibă niveluri mai scăzu.te
de citokine proinflamatoare. În cadrul studiilor, atunci când pa · e -
relatau că deseori fac clasificări, etichetează si îsi înteleg

, ' ,
emotiile,
' ei
s-au dovedit mai puţin predispuşi să prezinte niveluri crescute de
citokine în timpul recuperării după cancerul de prostată sau după un
eveniment stresant, iar nivelurile cele mai ridicate de citokine s-au
găsit la bărbaţi care exprimau foarte multe stări afective pe care nu
le etichetau. Şi pacientele care au supravieţuit cancerului mamar care
etichetează în mo.d explicit şi îşi înţeleg emoţiile se bucură de o stare
mai bună de sănătate şi se prezintă mai rar la medic pentru simptome
legate de cancer. Aceasta înseamnă că, în timp, persoanele care clasifică
în mod eficient senzaţiile interoceptive ca fiind de natură emoţională
ar putea fi mai bine protejate de procesele inflamatorii cronice care
afectează sănătatea. 15
•••
Durerea, la fel ca stresul si
, emotia,
, este un cuvânt care descrie o
colecţie de experienţe diverse....: durerea unei glezne scrântite, durerea
P ulsatilă si
'
monotonă de cap, iritatia în urma unei întepături de tântar
, ' ' ,
şi desigur, durerea agonizantă resimţită atunci când împingi un cap de
35 de centimetri printr-un cervix de zece centimetri.
Probabil credeţi că atunci când corpul este rănit, informaţia radiază
pur şi simplu din zona afectată spre creier şi vă face să înjuraţi cu
voce tare, căutând imediat ibuprofen şi pansamente. Este adevărat că
sistemul nervos trimite informaţii senzoriale spre creier, atunci când
ne rănim muschii, sau articulatiile
'· sau când tesuturile
, suferă din cauza
căldurii sau a frigului excesiv, ori ca reacţie la o iritaţie chimică, de
genul piperului în ochi. Procesul acesta se numeşte nocicepţie. Şi în
trecut, oamenii de ştiinţă credeau că pur şi simplu creierul primea şi
reprezenta senzaţiile nociceptive, iar atunci noi, gata, simţeam durerea.
Dar mecanismele interne ale durerii sunt mult mai complexe
într-un creier predictiv. Durerea este o experienţă care are loc nu
doar în urma leziunii fizice, ci şi atunci când creierul nostru prezice
imirwnţa vătămării. Dacă nocicepţia funcţionează prin predicţie, aşa
cum se întâmplă cu oricare alt sistem senzorial din creier, atunci noi
construim ipostazele durerii din părţi mai simple, folosind conceptul
nostru de „Durere" .16
În opinia mea, durerea se construieşte în acelaşi fel în care iau naştere
emoţiile. Să presupunem că sunteţi în cabinetul medicului pentru
o injecţie antitetanos. Creierul construieşte o ipostază de „Durere"
emiţând predicţii despre acul care vă străpunge pielea, deoarece aveţi
experiente , anterioare cu inJ· ectii. Poate simtiti

) ' ' durerea chiar înainte ca
acul să vă atingă braţul. Apoi, predicţiile sunt corectate de informaţiile
nociceptive reale venind dinspre corp - primiţi injecţia - şi, după ce
se rezolvă toate erorile de predicţie, aţi clasificat senzaţiile nociceptive
si
, le-ati' stabilit semnificatia.
, Durerea pe care o percepeti ca si
) ' cum ar
veni de la injecţie este într-adevăr în creierul dumneavoastră. 17
Explicaţia mea bazată pe predicţie este susţinută de câteva observaţii.
Atunci când ne aşteptăm la durere, ca în momentul dinaintea injecţiei,
regiunile cerebrale care procesează nocicepţia îşi schimbă activitatea.
Adică, noi simulăm durerea si de aceea o simtim. Acest efect se
' '
numeşte efectul nocebo. Cunoaşteţi probabil termenul opus, efect
placebo, care desemnează efectul prin care se reduce durerea folosind
un tratament complet ineficient din punct de vedere medical, cum ar
fi o pastilă din zahăr. Dacă noi credem că vom simţi mai puţină durere,
convingerile noastre ne influenţează predicţiile şi reduc intensitatea
informaţiilor nociceptive, astfel încât într-adevăr simţim mai puţină
durere. Atât placebo, cât şi nocebo implică transformări chimice
în regiunile cerebrale care procesează nocicepţia. Aceste substanţe
chimice includ opioidele care scad durerea şi funcţionează asemănător
cu morfina, codeina, heroina şi alte opioide. Nivelul lor creşte în
timpul fenomenului placebo, iar ele reduc nocicepţia, şi scade în
timpul efectelor nocebo; de aceea au fost poreclite „dulăpiorul intern
cu medicamente." 18
Am urmărit-o pe fiica mea trăind efectul nocebo atunci când era
bebeluş şi a avut treisprezece infecţii ale urechii în nouă luni. Prima
dată când am fost la cabinetul pediatrului pentru tratament, ea a plâns
de disconfort atunci ·când el i s-a uitat în urechi (deşi este un medic
atent şi foarte inimos). A doua oară ea a plâns în sala de aşteptare. A
treia oară, a început să plângă în holul clădirii, iar a patra oară, în timp
ce intram în parcare. Apoi obişnuia să scâncească de fiecare dată când
treceam pe strada unde se afla cabinetul medicului. Aşa funcţionează
treierul predktiv; micuţa Sophia simula probabil durerea de ureche.
Au trebuit să treacă multe luni, după ce i-a trecut infecţia şi împlinise
vreo doi ani, până când a încetat să mai întrebe „Megem la dot-tor?
Vadă urechile lui Sophie?", de fiecare dată când eram prin apropiere.
Durerea, ca şi emoţia şi stresul, pare să fie o construcţie a întregului
creier. Ea implică perechea cunoscută nouă de reţele interoceptivă
şi de .control. Iar asemănările nu se opresc aici. Căile care transmit
256 _ CUM IAU NAŞTERE EMOŢIILE
predicţiile nociceptive spre corp şi cele care aduc informaţiile

nociceptive înspre creier sunt strâns legate de interoceE_ţie. (Este
posibil chiar ca nocicepţia să fie o formă de interocepţie.) In general,
senzaţiile corporale considerate a fi durere, stres şi emoţii sunt
fundamental aceleasi, chiar la nivelul neuronilor din creier si coloană
) )
vertebrală: Realizarea distinctiei dintre durere, stres si emotie este o

) ) )
formă de granulatie emotională. 19

) )
Este uşor de demonstrat că interocepţia şi nocicepţia merg mână

în mână. Dacă vă provoc o emoţie neplăcută în laboratorul meu, în
timp ce vă aplic pe braţ o căldură dureroasă, veţi raporta un nivel mai
ridicat al durerii. Aceasta se întâmplă deoarece regiunile responsabile
cu bugetul corpului emit predicţii care pot amplifica şi reduce durerea,
ca .nişte butoane.pentru volum. Acele predicţii pot influenţa simularea
durerii realizată de creier şi pot, de asemenea, să ajungă până la corp
şi să amplifice sau să limiteze informaţiile transmise creierului despre
starea sa. Astfel, regiunile responsabile cu bugetul corpului pot înşela
creierul, determinându-l să creadă că există leziuni ale tesuturilor, )
indiferent de ceea ce se întâmplă în corp. De aceea, atunci când aveţi

o stare de rău, articulaţiile şi muşchii pot să doară mai tare sau începe
să vă doară stomacul. Atunci când bugetul corporal nu este echilibrat,
adică predicţiile interoceptive sunt calibrate greşit, spatele şi capul pot
să doară mai rău - nu din cauză că ar exista leziuni ale ţesuturilor, ci
pentru că nervii comunică în ambele direcţii. Această durere nu este
imaginară. Este reală. 20
Atunci când durerea este persistentă şi nu există niciun fel de leziuni
ale ţesuturilor, se numeşte durere cronică .. Câteva exemple cunoscute
sunt fibromialgia, migrenele şi durerea cronică de spate. Peste 1;5
miliarde de oameni suferă de durere cronică, 100 de milioane doar în
SUA, care plătesc 500 de miliarde de dolari anual pentru tratament.
Dacă includem şi pierderile înregistrate în ;rroductiv~tatea :nuncii,
costurile se ridică la 635 de miliarde de dolari în fiecare an. ln plus,
este extrem de dificil de tratat, deo~rece medicaţia prescrisă la ora
actuală, analgezicele, este de cele mai multe ori ineficientă. Această
epidemie mondială de durere cronică este unul dintre marile mistere
medicale ale prezentului. 21
Cum si din ce cauză suferă atât de multi
) , oameni de durere
persistentă, deşi corpul nu prezintă nicio afecţiune de natură fizică?
* Pentru claritatea discuţiei, voi continua să mă refer la interocepţie şi nocicepţie separat.

Pentru a răspunde la această întrebare, gândiţi-:-vă ce s-ar întâmpla în

cazul în care creierul ar emite predicţii inutile pentru durere şi apoi ar
ignora erorile de predicţiile. Aţi simţi realmente durerea fără niciun
motiv identificabil. Este la fel ca în experienţa cu imaginea diformă din
capitolul 2, care a devenit o albină, deoarece aţi perceput în mod real
nişte linii care nu existau. Creierul a ignorat informaţiile senzoriale,
susţinând că predicţiile sunt realitatea. Aplicaţi acest exemplu în cazul
durerii şi rezultatul este un model plauzibil de durere cronică: predicţii
greşite care nu sunt corectate.
Oamenii de ştiinţă consideră acum că durerea cronică este o boală
a creierului având ca sursă inflamaţia. Creierul unei persoane suferind
de durere cronică se poate să fi primit informaţii nociceptive intense
cândva în trecut, iar după ce leziunea s-a vindecat, creierul nu a mai
recepţionat această informaţie. El prezice şi categorizează· oricum în
continuare, generând durere cronică. Este posibil şi ca predicţiile despre
mişcările din interiorul corpului să. amplifice volumul informaţiilor
nociceptive, în timp ce ele se îndreaptă dinspre corp înspre creier. 22
Dacă sunteţi dintre cei care au ghinionul să sufere de durere cronică,
atunci probabil v-aţi confruntat cu sceptici care nu înţeleg prin ce
treceţi. Ei încearcă să explice durerea spunând „Este doar în capul
tău.", ceea ce ar însemna „Nu ai niciun fel de afectiune fizică, du-te la
J.
un psihiatru." Eu vă spun că nu sunteţi nebuni. Intr-adevăr, ceva nu
este în regulă, creierul predictiv, localizat evident „în cap", generează
durere reală care continuă şi după ce corpul este deja vindecat. Este
la fel cu sindromul membrului fantomă, atunci când o persoană care
a suferit o amputaţie îşi simte încă braţul sau piciorul lipsă, deoarece
'creierul continuă să emită predicţii despre el. 23
Avem deja dovezi că anumite tipuri de durere cronică funcţionează
după predicţie. Animalele care sunt stresate sau rănite când sunt mici
devin mai predispuse să dezvolte durere persistentă. Bebeluşii care au
avut o intervenţie chirurgicală sunt mai predispuşi să sufere de durere
mai intensă în copilărie. (Este incredibil faptul ~ă înainte de anii
1980, copiii nu erau anesteziaţi în timpul intervenţiilor chirurgicale
majore, crezându-se că ei nu simt durerea!). Mai există de asemenea
o afecţiune fizică numită sindromul dureros regional complex, în care
durerea de la o leziune se răspândeşte în mod inexplicabil în alte zone
ale corpului, ceea ce pare să aibă legătură · cu predicţiile nociceptive
eronate. 24
258 (:UM IAU NAŞTERE EMOŢIILE
Aşadar „Durerea", ca şi „Stresul", este un alt concept prin care

explicăm senzaţiile fizice. Am putea caracteriza durerea şi stresul ca
emotii sau chiar emotia si stresul ca tipuri de durere. Nu ·afirm că
' ' '
ipostazele emoţiei şi durerii nu pot fi diferenţiate în creier, dar niciuna
nu are o amprentă palpabilă. Dacă scanez creierul atunci când aveţi o
durere de clinti , si
, când sunteti' furios, scanările vor arăta putin
, diferit.
Dar apoi, dacă vă scanez creierul în ipostaze diferite de furie, imaginile
vor arăta şi ele diferit. Ipostazele diferite ale durerii dentare variază şi
ele. Aceasta este degenerarea; variaţia este norma. 25
Emoţia, durerea acută, durerea cronică şi stresul sunt construite
în aceleaşi reţele, aceleaşi căi neuronale spre şi dinspre corp şi, cel
mai probabil, aceeaşi regiune senzorială primară a cortexului, deci
este absolut plauzibil ca noi să deosebim emoţia şi durerea prin
concepte - 'adică prin concepte pe care creierul le aplică pentru a
stabili semnificaţia senzaţiilor corporale. Probabil că durerea cronică
este o aplicare eronată a conceptului de „Durere" pe care o face creierul
nostru, care construieşte experienţa de durere în lipsa lezării sau a
amenintării tesuturilor. Durerea cronică pare să fie un caz nefericit
' '
de predicţie slabă şi de receptare a unor date înşelătoare de la nivelul
corpului. 26
•••
Având în vedere faptul că tocmai aţi aflat despre stresul cronic şi
durerea cronică, vă propun să ne îndreptăm atenţia asupra depresiei,
o altă afecţiune debilitantă care poate greva o întreagă existenţă.
Cunoscută şi ca tuJburare depresivă majoră, depresia este cu totul
altceva decât distresul zilnic pe care oamenii îl simt atunci când se
plâng „Of, sunt atât de deprimat". Marvin, Androidul Paranoid din
cartea lui Douglas Adams Ghidul autostopistului galactic, era cu adevărat
deprimat. Uneori el era atât de nefericit, încât se deconecta singur.
Un episod depresiv major este la fel de debilitant. „Durerea depresiei
severe este absolut de neimaginat pentru cei care nu au suferit de ea.",
spunea prozatorul William Styron în autobiografia sa, „şi ucide de
multe ori, deoarece chinul pe care îl provoacă devine insuportabil" .27
Pentru multi oameni de stiintă si medici, depresia rămâne o boală
' ' ' '
a minţii. Este clasificată ca o tulburare de afect şi deseori gândurile
negative sunt considerate factori determinanţi: te judeci prea aspru
sau ai prea multe gânduri auto-distructive, catastrofice. Sau poate
evenimentele traumatice declanşează depresia, mai cu seamă dacă
genele ne fac vulnerabili. Ori poate nu ne reglăm bine emoţiile şi de

aceea suntem excesiv de reactivi la evenimente negative şi nereactivi
la cele pozitive. Toate aceste explicaţii pornesc de la supoziţia că
gândirea controlează sentimentele - vechea idee a „creierului triun".
Modificaţi-vă gândurile sau reglaţi-vă emoţiile mai bine, ar fi sfatul
· logic, iar depresia va dispărea. Mantra pare să fie: „Nu te îngrijora, fii
fericit, iar dacă nu merge, încearcă antidepresivele". 28
27 de milioane de americani iau zilnic antidepresive şi totuşi peste
70% dintre ei continuă să prezinte simptomele, iar psihoterapia nu este
eficientă pentru toată lumea. Deseori, simptomele apar în perioada
dintre adolescenţă şi vârsta adultă şi apoi reapar pe parcursul vieţii.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că până în anul 2030
depresia va cauza mai multe morţi premature şi ani de dizabilitate decât
cancerul, atacul vascular cerebral, boala cardiovasculară, războaiele
sau accidentele. Acestea sunt niste rezultate destul de înfricosătoare
) )
pentru o boală „mintală". 29

O mulţime de cercetări îşi propun să găsească elementul genetic
universal sau esenţa neurală a depresiei. Dar, cel mai probabil, depresia
nu este un singur lucru. Depresia este - aţi ghicit - un concept. Este un
ansamblu de ipostaze diverse, deci sunt numeroase căi de degenerare
pentru depresie, multe dintre ele începând cu un buget dezechilibrat
al corpului. Dacă depresia este o tulburare de afect, iar afectul este
un sumar integrat al felului în care este gestionat bugetului corpului
(răspuns: destul de prost), atunci depresia poate fi, de fapt, o tulburare
legată de buget şi de predicţii eroriate. 30
Ştim că creierul nostru prezice în permanenţă necesarul de
energie al corpului, bazându-se pe experienţa trecută. În condiţii
normale, creierul îşi corectează şi predicţiile în funcţie de informaţiile
senzoriale primite de la corpul nostru. Dar dacă această corecţie nu
funcţionează bine? Experienţa de moment se poate construi pe baza
trecutului, dar nu este corectată de prezent. În termeni generali, aceasta
cred că se întâmplă în depresie. Creierul prezice mereu în mod eronat
nevoile noastre metabolice. De aceea, corpul si creierul actionează ca
' '
şi cum ne-am lupta cu o infecţie sau ne-am vindeca de o rană, atunci
când nu există niciuna, la fel ca în cazul stresului sau al durerii cronice.
Drept rezultat, starea noastră afectivă este complet di.strusă: simţi:U
o nefericire debilitantă, oboseală şi alte simptome ale depresiei. In
acelaşi timp, corpul metabolizează rapid glucoză pentru a răspunde
acelor nevoi energetice importante dar inexistente, ceea ce conduce

la probleme de greutate şi ne expune riscului de a dezvolta alte boli
metabolice asociate cu depresia, inclusiv diabetul, bolile cardiovasculare
şi cancerul. 31
Conform teoriei clasice despre depresie, gândurile negative cauzează
senzaţii negative. Eu sugerez că lucrurile se petrec invers. Senzaţiile
din momentul acesta determină gândul următor şi percepţiile - ca
predicţii. Deci, un creier deprimat consumă încontinuu din buget,
bazându-şi predicţiile pe alte retrageri similare din trecut. Acea~ta
înseamnă retrăirea constantă a unor evenimente neplăcute, dificile.
Ajungem în felul acesta într-un ciclu de a acoperire a dezechilibrelor,
neîntrerupt de erorile de predicţie deoarece acestea sunt ignorate,
estompate sau nu ajung până la creier. De fapt, suntem prinşi într-un
ciclu de predicţii necorectate, captivi într-un trecut ostil în care nevoile
metabolice erau ridicate. ·
Un creier deprimat este practic blocat într-o stare de suferinţă. Este
asemenea unui creier cu durere cronică, ignorând mereu erorile de
predicţie, dar la o scară mult mai mar~, care ne dezactivează complet.
Aceasta ne consumă bugetul care ajunge decompensat în mod cronic,
de aceea creierul încearcă să reducă din consum. Care este modalitatea
cea mai eficientă de a realiza acest lucru? Să nu te mai mişti şi să nu
mai acorzi atenţie lumii (eroare de predicţie). Aceasta este oboseala
necontenită a depresiei. 32
Dacă depresia este o tulburare provocată de gestionarea greşită a
bugetului corpului, atunci .ea nu este, strict vorbind, exclusiv o boală
psihiatrică. Ea este şi neurologică, metabolică şi imunologică. Depresia
este un dezechilibru la nivelul mai multor părţi interconectate ale
sistemului nervos pe care îl putem înţelege doar tratând întreaga
persoană, nu q.n singur sistem izolat, aşa ca piesele unei maşini.
Factorul decisiv într-un episod depresiv major poate veni din multe
surse diferite. Se poate să fi suferit de stres prelungit sau de abuz, mai
ales în copilărie, ceea ce ne-a lăsat cu un model al lumii construit din
experienţe trecute toxice. Se poate să fi avut o boală fizică, precum o
boală cardiovasculară sau insomnie, care duce la predicţii interoceptive
greşite. Se poate ca genele să ne fi. transmis o sensibilitate la mediul în
care trăim şi la orice problemă minoră. De asemenea, dacă este vorba
despre o femeie la vârsta fertilă, conectivitatea cu reţeaua interoceptivă
se schimbă pe parcursul lunii, lăsându-ne mai vulnerabile, în anumite
perioade ale ciclului, la stări neplăcute, ruminaţie şi poate chiar la

un risc crescut de tulburări, cum sunt depresia şi tulburarea de stres
posttraumatic. Poate că „gândirea pozitivă" sau antidepresivele im
reuşesc să echilibreze bugetul corpului; este nevoie probabil de alte
modificări ale stilului de viaţă sau de ajustări ale sistemului. 33
Teoria emoţiei construite sugerează că putem trata depresia
·întrerupând ciclul consumului greşit din bugetul corpului, cu alte cuvinte,
schimbând predicţiile interoceptive, astfel încât să corespundă mai
bine cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Cercetătorii au găsit dovezi
care sustin acest lucru. Pe măsură ce medicatia antidepresivă si terapia
) ) )
cognitiv-comportamentală încep să-şi facă efectul şi ne simţim mai

puţin deprimaţi, activitatea într-o regiune esenţială pentru menţinerea
bugetului corpului revine la niveluri normale şi se reface conectivitatea
în reţeaua interoceptivă. Aceste schimbări corespund ideii de reducere
a predicţiilor excesive. Mai putem trata depresia permiţând mai multe
erori de predicţie, sa ,,,:..:em, cerându-le· pacienţilor să ţină un jurnal
cu experienţele pozitive care ar .putea reduce consumul din bugetul
corpului. Problema este, desigur, că niciun tratament nu este valabil
pentru toată lumea şi că există persoane pentru care nu funcţionează
niciun tratament. 34
Una dintre cele mai promiţătoare căi de tratament pe care le-am
văzut este cea propusă de specialistul neurolog Helen S. Mayberg
(capitolul 4), care stimulează electric creierul pacienţilor suferind •de
depresie rezistentă la tratament.' Tehnica reduce imediat suferinţa
provocată de depresie, măcar atâta vreme cât curentul este pornit, iar
creierul pacientului trece de la focalizarea internă extrem de intensă
spre lumea exterioară, astfel încât poate să prezică şi să proceseze
normal erorile de predicţie. Să sperăm că aceste rezultate preliminare
dar încurajatoare îi vor ajuta pe cercetători să găsească un tratament cu
efecte mai îndelungate pentru depresie. Cel puţin, aceste rezultate ar
trebui să ajute la răspândirea ideii că depresia este o boală a creierului
şi nu doar o lipsă a gândurilor p.ozitive.
•••
Anxietatea pare foarte diferită de durerea cronică şi depresie. Atunci
.când eşti anxios, te simţi îngrijorat sau agitat, la fel ca ~tunci când nu
ştii ce să faci cu tine şi, în general, te simţi nefericit. Acesta reprezintă
un contrast puternic faţă de depresie, în care te simţi lipsit de energie,
simţi că nu poţi să mai trăieşti şi eşti copleşit de o stare generală de rău,
şi faţăde durerea cronică, ea fiind, evident, dureroasă.

Pânăacum, aţi aflat că emoţia, durerea cronică, stresul cronic şi
depresia, toate, implică reţeaua interoceptivă şi reţeaua de control.
Aceleasi retele sunt esentiale şi pentru -anxietate. Anxietatea este încă
) ) )
o enigmă pe cale de a fi dezlegată,' dar un lucru pare sigur: este încă

o tulburare legată de predicţie şi eroare de predicţie la nivelul acestor
două reţele. Şi căile neurale studiate în anxietate pentru predicţie şi
erori de predicţie sunt aceleaşi cu cele pentru emoţie, durere, stres şi
depresie. 35
Cercetarea traditională în domeniul tulburărilor de anxietate se
)
bazează pe vechiul model al „creierului triun'', conform căruia cogniţia

controlează emoţia. Amigdala, presupusă a fi regiunea unde ia naştere
emoţia, este supraactivă, se spune, şi aşa-numitul cortex prefrontal
rational nu reuseste să o regleze. Această abordare este încă răspândită,
) ' '
deşi amigdala nu este regiunea niciunei emoţii, cortexul prefrontal nu
g ăzduieste cognitia, iar emotia si cognitia sunt constructii realizate de
' ' ' ' ' ,
întregul creier, care nu se pot regla una pe cealaltă. Atunci cum apare
anxietatea? Nu cunoaştem încă toate amănuntele, dar avem unele
indicii tentante. 36
Eu presupun că un creier anxios este într-un fel opusul unui creier
deprimat. În depresie, predicţia este mult amplificată ş~ eroarea de
predicţie estompată, astfel că suntem blocaţi în trecut. In anxietate,
butonul metaforic este blocat în poziţia în care permite prea multe
erori de predicţie din lumea înconjurătoare şi prea multe predicţii sunt
nereuşite. Fără suficiente predicţii, nu ştim ce urmează, ce ne aşteaptă
după colţul următor, iar în viaţă trebuie să trecem de multe · colţuri.
Aceasta este anxietatea clasică. 37
Persoanele cu tulburări de anxietate, nu se ştie din ce motiv, au
conexiuni slăbite între mai multi centri de comunicare din reteaua
interoceptivă, inclusiv amigdala. lntâmplător, unii dintre aceşti ~entri
se află în reţeaua de control. Aceste conexiuni slăbite au ·probabil ca
rezultat un creier anxios care nu reuşeşte să facă predicţii corecte,
corespunzătoare situatiilor imediate si nu reuseste să învete în mod
' ' ' ' '
eficient din experienţă. Probabil că prezice ameninţări atunci când
* În acest capitol, voi discuta despre tulburările de anxietate la modul global (în afara cazului
în care·specific altceva), deoarece este bine cunoscut faptul că aceste tulburări au cauze comune.
Mulţi ani, s-a considerat că tulburările de anxietate sunt diferite din punct de vedere biologic,
dar (aceasta nu mai trebuie să vă mire) există multe simptome care se suprapun, ceea ce face
dificilă studierea unei tulburări în absenţa celorlalte.
nu este nevoie sau creează incertitudine prezicând inexact sau deloc.

În plus, informaţiile interoceptive devin mai zgomotoase decât de
obicei, atunci când bugetul corpului a fost decompensat o perioadă de
timp; drept rezultat, creierul le ignoră. Aceste situaţii ne lasă expuşi
incertitudinii şi erorilor de predicţie pe care nu le putem rezolva, iar
nesiguranţa este mai neplăcută şi activează mai intens decât pericolul
sigur, întrucât nu putem să ne pregătim pentru un viitor complet
imprevizibil. De exemplu, atunci când oamenii sunt grav bolnavi dar
au mari sanse de vindecare, ei sunt mai putin multumiti de viată decât
' J , ' '
cei care ştiu că boala este permanentă. 38

Dovezile arată că anxietatea, la fel ca depresia, este . o categorie
construită în aceeasi manieră ca emotia, durerea si stresul. Starea de
) ) )
rău resimţită în anxietate şi depresie ne spune că avem o problemă

gravă cu bugetul corpului. Fie creierul încearcă să strângă o rezervă,
'amplificând stările neplăcute, fie încearcă să reducă nevoia acestui
avans, rămânând nemişcat, ceea ce duce la oboseală. Creierul poate
categoriza aceste senzaţii ca anxietate, depresie sau, la fel de bine,
durere ori stres ori emotie. )
Vreau să clarific un aspect important. Eu nu susţin aici faptul că

tulburarea depresivă majoră şi tulburarea de anxietate sunt acelaşi lucru.
Sugerez doar că fiecare categorie de boală mintală este o colecţie diversă
de ipostaze şi că anumite grupuri de simptome ar putea fi clasificate
la fel de bine ca tulburare de anxietate sau ca depresie. Mai există
apoi problema gravităţii - unii dintre pacienţii lui Helen Mayberg
diagnosticaţi cu depresie severă, cum sunt cei aproape catatonici, fără
îndoială că nu ar fi diagnosticaţi cu o tulburare de anxietate. Dar unii
dintre ceilalţi pacienţi aflaţi în mare suferinţă ar putea fi diagnosticaţi
cu anxietate, stres cronic sau chiar durere cronică. În general, depresia
şi anxietatea moderat _severe pot avea profiluri simptomatice care se
. suprapun între ele, dar şi cu stresul cronic şi durerea cronică şi, de
asemenea, cu sindromul oboselii cronice. 39 .
Ace·ste observaţii oferă o soluţie la enigma care deschidea capitolul

1: de ce nu reuseau subiectii testati de mine în experimentele din
) ) )
timpul cursurilor postuniversitare să deosebească sentimentele de

anxietate de cele de depresie? Unul dintre motive, pe care l-am explicat
deja, este granulaţie emoţională: unii dintre subiecţi erau capabili să
construiască emotii mai nuantate decât altii. Dar acum iese la lumină
) ) )
un al doilea motiv: „Anxietatea" şi „Depresia" sunt concepte pentru

categorizarea unor senzaţii asemănătoare.

Atunci când subiecţii mei trăiau o stare neplăcută, eu le-am oferit
scale de evaluare pentru a-şi raporta senzaţiile, dar numai în termeni
de anxietate şi depresie. Oamenii folosesc orice măsurători le punem
la dispoziţie pentru a descrie cum se simt. Dacă cineva se simte nasol
şi îi oferim doar o scală pentru anxietate, îşi va descrie senzaţiile
folosind cuvinte care descriu anxietatea. S-ar putea chiar ca persoana
respectivă să ajungă să se simtă anxioasă, deoarece cuvintele o pregătesc
să simuleze o ipostază de „anxietate". În schimb, dacă oferim o scală
pentru depresie, va raporta ceea ce simte folosind cuvinte pentru
depresie şi ar putea ajunge să se simtă deprimat. Aceasta ar explica
rezultatele mele misterioase. Concepte ca „Anxietate 1' şi „Depresie" sunt
foarte variabile şi maleabile. Cuvintele din chestionar pot influenţa
categorizările oamenilor, exact aşa cum influenţează metoda pentru
identificarea emoţiilor de bază percepţiile, prin lista sa de cuvinte care
desemnează emotia. ,
40
Am avut o experienţă asemănătoare cu puţin timp în urmă, în

cabinetul unui '. medic. Mă simteam ' obosită de ceva vreme si mă
,
îngrăşasem puţin, iar doctorul a întrebat: „Sunteţi deprimată?" Am
răspuns „Nu mă simt tristă, dar mă simt extrem de obosită, aproape
tot timpul". El a răspuns cu „Poate că sunteti deprimată si
) , nu stiti".
' ,
Medicul meu nu şi-a dat seama că o stare neplăcută poate avea o cauză
fizică, în cazul meu era probabil lipsa de somn datorată grijilor care
apar când ai responsabilitatea conducerii unui laborator de o sută de
oameni, lucrul la cartea aceasta care mă ţinea trează până târziu, o fiică
adolescentă, plus un lucru mărunt numit menopauză. (Am sfârşit prin
a-i explica şi lui despre interocepţie şi bugete corporale.) Dar trebuie
menţionat un lucru: dacă m-ar fi diagnosticat pur şi simplu cu depresie, _
ar fi cultivat de fapt în mine senzaţia de depresie în momentul respectiv.
Sigur, eram obosită, probabil aveam şi ceva inflamaţie datorată unui
nivel moderat de stres cronic. Dacă nu aş fi negat, aş fi plecat cu o reţetă
de antidepresive şi cu convingerea că este ceva în neregulă cu viaţa
mea sau cu mine, fiindcă nu reuşesc să fac faţă. Convingerea ar fi putut
înrăutăţi bugetul dezechilibrat al corpului meu, dacă aş fi început să
caut probleme în viata mea ... si atunci când cauti, întotdeauna găsesti
ceva. În schimb, medicul şi cu ~ine am descoperi~ o problemă legată de
bugetul corpului şi am căutat modalităţi pentru a o rezolva. Fără să-şi
dea seama, doctorul meu construia, alături de mine, experienţa pe care
o aveam. El dorea să construiască o realitate socială, iar eu aveam alta.

•••
Atunci când eroarea de predicţie din lumea înconjurătoare domină
predicţia, putem avea anxietate. Să presupunem că nu aţi putea să
preziceţi deloc, niciodată. Ce s-ar întâmpla?
Pentru început, bugetul corpului ar fi complet distrus, deoarece nu
aţi putea prezice propriile nevoi metabolice. V-ar fi greu să integraţi
informaţiile senzoriale primite prin văz, auz, miros, interocepţie,
nocicepţie şi alte sisteme senzoriale într-un întreg coerent. De aceea,
aţi avea probleme de învăţare statistică, ceea ce v-ar scădea abilitatea
de a învăţa concepte de bază, chiar de a recunoaşte aceeaşi persoană
din unghiuri diferite. Multe lucruri s-ar afla în afara nişei afective
personale. Dacă aţi fi un bebeluş în acea situaţie, cel mai probabil aţi
fi dezinteresat de alţi oameni; nu aţi mai privi chipurile celor care vă
îngrijesc, iar pentru ei ar fi mai greu să vă regleze bugetul corporal
extrem de decompensat, ceea ce ar conduce la ruperea unei legături
esenţiale. V-aţi confrunta cu dificultăţi în ceea ce priveşte învăţarea
unor concepte pur mentale ale realităţii sociale, deoarece ele se
învaţă prin cuvinte, dar, nefiind interesat de oameni, probabil că aţi
avea probleme şi în ceea ce priveşte învăţarea limbajului. Nu aţi reuşi
niciodată să dezvoltaţi un sistem conceptual adecvat.
Până la urmă, ati trăi într-un flux constant de informatii senzoriale
' '
ambigue şi având câteva concepte care să vă ajute să le determinaţi
semnificatia.Ati fi mereu anxios,·deoarece senzatiile sunt impredictibile.
' ' '
De fapt, ar fi o disfuncţionalitate totală la nivelul interocepţiei,
conceptelor şi realităţii sociale. Pentru a învăţa cât de cât, ar fi nevoie
ca informaţiile senzoriale să fie foarte precise, chiar stereotipe, cu
minimum de variaţii. Nu ştiu ce părere aveţi dumneavoastră, dar pentru
mine aceste simptome sună exact _la fel ca acelea care caracterizează
autismul. 41
Autismul este, desigur, o boală incredibil de complexă şi un domeniu
imens .de cercetare şi nu poate fi rezumat în câteva paragrafe. Autismul
este şi deosebit de variabil, fiind un termen aplicat unui spectru larg de
simptome care au probabil cauze complexe, multiple. Ceea ce vreau să
spun este doar atât: posibilitatea ca autismul să fie o tulburare legată
de predicţie este în sine o ipoteză deosebit de interesantă. 42
Persoanele cu autism care pot să-şi descrie experienţele descriu
anumite lucruri care confirmă această idee. Temple Grandin, una
dintre cele mai celebre persoane diagnosticate cu autism, scrie în mod

clar despre lipsa de predicţie şi despre erorile sale covârşitoare de
predicţie: „Zgomotele puternice bruşte îmi rănesc urechile ca şi cum
dentistul mi-ar atinge un nerv cu freza stomatologică.", scrie ea în An
Inside View of Autism. Grandin descrie cu precizie cum s-a străduit
să înveţe să formeze concepte: „Când eram copil, clasificam câinii şi
pisicile selectând animalele după mărime. Toţi câinii din vecinătate
~rau mari, până când vecinii noştri au cumpărat un Dachshund. Ţin
minte cum mă uitam la căţel, încercând să înţeleg de ce nu este pisică."
N aoki Higashida, un băiat de treisprezece ani cu autism care a scris 7he
Reason I jump, relatează despre eforturile sale de a categoriza: ,,Întâi,
îmi scanez amintirile pentru a găsi o experienţă apropiată de ceea ce
mi se întâmplă acum. Atunci când am găsit una, pasul următor este
să-mi amintesc ce am spus data trecută. Dacă am noroc, nimeresc o
experienţă care se poate folosi şi totul este în regulă". Cu alte cuvinte,
în lipsa unui sistem conceptual funcţional, Higashida trebuie să se
străduiască să facă ceea ce alte creiere fac în mod automat. 43
Există şi alţi cercetători care sugerează acum că autismul este o
deficienţă de predicţie. Unii cred că autismul este cauzat în primul
rând de o disfuncţie a reţelei de control, rezultând în producerea
unui model al lumii care este prea specific fiecărei situaţii. Alţii văd
problema ca un deficit de oxitocină, un produs neurochimic, care
determină unele probleme în reţeaua interoceptivă. Eu bănuiesc că în
cazul autismului nu ne confruntăm cu o singură problemă la nivelul
unei reţele, ci cu un spectru de posibilităţi, datorită degenerării. De
fapt, autismul este caracterizat ca fiind o tulburare de dezvoltare
neurologică extrem de variabilă sub aspect genetic, neurobiologic
şi al simptomelor. Eu presupun că problemele încep cu circuitele
responsabile cu bugetul corpului, deoarece ele sunt prezente. la naştere
şi toată învăţarea statistică se bazează pe reglarea bugetului corpului
(capitolele 4 şi 5). Schimbările la nivelul acestor circuite vor schimba
traiectoria dezvoltării creierului. Fără un creier predictiv complet
echipat, am fi complet dependenţi de mediu. Am avea un creier care
ar funcţiona pe baza relaţiei stimul-răspuns, pe când sistemul nervos
este optimizat pentru o organizare mai eficientă a creierului din punct
de vedere metabolic. Aceasta ar putea explica experienţele persoanelor
suferind de autism. 44
•••
Aţi văzut că mai multe tulburări importante şi grave pot fi legate

de sistemul imunitar, care face legătura între sănătatea mintală şi
cea fizică în creierul nostru predictiv. Atunci când predicţiile greşite
nu sunt verificate, ele pot conduce la un buget al corpului care este
decompensat cronic, ceea ce contribuie la inflamaţie în creier şi
afectează şi mai mult predicţiile interoceptive, totul evoluând într-un
cerc vicios. În felul acesta, aceleaşi sisteme care construiesc emoţia pot
contribui si la starea de boală.
'
Nu afirm că bugetul corporal decompensat este singura cauză a bolii
mintale. Nici nu sugerez că reechilibrarea bugetului ar fi tratamentul
ideal. Spun doar că datorită noii noastre perspective asupra naturii
umane, putem înţelege .că bugetul corpului este un factor comun în
boli care în mod tradiţional sunt considerate separabile.
Atunci când avem prea multă predicţie şi insuficientă corecţie, ne
~imţim rău, iar tipul de rău depinde de conceptele pe car~ le folosim.
In cantităti mici, ne putem simti furiosi sau rusinati. In cantităti
, J ' ' ' ,
extreme, ajungem să suferim de durere cronică sau de depresie. Pe

de altă parte, prea multe informaţii senzoriale şi predicţie ineficientă
produc anxietate şi, în cantităţi exagerate, ajungem să suferim de o
A
tulburare de anxietate. In lipsa completă a predicţiilor, am suferi de o

afecţiune comparabilă cu autismul.
O cauză primară a tuturor acestor tulburări ar părea să fie bugetul
dezechilibratalcorpului.Acum,imaginaţi-vămultitudineademodalităţi
în care un tânăr poate ajunge să dezvolte un buget decompensat cronic.
Este vorba în primul rând despre abuz şi neglijenţă, desigur, dar şi de
o avalanşă de evenimente mai mărunte. Fluxul permanent de violenţă
de la televizor, din filme şi clipuri video şi din jocurile de computer.
-Degradarea limbajului pe· care îl aud copiii în muzică şi îl imită atunci
când îşi salută amicii cu „Salut, scorpie". (Este un salut prietenos, o
insultă sau o ameninţare?) Creşterea fenomenului de hărţuire ca o
formă de a glumi, pentru că la televizor oamenii îşi spun lucruri oribile
care sunt însoţite de hohote de râs înregistrate. Adăugaţi la aceasta
ocaziile nenumărate de respingere socială pe care le oferă SMS-urile
şi alte forme de media sociale, combinate cu insuficientă mişcare fizică
şi somn, plus pseudo-alimente cu o calitate nutriţională îndoielnică şi
veţi avea o. reţetă culturală pentru o generaţie de adulţi cu un buget al
corpului aflat în dezechilibru cronic. 45
Este oare posibil ca suferinţa provocată - de bugetul corporal care
devine dezechilibrat în mod cronic să fie şi unul dintre motivele pentru

care SUA se află în mijlocul unei crize a opioidelor? Opioidele naturale
eliberate de creier reduc durerea, fiindcă reglează starea emoţională
(nu nocicepţia), iar medicamentele pe bază de opioide mimează
aceste efecte - ceea ce ar putea explica abuzul atât de răspândit. Din
1997 până în 2011, numărul adulţilor dependenţi de medicamentele
eliberate pe reţetă specială a crescut cu 900%. Mulţi alţii au recurs la
heroină, metamfetamine şi alte droguri care reduc distresul. Ştim, de
asemenea, că o mare parte a populaţiei nu doarme destul, nu mănâncă
sănătos şi nu face mişcare fi.zică în mod regulat. Cu opioidele, oamenii
probabil îşi tratează singuri disconfortul care are la bază un buget al
corpului dezechilibrat. Ei încep să ia opioide din diverse motive, dar ·
cred că ei continuă să le consume şi chiar să abuzeze de ele, probabil
fiindcă le reglează starea emoţională instabilă şi îi ajută să se simtă
mai bine. În cazul lor, bugetul corpului este prea distrus şi opioidele
naturale din creier nu reusesc să facă fată. 46
' '
Starea de nefericire determinată de un buget dezechiiibrat în mod
cronic poate fi redusă temporar cu mâncare, care stimulează unii dintre
aceiaşi receptori care răspund la opioide. În experimente pe şobolani,
această stimulare îi determină pe sobolani să mănânce cantităti
' '
exagerate de alimente bogate în carbohidraţi, chiar şi atunci când
nu le este foame. În cazul oamenilor, consumul de zahăr stimulează
eliberarea crescută de opioide în creier. Deci alimentele nesănătoase
sau pâinea albă ne fac într-adevăr să ne simţim bine. Nu este de mirare
că îmi place bagheta franţuzească. Iar zahărul ar putea acţiona de fapt
ca un analgezic uşor. Aşadar, atunci când se vorbeşte despre faptul
că societatea noastră este dependentă de zahăr, poate că nu este o
exagerare prea mare. Nu m-ar mira ca oamenii să folosească alimentele
bogate în carbohidraţi ca un fel de drog pentru a-şi gestiona starea
afectivă şi pentru a se simţi mai bine. Te salut, epidemie de obezitate! 47
Pe lângă faptul că o populaţie de cetăţeni cu buget corporal
dezechilibrat costă sistemul de sănătate miliarde de dolari pentru
îngrijiri de specialitate, acesta îi costă pe oameni starea de bine, relaţiile
şi chiar viaţa. Cercetătorii care studiază aceste boli încep să renunţe.la
esenţialismul care creează categofii cum ar fi „Anxietate" şi „Depresie"
si „Durere cronică" si caută în schimb factori determinanti comuni.
, ' '
Dacă am putea adăuga interocepţia, reglarea bugetului corpului şi
conceptele emoţionale pe lista acelor factori comuni, eu cred că am
progresa mult mai mult în lupta cu aceste tulburări debilitante. În

acelaşi timp, cunoştinţele despre aceşti factori comuni ne pot ajuta să
evităm diverse boli si să comunicăm mai eficient cu medicii nostri. 48
' ,
Graniţa dintre lumea înconjurătoare şi mintea umană şi dintre
natural şi social este extrem de îngustă. Multe fenomene care au fost
odată considerate pur mentale - depresia, anxietatea, stresul şi durerea
cronică - pot fi explicate de fapt în termeni biologici. Alte fenomene
care au fost considerate de natură pur fizică; aşa cum este durerea,
sunt şi concepte mentale. Pentru a fi un arhitect eficient al experienţei
noastre, trebuie să distingem realitatea fizică de realitatea socială şi
să nu le confundăm niciodată, înţelegând în acelaşi timp că ele sunt
irevocabil întrepătrunse.
11
Despre emoţii şi justiţie
Fiecare societate are reguli prin care defineşte care emoţii sunt
acceptabile, când sunt acceptabile şi cum trebuie să le exprimăm. În
cultura mea americană, este firesc să simţi durere atunci când moare
cineva si nepotrivit să chicotesti atunci când sicriul este coborât în
) )
mormânt. Este firesc să te simţi surprins la o petrecere surpriză şi apoi

bucuros, iar dacă ştii deja despre pregătirea petrecerii, este frumos să
mimezi surpriza atunci când ajungi. Pentru membrii tribului Ilongot
din Filipine este firesc să simtă emoţia liget atunci când se comportă
ca o echipă care şi-ar decapita duşmanul, pentru a sărbători un lucru
bine făcut. 1
Dacă încălcăm regulile realităţii sociale în cultura noastră, putem fi
pedepsiţi. Lumea ne va ocoli, dacă ne trezim râzând la o înmormântare.
Dacă nu părem surprinşi la petrecerea dată în cinstea noastră, musafirii _.
s-ar putea să fie dezamăgiţi. Iar decapitarea nu mai este deloc apreciată
în majoritatea culturilor.
Legile supreme pentru emoţie sunt stabilite în fiecare societate
prin sistemul său juridic: Afirmaţia poate părea surprinzătoare, dar
gândiţi-vă la următoarele: în SUA, dacă un bancher îţi vinde l.Jn credit
ipotecar defavorabil sau contabilul îţi fură economiile de-o viaţă, este
considerat inacceptabil să-i ucizi, dar dacă îti omori sotia sau sotul
) ) )
într-o criză de mânie, fiindcă te-a înşelat cu amanta sau cu amantul,

legea s-ar putea să fie mai blândă, mai ales dacă eşti bărbat. Est_e
inacceptabil să-l faci pe vecin să se teamă că îl vei lovi - aceasta este
considerată o formă de ultraj -, dar în unele state este în regulă să
foloseşti o armă letală în legitimă apărare şi să ataci primul, chiar dacă
ucizi persoana respectivă. Este acceptabil să te îndrăgosteşti, dar nu
• Comentariile mele di.n capitolul acesta vizează doar sistemul juridic din Statele Unite, deşi
aceste aspecte s-ar putea să fie valabile şi pentru sisteme juridice din alte ţări. Toate expresiile
referitoare la „lege" şi „sistem juridic/ judiciar" se referă la SUA.
DESPRE EMOŢII ŞI JUSTIŢIE . 271
(în diverse momente ale istoriei SUA) de persoane de acelaşi sex sau
a căror piele este de altă culoare. Încălcarea acestor norme însemna
pierderea banilor, a libertăţii sau chiar a vieţii.
Timp de secole, legile din SUA au fost modelate în conformitate
cu teoria clasică a emotiei, tributară viziunii esentialiste despre natura
) )
umană.Juµecătorii, de exemplu, încearcă să facă abstracţie de propriile

emoţii, pentru a da o sentinţă bazată exclusiv pe raţiune - o convingere
bazată pe ideea că emotia şi ratiunea sunt două entităti distincte.
) ) )
Acuzatii , violenti , pledează nevinovătia

, îsi , sustinând
, că au fost orbiti
, de
furie, ca şi cum furia ar fi un cazan care dă în foc atunci când gândurile
nu-l pot stăpâni, dezlănţuind un potop de violenţă. Juraţii încearcă să
vadă dacă acuzatul simte remuşcări, ca şi cum remuşcarea ar avea o
expresie unică, detectabilă pe faţă şi pe corp. Martorii experţi depun
mărturie despre comportamentul unui acuzat susţinând că fapta sa a
fost cauzată de o rătăcire a minţii. Aceasta este o întreagă teorie lipsită
de fundament stiintific.
) )
Legea este un contract social existent într-o lume socială. Eşti

responsabil pentru propriile acţiuni? Da, spune teoria esenţialistă
despre natura umană, atâta vreme cât nu ai fost condus de emoţii. Sunt
alţii responsabili de acţiunile tale? Nu, fiindcă eşti o persoană care
beneficiază de liberul arbitru. Cum poţi stabili ce simte un acuzat?
Detectându-i emotiile în expresii. Cum reusesti să iei o decizie morală?
) ) )
Lăsând emoţiile la o parte. Care este natura vătămării? Vătămarea

fi.zică, adică leziunea, este mai gravă decât vătăm~rea emoţională, care
se consideră a fi. separată de corp şi mai puţin tangibilă. Toate aceste
presupuneri - născute din esenţialism - sunt înrădăcinate în sistemul
juridic la nivelurile cele mai profunde, influenţând verdicte de vinovăţie
şi nevinovăţie şi evaluând pedepse la o scară uriaşă, chiar şi după ce
neurostiintele au început să le demaste ca fiind simple mituri. 2
) ) )
Simplu spus, unii oameni sunt pedepsiţi fără vină, iar alţii scapă
de pedeapsă, pe baza unei teorii a minţii care, pe lângă faptul că es}e
depăşită, se întemeiază mai mult pe convingeri decât pe ştiinţă. In
capitolul acesta, vom analiza unele dintre miturile celebre despre
erriotie însusite si de sistemul Juridic si vom încerca să aflăm dacă o
0
J J ' '
teorie a minţii mai bogată în elemente de biologie şi, mai ales, bazată
pe neuroştiinţe, poate ajuta societatea în încercarea sa de a face dreptate.
•••
Aşa cum vă poate spune orice proaspăt adolescent, libertatea este
minunată. Poţi să stai cu prietenii până după miezul nopţii. Poţi

decide să nu-ţi faci temele. Poţi alege să mănânci prăjitură în loc de
cină. Dar după cum aflăm cu toţii până la urmă, alegerile au consecinţe.
Justiţia se bazează pe ideea că poţi alege să te porţi frumos sau urât cu
ceilalţi. Alegerea conferă responsabilitate. Dacă îi tratăm urât pe alţii
şi ei suferă din cauza noastră, atunci trebuie să fim pedepsiţi, mai ales
dacă răul a fost făcut cu intenţie. În felul acesta, societatea îşi arată
respectul pentru noi ca indivizi. Valoarea noastră ca fiinţă umană, spun
unii învăţaţi, se întemeiază pe faptul că noi suntem cei care ne alegem
acţiunile şi suntem responsabili pentru ele. 3
Dacă suntem împiedicaţi cumva să ne alegem acţiunile în mod
liber, legea spune că am putea fi mai puţin responsabili pentru răul
pe care l-am cauzat. Să luăm de exemplu cazul lui Gordon Patterson,
care şi-a prins soţia, Roberta, „semidezbrăcată" cu iubitul ei, John
Northrup. Patterson 1-a împuşcat pe Northrup de două ori în cap
şi l-a ucis. Patterson a recunoscut că l-a împuşcat, dar a susţinut că
era mai puţin vinovat, din cauza tulburării emoţionale extreme din
momentul crimei. Potrivit legislaţiei SUA, izbucnirea bruscă de mânie
a lui Patterson l-a făcut să nu-şi poată controla în totalitate acţiunile
şi, de aceea, el a fost declarat vinovat cţe ucidere din culpă, nu de omor
calificat, care presupune premeditare şi este pedepsit mai aspru. Cu
alte cuvinte, crima raţională este considerată mai gravă decât crima
emotională săvârsită în circumstante identice. 4
' ' '
Sistemul judiciar american presupune că emoţiile fac parte din
asa-zisa natură animală a noastră si ne determină să înfăptuim acte
' '
nechibzuite şi chiar violente, dacă nu le controlăm prin gândurile
noastre raţionale. Cu secole în urmă, specialiştii a~ stabilit că atunci
când sunt provocaţi, oamenii ucid fiindcă nu „s-au răcorit" încă şi furia
izbucneşte spontan. Furia clocoteşte, fierbe, explodează şi lasă doar
urme ale distrugerii pe unde a trecut. Furia îi face pe oameni incapabili
să acţioneze conform legii şi astfel reduce parţial responsabilitatea
unei persoane pentru acţiunile sale. Argumentul acesta este invocat de
apărători sub titlul de act săvârşit sub imperiul emoţiilor. 5
Apărarea care invocă impulsul emoţional depinde de câteva
presupoziţii cunoscute, aparţinând teoriei clasice a emoţiilor. Prima
este aceea că ar exista un tip universal de furie, cu o amprentă specifică,
care justifică o astfel de apărare în cazul unei acuzaţii de crimă. Această
amprentă a furiei s-ar caracteriza prin: faţă îmbujora.tă, maxilare
DESPRE EMOŢII ŞI JUSTIŢIE 273
încleştate, nan fremătând, ritm cardiac rapid, tensiune arterială

crescute şi transpiraţie. După cum aţi aflat deja, această presupusă
amprentă este doar un stereotip cultural O'ccidental, nesusţinut de
dovezi stiintifice. În general, ritmul cardiac creste atunci când suntem
' ' '
furioşi, dar există o variaţie extrem de mare. şi creşteri similare fac
parte , şi din stereotipurile pentru bucurie, tristeţe şi frică. Cu toate
acestea, majoritatea crimelor nu sunt comise atunci când acuzatul este
copleşit de fericire sati de tristeţe; şi dacă ar fi aşa, legea nu consideră
aceste episoade emoţionale circumstanţe atenuante. 6
Mai mult decât atât, majoritatea momentelor de furie nu conduc la
crimă. Eu pot declara că în douăzeci de ani în care am creat stări de
furie în laboratorul meu, nu am văzut niciun subiect testat omorând
pe cineva. Vedem un repertoriu de acţiuni mult mai vast: înjurături,
ameninţări, pumni în masă, ieşirea furtunoasă din încăpere, plânsete,
încercări de a rezolva conflictul sau chiar zâmbete care însotesc
blestemele la adresa opresorului. Aşadar, ideea furiei ca decţanşat~r al
crimei necontrolate este discutabilă, în cel mai bun caz. 7
Atunci .când le explic specialiştilor în domeniul juridic că furia nu
are nicio amprentă biologică, ei deseori îşi închipuie că eu susţin că
emotiile nu ar exista. Nu este asa. Bineînteles că furia există. Doar că
' ' '
nu putem indica un punct precis din creierul acuzatului, de pe chipul
său ori de pe EKG şi să spunem: „Iată, aici este furia." - cu atât mai
puţin să tragem concluzii juridice.
Cea de-a doua presupoziţie pe care sistemul judiciar îşi întemeiază
apărarea invocând impulsul emoţional necontrolat este cea potrivit
căreia „controlul cognitiv" la nivelul creierului este sinonim cu
· gândirea raţională, cu acţiunile deliberate şi liberul arbitru. Ca să
fii declarat vinovat, nu este suficient că ai făcut ·o faptă reprobabilă
(cunoscută în limbaj juridic sub numele de actus reus) . Trebuie să fi şi
intenţionat să faci fapta respectivă. Adică să existe o alegere deliberată
clară dovedind reaua intenţie (mens rea) . Emoţiile, pe de altă parte,
sunt văzute ca reacţii rapide, declanşate automat, care izvorăsc din
fiara străveche din noi. Mintea umană este considerată un teren de
luptă pentru raţiune şi emoţie şi astfel, atunci când nu reuşim să ne
impunem destulă disciplină cognitivă, se spune că emoţiile izbucnesc
şi pun stăpânire pe comportamentul nosfru. E.le influenţează alegerea
actiunilor si de aceea ne fac mai putin vinovati. Povestea cu emotia
, J , ) ,
care ţine de partea primitivă a naturii umane şi care se cere controlată

de părţile raţionale mai avansate, caracteristice doar fiinţei umane, este

mitul despre „creierul triun" (capitolul 4) ale cărui origini se găsesc în
vremea lui Platon. ·
Distincţia dintre emoţie şi cogniţie se întemeiază pe presupusa lor
separare în creier şi pe ideea că una ar regla-o pe cealaltă. Amigdala
emoţională spionează o casă de bani deschisă, dar atunci, spune povestea,
cântăreşti în mod raţional probabilitatea de a merge la închisoare,
ceea ce determină cortexul prefrontal să apese frânele şi să oprească
braţul, împiedicându-l să se strecoare în sertar. Însă, aşa cum aţi aflat
deja, gândirea şi simţirea nu sunt separate în creier. Atât dorinţa de a
obţine bani uşor, cât şi decizia de a renunţa sunt construite amândouă
la nivelul întregului creier de reţele interactive. De fiecare dată când
întreprindem o acţiune - fie că pare automată, cum ar fi recunoaşterea
unui obiect ca fiind o armă, sau mai deliberată, cum ar fi fixarea ţintei
- creierul este mereu un vârtej de predicţii paralele care concurează
un:le cu celelalte pentru a determina acţiunile şi experienţa n,oastră.
In momente diferite avem experienţe diferite. Emoţia poate fi
percepută uneori ca fiind incontrolabilă, ca o izbucnire de furie
complet neaşteptată, dar când suntem furioşi putem acţiona şi deliberat,
metodic, punând la cale moartea cuiva. În plus, non-emoţiile, cum
sunt amintirile sau ideile, pot apărea pe neaşteptate în mintea noastră.
Şi totuşi, nu auzim niciodată despre acuzaţi care comit o crimă într-o
„criză de gândire" . .
Putem .chiar să ne ambalăm singuri, până când ajungem să
spumegăm de furie. Dylann Roof, acuzat de ucidere în masă, pentru că
a omorât nouă persoane la un curs de studiu al Bibliei, în timpul unei
adunări organizate în Carolina de Sud în iunie 2015, şi-ar fi cultivat
furia faţă de afroamericani în mod deliberat, cu multe luni înainte de
a păşi în biserica aceea. Roof a declarat că a fost aproape de a renunţa
la planul său, fiindcă toată lumea era atât de amabilă cu el şi se pare
că s-ar fi auto-incitat să comită acel act monstruos în timpul adunării,
rostind „Trebuie să fac asta." si „Trebuie să-i dai drumul". Deci în
'
ansamblu, momentele de emoţie nu sunt sinonime cu momentele în
care ne pierdem controlul. 8
Furia este o colecţie de ipostaze diferite, nu o singură reacţie
automată în adevăratul sens al cuvântului. Acelasi lucru este valabil
'
pentru fiecare categorie de emoţie, cogniţie, percepţie şi alte tipuri
de manifestări mentale. Ar putea părea că creierul nostru are un
proces intuitiv rapid şi unul deliberat, mai lent, şi că .Primul este

mai emoţional, iar al doilea mai raţional, însă această idee nu este
susţinută de argumente din domeniul neuroştiinţelor sau de natură
comportamentală. Uneori, reţeaua noastră · de control joacă un rol
important în procesul de construcţie, iar alteori rolul său este mai
redus, dar ea este întotdeauna implicată, iar situaţiile.în care rolul său
este mai redus nu sunt neapărat de natură emoţională. 9
De ce rezistă ficţiunea despre creierul cu două sisteme de
funcţionare, în afară de motivul cunoscut al esenţialismului? Deoarece
majoritatea experimentelor . psihologice perpetuează cu îndârjire
această poveste. În viaţa reală, creierul prezice nonstop, fiecare stare
cerebrală bazându-se pe cele dinaintea sa. Experimentele de laborator
desfiintează dependenta amintită. Subiectii testati văd imagini sau
' , ' '
aud sunete prezentate în ordine aleatorie, răspund la fiecare prin, să
zicem, apăsarea urnii buton. Aceste experimente întrerup procesul
natural de predicţie al creierului. Iar rezultatele arată ca şi cum creierul
subiectului ar avea o reacţie automată rapidă, urmată de o alegere
controlată, aproximativ 150 de milisecunde mai târziu, ca şi cum cele
două reacţii ar proveni din sisteme diferite din creier. 10 Iluzia despre
un creier cu două. sisteme este rezultatul unui proiect experimental
greşit, vechi de un secol, iar legile noastre menţin această iluzie.· ·
Sistemul juridic, cu imaginea sa esenţializată despre minte şi creier
amestecă actul de voinţă- adică, dacă într-adevăr creierul a jucat un rol
în controlul comportamentului - şi conştiinţa acului de voinţă - dacă
ne dăm seama că putem face o alegere. Neuroştiinţa ne spune câteva
lucruri despre această distincţie. Dacă staţi pe un scaun, cu picioarele
îndoite, fără ca degetele să atingă podeaua şi loviţi genunchiul imediat
sub menisc, jumătatea de jos a piciorului zvâcneşte uşor. Ţineţi mâna
la o flacără şi vedeţi cum braţul se trage înapoi. Îndreptaţi un curent
uşor de aer spre cornee şi veţi clipi. Fiecare dintre aceste exemple
este un reflex: senzatie care conduce la miscare. Reflexele sistemului
' '
nervos periferic au neuroni senzoriali conectaţi direct cu neuronii
motori. Numim aceste acţiuni rezultate „involuntare", deoarece este
un comportament specific şi numai unul, pentru o stimulare senzorială
specifică, datorită conexiunii cerebrale directe. 11
• În momente în care interpretarea mea este uşor mai cinică, mă gândesc că ' această idee despre
„creierul cu două sisteme" rezistă pentru că reprezintă o scuză convenabilă, adică am avea o
regiune em~ţională, animalică, a creierului pe care o putem învinovăţi pentru comportamentul
nostru reprobabil.
CUM IAU NAŞTERE EMOŢIILE
Dar creierul nu este ·o rganizat să funcţioneze la fel ca un reflex.

w:i s-ar întâmpla aşa, atunci am fi întru totul dependenţi de lumea
ataioară, ca o anemonă de mare care împunge în mod reflex orice
:este care îi atinge tentaculele. Neuronii senzoriali ai anemonei, care
nrimesc informaţii din lumea înconjurătoare, sunt conectaţi direct cu
amronii săi motori pentru miscare. ' Ea nu are vointă.
,
Neuronii sen~oriali şi motori ai creierului uman comunică totuşi
prin intermediari, numiţi neuroni de asociaţie şi ei oferă sistemului
nervos o capacitate remarcabilă: aceea de a lua decizii. Atunci când
un neuron de asociatie , primeste,' un semnal de la un neuron senzorial,
el nu are o singură opţiune, ci două. El poate stimula sau inhiba un
neuron motor. De aceea, aceeaşi informaţie senzorială poate produce
rezultate diferite în ocazii diferite. Aceasta este baza biologică a
alegerii, cea mai preţuită dintre avuţiile umane. Datorită neuronilor
de asociere, dacă un peşte atinge pielea noastră, putem reacţiona cu
indiferenţă, putem să râdem, să reacţionăm violent sau în orice altă
manieră. Uneori ne putem simţi ca o anemonă de mare, dar-avem mult
mai mult control asupra harponului decât s-ar crede. 12
Reţeaua de control care ne ajută la selectarea acţiunilor este compusă
din neuroni de asociatie. Această retea functionează în permanentă,
' , ' ,
selectând mereu acţiunile noastre, doar că noi nu simţim întotdeauna
că deţinem controlul. Cu alte cuvinte, senzaţia că deţinem controlul
13
este doar atât - o senzatie. ,
În acest punct, din cauza perspectivei clasice asupra naturii .umane,
legea nu se armonizează cu descoperirile ştiinţifice. Legea defineşte
alegerea deliberată- liberul arbitru - în funcţie de faptul că simţim sau
nu că deţinem controlul asupra gândurilor şi acţiunilor noastre. Nu
face distinctia între abilitatea noastră de a alege - care tine de reteaua
' , '
noastră de control - şi experienţa noastră subiectivă a alegerii. Cele
două sunt diferite la nivel cerebral. 14 ·
Oamenii de stiintă încearcă încă să afle cum creează creierul
' '
experienţa deţinerii controlului. Dar un lucru este sigur: nu există ~icio
J·ustificare stiintifică
, , pentru etichetarea ca emotie
, a unui „moment în
care nu simtim că detinem controlul" .15
' , '
Ce înseamnă acest lucru din punct de vedere juridic? Vă amintiţi că

justiţia stabileşte vina sau nevinovăţia bazându-se pe intenţie - dacă
individul a făcut rău în mod intenţionat sau nu. Legea ar trebui să
continue să pedepsească bazându-se pe gradul de intenţionalitate, şi
nu pe măsura în care emoţia a contribuit sau nu, ori dacă persoana se

percepe sau nu ca un factor de voinţă.
Emotiile nu sunt devieri temporare de la rationalitate. Ele nu
' '
sunt niste forte străine care · ne invadează fără voia noastră. Nu sunt
' ' .
niste tsunami-uri care lasă dezastru în urma lor. Nu sunt nici măcar
'
reacţiile noastre la lumea din jur. Sunt construcţiile noastre despre
lume. Momentele de emoţie nu sunt cu nimic mai necontrolate
decât gândurile sau percepţiile, convingerile sau amintirile. De fapt,
noi construim numeroase percepţii şi experienţe şi înfăptuim multe
acţiuni; pe unele dintre ele le controlăm, iar pe altele nu.
•••
Sistemul juridic are un standard numit persoană rezonabilă, care
reprezintă normele societăţii, adică realitatea s_ocială din cadrul culturii
în care trăieşte. Acuzaţii sunt evaluaţi conform acestui standard.
Gândiţi-vă, de exemplu, la argumentul legal pe care se bazează apărarea
în cazul crimei sub iIHy.::.riul emoţiei: o persoană rezonabilă ar fi comis
aceeaşi crimă dacă ar fi fost provocată la fel, neavând posibilitatea de
a se calma?
Standardul de persoană rezonabilă şi normele sociale pe care se
întemeiază nu sunt doar reflectate în lege - sunt create de lege. Este un
mod de a spune „Iată cum ne aşteptăm să se comporte o fiinţă umană
şi dacă nu te conformezi, te vom pedepsi". Este un contract social, un
ghid de comportament pentru o persoană obişnuită, într-o populaţie
de indivizi diverşi. Şi, la fel ca orice standard, modelul individului
rezonabil este o ficţiune care nu se aplică exact fiecărui individ. Este
un stereotip şi el cuprinde idei stereotipe despre „expresia", trăirea şi
percepţia emoţională, făCând parte din teoria clasică a emoţiei şi teoria
despre natura umană care o susţine.
Un standard juridic bazat pe stereotipuri ale emoţiei este
problematic, mai ales pentru tratamentul echitabil al bărbaţilor şi al
femeilor. Convingerea predominantă în mulţe culturi este aceea că
femeile sunt mult mai empatice si emotive, iar bărbatii mai stoici si
' ' '
analitici. Acest stereotip este asumat într-un număr impresionant de
cărţi populare Creierul femeii; Creierul bărbatului; Creieul lui, creierul
ei; 1he Essential Dijference; Brain Sex; Unleash the Pow~r of the Fef!Zale
Brain ş.a.m.d. Stereotipul acesta afectează chiar şi fem~i puternice,
· deosebit de respectate. Madeline Albright, prima femeie Secretar de
stat din America, a scris în memoriile sale că „mulţi dintre colegii
278 CUM iAU NAŞTERE EMOŢIILE
mei m-au făcut să mă simt. excesiv de emoţională şi m-am străduit

mult să-mi înving această slăbiciune. Am învăţat să păstrez un ton
neutru, lipsit de emoţie, atunci când discutam despre ·probleme pe care
le consideram importante". 16 ·
Vă rog să reflectaţi puţin la propriile emoţii. Aveţi în general emoţii

puternice sau moderate? Atunci când adresăm acest tip de întrebări
în laborator unor subiecti bărbati si femei - cerându-le să-si descrie
' ' ' '
emoţiile din memorie - femeile raportează în medie niveluri mai
ridicate de emotie decât bărbatii. Adică, femeile cred că sunt mai
' '
emotive decât bărbaţii, iar bărbaţii sunt de acord. Singura excepţie
este furia, fiindcă subiectii consideră că bărbatii sunt mai furiosi. Dar
, ' '
atunci când aceleaşi persoane îşi înregistrează experienţele emoţionale
aşa cum apar în vîaţa de zi cu zi, nu există deosebiri între sexe. Unii
·d intre subiectii bărbati si femei sunt foarte emotivi, iar altii nu. Tot la
' ' ' '
fel, creierul feminin nu are trăsături înnăscute specifice pentru emoţie
sau empatie şi nici creierul masculin pentru stoicism sau raţionalitate.17
De unde vin aceste stereotipuri de gen? Femeile, cel puţin în SUA,
„exprimă" în mod obişnuit mai multă emoţie comparativ cu bărbaţii.
De exemplu, femeile mişcă muşchii faciali mai mult decât bărbaţii
atunci când vizionează filme, dar femeile nu raportează experienţe mai
intense de emoţie în timp ce privesc. Această descoperire ar putea
explica de ce stereotipurile despre bărbatul stoic şi femeia emotivă
pătrund până în sala de judecată şi influenţează deciziile judecătorilor
18
si
, alej'uratilor.
,
Din cauza ·acestor stereotipuri, apărarea în cazurile de crimă comisă
sub imperiul emoţiilor - şi procedurile legale în general - se aplică
deseori în mod diferit la bărbaţi faţă de femei. Să luăm de exemplu,
două crime similare, cu excepţia sexului acuzatului. În primul caz, un
bărbat numit Robert Elliott a fost condamnat pentru uciderea fratelui
său, din cauza unei presupuse „tulburări emoţionale extreme" care
includea şi o „teamă copleşitoare de fratele său". Juriul l-a declarat
vinovat de crimă, dar decizia a fost respinsă de Curtea Supremă din
Connecticut, invocându-se faptul că „emoţiile intense"lega~e de fratele
său i-au afectat acuzatului „controlul de sine" si, „ratiunea".
, ln cel de,.-al
doilea caz, o femeie numită Judy Norman şi-a ucis soţul după ce el o
bătuse şi o supusese abuzurilor fizice ani întregi. Curtea Supremă din
Carolina de Nord a respins argumentele apărării, care susţineau faptul
că doamna Norman acţionase în legitimă apărare din „teama complet
întemeiată de a fi ucisă
ori de a suferi o vătămare corporală gravă" şi el!
a rămas condamnată pentru omor. 19
Aceste două cazuri se potrivesc cu mai multe stereotipuri despre
emotii, la femei versus bărbati.
, Furia este considerată ca fiind normală
în cazul bărbaţilor, deoarece se presupune că în mod firesc ·ei ar fi
agresori. Femeile se presupune că ar fi victime, iar victimele bune nu .
se înfurie; ele ar trebui să se teamă. Femeile sunt pedepsite pentru
că îşi exprimă furia - ele pierd respectul celorlalţi, plătesc pentru
aceasta şi pot chiar să-şi piardă serviciul. De fiecare dată când văd un
politician isteţ care invocă imaginea „scorpiei afurisite" faţă de rivala
sa, interpretez aceasta ca pe un semn ironic al faptului că ea trebuie să
fie cu adevărat competentă şi puternică. (Nu am întâlnit încă o femeie
de succes care nu să nu fi fost etichetată în felul acesta înainte de a fi
acceptată ca lider.) 20
În sălile de judecată, femeile furioase de tipul doamnei Norman îşi
pierd libertatea. De fapt, în cazurile de violenţă domestică, bărbaţii
care comit criine primesc condamnări mai scurte si , mai usoare
, si
, sunt
. învinuiţi de fapte mai puţin grave decât femeile care îşi ucid partenerii.
Un soţ criminal se comportă doar conform unui stereotip asumat de
sot, dar sotiile care comit crima nu se comportă ca niste stereotipuri
, ' '
asumate de societate despre soţii şi de aceea se întâmplă rareori ca ele
să fie exonerate. 21
Stereotipizarea emoţiilor este şi mai prejudiciabilă în cazul în care
femeia victimă a violenţei domestice este afroamericană. În cultura
americană, victima arhetipală este temătoare, pasivă şi neajutorată,
dar în comunităţile afroamericane femeile „încalcă" acest stereotip,
apărându-se în mod viguros de presupuşii atacatori. Ripostând, ele
întăresc un alt stereotip al emoţiei feminine, „afroamericana furioasă",
care este şi el răspândit în siste.m ul juridic american. Aceste femei au
şanse mai mari să fie ele însele acuzate de violenţă domestică, uneori
chiar în situatii
, în care au actionat
, în legitimă apărare si
, vătămarea a
fost mai puţin gravă decât atacul iniţial produs asupra lor. (Aici nu este
permis „să-ţi aperi poziţia"!) Iar dacă îl rănesc sau îl ucid pe atacator,
ele sunt de obicei tratate mai sever decât o americană de origine
europeană aflată în aceeasi situatie. 22
' ,
Să luăm de exemplu cazul lui Jean Banks, o afroamericană care şi-a
înjunghiat şi omorât partenerul, James „Brother" McDonald, după ce
acesta o bătuse ani întregi, câteodată atât de tare încât a avut nevoie
de îngrijiri medicale. Într-o zi, amândoi consumaseră alcool şi în

timpul unei altercaţii, McDonald a împins-o pe Banks şi a doborât-o
la pământ, apoi a încercat să o taie cu o daltă pentru gheaţă. Banks
a luat un cuţit şi , încercând să se apere, l-a înjunghiat în inimă. Ea a
susţinut că fusese în legitimă apărare, dar a fost condamnată pentru
omor calificat. (Comparaţi aceasta cu sentinţa mai blândă de ucidere
din culpă primită de Judy Norman, o acuzată cu pielea mai deschisă
la culoare.) 23
Femeile care îşi manifestă furia sunt persecutate şi în alte cazuri,
nu doar în cele de violenţă domestică. Judecătorii atribuie tot felul de
caracteristici negative de personalitate femeilor furioase şi înverşunate
care au fost victime ale violului, trăsături pe care nu obişnuiesc să le
atribuie victimelor masculine furioase. De exemplu, atunci când o
femeie a fost violată, judecătorii (şi juraţii şi poliţia) se aşteaptă să
o vadă exprimându-şi durerea în boxa martorilor, ceea ce în general
conduce la o sentinţă mai aspră pentru violator. Atunci când victima
feminină îşi exprimă furia, judecătorii o evaluează pe ea negativ. Aceşti
judecători cad pradă altei versiuni a fenomenului „scorpiei afurisite".
Atunci când oamenii percep emoţia la un bărbat, de obicei o atribuie
situaţiei respecţive, dar când percep emoţia la o femeie, ei o ataşează
per,..sonalităţii ei. Este o scorpie, dar el are doar o zi proastă. 24
In afai:a sălilor de judecată, găsim legi în care stereotipurile de gen
recomandă emoţiile pe care trebuie să le simţim şi se cuvine să le
exprimăm. Legile privind avortul, aşa cum sunt scrise, indică emoţiile
care sunt adecvate într-o astfel de situaţie, adică remuşcare şi vină, în
vreme ce usurarea
, si
, bucuria nu sunt mentionate.
, Subiectul dezbaterii
privind legalitate.a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex a fost
de fapt dacă legea ar trebui să sancţioneze emoţia iubirii între două
persoane de acelaşi sex. Legile privind adopţia ·aplicabile bărbaţilor
homosexuali ridică problema dacă iubirea paternă este egală cu iubirea
unei mame. 25
În ansamblu, nu există nicio justificare ştiinţifică pentru perspectiva
justiţiei asupra emoţiilor bărbaţilor şi femeilor. Sunt simple convingeri,
provenind dintr-o teorie perimată despre natura umană. Exemplele
alese de mine reprezintă o mică parte a problemei, atât sub aspect
ştiinţific, cât şi legal. Abia dacă am zgâriat uşor suprafaţa stereotipurilor
emoţionale legate de grupuri etnice, de exemplu, care se confruntă cu
aceleaşi greutăţi în ceea ce priveşte sistemul juridic, dar şi în afara
sa. Atâţa timp cât legea codifică stereotipuri emoţionale, oamenii vor
continua să fie tinta sentintelor gresite. 26 ·
' ' '
•••
Atunci când Stefania Albertani s-a declarat vinovată de drogarea
şi uciderea surorii sale, fără să mai pomenim despre incendierea
cadavrului, echipa apărării a decis să facă un pas îndrăzneţ şi a pus
acţiunea criminală pe seama creierului acuzatei.
Imagistica cerebrală a arătat că două regiuni din cortexul lui
Albertani conţineau mai puţini neuroni, prin comparaţie cu un grup
de conţrol compus din alte zece femei sănătoase. Regiunile respective
erau insula - care, pretindea apărarea, ar fi asociată cu agresivitatea -
şi girusul cingufat anterior, care ar fi asociat cu scăderea inhibiţiilor.
Doi martori experţi au declarat că o „relaţie cauzală" între structura
sa cerebrală şi crimă era posibilă, După aceste declaraţii, ' sentinţa lui
Albertani a fost schimbată de la închisoare pe viaţă la douăzeci de ani
de închisoare. 27
Sentinţe de felul acesteia, care a făcut senzaţie în presa italiană în
2011, devin din ce în ce mai frecvente, pe măsură ce avocaţii folosesc
descoperirile din domeniul neuroştiinţelor în strategiile lor de apărare.
Dar aceste decizii sunt oare justificate? Poate structura cerebrală să
explice de ce un individ comite o crimă? Poate o regiune de o anumită
dimensiune ori conectivitate să cauzeze într-adevăr comportament
criminal şi, în felul acesta, să-l facă pe un acuzat mai puţin responsabil
pentru o crimă? 28 .
Argumentele de tipul celor invocate în pledoaria echipei apărării

în cazul Albertani interpretează în mod greşit descoperirile din
neuroştiinţe şi concluziile pe care le putem formula pe baza lor. Nu
este posibil să localizezi o categorie complexă, cum ar fi „Agresivitatea"
într-un singur set de neuroni, din cauza degenerării: „Agresivitatea",
la fel ca oricare alt concept, poate fi implementată în mod diferit în
creier; de fiecare dată când este construită. Nici măcar acţiunile simple,
cum ar fi aceea de a lovi ori de a muşca pe cineva, im au fost localizate
într-un singur set de neuroni din creierul uman. 29
Regiunile cerebrale menţionate de avocaţii apărării sunt printre
cele mai intens conectate zone din întregul creier. Ele prezintă activare
sporită pentru aproape fiecare eveniment mental, de la limbaj, la durere
la abilităţi în domeniul matematicii. Prin urmare, cu siguranţă că ele
joacă un rol în agresivitate şi impulsivitate în anumite situaţii. Dar
C8J1 IAU NAŞTERE EMOŢIILE
a.gerat .să pretindem că există o relaţie _ cauzală specifică între

n:giuni şi violenţa extremă a ~rimei ... acceptând că motivul lui
auni a fost cu adevărat agresivitatea. 30
o exagerare şi să pretindem că variaţia în dimensiunea creierului
Induce P!intr-o variaţie în comportament. Nu există două creiere
la fel. In general, au aceleaşi părţi, aproximativ în aceleaşi locuri,
DUCCtate cam în acelaşi fel, dar la nivel de fineţe, în microcircuitele
ele prezintă deosebiri extrem de mari. Unele se pot traduce în
dmsebiri comportamentale, dar multe dintre ele nu. Insula din creierul
dumneavoastră ar putea fi mai mare ori mai puternic conectată decât
cea din creierul meu, rară să detectăm vreun efect vizibil, atunci când
comparăm comportamentul dumneavoastră cu al meu. Chiar dacă
examinăm multe creiere şi găsim o diferenţă semnificativă din punct de
vedere statistic în privinţa dimensiunii regiunii insulei între persoane
mai mult sau mai puţin agresive, aceasta nu înseamnă că o insulă mai
mare cauzează · agresivitatea, cu atât mai puţin crima. (În plus, chiar
dacă o insulă mai mare ar cauza un comportament agresiv, cât de mare
trebuie să fie pentru a produce un criminal?) În cazuri rare, o tumoră
poate presa creierul şi cauza schimbări dra_matice de personalitate, dar,
în general, din punct de vedere ştiinţific, nu este justificat să acuzi o
regiune cerebrală pentru crimă. 31
Poate că lucrul cel mai surprinzător în legătură cu cazul Albertani
este acela că martorii experţi şi judecătorii au crezut că structura
creierului era oarecum „explicaţia atenuantă" pentru gravitatea
comportamentului său criminal. Tot ceea ce ţine de comportament
îşi are originea în creier. Nicio acţiune umană, gând sau sentiment nu
există în afara neuronilor care transmit semnale. Modalitatea greşită
de a folosi neurostiinta în J'ustitie că o
, ) ' este aceea prin care se sustine
'
explicaţie de natură biologică scuteşte în mod automat pe oricine de
responsabilitate. Noi suntem creierul nostru. 32
Justiţia caută deseori cauze simple, unice, deci este tentant să dăm
vina pe o aberaţie a creierului pentru comportamentul criminal. Dar
comportamentul în viaţa reală nu este deloc simplu. Este rezultatul
acţiunii unor factori multipli, inclusiv predicţii venind dinspre creier,
erori de predicţie de la cele cinci simţuri plus senzaţia interoceptivă şi
o cascadă complexă implicând miliarde de bucle de predicţii. Iar aici
vorbim despre ceea ce se petrece în interiorul unei singure persoane.
Creierul nostru este înconjurat şi de alte creiere, ale celor din jur. Ori
de câte ori vorbim sau actionăm, noi influentăm predictiile celor din
' ' '
preajmă, care, la rândul lor, influenţează predicţiile noastre. O întreagă
cultură joacă în mod colectiv un rol în conceptele pe care le construim
şi în predicţiile pe care le facem şi, prin urmare, şi în comportamentul
nostru. Putem dezbate cu privire la dimensiunea rolului culturii, dar
faptul că el există nu poate fi combătut.
În concluzie: uneori o problemă biologică poate afecta abilitatea
creierului nostru de a ne alege în mod deliberat acţiunile. Poate a
apărut o turnară cerebrală ori nişte neuroni au început să moară exact
acolo unde nu trebuie. Dar simpla variabilitate la nivelul creierului - de
tip structural, funcţional, chimic sau genetic - nu este o circumstanţă
atenuantă pentru o crimă. Variaţia este norma.
•••
Dzhokhar Tsarnaev, criminalul de la Maratonul din Boston, a fost
judecat în 2015 şi condamnat la moarte. Tsarnaev a beneficiat de un
proces cu juraţi, un drept garantat tuturor americanilor prin Constituţie.
Potrivit BBC, care a relatat despre condamnare, „Doar doi dintre juraţi
au crezut că Tsarnaev avea remuşcări. Ceilalţi 10, asemenea multor
locuitori din Massachusetts, consideră că acuzatul nu regretă nimic".
Juraţii şi-au format această opinie despre remuşcările lui Tsarnaev
observânqu-1 îndeaproape în timpul procesului, unde se spune că a
stat cu „chipul împietrit" aproape pe tot parcursul procedurilor. Slate.
corn nota că avocatul apărării „nu a prezentat - sau nu a putut să
prezinte - dovezi care să ateste faptul că Dzhokhar Tsarnaev a simţit
orice fel de remuşcare, sentiment despre care acuzarea susţine că îi
lipseşte complet acuzatului". 33
Procesul cu juraţi e_ste considerat standardul corectitudinii într-un
caz de crimă. Juraţii sunt instruiţi ' să decidă numai pe baza dovezilor
prezentate. Dar pentru un creier predictiv, aceasta este o sarcină
imposibilă. Juraţii percep .fiecare acuzat, reclamant, martor, judecător,
avocat, sală de judecată şi absolut cea mai mică dovadă, prin lentila
propriului sistem conceptual, ceea ce face din ideea juratului imparţial
o pură .ficţiune. De fapt, un juriu este o duzină de percepţii subiective
care ar trebui să producă un adevăr obiectiv. .
Ideea că juraţii ar putea detecta remuşcările acuzatului urmărind
con.figuraţia facială sau mişcările corporale ori cuvintele sale se
bazează pe teoria clasică, potrivit căreia exprimarea şi recunoaşterea
emoţiilor ar avea un caracter universal. Sistemul judiciar presupune că
remuşcarea, la fel ca furia şi alte emoţii, are o esenţă universală unică

şi o amprentă detectabilă. Dar remuşcarea este o categorie emoţională
compusă din multe ipostaze diverse, fiecare pentru o situaţie specifică.
Construcţia remuşcării pe care o face acuzatul depinde de
conceptul său de „remuşcare", ales din experienţele anterioare din
cadrul culturii sale, şi există sub forma ca~cadelor de predicţii care îi
ghidează expresia şi experienţa. De cealaltă parte a sălii de judecată,
percepţia remuşcării pe care o are juratul în acest caz este o inforenţă
mentală - o presupunere bazată pe cascade de predicţii în propriul
creier, · care interpretează semnificaţia mişcărilor faciale, postura
corporală şi vocea acuzatului. Pentru ca percepţia juratului respectiv să
fie „corectă", acesta trebuie să facă aceleaşi clasificări ale unor concepte
similare cu ale acuzatului. Acest tip de sincronie, în car.e o persoană
simte remuşcare, iar cealaltă o percepe, chiar şi fără cuvinte, are şanse
mai mari să se producă atunci când două persoane provin din medii
asemănătoare, au vârste apropiate, acelaşi sex sau aceeaşi etnie. 34
În cazul atacatorului din Boston, dacă Tsarnaev a simtit remuscări
' . '
pentru faptele sale, cum ar fi arătat aceasta? Ar fi plâns? Ar fi implorat
iertarea din partea victimelor? Şi-ar fi explicat greşeala? Posibil, dacă
ar fi urmat stereotipurile americane pentru exprimarea remuşcării ori
dacă ar fi fost un proces dintr-un film hollywoodian. Dar Tsarnaev
este un tânăr de religie musulmană din Cecenia. El a trăit în SUA şi
a avut prieteni apropriaţi printre americani, dar a petrecut foarte mult
timp (conform celor declarate de echipa apărării) în compania fratelui
său mai mare. Cultura cecenă impune ca bărbatii să fie stoici în fata
' '
adversităţilor. Dacă pierd o luptă, ei trebuie să accepte cu demnitate
înfrângerea, o mentalitate numită a „lupului cecen". Deci, şi dacă
Tsarnaev a avut remuşcări, se poate să fi păstrat o expresie împietrită. 35
S-a spus că totuşi ar fi lăcrimat puţin atunci când mătuşa lui s-a
adresat J'uratilor, cerându-le · să-i crute viata. Cecenia are un cult al
'
onoarei, conform ' '
căruia este dureros să-ţi pui familia într-o postură
. ruşinoasă. Dacă Tsarnaev a văzut o persoană iubită umilindu-se în
public, cum ar fi o mătuşă implorând milă pentru el, faptul că a vărsat
câteva lacrimi s-ar înscrie în normele culturale cecene pentru onoare. 36
Noi-şijuraţii-putem doar să presupunem, atunci când construim
o percepţie pentru a explica postura impasibilă a lui Tsarnaev. Folosind
conceptele noastre occidentale despre remuşcare, l-am perceput ca
fiind detaşat şi indiferent sau bravând, mai degrabă decât stoic. Prin
urmare, este posibil ca încercările noastre de a ghici, în cazµl acesta,

să fi produs o neînţelegere de natură culturală în sala de judecată, .
conducând în cele din urmă la condamnarea la moarte. Ori poate că el
într-adevăr nu avea remuscări.
,
37
·
După câte se pare, Tsarnaev a transmis totuşi faptul că regreta

acţiunile comise printr-o scrisoare scrisă. în 2013, la câteva luni
după atacul cu bombă şi cu doi ani înainte de proces. Dar juraţii
nu au văzut niciodată scrisoarea. Ea a fost considerată confidenţială,
conform Dispoziţiilor Administrative Speciale ale Guvernului SUA,
ca „problemă de siguranţă internaţională", astfel fiind exclusă ca probă
în ţ>roces. 38
In 25 iunie 2015, Tsarnaev a vorbit în sfârşit la audierea dinaintea
sentinţei. El a recunoscut atacul cu b_?mbă şi a declarat că înţelege
impactul pe care l-a avut crima sa. „Imi pare rău pentru vieţile pe
care le-am curmat.", a rostit el calm şi liniştit, „pentru suferinţa pe
care am pricinuit-o, pentru răul pe care l-am făcut. Un rău ireparabil".
Răspunsurile din partea victimelor şi reprezentanţilor presei care
· relatau despre proces au fost, aşa cum era de prevăzut, extrem de
diverse. Unii au fost uimiti.Altii întristati. Altii scandalizati. Unii i-au
' ' ' ' '
acceptat scuzele. Şi mulţi dintre t:i nu puteau să-şi dea seama dacă a
fost sincere sau nu.
Nu avem cum să ştim dacă Tsarnaev a avut remuşcări pentru faptele
sale îngrozitoare, nici dacă scrisoarea sa ar fi influenţat sentinţa. Dar
un lucru este sigur: în cazul unei propuneri de condamnare la moarte,
audierea acuzatului şi exprimarea regretelor sale reprezintă o trăsătură
esenţială pe care juraţii trebuie să se bazeze, conform legii, pentru a
lua o decizie între pedeapsa cu închisoarea şi pedeapsa cu moartea.
Iar percepţiile remuşcării sunt, la fel ca toate percepţiile emoţiei,
construite sinu, detectate. 39 .
La extrema cealaltă, un spectacol cu remuşcări şi regrete poate să
nu însemne absolut nimic. Să luăm de exemplu cazul lui Dominic
Cinelli, un criminal violent, cu un istoric de treizeci de ani de jafuri,
atacuri armate şi evadări din închisoare. Cinelli primise trei sentinţe de
condamnare pe viaţă când a fost audiat de Comisia pentru acordarea
eliberării condiţionate din Massachusetts, în 2008. Comisia pentru
acordarea eliberării condiţionate este alcătuită din psihologi, ofiţeri din
instituţii corecţionale şi alţi profesionişti care decid dacă un condamnat
va rămâne închis până la ispăşirea pedepsei minime sau va fi eliberat. Ei
C9J1 IAU NAŞTERE EMOŢIILE
aderi.rată paradă de remuşcări, unele sincere, altele false, iar marea

n:sponsabilitate faţă de public ţine de abilitatea lor de a le deosebi.
În noiembrie 2008, Cinelli a convins comisia că nu mai era un
criminal înrăit. Comisia a votat în unanimitate pentru eliberarea lui.
Nu a trecut mult timp şi Cinelli a început o nouă serie de jafuri şi a
împuşcat mortal un poliţist. Cinelli a fost împuşcat mai târziu, într-
un schimb de focuri cu poliţia. Guvernatorul statului Massachusetts,
Deval Patrick, a aprobat demisia a cinci dintre cei şapte membri ai
Comisiei pentru acordarea eliberării condiţionate. Probabil s-a gândit
că le lipseste abilitatea de a detecta remuscările autentice. 40
' '
Cinelli se poate să fi. minţit. Dar se poate să fi. simţit cu adevărat
remuşcări în momentul în care a fost audiat, dar după ce s-a văzut
afară din închisoare, vechiul său model al lumii a revenit la suprafaţă,
cu vechile predicţii, creând vechiul sine, iar emoţiile s-au evaporat. Dat
fiind faptul că nu există niciun criteriu obiectiv pentru remuşcare, nu
vom sti niciodată cu certitudine. Tot la fel, nu există criteriu obiectiv
'
nici pentru furie, tristeţe, frică sau orice altă emoţie relevantă într-un
proces. .
Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie a SUA, Anthony Kennedy,
a spus odată că juraţii „trebuie să cunoască mintea şi inima acuzatului"
pentru ca acesta să aibă parte de.un proces corect. Dar emoţiile nu au
amprente edificatoare în mişcările faciale, postura corporală şi gesturi,
şi nici în voce. Juraţii şi alţi subiecţi perceptori pot doar să presupună
ce înseamnă aceste miscări si sunete în termeni emotionali, dar nu
există nicio evaluare obiecti~ă corectă. În cel mai b~n caz, putem
măsura dacă juraţii sunt de acord între ei în privinţa emoţiilor pe care
le percep, dar atunci când acuzatul şi juraţii provin din medii diferite,
au convingeri sau aşteptări diferite, acordul este un slab substitut al
exactităţii. În cazul în care comportamentul acuzatului nu poate să
indice emoţiile acestuia, atunci justiţia se confruntă cu o întrebare
dificilă: în ce condiţii poate un proces să fie absolut corect?41
•••
Atunci când juraţii văd aroganţă în zâmbetul unui acuzat sau când
aud teamă în vocea tremurătoare a unui martor, ei fac o inferenţă
mentală, folosind conceptele lor emoţionale pentru a ghici dacă
acţiunea (zâmbetul sau ezitarea) a fost cauzată. de o anumită stare
mentală. Inferenţa mentală, după cum vă amintiţi, este modalitatea
prin care creierul determină semnificaţia acţiunii altor indivizi printr-o
cascadă de predicţii (capitolul 6). 42

Inferenţa mentală este atât de răspândită şi de automată, cel puţin
în culturile occidentale, încât de obicei nici nu ne dăm seama când
o facem. Noi credem că simturile, ne oferă o reprezentare corectă si
,
obiectivă a lumii, ca şi cum am avea vederea dotată cu un fel de raze ·
X, pentru descifrarea comportamentului altei persoane ori pentru a-i
descoperi intenţia („Pot să văd clar prin tine."). In acele momente, avem
senzaţia că percepţiile despre ceilalţi sunt o caracteristică evidentă a
lor - un fenomen pe care l-am numit realism afectiv - mai degrabă
decât o combinaţie între acţiunile lor şi conceptele din creierul nostru.
Atunci când se 3'udecă o crimă si este vorba de viată si de moarte,
[ ' ) '
între aparenţă şi realitate poate exista o prăpastie uriaşă. Noi intuim
acest lucru, dar în acelaşi timp suntem absolut încrezători în abilitatea
noastră de a deosebi adevărul de fictiune mai corect decât ceilalti fraieri
' '
din încăpere. · Şi aici este problema cu care ne confruntăm în sala de
judecată.
Judecătorii şi juraţii au o sarcină aproape imposibilă: să fie cititori
de gânduri ori, dacă preferaţi, detectoare de minciuni. Ei trebuie să
decidă dacă o persoană a intenţionat să facă rău. Potrivit sistemului
judiciar, intenţia este un fapt la fel de uşor de detectat ca nasul de pe
chipul acuzatului. Dar în creierul predictiv, o judecată despre intenţia
cuiva este întotdeauna o presupunere pe care o construim bazându-ne
pe acţiunile acuzatului şi nu un fapt pe care îl detectăm; şi exact la fel
ca în cazul emoţiilor, nu există niciun criteriu obiectiv, independent
de subiectul perceptor, pentru intenţie. Şaptezeci de ani de cercetare
psihologică ne confirmă faptul că jud~căţi de felul acesta sunt inferenţe
mentale, adică presupuneri. Chiar dacă dovezile ADN îl leagă pe
acuzat de locul crimei, ele nu determină dacă a avut sau nu intenţii
criminale. 43
Judecătorii si3'uratii
' '
deduc existenta intentiei în functie de propriile
' ' '
convingeri, stereotipuri şi stări corporale din momentul respectiv. Iată
un exemplu pentru modul în care se întâmplă aceasta. Subiecţii testaţi
au privit un videoclip cu protestatari care erau împrăştiaţi de poliţie.
Li s-a spus că protestatarii erau activişti declaraţi împotriva avortului
care pichetau o clinică unde se făceau avorturi. Cei care erau democrat
liberali, care tind să fie în favoarea dreptului femeilor de a alege în
privinţa avortului, au dedus că protestatarii aveau intenţii viplente,
în ~reme ce subiecţii social conservatori au dedus că protestatarii
erau paşnici. Cercetătorii au arătat acelaşi clip unui al doilea set de

subiecţi, descriind de data aceasta protestatarii ca fiind activişti pentru
drepturile comunităţii gay, care protestau împotriva regulamentului
impus de armata americană cu privire la serviciul militar al persoanelor
gay. De această dată, subiecţii democrat liberali, care în general susţin
drepturile persoanelor gay, au dedus că protestatarii erau paşnici, iar
subiectii social conservatori au considerat că aveau intentii violente. 44
J J
Acum, imaginaţi-vă că acest videoclip ar fi prezentat ca probă

într-un proces. Toti , J·uratii
, ar vedea aceleasi , scene, cu exact aceleasi ,
comportamente pe ecran, dar datorită realismului afectiv, ei ar rămâne
doar cu percepţii şi nu fapte, construite conform propriilor convingeri,
fără ca ei să constientizeze acest lucru. Ceea ce vreau să evidentiez este
J J
faptul că nu numai juraţii pot fi părtinitori. Cu toţii suntem vinovaţi

de subiectivitate, deoarece creierul nostru este organizat astfel încât să
vedem ceea ce credem, iar acest lucru se întâmplă de obicei fără ca noi
să ne dăm seama.
Realismul afectiv desfiinţează idealul juratului imparţial. Dorim
să creştem şansele unei sentinţe severe într-un proces? Le arătăm
juraţilor nişte fotografii cu detalii îngrozitoare ale crimei. Provocăm
un dezechilibru al bugetului lor corporal şi este posibil ca ei să atribuie
acuzatului starea neplăcută resimţită de ei: „Nu mă simt bine, deci sigur
ai făcut ceva rău. Eşti un om rău". Sau îi lăsăm pe membrii familiei
victimei să descrie cum au suferit din cauza crimei - practica este
cunoscută ca declaraţie despre impactul asupra victimei -, iar juraţii
vor fi predispuşi să recomande pedepse mai severe. Sporim impactul
emoţional al acestei declaraţii înregistrând-o în mod profesionist,
adăugând muzică şi vocea unui narator, la fel ca într-un film dramatic,
si avem reteta unei capodopere care infl.uentează decizia J·uratilor. 45
, ' ' '
Realismul afectiv se împleteşte cu justiţia şi în afara sălii de judecată.
Imaginaţi-vă că vă relaxaţi liniştit acasă într-o seară, când brusc,
auziti un zgomot puternic afară. Vă uitati pe fereastră si vedeti un
' ' ' '
afroamerican încercând să forteze usa unei case din vecini. Fiind un
J J
cetăţean model, sunaţi la poliţie, echipajul ajunge rapid şi îl arestează

pe răufăcător. Felicitări, tocmai aţi provocat arestarea lui Henry Louis
Gates, Jr., profesor universitar al Universităţii Harvard, aşa cum s-a
întâmplat în 16 iulie 2009. Profesorul Gates încerca să deschidă
uşa propriei locuinţe, care s-a înţepenit în vreme ce el a fost plecat
într-o călătorie. Realismul afectiv a lovit din nou. Martorul ocular
real al acestui incident a avut o senzaţie afectivă, probabil bazată pe

conceptele sale despre crimă şi culoarea pielii, şi a realizat o inferenţă
mentală că bărbatul pe care l-a văzut pe fereastră intenţiona să comită
o crimă. 46
Un acces similar de realism afectiv a dat naştere controversatei legi
a legitimei apărări, din statul Florida, denumită „Stand Your Ground". ·
Această lege permite folosirea în legitimă apărare unei arme letale,
dacă ai motive justificate pentru a crede că eşti în pericol iminent
de moarte sau de vătămare corporală gravă. Catalizatorul pentru
promovarea acestei legi a fost un incident din viaţa · reală, dar nu aşa
cum aţi putea crede. lată cum este relatată de obicei povestea: în 2004,
un cuplu de vârstnici dormea în rulot~ în care locuia, în statul Florida.
Un intrus a încercat să intre prin efracţie, iar soţul, James Workman,
a luat arma şi l-a împuşcat. Acum iată adevărata poveste tragică din
spatele acestui incident: rulota lui Workman se afla într-o zonă grav
afectată de un uragan, iar bărbatul pe care l-a împuşcat era un angajat
al Agenţiei Federale pentru Situaţii de Urgenţă (FEMA). Victima,
Rodney Cox, era afroamerican; Workman este alb. Workman, cel mai
probabil influenţat de realismul afectiv, a perceput că victima urmărea
să-i facă rău şi a deschis focul asupra unui om nevinovat. Cu toate
acestea, prima relatare, cea inexactă, a devenit o justificare esenţială
pentru legea din Florida. 47 ' ·
Însuşi istoricul legilor apărării personale este, în_mod ironic, o dovadă

puternică împotriva valorii lor. Este imposibil să stabileşti niveluL
rezonabil de frică pentru propria viaţă înfr-o societate unde abundă
stereotipurile rasiste, iar realismul afectiv transformă literalmente
modul în care oamenii se văd unii pe alţii. Întregul raţionament pentru
legea apărării personale este dominat de realismul afectiv.
Dacă apărarea personală nu vă sperie ca naiba, gândiţi-vă la impactul
realismului afectiv asupra persoanelor care au dreptul legal de a purta
arme ascunse. Fără îndoială, realismul afectiv influenţează percepţia
ameninţării; de aceea, el practic garantează că vor fi ucişi din greşeală
oameni nevinovaţi. Este simplu: prezicem o ameninţare, informaţiile
senzoriale din lumea înconjurătoare ne contrazic, apoi reţeaua de
control minimalizează eroarea de predicţie, pentru a menţine predicţia
de ameninţare. Pac, am împuşcat un concetăţean complet inofensiv.
Creierul uman este construit pentru a crea acest tip de iluzie, prin
acelaşi proces care produce reveria şi imaginaţia.
Deocamdată, nu voi mai stărui cu această dispută naţională despre

armele de foc, dar din perspectivă pur ştiinţifică, vă îndemn să aveţi
în vedere acest lucru. Întemeietorii Americii aveau motive justificate
pentru a proteja „dreptul de a avea în posesie şi de a purta arme" stipulat
în cel de-al doilea articol al Constituţiei, dar ei nu erau specialişti în
domeniul neuroştiinţelor. Nimeni nu ştia în 1789 faptul că creierul
uman construieşte fiecare percepţie şi este ,condus de predicţii
interoceptive. Chiar acum, peste 60% din populaţia SUA consideră
că suntem confruntati cu o crestere a criminalitătii (desi este un prag
' , , '
istoric scăzut) şi mai crede că posesia unei arme oferă mai multă
siguranţă.Aceste convingeri sunt numai bune pentru a-i determina pe
oameni, prin realism afectiv, să vadă cu adevărat o ameninţare mortală
acolo unde nu este niciuna si ' să actioneze
, corespunzător. Acum, din
moment ce ştim cu certitudine faptul că simţurile noastre nu dezvăluie
realitatea obiectivă, oare aceste cunoştinţe n-ar trebui să ne influenţeze
legile? 48 '
În general, sistemul juridic a înţeles · şi a acceptat cu dificultate·
numărul covârşitor de dovezi ştiinţifice atestând faptul că simţurile
noastre nu oferă o reprezentare fi.delă a lumii. Timp de secole, relatările
martorilor oculari au fost considerate unele dintre cele mai solide dovezi.
Atunci când un martor ocular spunea „L-am văzut făcând asta." sau
„Am auzit-o spunând acest lucru.", declaraţiile erau considerate fapte.
Legea trata şi amintirile ca şi.cum ar fi. ajuns intacte în creier, ar fi. fost
stocate în întregime şi mai târziu recuperate şi derulate, ca un film. 49
Exact aşa cum juraţii nu pot trage cortina peste propriile convingeri,
pentru a avea acces direct la o versiune nealterată a realităţii, nici
, nu relatează o înlăntuire
martorii ori acuzatii , de fapte, ci o descriere ·
a propriilor lor percepţii. Putem să ne uităm la chipul triumfător al
Serenei Williams de la începutul capitolului 3 şi mai târziu, în calitate .
de martor, să jurăm pe Biblie că Williams urla de spaimă. Orice cuvinte
rostite de martori oculari se bazează pe amintiri care sunt construite pe
moment, folosind experienţe trecute, care au fost ele însele construite.
Psihologul Daniel L. Schacter, unul dintre specialiştii de talie
mondială în domeniul memoriei, spune povestea unui viol deosebit
de brutal care a avut loc în Australia în 1975. Victima a spus poliţiei
că a văzut clar chipul atacatorului, identificându-l în persoana lui
Donald Thomson, un om de ştiinţă. Poliţia l-a arestat pe 'Ihomson
a doua zi, bazându-se pe dovezile martorului ocular, dar Thomson
avea un alibi perfect: în momentul violului acorda un interviu unui

post de televiziune. S-a dovedit că televizorul victimei era deschis
în momentul când intrusul a pătruns la ea în casă şi canalul selectat
transmitea interviul lui Thomson care, în mod ironic, vorbea despre
cercetările sale în legătură cu distorsiunile memoriei. Biata femeie,
combinase cumva, în trauma sa, chipul şi identitatea lui Thomson cu
cea a atacatorului ei. 50
Majoritatea persoanelor acuzate pe nedrept nu au norocul acesta.
Juraţii acordă multă încredere mărturiei martorului ocular, deşi acceptă
faptul că identificările greşite sunt la fel de frecvente ca acelea corecte,
câtă vreme martorii par să fie siguri de afirmaţiile făcute. Într-un
studiu despre condamnările anulate ,de dovezile bazate pe analize
ADN, s-a constatat că 70% dintre acuzaţi fuseseră condamnaţi pe
baza declaratiilor
. )
unor martori oculari. 51
Relatările martorilor oculari sunt probabil cea mai nesigură dovadă
pe care o putem avea. Amintirile nu sunt ca fotografiile - ele sunt
simulări, create de aceleaşi reţele de bază care construiesc experienţe
şi percepţii ale emoţiilor. O amintire este reprezentată în cr~ierul
nostru din frânturi, sub forma unor tipare de neuroni care transmit
semnale, iar „reamintirea" este o cascadă de predicţii care reconstruiesc
evenimentul. De aceea, amintirile sunt extrem de vulnerabile la a fi
remodelate de circumstanţele curente, cum ar fi faptul că, pe moment,
corpul nostru este extrem de încordat în boxa martorilor sau suntem
agasaţi de un avocat insistent.
Justiţia nu s-a grăbit să accepte faptul că amintirile sunt construite,
dar situaţia este momentan în schimbare. Curţile Supreme din New
J ersey, Oregon şi Massachusetts sunt printre primele în această privinţă."
Juraţii lor primesc instrucţiuni care oferă detalii pas-cu-pas - bazate
. pe ani întregi de cercetări psihologice - şi care explică modurile în
care memoria se poate să-l înşele pe martorul ocular atunci când îşi
prezintă declaraţia. Ei citesc cum sunt construite amintirile şi infuzate
cu convingeri care pot determina distorsiuni şi închipuiri, cum
instrucţiunile avocaţilor şi ale poliţiei pot strecura judecăţi părtinitoare,
cum încrederea nu are legătură cu exactitatea, cum stresul poate afecta
memoria şi cum declaraţia martorului ocular a fost un factor ca!e a
contribuit la condamnarea nejustificată a trei sferturi dintre oamenii
exoneraţi, pe baza probelor ADN, de crime pe care nu le comiseseră. 52 •
Din păcate, nu există astfel de îndrumări pentru a le explica juraţilor
ce este expresia emoţională, ce este.inferenţa mentală sau cum sunt ele

construite.
•••
Imaginea judecătorului impasibil care rosteşte sentinţe fără urmă
de emoţie şi în strictă conformitate cu legea este un arhetip în multe
societăţi.Justiţia aşteaptă de la judecători să fie neutri, deoarece emoţia
se presupune că ar sta· în calea deciziilor corecte. „Judecătorii buni
se mândresc cu caracterul raţional al verdictelor lor şi cu reprimarea
propriilor înclinaţii." a scris regretatul judecător al Curţii Supreme de
Justiţie din SUA, Antonin Scalia, „inclusiv şi mai ales, a propriilor lor
emotii."53
Î~tr-un anume fel, o abordare pur raţională a unei sentinţe
judecătoreşti sună impresionant şi chiar nobil, dar din câte am văzut
până acum, modul de funcţionare a creierului nu delimitează pasiunea
de ratiune. Nu este nevoie să ne străduim mult ca să dovedim acest
'
lucru.
Să începem cu ideea că un judecător poate fi complet detaşat, ceea
ce ar trebui interpretat ca „lipsit de afect" (inai degrabă decât ;,lipsit de
emoţii). Această idee este o imposibilitate biologică, exceptând situaţia
în care persoana respectivă a suferit o leziune cerebrală. După cum am
discutat în capitolul 4, nicio decizie nu poate fi vreodată independentă
de stările afective, câtă vreme circuitele foarte sonore responsabile cu
bugetul corpului conduc predicţiile prin întregul creier.
Un proces decizional lipsit de participarea afectelor este pur şi simplu
o scorneală. Robert J ackson, un alt fost judecător al Curţii Supreme
de Justiţie a descris „judecătorii lipsiţi de afecte, absolut imparţiali" ca
fiind nişte „fiinţe mitice", asemenea lui „Moş Crăciun sau Iepuraşului
de Paşte". Dovezi ştiinţifice directe arată că avea dreptate. Vă amintiţi
cum imparţialitatea judecătorilor era influenţată cu uşurinţă în
cazurile de acordare a eliberării condiţionate, atunci când atribuiau
starea lor neplăcută prezentei condamnatului, în locul senzatiei lor
de foame (capitolul 4)? Într~o altă serie de experimente, pest~ 1.800
de judecători statali şi federali din SUA şi Canada au primit scenarii
de cazuri civile şi penale şi li s-a cerut să comunice verdictele pe care
le-ar da. Unele scenarii erau identice, cu excepţia faptului că acuzaţii
erau descrişi ca nişte persoane plăcute ori antipatice. Experimentele
au demonstrat că judecătorii erau predispuşi să favorizeze oamenii
mai plăcuţi ori mai amabili. 54
Chiar şi membrii Curţii Supreme de Justiţie a SUA transmit fără să

vrea o anumită stare afectivă. O echipă de specialişti în ştiinţe politice
a analizat 8 milioane de cuvinte rostite de membrii Curţii în timpul
formulării motivaţiilor sau al adresărilor directe pe durata a treizeci
de ani. Ei au stabilit că atunci când judecătorii folosesc un „limbaj
mai neplăcut'' faţă de un avocat, partea reprezentată de acela are şanse
mai mari să piardă procesul. Poţi să prezici cine va pierde, numărând
cuvintele negative folosite de judecători în timpul examinării. Nu numai
atât, dar analizând conotaţiile afective din cuvintele judecătorilor în
timpul intervenţiilor directe, putem să prezicem încotro vor înclina
balanta. 55 •
'
Este firesc ca judecătorii să trăiască emoţii puternice în sala de
judecată. Cum ar putea fi altfel? Viitorul oamenilor este în mâinile
lor. Pentru ei, orele de lucru sunt pline de crime oribile şi victime
care au suferit vătămări cumplite. Ştiu cât de epuizant poate fi acest
lucru, deoarece, ca tt1 ..._t1eut, am lucrat cu victime ale violurilor şi ale
abuzului sexual suferit în copilărie si uneori am lucrat si cu răufăcători.
' '
Judecătorii se mai întâlnesc şi cu acuzaţi care sunt' mai plăcuţi decât
victimele lor, o situaţie greu de înfruntat, mai ales într-o sală de
judecată plină de spectatori care şoptesc tot timpul şi de avocaţi care
se ciorovăiesc. Iar uneori un judecător trebuie să-şi asume trăirile
afective ale unei ţări întregi. Fostul judecător al Curţii Supreme de
Justiţie David Souter a suferit atât de mult în timp ce a deliberat în
procedeul Bush v. G.ore, încât a plâns (împreună cu o jumătate din
ţară). Toate aceste eforturi mental_ e consumă din bugetul corpului unui
judecător. Viaţa judecătorului este dominată de un efort emoţional
imens şi continuu desfăşurat sub aparenţa impasibilităţii. 56
Dar justiţia preţuieşte în continuare mitul judecătorului detaşat
şi imparţial, chiar şi la nivelurile cele mai înalte. Atunci când
judecătoarea Curţii Supreme de Justiţie, Elena Kagan, în postura de
candidată pentru această funcţie în 2010, a fost întrebată dacă este
vreodată acceptabil ca sentimentele să ajute în luarea unei decizii, ea
a răspuns fără echivoc: „Este vorba despre lege şi numai despre lege".
Altă judecătoare, Sonia Sotomayor, a răspuns în mod similar în timpul
audierilor pentru confirmarea sa pentru funcţia respectivă; cum _unii
senatori şi-au exprimat temerile că emoţiile şi emp~tia sa erau în
opoziţie directă cu abilităţile de a judeca în mod corect, răspunsul
său a fost că, într-adevăr, judecătorii au propriile sentimente, dar nu
trebuie să ia decizii în functie de acestea.

În orice caz, dovezile de arată clar faptul că judecătorii nu sunt
complet detaşaţi emoţional în momentul în care iau deciziile.
Următoarea întrebare este: oare ar trebui să fie? Este judecata pur .
raţională cu adevărat cea mai bună cale spre o decizie înţeleaptă?
. Imaginaţi-vă o persoană care cântăreşte cu calm şi detaşare, analizând
argumentele pro şi contra, dacă un individ ar trebui să · moară. Nicio
urmă de emotie. La fel ca Hannibal Lecter în Tăcerea mieilor sau Anton
'
Chigurh în Nu există ţară pentru bătrâni. Glumesc puţin acum, dar
acest tip de proces. decizional rece şi complet detaşat este recomandat
în etapa pronunţării sentinţei în cazurile de crimă. Decât să pretinzi
că eşti complet lipsit de trăiri afective, este mai bine să foloseşti aceste
trăiri cu înţelepciune. După spusele judecătorului Curţii Supreme de
Justiţie a SUA, William Brennan, „Sensibilitatea faţă de răspunsurile
intuitive si emotionale si recunoasterea diversitătii experientelor
' , , , J ,
umane este nu doar inevitabilă, ci chiar dezirabilă în cadrul procesului

juridic, un aspect care trebuie mai degrabă încurajat decât încriminat".
Cheia este granulaţia emoţională: să avem o gamă largă şi profundă
de concepte (emoţionale, fizice sau altele) pentru a înţelege invazia de
senzaţii corporale care reprezintă de fapt riscurile acestei meserii. 57
Să ne gândim, de exemplu, la un judecător care are în faţă un acuzat
ca James Holmes, care a ucis 12 persoane Şi a rănit alte 70 la proiecţia
unui film cu Batman în Aurora, Colorado în anul 2012. Un astfel de
judecător ar putea construi pe bună dreptate o experienţă de furie, dar
numai acest sentiment ar fi problematic; furia l-ar putea determina
pe judecător să-l pedepsească prea aspru pe acuzat, ca să se răzbune,
ameninţând ordinea morală pe care se bazează actul de justiţie. Pentru
a echilibra această perspectivă, sugerează unii specialişti, judecătorul
ar putea încerca să cultive empatia faţă de acuzat, care probabil este
bolnav mintal sau este el însusi un fel de victimă. Furia este o formă
'
de ignoranţă; în cazul acesta, ar fi ignorată perspectiva acuzatului. Fără
îndoială că Holmes se luptase cu o boală mintală gravă mai mulţi ani. El
a încercat prima dată să se sinucidă la vârsta de unsprezece ani şi a mai
avut câteva tentative de sinucidere în închisoare. Este foarte greu de
cultivat empatia pentru cineva care deschide focul asupra unor oameni
nevinovaţi într-o sală de cinema: Chiar şi încercarea de a nu pierde din
vedere faptul că este o fiinţă umană poate fi un efort prea mare uneori,
. dar în cazuri de felul acesta, empatia este cea mai importantă. Ea îl
poate împiedica pe judecător să aleagă o pedeapsă exagerat de severă,

ajutându-l să asigure moralitatea procesului de deliberare şi a sentinţei
ca răzbunare. Acesta este tipul de granulaţie emoţională care permite
folosirea înţeleaptă a emoţiei în sala de judecată. 58
La urma urmei, emoţiile cele mai utile pentru un judecător depind
de obiectivele sale în timpul procesului. Care este, de exemplu, scopul
pedepsei? Răzbunarea? Împiedicarea repetării unor fapte reprobabile?
Reabilitarea? Aceasta depinde de teoria justiţiei despre mintea umană.
Oricare ar fi obiectivul, pedeapsa trebuie pusă în aplicare respectând
integritatea acuzatului ca fiinţă umană şi onorând calităţile victimei
ca fiinţă umană, chiar dacă acuzatul comite un act absolut incalificabil.
A acţiona altfel înseamnă să punem în pericol însuşi sistemul juridic.
•••
Cum se face că poţi da îri judecată pe cineva pentru că ţi-a rupt
piciorul, dar nu şi pentru că ţi-a frânt inima? Legea consideră că
suferinţa emoţională este mai puţin gravă decât suferinţa fizică şi astfel
persoanele care o produc sunt mai puţin pasibile de pedeapsă. Legea
protejează integritatea corpului nostru, dar nu şi integritatea minţii,
deşi corpul es.te doar o carcasă a organului care ne face ceea ce suntem
- creierul. Suferinta emotională nu este considerată reală decât dacă
' '
este însoţită de suferinţă fi.zică. Mintea şi trupul sunt separate. (Să
închinăm cu toţii un pahar în amintirea lui Rene Descartes acum!)
Dacă ar fi să retineti un singur lucru după lectura acestei cărti,
' ' '
acela ar trebui să fie că graniţele dintre mental şi fizic sunt permeabile.
Capitolul 10 a explicat puţin modalităţile prin care suferinţa emoţională
provocată de stresul cronic, abuzul emoţional şi neglijenţa parentală,
precum şi alte suferinţe de natură psihologică pot conduce în cele din
urmă la boală si suferintă fizică. Şi am văzut cum stresul si citokinele
' ' '
proinflamatoare provoacă numeroase probleme de sănătate, inclusiv
atrofie cerebrală, şi cresc riscul de cancer, boli cardiace, diabet, accident
vascular cerebral, depresie şi o mulţime de alte afecţiuni. 59
Dar aceasta nu este întreaga poveste. Suferinţa emoţională ne poate
scurta viaţa. În corpul nostru există mici pachete cu material genetic
care stau la capetele cromozomilor ca nişte capace protectoare. Ele
sunt numite telomere. Toate fiinţele vii au telomere - oamenii, fructele,
muştele, amibele, chiar şi plantele din grădină. De fiecare dată când
una dintre celulele noastre se divizează, telomerele sale se scurtează
puţin (deşi ele pot fi reparate de o enzimă numită telomerază). Deci,
în general, lungimea lor scade treptat şi, la un moment dat, când sunt
prea scurte, murim. Aceasta este îmbătrânirea firească. Dar ghiciţi
ce mai contribuie la scurtarea telomerelor? Stresul. Copiii care sunt
supuşi de timpuriu în viaţă unor suferinţe au telomere mai scurte. Cu
alte cuvinte, suferinţa emoţională poate să provoace probleme mai
grave, să dureze mai mult timp şi să producă mai multă suferinţă în
viitor decât o fractură osoasă. Aceasta înseamnă că justiţia ar putea să
greşească atunci când este vorba despre înţelegerea şi evaluarea unei
suferinţe îndelungate care poate fi datorată stresului emoţional. 60
Un alt exemplu este aceia al durerii cronice. Legea tratează durerea
cronică în general c:a fiind de natură „emoţională", deoarece nu există
leziuni detectabile. In cazurile acestea, legea decide că suferinţa nu este
suficient de reală pentru a merita compensaţie. Oamenii care suferă
de durere cronică sunt deseori diagnosticaţi ca bolnavi psihic, mai cu
seamă dacă optează pentru o operaţie invazivă, încercând să reducă
suferinţa„imaginară". Companiile de asigurări medicale nu decontează
tratamentul, deoarece durerea cronică este considerată psihologică,
nu fizică. Aceste persoane nu pot lucra şi totuşi nu primesc nicio
compensaţie. Dar după cum am văzut în capitolul anterior, durerea
cronică poate să fie de fapt o afecţiune cerebrală legată de predicţiile
greşite ale crierului. Sufeiinţa este reală. Legea nu are în vedere faptul
că predicţia şi simularea sunt modalităţile normale de funcţionare a
creierului, iar durerea cronică este o diferenţă la nivelul gradului de
funcţionare, nu a tipului de funcţionare. 61
Interesant este însă că legea acceptă faptul că alte tipuri de vătămare
pot fi absente acum, dar ele pot apăre·a îil viitor. Un exemplu este cel al
expunerii la substanţe chimice toxice, cum ar fi sindromul Războiului
din Golf, o boală cronică prezentând simptome multiple, care ar fi fost
cauzată de factori necunoscuţi în ' timpul Războiului din Golf şi ale
căror efecte au apărut doar mai târziu. Sindromul Războiului din Golf
este controversat; nu s-a ajuns la un consens în legătură cu încadrarea
sa ca afecţiune medicală distinctă. Cu toate acestea, mii de veterani
au apelat la justiţie invocând suferinţele provocate de sindromul
Războiului din Golf. Nu există o cale legală similară în cazuri de stres
sau altă vătămare considerată emoţională. (Recompensele pentru
du:_ere şi suferinţă sunt relativ rare.)
In continuarea acestei observaţii, trebuie să subliniez faptul că legea
are o abordare profund necorespunzătoare şi chiar ironică a provocării
suferintei emotionale, atunci când luăm în considerare normele

' ' ·.
internaţionale pentru tortură. Convenţiile de la Geneva interzic
abuzul psihologic asupra prizonierilor de război, iar Constituţia SUA
interzice de asemenea „pedeapsa crudă şi exagerată". Deci este ilegal
ca guvernul să tortureze psihologic un prizonier, dar este perfect legal
să-l plaseze în izolare perioade îndelungate, deşi stresul încarcerării îi
poate scurta prizonierului telomerele şi prin urmare viaţa. 62
De asemenea, este perfect legal ca un licean agresiv cu comportament
de hărtuire
' să îti insulte si să îti umilească copiii, deşi aceasta le va
, , '
scurta telomerele şi posibil durata vieţii. Atunci când un grup de
eleve de gimnaziu exclude în mod deliberat o altă elevă, colegă de-a
lor, ele acţionează cu intenţie şi motivaţie pentru a provoca suferinţă,
dar acţiunile legale sunt rare în astfel de situaţii. Într-un caz foarte
cunoscut, tânăra Phoebe Prince, în vârstă de cincisprezece ani, s-a
spânzurat în 2010, după ce luni de zile a fost victima agresiunilor
verbale şi ameninţărilor fizice. Şase adolescenţi au fost judecaţi pentru
hărţuire, urmărire şi ultraj şi diverse alte încălcări ale drepturilor
civile, după ce au agresat-o şi apoi au postat comentarii injurioase pe
pagina sa comemorativă de Facebook. Cazul acesta a dus la adoptarea
legilor anti-hărţuire în statul Massachusetts. ţ,egile respective sunt un
început, dar ele pedepsesc doar cazurile extreme. Cum reglementăm
în context legal comportamentul pe terenul de joacă? 63
Cei care hărtuiesc
, intentionează să provoace suferintă, dar intentia
' ' ,
lor este oare să provoace vătămarea celui hărţuit? Nu putem şti cu
siguranţă acest lucru, dar în majoritatea cazurilor mă îndoiesc că este
aşa. Majoritatea copiilor nu realizează că suferinţa psihică pe care
o cauzează se poate traduce în boală fizică, ţesut cerebral atrofiat,
coeficient de inteligenţă redus şi telomere scurtate. Copiii sunt copii.
Dar fenomenul de hărţuire este o epidemie naţională. Un studiu arată
că peste 50% dintre copiii din întreaga ţară au relatat că au fost abuzaţi
verbal ori social la şcoală sau că au participat la hărţuirea altui copil
la şcoală, cel puţin o dată în două luni. Peste 20% au raportat că au
fost victime sau făptuitori ai unor acte de hărţuire fizică şi peste 13%
au raportat implicarea în hărţuire prin mijloace electronice. Hărţuirea
este considerată un risc relativ serios în perioada copilăriei, cu posibile
consecinte , asupra sănătătii , pe toată durata vietii , individului. -La
momentul scrierii acestei cărţi, Institutul American de Medicină
şi Comitetul pentru probleme de justiţie al Consiliului Naţional
de Cercetare întocmesc un raport detaliat asupra ramificaţiilor sale

biologice şi psihologice. 64
Dacă resimţim o suferinţă psihică, fie că este din cauză că am fost
victimele hărţuirii, fie din altă cauză, suferinţa poate conta ca vătămare
şi cei care au cauzat-o trebuie pedepsiţi? Un caz legal re.c ent sugerează
că răspunsul este uneori da. O companie din Atlanta a solicitat
angajaţilor probe ADN, deoarece exista cineva care contamina· cu
fecale unul dintre depozitele companiei. Este ilegal să obţii informaţii
genetice de la cineva fără consimţământul său (este o violare a legii
privind colectarea de informaţii genetice), dar cazul a fost câştigat în
mare măsură din motive de natură emotională. Cei doi reclamanti au
' '
primit câte 250.000 de dolari drept compensarii pentru că s-au simţit
umiliţi şi hărţuiţi; plus 1,75 milioane daune pentru „distres emoţional
şi suferinţă psihică". Suma aceasta mare nu a fost pentru suferinţa reală
emoţională resimţită în acel moment, ci pentru suferinţa potenţială
din viitor. La urma urmei, informaţiile personale despre starea lor de
sănătate ar putea fi folosite împotriva lor oricând în viitor, pe tot restul
vieţii. Teama aceasta pentru viitor a fost simulată uşor de juraţi şi de
aceea au putut empatiza. Într-un caz de durere cronică este mai dificil:
cum vezi invizibilul? Nu există leziuni pe care să le vezi şi nimic să ne
ajute creierul să creeze simularea, deci empatia are de suferit şi la fel se
întâmplă şi cu compensaţia. 65
Sistemul juridic se află în dificultate atunci când se confruntă cu
suferinţa psihică din motive pur practice. Cum o poţi măsura în mod
obiectiv, dacă emoţiile nu au esenţă ori· amprente? De asemenea, un
picior rupt este de obicei mai uşor predictibil din punct de vedere
economic decât suferinta emotională
) , care este mult mai variabilă. Si
.... )
cum deosebim suferinta emotională de zi cu zi de cea care va avea

' '
consecinţe pe termen lung? 66
Poate că întrebarea cea mai importantă este: „A cui· suferinţă este
considerată vătămare?" Cine merită empatia noastră şi prin urmare,
protecţia legii? Dacă îmi rupi mâna din neglijenţă sau în mod
intenţionat, îmi plăteşti pentru asta. Dar dacă din neglijenţă ori în
mod intenţionat îmi frângi inima, nu; chiar dacă am fost apropiaţi
multă vreme, ne-am reglat reciproc bugetul corporal, iar despărţirea
mă va supune unui proces fizkcare poate fi la fel de dureros ca sevrajul
de un drog. Nu poţi să dai în judecată pe cineva pentru că ţi-a frânt
inima, oricât ai vrea (sau oricât ar merita). Justiţia vizează crearea şi
. DESPRE EMOŢII ŞI JUSTIŢIE 299
întărirea realitătii sociale. Daunele în privinta durerii sunt în mod

' '
fundamental legate de tranşarea problemei „ale cui drepturi contează ...
si a cui umanitate contează?" 67
'
•••
După cum ati ' văzut, , reflectă teoria clasică a emot1e1
J'ustitia , si
,
perspectiva asupra naturii umane pe care aceasta este fundamentată.
Interpretarea esenţialistă este o :ficţiune pe care creierul şi conexiunile
sale cu restul corpului nu o confirmă. De aceea, bazându-mă pe teoria
stiinti:fică actuală despre creier si functiile cerebrale, îmi permit să
, ' ' '
adresez unele recomandări juraţilor, judecătorilor şi sistemului juridic
în general. Nu sunt specialistă în domeniul legal şi sunt conştientă de
faptul că preocupările ştiinţifice nu coincid cu cele din domeniul justiţiei.
În acelaşi timp, îmi dau seama că a formula speculaţii într-o carte care
abordează dileme fundamentale ale umanitătii si a stabili un precedent
' '
legal pe baza lor sunt două lucruri foarte diferite. Dar este important
să încercăm să stabilim punţi între discipline. Neuroştiinţa şi justiţia
sunt complet desincronizate în privinţa problemelor fundamentale ale
naturii umane. Acestea discrepanţe trebuie clarificate, dacă dorim ca
justiţia să rămână una dintre realizările cele mai impresionante ale
realităţii sociale, continuând să protejeze drepturile inalienabile ale
oamenilor la viată, libertate sda căutarea fericirii .
. Întâi, i-as, în~ăta ' pe J Ud~cători si
0
' J·urati
' (si , alti
, reprezentanti
, ai
sistemului judiciar, cum ar :fi procurori, poliţişti şi o:fiţe~ii responsabili cu
eliberările condiţionate) câteva aspecte fundamentale legate de emoţie
şi creierul predictiv. Curţile Supreme din ·statele New Jersey, Oregon şi
Massachusetts se îndreaptă în momentul de faţă într-o direcţie bună,
întrucât au început să le explice juraţilor faptul că memoria umană este
construită şi înşelătoare. Este nevoie de o abordare similară a emoţiilor.
În acest scop, propun un set de cinci puncte de .urmat în acest proces
de instruire. Puteti ,
sr-1 numiti ,
un manifest al stiintei
' '
emotiei
'
pentru
sistemul judiciar.
Primul punct din manifest se referă la aşa-numitele expresii ale
emoţiei. Emoţiile nu sunt exprimate, afişate ori dezvăluite prin chip,
corp şi voce în absolut niciun fel obiectiv şi orice persoană care
stabileşte nevinovăţia, vina sau pedeapsa cuiva trebuie să ştie acest
lucru. Nu putem recunoaşte sau detecta furia, tristeţea, remuşcările
sau oricare altă emoţie a altcuiva - putem doar presupune, iar unele
presupuneri sunt mai întemeiate decât altele. Un proces corect depinde
de sincronia d.i ntre subiecţii care trăiesc experienţele respective (acuzaţi

şi martori) şi subiecţii perceptori Qudecători şi juraţi), iar acest lucru
poate fi greu de realizat în multe cazuri. De exemplu, unii acuzaţi sunt
mai pricepuţi în folosirea mişcărilor nonverbale pentru a comunica
informaţiile despre emoţiile lor, cum ar fi remuşcările. Unii juraţi
reuşesc mai bine decât alţii să-şi sincronizeze conceptele cu un acuzat.
Aceasta înseamnă că juraţii ar trebui să facă un·efort mai mare pentru
a percepe emoţii în situaţii dificile, cum ar fi acelea în care sunt în
dezacord cu un acuzat ori cu un martor asupra unui aspect de natură
politică, ori când cealaltă persoană este de altă etnie. Juraţii trebuie să
încerce să se pună în situaţia celuilalt, pentru a înlesni sincronia şi a
cultiva empatia. 68
Al doilea punct este despre realitate. Auzul, văzul şi alte simţuri sunt
întotdeauna influentate de senzatiile noastre. Chiar si dovezile care
' ' ,
sună cel mai obiectiv cu putintă sunt influentate de realismul afectiv.
' ,
Juraţii şi judecătorii trebuie să fie informaţi în legătură cu creierul
predictiv şi r~alismul afectiv, cu modul în care senzaţiile lor pur şi
simplu modifică ceea ce văd şi aud în sala de judecată. Poate. că studiul
cu protestatari despre care am vorbit anterior, . unde convingerile
politice i-au determinat pe oameni să perceapă sau nu intenţii violente,
ar putea servi ca exemplu educaţional. Juraţii mai trebuie să înţeleagă
modul în care realismul afectiv influentează, martorii oculari. Chiar
şi o declaraţie simplă de genul „L-am văzut cu cuţitul în mână." este
o perceptie influentată de realism afectiv. Declaratiile martorilor nu
' ' '
conţin fapte pur obiective,
Cel de-al treilea punct se referă la autocontrol. Evenimentele
care par să se petreacă în mod automat nu sunt în mod necesar în
afara controlului nostru si, nici neapărat emotionale.
, Creierul nostru
Predictiv oferă acelasi' nivel de control atunci când construim o emotie '
ca şi atunci când construim un gând sau o amintire. Acuzatul dintr-un
proces de crimă nu este o anemonă de mare cu formă umană, victil_llă a
mediului înconjurător şi împins de furie să înfăptuiască un act violent
inevitabil. Majoritatea momentelor de furie, indiferent cât de automate
par, nu conduc la cdmă. Furia se poate desfăşura şi foarte deliberat, pe
o perioadă îndelungată, deci nu este nimic inerent automat în legătură
cu ea. Avem o responsabilitate mai mare pentru acţiunile noastre atunci
când avem un control relativ mai mare, indiferent dacă evenimentul
este o emotie
, sau o cognitie.
,
În al patrulea rând, trebuie să ne ferim de scuza „creierul m-a

determinat să fac acest lucru". Juraţii şi judecătorii trebuie să fie
sceptici în faţa declaraţiilor apărătorilor prin care comportamentele
negative sunt puse pe seama unor regiuni cerebrale. Aceasta pur şi
simplu nu este ştiinţă. Fiecare creier este unic; variaţia este normală
(gândiţi-vă la degenerare) şi nu are neapărat vreo semnificaţie <?ri
consecinţă. Comportamentul criminal nu a fost niciodată localizat
în mod definitiv în nicio regiune cerebrală. Nu vorbim aici despre
excrescenţe tumorale ori semne evidente de degenerare neuronală
care, în anumite cazuri, cum este cel al demenţei fronto-temporale,
pot face mai dificilă armonizarea acţiunilor cu cerinţele legii. Chiar şi
aşa, multe tumori şi afecţiuni neuro-degenerative nu provoacă niciun
fel de acţiuni prin care se încalcă legea.
Ultimul punct pe care l-aş propune pentru procesul de instruire
în domeniul emoţiilor este acela referitor la capcana esenţialismului.
Juraţii şi judecătorii trebuie să ştie că fiecare cultură este dominată de
categorii sociale construite după criterii de gen, rasă, etnie şi religie.
Ele nu trebuie confundate cu categoriile biologice, fi.zice, care sunt clar
delimitate în natură. De asemenea, stereotipurile emoţionale nu-şi
au locul în sala de judecată. Femeile nu trebuie pedepsite dacă simt
mai degrabă furie decât frică faţă de agresori, iar bărbaţii nu trebuie
pedepsiţi pentru că se simt mai degrabă vulnerabili şi neajutoraţi decât
curajoşi şi agresivi. Imaginea standard de persoană rezonabilă adoptată
de sistemul juridic este o ficţiune bazată pe stereotipuri şi este aplicată
în mod discriminatoriu. Poate că este vremea să renunţăm la acest
standard şi să construim un altul, pe care să-l folosim ca termen de
comparatie. 69
În af~ră de manifestul pentru ştiinţa emoţiilor, ar mai trebui să
luăm în considerare vechiul mit despre judecătorul complet obiectiv,
rece şi impasibil, o imagine propagată şi contestată de membrii Curţii
Supreme a SUA şi de alţi experţi legali. Experţii amintiţi dezbat în
publicaţiile de specialitate despre valoarea emoţiei în actul de justiţie,
dar anatomia creierului uman face neplauzibilă ideea că interocepţia
şi stările afective nu influenţează fiinţa umană, chiar şi un judecător,
atunci când ia decizii. Emoţiile nu sunt nici un inamic, nici un lux, ci
o sursă de înţelepciune. Nu este nevoie·ca judecătorii să-şi dezvăluie
emotiile
, , cum învată
(asa ' să facă si, terapeutii),
, dar ei trebuie să fie
conştienţi de ele şi să le folosească în mod explicit, cât pot mai bine.
Pentru a folosi cu înţelepciune emoţiile, sugerez ca judecătorii să

, să simtă si
învete ' să perceapă emotii' cu granulatie, ridicată. Dacă au o
stare neplăcută, le va fi mai uşor dacă vor putea clasifica făcând distincţia
între (să zicem) furie, iritare sau foame. Furia le poate aminti să cultive
empatia faţă de un acuzat lipsit de compasiune, un reclamant naiv, un
martor arţăgos sau de un avocat extrem de insistent. Fără empatie,.furia
fayorizează acel tip de pedeapsă ca răzbunare care riscă să submineze
însăşi ideea de dreptate pe care se bazează sistemul legal. Judecătorii
pot să cultive o granulaţie mai mare folosind exerciţiile recomandate
în capitolul 9: pot să adune experienţe diverse, să înveţe mai multe
cuvinte care desemnează emoţii, pot folosi combinaţia conceptuală
pentru a inventa şi explora concepte emoţionale noi şi pot deconstrui
şi reclasifica experienţele emoţionale de moment. Pare mult de lucru,
dar la fel ca oricare abilitate, prin exerciţiu, ea va deveni o obişnuinţă.
De asemenea, ar fi util ca judecătorii numiţi în procese unde acuzaţii
aparţin altor culturi să fie informaţi în legătură cu normele culturale
diferite sub aspectul experienţei emoţionale şi al comunicării.
Judecătorii pot fi învăţaţi să diminueze influenţa realismului afectiv
atunci când selectează juraţii (un proces cunoscut ca voir di re). Deseori,
judecătorii şi procurorii selectează juraţii adresându-le întrebări ·
directe, transparente, cum ar fi „Puteţi fi . obiectiv, corect şi imparţial
în acest caz?" sau ,,Îl cunoaşteţi pe acuzat?" Ei încearcă de asemenea să
evalueze asemănările superficiale dintre juraţi şi acuzaţi. De exemplu,
dacă un consilier financiar este acuzat de deturnarea a milioane de
dolari din fondurile de pensii ale clienţilor săi, judecătorul îi poate
întreba pe potenţialii juraţi dacă au fost ei înşişi victime ale unor astfel
de fraude ori dacă o rudă apropiată lucrează în industria financiară.
Dar markerii asemănărilor şi deosebirilor sunt doar vârful icebergului.
Ar fi bine să se examineze nişa afectivă a juratului pentru a înţelege
cum ar putea prezice acesta în timpul procesului, ceea ~e ar indica
înclinaţii care influenţează percepţia. De exemplu, judecătorul poate
adresa întrebări legate de revistele pe care le citeşte j:uratul, filmele
pe care le preferă . sau dacă se îi plac jocurile pe calculator de tipul
FPS, folosind în felul acesta tehnici standard de evaluare în psihologie.
Informaţiile i-ar permite judecătorului să ia în considerare posibile
atitudini părtinitoare ale juraţilor în funcţie de modul în care îşi petrec
timpul, în loc să-i întrebe direct despre astfel de atitudini (deoarece
autoevaluările de felul acesta nu sunt neapărat valide). 70
Sugestiile de până acum vizează schimbări uşor de realizat. Vom

trece acum la aspectele cu adevărat dificile - consideraţiile ştiinţifice
care ar putea schimba premise fundamentale în sistemul juridic.
Ştim deja că propriile simţuri nu ne dezvăluie realitatea, iar
J'udecătorii si3'uratii
, ' sunt influentati
, , de realismul afectiv. Acesti
' factori,
împreună cu re.s tul cunoştinţelor despre modul în care funcţionează
mintea şi creierul nostru, conduc la o idee destul de radicală (aproape
că mi-e şi teamă să o spun): poate că este vremea să reevaluăm
procesele cu juraţi ca m?dalitate fundamentală de stabilire a vinovăţiei
sau nevinovăţiei. Da, ea este înscrisă în Constituţia SUA, dar cei care
au redactat acest document fundamental nu stiau cum functionează
' '
creierul uman, nici faptul că într-o bună zi vom reuşi să identificăm
dovezi cum ar fi ADN-ului acuzatului sub unghiile victimei. Înainte de
probele ADN, legea nu putea stabili cu certitudine dacă vina era reală
sau nu. Sistemul judiciar putea decide doar dacă judecata a fost corectă,
în sensul respectării legilor şi procedurilor legale. Astfel, justiţia era
interesată mai mult de reglementări decât de adevăr. Pentru un proces
considerat corect, era mai important să nu se comită erori procedurale
în deme:_sul de stabilire a sentinţei, decât dacă decizia în sine este
corectă. In prezent, justiţia funcţionează doar dacă presupunem că
respectarea reglementărilor conduce la un rezultat just. Testarea ADN
schimbă acest lucru. Nu este perfectă, dâr este incomparabil mai
obiectivă decât percepţiile influenţate afectiv ale juraţilor. 71
Atunci când probele ADN nu există sau sunt . irelevante, poate
că juraţii pot fi înlocuiţi cu înţelepciunea colectivă a unui grup de
judecători aleşi aleat.oriu dintr-o masă mai largă de selecţie. După cum
am menţionat deja, eu nu sunt specialistă în drept, doar cercetător,
dar profesioniştii din acest domeniu pot construi şi sub altă formă un
sistem echilibrat pentru comisiile de judecată. O c.omisie alcătuită din
judecători competenţi, care au ajuns la o înţelegere de sine profundă,
însoţită de granulaţie emoţională ridicată ar putea evita realismul afectiv'
mai eficient decât ar putea să o facă un grup de juraţi. Fără îndoială
că aceasta nu este soluţia perfectă: cel puţin în SUA, majoritatea
judecătorilor sunt persoane ~ârstnice, americani europeni şi probabil
susţin cu precădere un anumit tip de convingeri, menţinând în acelaşi
timp iluzia că acestea nu îţ influenţează deloc. De asemenea, judecătorii
sunt mai predispuşi să pronunţe sentinţe maxime. Dar un lucru este
sigur: în fiecare zi, în America, mii de oameni apar în faţa unui juriu
alcătuit din persoane asemenea lor şi speră că vor fi judecaţi corect;

în realitate, ei sunt judecaţi _de creiere umane care percep întotdeauna
lumea dintr-o perspectivă centrată asupra propriei persoane. Să crezi
altceva este o :ficţiune pe care însăşi arhitectura creierului o infirmă. 72
. Iată-ne acum în fata , celei mai dificile probleme: ce înseamnă să-ti ,
controlezi comportamentul şi să fii astfel responsabil pentru propriile .
acţiuni. Legea (şi mare parte a psihologiei) v~de responsabilitatea sub
două aspecte: acţiuni cauzate de noi, unde avem o responsabilitate mai
mare, şi acţiuni cauzate de situaţie, unde responsabilitatea noastră este
mai mică. Această dihotomie simplă între intern versus extern nu se
po~riveşte deloc cu realitatea creierului predictiv.
Intr-o viziune constructivistă · a naturii umane, fiecare acţiune
individuală presupune trei tipuri de responsabilitate, nu două . Primul
este tradiţional: comportamentul nostru de moment. Noi apăsăm pe
trăgaci. Noi punem mâna pe bani şi fugim. (Legea numeşte acest
comportament actus reus, comportament infracţional.)
Al doilea tip de responsabilitate implică propriile predicţii care au
determinat infracţiunea (cunoscută ca mens rea, intenţie infracţională).
Comportamentul nu este de moment; el este întotdeauna determinat
de predicţie. Atunci când furi dintr-o casă de marcat deschisă ,
acţionezi pe moment, dar cauza primordială a comportamentului
include .şi concepte cum ar fi „Casă de marcat", „Bani", „Proprietate"
şi „Furt". Fiecare dintre aceste concepte este asociat cu un ansamblu
larg şi divers de ipostaze din creierul nostru şi, bazându-ne pe ele, am
emis predicţia care a condus la acţiune. Acum, dacă alte persoane cu
concepte similare ar fi în aceeaşi situaţie (adică, „persoana rezonabilă")
şi ar fura şi ele banii, ei bine am putea fi mai puţin vinovate pentru
propriile acţiuni. Dar se poate ca ele să nu se fi atins de bani, caz în
care responsabilitatea noastră ar fi mai mare.
Al treilea tip de responsabilitate este legat de conţinutul sisţemului
nostru conceptual, separat de modul în care creierul foloseşte acel
sistem pentru a prezice, atunci când legea este încălcată. Creierul nu
structurează o minte într-un vacuum. Fiecare fiintă , umană este suma
propriilor concepte care devin predicţii care fa rândul lor determi n ă
comportamentul. Conceptele din capul nostru nu sunt doar o chestiune
de alegere personală. Predicţiile vin din influenţele culturale care ne-au
marcat. Atunci când un ofiţer de poliţie american de origine europeană
împuşcă un civil afroamerican neînarmat, iar ofiţerul a văzut în mod
sincer o armă.în mâna civilului datorită realismului afectiv, evenimentul

are rădăcini în altă parte decât momentul de faţă. Chiar dacă ofiţerul
ar admite că ar fi rasist, acţiunile sale au fost parţial cauzate de
conceptele sale, formate pe parcursul unei vieţi întregi de experienţe,
care include stereotipurile ·americane legate de rasă. Conceptele şi
acţiunile victimelor sunt şi ele influenţate de experienţele din timpul
vieţii, incluzând stereotipuri americane de poliţişti. Toate predicţiile
sunt modelate nu numai prin experienţă directă, ci şi indirect prin
filme, televiziune, prieteni şi alte simboluri ale culturii noastre. Deşi
într-un film este plăcut să evadezi într-o lume a crimei urbane ·sau
s ă uiţi de stresul zilnic urmărind o oră sau două un serial poliţist la
televizor, descrierile comune ale conflictelor cu poliţia au o anumită
influenţă asupra noastră. Ele ne modifică predicţiile despre pericolul
reprezentat de persoane de anumite etnii sau cu un anumit statut
socio-economic. Mintea noastră nu este numai o funcţie a creierului
nostru, ci şi a celorlalte creiere din cultura noastră. 73
Acest al treilea domeniu de responsabilitate poate să meargă în două
direcţii. Uneori este banalizat printr-o atitudine de tipul „societatea
este de yinâ', o expresie parodiată ca fiind liberalism patetic. Eu
încerc să găsesc o observatie mai nuantată. Dacă săvârsesti o crimă,
' ' ' '
eşti vinovat, Îară îndoială, dar acţiunile tale au rădăcini în propriul
sistem conceptual, iar conceptele nu apar ca prin minune. Ele sunt
modelate de societatea în care trăim, care ne influenţează activând
sau dezactivând genele şi organizându-ne neuronii. Noi învăţăm din
mediul înconjurător, aşa cum face orice animaL Dar toate animalele
îşi modelează mediul. Prin urmare, ca fiinţă umană, putem să ne
modelăm mediul, astfel încât să ne schimbăm sistemul conceptual,
ceea ce înseamnă că, până la urmă, noi suntem responsabili pentru
conceptele pe care le acceptăm şi pe care le respingem.
După · cum am explicat în capitolul 8, creierul predictiv extinde
orizontul autocontrolului dincolo de momentul acţiunii şi, astfel,
ne sporeşte responsabilitatea într-un mod complicat. Cultura ne
poate învăţa că persoanele cu o anumită culoare a pielii prezintă o
probabilitate mai mare de a fi răuÎacători, dar noi avem şi capacitatea
de a reduce răul pe care îl pot provoca asemenea convingeri şi de a
îndrepta predicţiile într-o direcţie diferită. Putem să ne împrietenim
cu persoane a căror piele are altă culoare şi să vedem cu ochii noştri că
sunt cetăţeni care respectă legea. Putem alege să nu urmărim emisiuni
de televiziune care întăresc stereotipurile rasiste. Ori putem accepta

orbeşte normele culturii noastre, putem să ' acceptăm stereotip~rile
care ni se oferă şi să sporim în felul acesta şansele de a ajunge să fratăm
urât anumiti oameni.
'
Dylan Roof, omul care a împuşcat membrii afroamericani ai unui
grup de studiu al Bibliei, a ales să se înconjoare de simboluri ale
supremaţiei . albe. Desigur, el a crescut într-o societate dominată de
probleme rasiale, dar la fel s-a întâmplat cu majoritatea adulţilor din
SUA si cei mai multi dintre noi nu ne apucăm să împuscăm oameni.
) ) )
Deci, la nivel neuronal, noi împreună cu societatea noastră determinăm

anumite predicţii să devină mai credibile în creierul nostru. Cu toate
acestea, avem responsabilitatea de a învinge o ideologie periculoasă.
Adevărul greu de acceptat .este că, la urma urmei, fiecare dintre noi
este responsabil pentru propriile predicţii.
Există în legislaţie un precedent pentru această perspectivă bazată
pe predicţia legată de responsabilitate. De exemplu, dacă ai condus
sub influenţa alcoolului şi ai lovit pe cineva cu maşina, eşti responsabil
pentru răti.l provocat, chiar dacă erai atât de intoxicat încât nu puteai
să-ţi mişti mâinile şi picioarele. Ar fi trebuit să fii responsabil, fiindcă
fiecare adult din societatea noastră stie
' că alcoolul .ne influentează în
)
mod negativ deciziile, deci suntem vinovaţi pentru toate problemele

cauzate de deciziile noastre.
În justiţie, acesta este numit argumentul previzibilităţii. Nu contează
dacă am intentionat sau nu să facem un rău: suntem răspunzători. Si
' )
acum avem destule dovezi ştiinţifice pentru a extinde argumentul

previzibilităţii de la o judecată de bun simţ la predicţiile de milisecundă
ale creierului. Ştim cât se poate de bine că unele dintre conceptele
noastre, cum ar fi stereotipurile rasiale, ne pot provoca probleme. Dacă
pr~priul creier prezice că un tânăr afroamerican din faţa noastră are
o armă în mână şi noi percepem o armă unde nu este niciuna, avem
un anumit grad de vină, chiar dacă ţinem seama de realismul afectiv,
deoarece este responsabilitatea noastră să ne schimbăm conceptele.
Dacă ne educăm şi devenim imuni faţă de asemenea stereotipuri,
lărgindu-ne sistemul conceptual cu scopul de a ne schimba predicţiile,
există totuşi posibilitatea să vedem din greşeală o armă acolo unde nu
este niciuna şi se poate totuşi să aibă loc o tragedie. Dar vina noastră
este oarecum redusă, fiindcă am acţionat responsabil, pentru a·schimba
ceea ce putem.
Până la· urmă, justiţia va trebui să accepte imensa influenţă a

culturii asupra conceptelor şi predicţiilor oamenilor, care le determină
experienţele şi acţiunile. De fapt, creierul se conectează la realitatea
socială în care se găseşte. Această abilitate este unul dintre cele mai
importante avantaje evoluţioniste pe care le avem ca specie. Aşadar,
purtăm o responsabilitate pentru conceptele pe care le ajutăm să se
fixeze în micuţele creiere ale generaţiilor viitoare. Dar aceasta nu
este o problemă de natură legală. Este o problemă de natură politică,
relevantă pentru primul articol din Constituţie, care garantează dreptul
la liberă exprimare. Primul articol se bazează pe ideea că libertatea
cuvântului creează () confruntare de idei, permiţând găsirea adevărului.
Dar autorii săi nu au fost familiarizaţi cu ideea potrivit căreia cultura
· este cea care ne structurează creierul. Ideile pătrund în mintea noastră
dacă suntem suficient de mult timp în preajma lor. Odată ce o idee
a fost încorporată în structura noastră mentală, s-ar putea să nu mai
reusim
, să o îndepărtăm cu usurintă.
, ,
•••
Stiinta
' , emotiilor
, permite evidentierea
' unora dintre presupunerile
străvechi legate de natura umană - presupuneri care, având în vedere
arhitectura creierului uman, stim , acum că nu se sustin.
, Oamenii nu
au o latură raţională şi una emoţională, cu prima reglând- o pe cea
de-a doua.Judecătorii nu pot face abstracţie de propriile trăiri afective
pentru a emite sentinţe bazându-se exclusiv pe raţiune. Juraţii nu pot
detecta emoţiile acuzaţilor. Majoritatea dovezilor -care par obiective
sunt contaminate de realism afectiv. Comportamentul criminal nu
poate fi izolat şi limitat la o r.e giune a creierului. Suferinţa emoţională
nu. este doar disconfort, ea poate scurta viaţa. Pe scurt, fiecare percepţie
şi experienţă din sala de judecată - sau de oriunde - este mai degrabă
o convingere extrem de personalizată, influenţată cultural, corectată
. , senzoriale din lumea exterioară, decât rezultatul unui
de informatii
proces nepărtinitor.
Ne aflăm într-un moment decisiv, în care noua stiintă a mintii si
> ' ' •
creierului poate începe să ajute actul de justiţie. Dacă îi educăm în
acest domeniu pe judecători, juraţi, avocaţi, martori, ofiţeri de poliţie
şi alţi participanţi la procesul judiciar, ar trebui să fim în m2suri
să producem un sistem judiciar mai corect. Poate că 'n u vom ~
· schimba curând sistemul bazat pe decizia juraţilor, dar chiar şi papi
mici, cum ar fi informarea juraţilor în legătură cu faptul că emoţiile
sur:t constn~ite, poate îmbunătăţi situaţia actuală.

lnsă cel puţin deocamdată, justiţia ne consideră încă nişte animale
emotionale învesmântate
) , în gândire ratională.
' În paginile acestei cărti,
'
am contrazis acest mit oferind dovezi si , dar rămâne o
, observatii,
presupunere pe care nu am discutat-o încă: oare animalele au emoţii?
Creierul primatelor cele mai apropiate, cum sunt cimpanzeii, este oare
capabil să construiască emoţii? Oare cum sunt câini? Au şi ei concepte
şi o realitate socială la fel ca noi? Cât de unice sunt abilităţile noastre
emoţionale în regnul animal? Vom analiza aceste subiecte în capitolul
următor.
12
Oare câinele care mârâie este furios?
Eu nu am câine, dar câinii prietenilor ~ei fac parte din familia·

mea lărgită. Unul dintre preferaţii mei este Rowdy (Gălăgiosul), un
metis golden retriever cu ciobănesc de Berna. Este un câine energic şi
jucăuş, întotdeauna gata de acţiune. Rowdy este într-adevăr un câine
care latră şi sare tot timpul, mârâie atunci când se apropie alţi câini sau
când vede persoane străine. Pe scurt, este un câjne ca toţi câinii.
Uneori, Rowdy nu .:;~ poate abţine şi odată chiar era să o păţească.
rău. Era la plimbare cu stăpâna lui, prietena mea, Angie, când un
adolescent s-a apropiat să-l mângâie. Rowdy nu-l cunoştea şi a început
să latre, apoi a sărit la el. Băiatul nu a păţit nimic, de aceea a fost o
. surpriză când mama sa (care nu fusese de faţă) a cerut ca Rowdy să
fie arestat şi înregistrat, fiind considerat un câine „potenţial periculos".
Bietul Rowdy a trebuit să poarte botniţă câţiva ani după incidentul
acela. Şi dacă va mai sări vreodată la cineva, el va fi considerat câine
agresiv şi poate chiar eutanasiat. ·
Băiatul s-a temut de Rowdy şi l-a perceput ca fiind furios şi
periculos. Atunci când vedem un câine care latră şi mârâie, oare el
simte într-adevăr furie? Sau este vorba despre un comportament prin
care îşi apără teritoriul ori de o încercare zgomotoasă de a-şi arăta
prietenia? Pe scurt, oare câinii au emoţii?
Judecata comună pare să sugereze că, desigur, Rowdy simte emoţie
atunci când mârâie. Numeroase cărti , foarte cunoscute analizează
acest aspect, cum ar fi, de exemplu, The Emotional Lives of Animals
de Marc Bekoff, Animal Wise de Virginia Morell şi How Dogs Love
Us de Gregory Berns, ca să numesc doar câteva. Zeci de relatări în
programele de ştiri ne informează despre descoperirile ştiinţifi~e în
domeniul emoţiilor animalelor: câinii devin geloşi, 'şobolanii simt
regrete, răcuşorii simt anxietate, până şi muştele simt frică, atunci
când ne apropiem cu pliciul de ele. Şi, desigur, dacă ai animale de
Figura 12-1. Rowdy
companie, le-ai văzut comportându-se în moduri care par emoţionale:

învârtindu-se temătoare în cerc, sărind de bucurie, scâncind cu tristeţe,
torcând cu dragoste. Pare atât de evident faptul că animalele trăiesc
emoţii exact la ft;l ca noi.' Carl Safina, autor al volumului Beyond Words:
What Animals 'Ihink and Fee! spune cât se poate de limpede „Aşadar au
si alte animale
) '
emotii' umane? Da, au. Dar oamenii au emotii , animale?
1
Da, în mare parte ele sunt la fel" .
Dar unii oameni de stiintă nu sunt de acord. Ei sugerează că
' '
emoţiile animalelor sunt doar iluzii: că Rowdy are circuite neuronale
care declanşează comportamente pentru supravieţuire, dar nu pentru
emoţie. Din perspectiva lor, Rowdy se poate apropia sau retrage,
comportându-se dominator sau ~bedient pentru a-şi apăra teritoriul
sau pentru a evita o ameninţare. In aceste situaţii~ susţin ei, Rowdy ar
putea simţi plăcere, durere, activare sau alte tipuri de afecte, dar el nu
este_ dotat mental pentru a simţi mai mult decât atât. Cea de-a doua
explicaţie este profund nesatis:făcătoare, deoarece ne neagă propriile
experienţe. Milioane de posesori de animale de companie ar fi gata
să parieze, că, :fără îndoială, câinele lor mârâie atunci când este furios,
• Voi folosi cuvintele „animal", „mamifer'', „primate" şi „maimuţă" doar în sensul de „non-uman".
Sigur că şi noi, oamenii, aparţinem acestor categorii.
OARE CÂINELE CARE MÂRÂIE ESTE FURIOS? 311
se ghemuieşte când este trist şi se ascunde atunci când îi este ruşine.

Este greu de conceput faptul că aceste percepţii sunt iluzii construite
în jurul unor reacţii afective generale. 2
Eu însămi am fost cucerită de farmecul emotiilor animalelor. Ani
'
de ~ile, fiica mea a ţinut mai mulţi porcuşori d<;_ Guineea în dormitorul
ei. Intr-o zi, am cumpărat un pui, Cupcake. In prima săptămână, în
fiecare seară părea că plânge singură în ţarcul ei. O purtam cu mine în
buzunarul de la jerseu, unde era cal4 şi plăcut, ceea ce o făcea să chiţăie
de bucurie. De fiecare dată când mă apropiam de cuşcă, toţi ceilalţi
porcuşori chiţăiau şi se îndepărtau, dar r_nicuţa Cupcake rămânea şi
parcă aştepta să o iau în braţe, apoi mi se căţăra pe umăr ca să o alint.
In acele momente era greu de crezut că nu face asta din dragoste. Mai
multe luni, Cupcake a fost însoţitoarea mea seara târziu, cuibărindu-se
în poală şi torcând uşor, în vreme ce eu lucram la biţou. Toţi cei din
casă o vedeau ca pe un fel de căţeluş întrupat în porcuşor de Guineea.
Şi cu toate acestea, ca om de ştiinţă, eu ştiam că percepţiile mele ·nu
de~văluiau neapărat ceea·ce simţea cu adevărat Cupcake.
In capitolul acesta, vom analiza sistem_atic ce pot simţi animalele
bazându-ne pe circuitele lor cerebrale şi pe cercetările experimentale.
Va trebui să lăsăm deoparte iubirea pentru animalele noastre de
companie, precum şi teoria esenţialistă asupra naturii umane, pentru
a studia cu .atenţie dovezile pe care le avem. Cercetătorii sunt în mare
parte de acord asupra faptului că numeroase animale terestre, de la
insecte si viermi la oameni, împărtăsesc acelasi sistem nervos de bază.
În privi~ţa unei schiţe generale, afl~te la ba;a construcţiei creierelor
animalelor, cercetătorii sunt iarăşi mai mult sau mai· puţin de acord.
Dar după cum ştie orice om care a renovat o casă, diavolul stă în detalii
atunci când este vorba despre transpunerea unui proiect în realitate.
Comparând creierele mai multor specii, deşi identificăm acelea ·
reţele de , regiuni cerebrale, diferenţele microscopice între conexiun!
sunt uneori la fel _de importante ca aceste asemănări identificate
scară mare. 3
Teoria emoţiei construite ne sugerează întrebarea următoare _:
anume dacă animalele au cele trei ingrediente necesare pentre -
construi emoţia. Primul ingredient este interocepţia: animalele ......=
dotate neuronal pentru a crea senzaţii interoceptive şi pentru a le _ -
ca emoţii? Al doilea ingredient este cel al conceptelor emoţi o
pot animalele să înveţe concepte pur mentale, ca de exemplu
sau „Bucurie", şi dacă da, pot să prezică, folosind aceste concepte,

pentru a,:-şi clasifica senzaţiile şi pentru a construi emoţii ca . ale
noastre? In sfârşit, este vorba despre realitatea socială: pot animalele să
împărtăşească aceste concepte emoţionale, astfel încât să fie transmise
de la o generaţie la alta?
Pentru a vedea dacă animalele sunt capabile de emoţii, ne vom
îndrept.a întâi atenţia asupra maimuţelor şi primatelor mari, deoarece
ele sunt rudele noastre cete mai apropiate pe scara evoluţiei. Pe parcurs,
vom afla dacă animalele au aceleasi , emotii
. , pe care le simtim' noi.„ iar
răspunsul este destul de neaşteptat. ·
•••
Toate :l;nimalele îşi reglează bugetul corporal pentru a se menţine
în viaţă, prin urmare toate trebuie să aibă un fel de reţea interoceptivă.
Colectivul laboratorului meu, împreună cu cercetătorii în neuroştiinţe
Wim Vanduffel şi Dante Mantini, a verificat cu succes această reţea
în cazul maimuţelor macac. (Ultimul strămoş comun al macacilor şi al
oamenilor a existat în urmă cu 25 de milioane de ani.) Am descoperit
că reţeaua interoceptivă a macacilor are unele părţi similare cu cele
din reţeaua interoceptivă umană, dar am remarcat şi unele diferenţe.
Reţeaua macacilor este structurată pentru a funcţiona prin predicţie,
în aceeasi manieră în care functionează reteaua umană. 4
' ' '
Probabil că macacii au şi stări emoţionale. Ei nu pot exprima verbal
ceea ce simt, desigur, dar una dintre doctorandele mele, Eliza Bliss-
Moreau, a găsit dovezi atestând faptul că ei prezintă aceleaşi modificări
corporale resimţite de oameni, atunci când simt emoţii. Eliza studiază
macacii la Centrul naţional pehtru cercetarea primatelor al Universităţii
California, Davis. Maimuţele studiate au vizionat trei sute de clipuri
cu alte maimuţe care se jucau, se băteau, dormeau ş.a.m.d., în timp
ce Eliza le urmărea mişcările ochilor si reactiile cardiovasculare. Ea
' '
a descoperit că activitatea sistemului nervos autonom este legată de
afecte, sugerând că macacii au emoţii plăcute atunci când privesc
comportamente pozitive - cum sunt căutarea hranei, curăţatul - şi
emoţii neplăcute atunci când văd comportamente negative, cum ar fi
retragerea altei maimuţe speriate într-un colţ. 5
Pe baza acestora şi a altor indicii din sfera biologiei, este destul de
clar faptul că macacii procesează interocepţia şi au şi afecte; în acest caz,
maimuţele mari cum ar fi cimpanzeii, maimuţele bonobo, gorilele şi
urangutanii simt cu siguranţă emoţii. Este greu de spus cu certitudine
acelaşi lucru despre mamifere în general. Fără îndoială, ele simt plăcere
şi neplăcere, şi, de asemenea, vigilenţă şi oboseală. Multe .mamifere
au sistemul circuitelor interoceptive la fel cu al nostru, dar acesta are
funcţii' diferite, aşadar nu putem răspunde la întrebare examinând doar
circuitele. Din câte ştiu eu, nimeni nu a studiat circuitele interoceptive
ale câinilor, dar urmărindu-le comportamentul, mi se pare destul de
clar .faptul că ei au trăiri afective. Dar păsările, peştii sau reptilele?
Nu ştim cu certitudine. Recunosc că aceste întrebări mă preocupă în
viaţa civllă '(cum numeşte soţul meu momentele mele non-ştiinţifice).
Atunci când cumpăr carne sau ouă într-un supermarket ori când încerc
să scap de nişte musculiţe din bucătărie, nu pot să nu mă întreb„. oare
ce simt creaturile acestea? ·
Cred că ar trebui să presupunem că toate animalele pot simţi emoţii.
Îmi dau seama că această discuţie poate să ne poarte din domeniul
ştiinţific în cel etic, apropiindu-ne periculos de mult de aspecte
morale, cum ar fi durerea şi suferinţa animalelor de laborator, a celor
care sunt crescute pe scară industrială pentru consumul alimentar şi al
întrebărilor de genul „oare peştii simt durere atunci când sunt agăţaţi
în cârlig?". Substanţele chimice naturale din sistemul nostru nervos
central prin care ne este redusă durerea, opioidele, există la peşti,
nematode, melci, creveţi, crabi şi unele insecte. Chiar şi musculiţele
pot simţi durere: ştim că ele pot învăţa să evite mirosurile care sunt
asociate cu socul electric. 6 ·
'
Jeremy Bentham, filosof din secolul al optsprezecelea, credea că µn
animal aparţine cercului moral al omului doar dacă poate simţi plăcere
sau durere. Eu nu sunt de acord. Un animal merită să fie inclus în
cercul nostru m·oral, dacă există măcar o singură posibilitate ca acesta
să simtă durere. Convingerea aceasta mă opreşte să omor o muscă? Nu,
însă o voi omorî cât pot de rapid. 7
În privinţa emoţiilor, macacii prezintă o mare deosebire faţă de
oameni. Multe, multe obiecte şi evenimente din lumea noastră, de la
insecta cea mai mică până la muntele cel mai înalt, provoacă fluctuaţii
în bugetul corpului nostru şi ne schimbă stările afective. Adică, avem
o nişă afectivă extrem de largă. Dar macacilor nu le pasă de atât de
multe lucruri, comparativ cu noi. Nişa lor afectivă este mult mai
îngustă decât a noastră; vederea unui munte maiestuos nu le afectează
bugetul corpului câtuşi de puţin. Mai simplu spus, pe~tru noi, sunt
mai multe lucruri care contează. 8
Dimensiunea nişei afective este deosebit de importantă. În laborator,

dacă îi oferim unui bebeluş mai multe jucării, ele sunt de obicei în
cadrul nişei sale afective. Fiica mea, Sophia, aranja jucăriile după formă,
culoare, mărime, doar de plăcere, iar şi iar, rafinând statistic diversele
concepte implicate. Maimuţele macac nu fac acest lucru. Jucăriile în
sine nu prezintă interes şi nu afectează bugetul corpului lor, nici nu
le inspiră formarea unor concepte. Trebuie să le oferim macacilor o
recompensă, cum ar fi · o băutură ori o gustare pe placul lor, pentru
a aduce jucăriile în nişa afectivă a macacului, astfel încât să poată
urma învăţarea statistică. (Eliza îmi spune că gustările preferate ale
macacilor sunt sucul de struguri albi, fructele uscate, Cheerios cu nucă
şi miere, struguri, castraveţi, clementine şi popcorn.) Dacă repetăm
recompensa destul, macacul va învăţa că există asemănări între jucării.
Şi bebeluşul primeşte recompense de la cei care îl îngrijesc, nu
doar gustări delicioase, cum sunt laptele mamei sau formula laptelui
concentrat, dar şi efectele susţinerii zi de zi a bugetului corpului său.
Îngrijitorii devin parte a nişei sale afective, deoarece 'ei îl hrănesc, îl .
încălzesc s.a.m.d. El se naste cu niste concepte rudimentare învătate în
uter - mi;osul şi vocea m;mei. În primele săptămâni de viaţă, el Învaţă
să integreze celelalte regularităţi perceptuale ale mamei sale,· cum ar
fi atingerea ei şi imaginea chipului ei, deoarece ea îi reglează bugetul
corpului. Ea, împreună cu celelalte persoane care îl îngrijesc îndrumă
atenţia bebeluşului spre lucruri interesante din lume. El le urmăreşte
privirea îndreptată spre un obiect (un bec, să zicem), ei îl privesc, apoi
privesc din nou spre bec şi vorbesc despre obiectul la care se uită. Ei
rostesc apăsat cuvântul „bec", activând şi orientând bebeluşul pe un
ton „copilăresc. 9
Alte primate nu-şi coordonează atenţia în felul acesta, de aceea ele
nu o pot folosi pentru a-şi regla reciproc bugetul corpului, aşa cum fac
oamenii. O mamă macac urmăreşte privirea puiului, dar nu va privi
spre obiect şi înapoi spre pui, ca şi cum l-ar îndemna să afle la ce se
gândeşte ea. Puii primatelor învaţă concepte fără recompensa explicită
a prezenţei mamei, dar nu la nivelul şi diversitatea atinse de învăţarea
bebelusilor. 10
I
De ce se deosebesc atât de mult dimensiunile niselor , afective

ale oamenilor faţă de cele ale macacilor? În primul rând, reţeaua
interoceptivă a macacului este mai puţin dezvoltată qecât cea a omului,
mai cu seamă acele circuite care facilitează controlul erorilor de predicţie.
Aceasta înseamnă că un macac nu este atât de priceput să-şi orienteze

atenţia spre lucrurile din jur bazându-se pe experienţe din trecut. Mai
mult decât atât, creierul uman este aproape de cinci ori mai mare decât
creierul unui macac. Noi avem o conectivitate mult mai mare în reteaua
noastră de control şi în părţi ale reţelei interoceptive. Creierul ~man
foloseşte această maşinărie puternică pentru a comprima şi sumariza
erorile de predicţie în modalitatea descrisă în capitolul 6. Aceasta ne
permite să integrăm şi să procesăm mai multe informaţii senzoriale din
mai multe surse, mai eficient decât poate un macac, ceea ce ne permite
să învăţăm concepte pur mentale. De aceea, noi putem să avem în nişa
afectivă munţi falnici, iar macacii nu. 11
•••
O reţea interoceptivă, împreună cu nişa afectivă pe care o ajută
să se formeze nu sunt suficiente pentru a simţi şi a percepe emoţii.
Pentru aceasta, un creier trebuie să fie dotat şi pentru a putea construi
un sistem conceptual, concepte emoţionale şi pentru a-şi explica
semnificatia senzatiilor în termenii emotiilor proprii si ale celorlalti.
, ' ) ' '
Un macac imaginar capabil de emoţii trebuie să privească un alt
macac legănându-se în copac şi să vadă nu doar mişcarea fizică, ci şi
un moment de „Bucurie".
Este sigur că animalele pot învăţa concepte. Maimuţele, oile,
caprele, vacile, ratonii, hamsterii, urşii panda, focile, delfinii şi multe
alte animale învaţă concepte prin miros. Poate că nu vă gândiţi la
miros ca fiind un tip de cunoaştere conceptuală; - dar de fiecare dati
când recunoaştem o aromă, cum este aceea de popcorn într-o sa1ă
de cinema, clasificăm. Amestecul de substanţe în aer este diferit de
fiecare dată si totusi noi simtim că miroase a popcorn cu unt. Ti
' ' ,
la fel, majoritatea mamiferelor folosesc concepte olfactive pentru
a-si
, recunoaste
' prietenii, dusmanii si
) ' puii. Multe alte animale
concepte folosind şi văzul sau auzul. Se pare că oile se recunosc
alta după faţă (!) şi caprele după behăit.12
În laborator, animalele pot învăţa şi alte concepte
recompensăm cu mâncare sau cu ceva de băut, extinzându--
acesta nisa afectivă. Babuinii pot învăta să deosebească un -
J ,
„3" indiferent de font, iar macacii pot deosebi imagini cu - - -·

imagini cu mâncare. Macacii rhesus pot învăţa conceptul -
rhesus" şi îl deosebesc de acela de „Macac japonez
aceleiaşi specii şi diferă doar culorile. (Vă aminteşte ~-.;......,
lucru pe care îl fac oamenii?) Macacii pot învăţa până şi concepte

pentru a deosebi stilurile de pictură ale lui Claude Monet, Vincent van
Gogh şi Salvador Dali. 13
Dar conceptele învăţate de animale nu sunt aceleaşi cu conceptele
învăţate de oameni. Oamenii construiesc concepte bazate pe scopuri,
iar creierul macacului nu are circuitele neuronale necesare pentru a
face acest lucru. Din acelaşi motiv, nişa lor afectivă este mai ~ică.
Dar maimuţele mari? Oare ele pot construi concepte bazate pe
scopuri? Cimpanzeii, rudele noastre cele mai apropiate genetic, au
creier mai mare decât al macacilor, cu mai multe circuite necesare
pentru integrarea informaţiilor senzoriale. Totuşi, creierul uman este
de trei ori mai mare decât creierul unui cimpanzeu, aşadar cu mai multe
circuite importante de felul acesta. Aceasta nu exclude posibilitatea ca ·
un cimpanzeu să creeze concepte bazate pe scopuri. Doar că probabil,
în cazul oamenilor, creierul este mai bine dotat pentru a crea concepte
pur mentale, cum ar fi acela de „Bogăţie", iar creierul cimpanzeului .
este mai bine dotat pentru a crea concepte pentru acţiuni şi obiecte
concrete - „Mâncare" si „Adunare" si „Banană" .14
' '
Putem afirma aproape cu certitudine că maimuţele mari au concepte
pentru comportamente fizice, ca de exemplu, acela de a se legăna de
pe o creangă pe alta. Marea întrebare este însă dacă este posibil ca
un cimpanzeu să privească alt cimpanzeu legănându-se în copac şi
să perceapă un moment de „Bucurie". Ar fi nevoie ca individul care
observă să aibă un concept pur mental şi să facă o inferenţă mentală
. prin care să deducă intenţia cimpanzeului care se leagănă. Majoritatea
cercetătorilor consideră că inferenta mentală este o abilitate
'
fundamentală a minţii umane. Aşadar, este important de ştiut dacă
maimuţele mari pot să o realizeze. În ceea ce priveşte maimuţele mici,
ştim că ele nu pot; ele înţeleg ce fac oamenii, dar nu ceea ce gândesc,
doresc ori simt acestia. 15
În ceea ce pri~eşte maimuţele mari, este posibil ca ele să fie
capabile să facă inferenţe mentale şi să construiască şi ele concepte
bazate pe scopuri, dar , clasificările .bazate pe scopuri sunt totuşi
excluse. Cimpanzeii ar putea avea prerechizitele necesare, fiindcă ei
pot crea unele similarităţi mentale între diferenţe perceptuale. De
exemplu, ei ş.tiu că leoparzii pot urca în copaci, şerpii pot urca în
copaci şi maimuţele pot urca în copaci. Este posibil ca ei să extindă
acest concept la un nou animal care poate realiza o acţiune similară,
de exemplu o pisică domestică, şi să prezică faptul că pisica va urca în

copac. Dar conceptul uman de „A urca" este mai mult decât o acţiune;
este un scop. Deci testul adevărat ar fi dacă cimpanzeii ar înţelege că
o persoană care aleargă pe scări, una care urcă o scară şi una care se
caţără pe o stâncă, toate au acelaşi scop, de „A urca''. Această realizare
mentală ar demonstra că ei reuşesc să depăşească nivelul recunoaşterii
similarităţilor fizice, grupând laolaltă ipostaze ale căţăratului care
arată foarte diferit, dar au acelaşi obiectiv mental. Iar în cazul în care
cimpanzeii ar putea înţelege că avansarea pe scara socială este tot o
ascensiune, atunci conceptele lor ar fi identice cu ale noastre. Bebeluşii
pot realiza astfel de lucruri, după cum am aflat în capitolul 5, dacă au
un cuvânt pentru a reprezenta conceptul. Atunci, următoarea întrebare
ar fi dacă maimuţele mari au capacitatea de a învăţa cuvinte şi de a le
folosi pentru a învăţa concepte aşa cum fac bebeluşii. 16
Oamenii de stiintă
, , încearcă din anii 1960 să le învete , pe maimute ,
limbajul uman, de obicei folosind un sistem de simboluri vizuale,
cum este limbajul semnelor, deoarece aparatul lor vocal nu este bine
adaptat la vorbirea umană. Maimuţele mari pot învăţa să folosească
sute de cuvinte sau alte simboluri pentru a indica trăsături particula.re,
dacă vor primi o recompensă. Ele pot chiar să combine simboluri
pentru a comunica diverse cereri complexe atunci când doresc ceva;
de exemplu, combină „brânză mănânc - vreau să" şi „repede gumă -
vreau niste".
, În lumea stiintifică
, , încă se dezbate dacă aceste maimute .
înţeleg sensurile simbolurilor ori îşi imită doar dresorii pentru a primi
recompense. În ceea ce ne priveşte, întrebările cele mai importante se
referă la posibilitatea ca maimutele să învete să folosească simboluri
' '
sau cuvinte din proprie iniţiativă, fără o recompensă explicită şi
ele pot construi concepte pur mentale, ca de exemplu „Bogăpc
„Tristete"
' .
.17
Până în prezent, există foarte puţine dovezi că ar putea inYit:a
folosi singure simboluri. Se pare că au un singur concept. pc
pot ataşa unui simbol fără să fie nevoie de o recompensă din c:::=:::=::
„Mâncare". Dar atunci când · învaţă într-adevăr să folosească un -~-......,
oare trec la nivelul următor? Folosesc cuvân't ul ca o invitatie
, de
dincolo ~e ceea ce văd, aud, ating şi' gustă, pentru a dedua:
mental? Incă nu ştim. Fără îndoială însă, cuvintele nu le ___....;;..::-:.
maimuţele mari să caute concepte în mintea altor creaturi,
face un bebelus. Dar există unele posibilităti interesante. D
' '
cimpanzeii se pare că pot clasifica obiecte cu aspect diferit, potrivit

funcţiei lor - unelte, containere, mâncare - dacă îi recompensăm şi
dacă au deja experienţă directă cu funcţia respectivă. Mai mult decât
atât, dacă îi învăţăm şi îi recompensăm pentru asocierea unui simbol
cu o categorie, de exemplu, „Unealtă", ei pot asocia simbolul cu unelte
necunoscute până atunci. 18
Oare maimuţele mari folosesc cuvintele în felul acesta doar pentru a
obţine recompense? Scepticii evidenţiază faptul că ele sigur nu folosesc
simboluri sau cuvinte pentru a vorbi despre vreme sau despre copiii lor;
ele se pot referi la ceva diferit de recompensă, dar numai dacă fo cele
din urmă le aşteaptă recompensa. (Ar fi interesant de observat ce se
întâmplă cu maimuţele antrenate să folosească simboluri dacă _dresorii
nu le-ar mai recompensa. Oare ar continua să folosească simboluri?)
Aspectu!' important, cred eu, este că, după câte se pare, ·cuvintele nu
.sunt parte intrinsecă din nişa afectivă a majorităţii maimuţelor, aşa
cum se întâmplă cu bebelusii umani. Pentru maimutele mari, cuvintele
) )
în sine nu merită învătate. 19

'
O excepţie importantă în contextul acesta ar putea fi maimuţele
bonobo. Ele sunt făpturi foarte sociabile, mult mai cooperante decât
cimpanzeii comuni. Ele au şi o reţea socială mai largă şi se joacă o
perioadă mai îndelungată înainte de a-şi asuma rolurile de adulţi.
Unele par capabile să îndeplinească sarcini fără recompense externe,
în vreme ce cimpanzeii le solicită. Vom lua ca exemplu povestea lui
Kanzi, un pui de bonobo care şi-a văzut mama vitregă şi alţi bonobo
adulţi primind gustări ca recompense pentru că învăţau simbolurile
unui limbaj. Când avea aproximativ şase luni, Kanzi învăţa singur
simbolurile, urmărindu-i pe ceilalţi bonobo care primeau recompense.
La un moment dat, în urma unei testări atente, cercetătorii au ajuns
la concluzia că el înţelegea puţină engleză vorbită. Aşadar, este posibil
ca un creier de bonobo, aflat într-un mediu bogat în limbaj să înveţe
sensul unor cuvinte concrete. 20 ·
Spre deosebire de maimuţele bonobo, cimpanzeii au fost caracterizaţi

ca fiind nişte creaturi fermecătoare şi inteligente, dar cu o latură întunecată.
Ei se vânează şi se ucid între ei pentru a câştiga dominaţia asupra unui
teritoriu ori pentru a obţine hrană. De asemenea, ei atacă străini f'ară
niciun motiv, menţin. o ierarhie rigidă în cadrul grupului şi bat femelele
Pentru a le domina sexual. Maimutele bonobo îsi' rezolvă conflictele mai
)
degrabă făcând sex. Este o alternativă mult mai bună la genocid.

Dar, probabil, cimpanzeii au dobândit o reputaţie proastă în laborator,

atunci când este vorba despre învăţarea conceptelor. Cimpanzeii
folositi în exoerimentele pentru învătarea limbaiului
, J. , J au fost seoarati
.1 ,
de mamele lor când erau foarte mici si , crescuti

' într-un mediu similar
cu al oamenilor, extrem de diferit de habitatul lor natural. Aceşti pui
trăiesc în mod normal cu mama lor până la aproape zece ani şi sunt
hrăniţi la sân până la cinci ani, deci este posibil ca separarea aceasta
prematură să fi schimpat conexiunile reţelei interoceptive ale fiecărui
cimpanzeu şi să fi influenţat în' mod decisiv rezultatele experimentelor.
(Imaginaţi-vă ce înseamnă separarea unui copil de mama lui în felul
acesta!) 21
Atunci când sunt testaţi în condiţii mai apropiate de cele naturale,
nişa afectivă a cimpanzeului se dovedeşte mai largă decât sugerează
multe experimente. Pentru informaţia aceasta trebuie să-i mulţumim ·
primatologului Tetsuro Matsuzawa, de la Institutul de cercetare a
primatelor al Universităţii din Kyoto. Matsuzawa a realizat un lucru
impresionant. El are trei generaţii de cimpanzei care trăiesc într-un
spaţiu amenajat în aer liber, în aşa fel încât să semene cu o pădure.
În fiecare zi, cimpanzeii vin în laborator atunci când doresc, pentru
experimente. Uneori sunt recompensaţi, desigur, dar acesta nu este
aspectul important. Animalele au o relaţie îndelungată de încredere
cu Matsuzawa şi cu personalul participant la experiment. O mamă
cimpanzeu îşi ţine puiul în poală şi îi permite unui om să facă un
experiment cu puiul ei. De exemplu, un studiu a testat copii şi pui
de cimpanzeu care învăţau concepte legate de mamifere, mobilier şi
vehicule (folosind miniaturi). Învăţarea aceasta s-a desfăşurat fără
acordarea niciunei recompense, fiecare pui fiind testat în timp ce stătea
în poala mamei. Apropierea mamei, în relaţie cu legătura de încredere
cu persoana care realiza testul, se poate să :fi fost de ajuns pentru a
aduce această situaţie în nişa afectivă a puiului. În mod incredibil, puii
de cimpanzeu şi bebeluşii au format concepte la fel de bine în aceste
condiţii. Totuşi, bebeluşii au manevrat obiectele, de exemplu au mişcat
camioanele încolo şi-ncoace, favorizând formarea conceptelor, dar
cimpanzeii nu au făcut acest lucru. 22
Grupul antrenat de Matsuzawa ar :fi ideal pentru a încerca să aflăm
care sunt limitele abilităţilor . conceptuale ale unui cimpanzeu. Am
putea testa puii de cimpanzeu, ale căror sisteme conceptuale sunt încă
maleabile, într-un mediu natural, în braţele mamelor lor. Dacă am
realiza experimente de construire a conceptelor asemenea celor din

capitolul 5, oare ar reuşi puii de cimpanzeu să folosească un cuvânt
fără sens, cum ar fi. „toma", pentru a grupa obiecte sau imagini care
pre~intă o mică similaritate perceptuală, aşa cum fac bebeluşii?
In momentul de faţă, nu avem nicio dovadă fermă a faptului că
ei sunt în stare să formeze concepte bazate pe scopuri. Ei nu-şi pot
imagina ceva complet nou, cum ar fi. un leopard zburător, deşi ei şi
maimuţele macac au o reţea analogă reţelei umane a modului automat
(parte a reţelei interoceptive). Ei nu pot privi o situaţie din puncte
de vedere diferite. Nu-şi pot imagina un viitor diferit de prezent. Şi
nici nu realizează că informaţiile bazate pe scop există în mintea
altor creaturi. Maimutele mari pot învăta un cuvânt atunci când sunt
' '
recompensate, dar nu pot folosi în mod spontan un cuvânt pentru a
forma un concept mental cu un scop, de exemplu, „Lucruri care sunt
gustoase în combinaţie cu termitele."23
Oricare concept poate fi. bazat pe scop - vă amintiţi că „peşte"
poate fi. animal de companie sau meniul de la cină -, dar conceptele
emoţionale sunt bazate doar pe scopuri, deci probabil cimpanzeii nu
pot învăţa concepte emoţionale ca „Bucurie" şi „Furie". Chiar dacă pot
să înveţe un cuvânt care desemnează o emoţie, cum ar fi. „furios", nu
este clar dacă ei îl înţeleg sau îl folosesc într-o manieră bazată pe scop,
cum ar fi., de exemplu clasificarea acţiunilor altei fiinţe ca fiind furie.
Uneori, maimuţele par să înţeleagă un concept pur mental, deşi
nu-l înţeleg. Într-un experiment, cimpanzeii au câştigat nişte jetoane
pentru că au încheiat o sarcină şi H s-a permis să le folosească în
schimbul mâncării. Ei au învăţat spontan să păstreze jetoanele pentru
a le schimba cu gustarea preferată. Privindu-i pe cimpanzei angajaţi în
această tranzacţie este tentant să presupui că ei ar înţelege conceptul
de „Bani". Dar în cazul amintit, jetonul a fost doar un instrument
pentru a obţine mâncare, nu un fel de monedă în schimbul căreia poţi
primi bunuri. Cimpanzeii nu au înţeles, aşa cum înţeleg mulţi oameni,
că banii ajung să aibă valoare în sine. 24
Dacă nu pot forma concepte bazate pe scopuri, atunci în mod
necesar cimpanzeii nu sunt dotaţi în mod natural să înveţe concepte
unul de la celălalt, cu alte cuvinte, ei nu au o realitate socială. Chiar
dacă ar putea învăţa un concept - de exemplu acela de „Furie" - de la
un dresor, o singură generaţie nu creează contextul pentru ~a generaţia
următoare să-şi fixeze în creier concepte. Cimpanzeii şi alte primate
îşi împărtăşesc practicile, cum ar fi acelea de a sparge nuci sau pietre,

dar mamele cimpanzeu nu-i învaţă spontan pe pui detalii culinare;
copiii învaţă prin observaţie. De exemplu, un membru al unui grup
de macaci din Japonia a început să-şi spele mâncarea înainte de a o
mânca şi, în zece ani, trei sferturi dintre adulţii grupului au învăţat acest
obicei. Genul acesta de intenţionalitate colectivă este foarte limitat,
comparativ cu ceea ce facem noi oamenii cu cuvintele şi conceptele
mentale pe care le inventăm. 25 ·
Capacitatea umană în ceea ce priveşte realitatea socială pare să fie
unică în regnul animal. Doar noi putem crea şi împărtăşi concepte
pur mentale folosind cuvinte. Numai noi putem folosi aceste concepte
pentru a regla mai eficient bugetul corpului nostru şi a ne regla reciproc
bugetele corporale. Doar noi avem concepte pentru stări mentale, ca de
exemplu conceptele emoţionale, pentru a prezice şi înţelege senzaţiile.
Realitatea socială este o superputere umană. 26
Iar aceasta ne readuce la Matsuzawa şi la cimpanzeii săi. Este
remarcabil modul în care a crescut un grup de cimpanzei păstrându-i
relaţiile de familie după modelul uman, într-o manieră intimă. Mă
întreb dacă acest context cultural foarte uman oferit de Matsuzawa
va influenţa dezvoltarea creierului puilor de cimpanzei crescuţi de
mamele lor care au preluat cultura unui grup de oameni iubitori şi de
încredere.
Un exemplu care m-a impresionat în mod deosebit este acela oferit
de Virginia Morell în cartea sa Animal Wise; ea descrie doi cercetători
care ajută o mamă cimpanzeu să-şi alăpteze puiul. Mama este refractad
la început, dar este încurajată de cei doi. Morell spune „Unul dintre
. cercetători ia puiul şi îl asază cu blândete în bratele mamei. Mâ.inilr
' ' '
puiului se agaţă de blana ei. Apoi mama încearcă să-l alăpteze.
strigă atunci când puiul apucă sfârcul; pare gata să dea drumul puiulli
din brate. Dar vocea blândă a cercetătorului se aude din ·nou. Da.
'
spune el, doare puţin la început, dar apoi nu va mai durea. Şi înm
mama se linişteşte, îşi leagănă puiul şi îl lasă să sugă". Mii de ~
trăiesc zilnic această experienţă pentru prima dată în viaţă şi -
confirma că doare al naibii de tare. Dar altcineva (o asistentă,
mai în vârstă sau o prietenă) le sprijină şi le încurajează, le
trebuie să facă şi până la urmă totul este în regulă. 27
Pentru mama cimpanzeu, aceşti oameni nu sunt doar îngiţ
ei; ei sunt sprijinul ei afectiv, reglându-i bugetul corpului Ea.
ei · şi relaţia lor sunt impregnate de cultura umană. Oare contactul

acesta social va avea vreo influentă, asupra limbaiului
'J si
) abilitătilor
,
conceptuale ale acestor cimpanzei pe termen lung? Dacă urmaşii lor

vor reuşi până la urmă să formeze concepte bazate pe scopuri, aceasta
, este o cu totul altă poveste.
. ...
OK, deci cimpanzeii şi alte primate nu par să aibă concepte
emoţionale sau realitate socială. Dar cum stăm cu câini precum
Rowdy? La urma urmei, am crescut câini ca să fie însoţitorii noştri,
aşadar ei sunt, ca şi noi, creaturi sociale. Dacă ar exista vreun animal
non-uman capabil de emoţii, câinii ar trebui să fie pe primul loc.
Cu câteva decenii în urmă, cercetătorului rus Dimitri Belyaev
i-au trebuit doar vreo patruzeci de generaţii pentru a transforma
vulpi sălbatice în ceva ce semăna cu nişte câini domestici. De fiecare
dată când o femelă avea pui, Belyaev îi alegea pe aceia care erau cei
mai interesaţi de oameni şi mai puţin agresivi şi îi înmulţea selectiv.
Animalele rezultate aveau înÎaţişarea asemănătoare cu a câinilor;
craniul era mai scurt, botul mai lat, cozile răsucite şi urechi lăsate în
jos, deşi Belyaev nu selectase urmărind aceste trăsături. Alcătuirea
lor chimică era mai apropiată de a câinilor decât de a vulpilor. De
asemenea, aveau o motivaţie puternică de a interacţiona cu oamenii.
Si câinii moderni au fost selectati multă vreme pentru a dezvolta
J J
anumite caracteristici, cum ar fi ataşamentul faţă de stăpân, şi pe

parcurs au apărut şi alte caracteristici binevenite, poate chiar ceva
similar conceptelor emoţionale umane. 28
Una dintre aceste trăsături neprogramate, cred eu, este un anumit
tip de sistem nervos al câinelui. Noi putem regla bugetul corpului unui
câine, iar câinii reglează bugetul corpului nostru. (Nu m-ar mira să
aflu că oamenii si câinii lor pot să-si sincronizeze ritmul cardiac asa
J J J
cum fac oamenii unul pentru celălalt.) Probabil că noi am selectat

câinii pe care îi percepem mai expresivi şi cu muşchi faciali mai mobili,
pentru a ne servi drept pânză pe care să putem picta stări mentale
complexe. Iubim câinii atât de mult, încât îi creştem ca să ne iubească
şi ei sau măcar să vedem că ne-ar iubi. Îi tratăm ca pe nişte Îapturi
aproape umane micuţe, cu patru labe şi cu blăniţă. Dar oare câinii simt
sau percep emoţii umane? 29
La fel ca alte mamifere, câinii simt emoţii.Aceasta nu este o surpriză .
O modalitate prin care şi le exprimă este dând din coadă. Se pare că
fac mişcări mai largi ale cozii spre dreapta în timpul evenimentelor
plăcute, de exemplu, atunci când îşi văd stăpânul, şi spre stânga, pentru
evenimente neplăcute, de exemplu, atunci când văd un câine străin.
Alegerea părţii spre care fac mişcări mai largi din coadă a fost asociată
cu activitatea cerebrală. Se spune că datul din coadă preponderent spre
dreapta ar indica o activitate cerebrală mai mare în partea stângă a
creierului si viceversa. 30
'
Câinii se pare că îşi percep reciproc starea emoţională privind coada
celuilalt. Ei sunt mai relaxaţi atunci când văd filme cu .cozi mişcând
spre dreapta şi mai stresaţi de cozile care se mişcă spre stânga, potrivit
măsurătorilor ritmului cardiac şi ale altor factori. De asemenea, ei par
să perceapă starea emoţională transmisă de chipul şi vocea umană. Eu
nu am găsit încă experimente relevante bazate pe imagistică cerebrală,
dar dacă au emotii, în mod necesar câinii trebuie să aibă un fel de retea
'
interoceptivă. Nimeni nu ştie cât de largă este nişa lor afectivă, dar
'
ţinând seama de natura lor socială, sunt sigură că este legată cumva de
cea a stăpânilor lor. 31
Câinii pot învăţa şi concepte. Nici aceasta nu ne surprinde. Ei pot
deosebi câinii de alte animale în fotografii, de exemplu, dacă sunt
antrenaţi să facă acest lucru. Pentru a reuşi, ei au nevoie de aproximativ
o mie de încercări, comparativ cu bebeluşii care au nevoie doar de
câteva zeci. Dar câinii pot învăţa să identifi.ce corect în proporţie de
peste 80 la sută, chiar atunci când văd peO:tru prima oară câinele din
imagine ori când el este inclus într-o scenă complexă. Nu e rău pentru
un creier de câine. 32
Câinii formează şi concepte olfactive. Ei pot distinge mirosul unui
individ uman, grupând mirosuri diferite din diverse părţi ale corpului
pentru a le trata ca fiind echivalente şi totuşi distincte de mirosurile
altor oameni. Şi, desigur, ştim cu toţii că ei pot fi antrenaţi să depisteze
categorii de obiecte cu ajutorul mirosului. Oricine a fost prins în
aeroport cu mâncare sau droguri în valiză poate confirma acest lucru. 33
Voi accepta cu oarecare prudenţă ideea că ar fi în stare să deducă
anumite intenţii. Ei sunt mai capabili decât cimpanzeii să perceap ă
gesturile umane şi să urmărească privirea omului. Când Sophia era
micuţă şi se juca pe plajă cu Harold, câinele ei preferat, amândoi se
uitau deseori la o persoană adultă cerând permisiunea ·să alerge ~
departe: Sophia se uita la mine, iar Harold la stăpâna lui. Câinii foloses
privirea noastră pentru a le spune ce trebuie să facă, iar abilitatea
aceasta este atât de dezvoltată, încât par să ne citească gândurile

doar privindu-ne în ochi. Un aspect şi mai remarcabil este acela că
ei îşi urmăresc reciproc privirile pentru a obţine informaţii despre
lume. Atunci când Rowdy vrea să ştie ce se petrece, el priveşte în mod
spontan spre „sora'' lui, Biscuit, un golden retriever; şi îi urmăreşte
privirea. Cei doi rămân nemişcaţi până când îşi transmit informaţiile
şi apoi ... amândoi pornesc brusc la acţiune. Este ca şi cum ai urmări
un film mut. 34
Dar rămânând sceptică, am propriile îndoieli în legătură cu
posibilitatea ca ei să realizeze inferenţe mentale bazate pe scop. Ar
putea fi doar foarte buni în ceea ce priveşte percepţia acţiunilor umane;
să fim sinceri, noi i-at;n crescut în aşa fel încât să fie sensibili la fiecare
capriciu de-al nostru.
Câinii par să înţeleagă faptul că oamenii folosesc simboluri pentru
a comunica intenţia. De exemplu, într-un studiu, au fost puse jucării
pentru câini în camere diferite şi apoi s-au folosit ca simboluri replici
în miniatură ale jucăriilor. Subiecţii testului (din rasa Border Collie) au
înţeles că li se cerea, prin miniaturi, să aducă jucăria corespunzătoare
din camera cealaltă. Acest proces este mult mai complicat decât aportul.
Studiile demonstrează şi faptul că ei folosesc tipuri diferite de mârâit
şi lătrat pentru a comunica între ei, deşi s-ar putea să-şi comunice
doar activarea (starea afectivă) prin semnale acustice. Un studiu arată
chiar faptul că o căţeluşă numită Sofia a fost învăţată, la fel ca prietenii
noştri cimpanzeii, să apese pe tastele cu simboluri pentru a comunica
un număr de concepte de bază: o plimbare, jucărie, apă, joacă, mâncare
si coşuletul ei. 35
' În m~d clar, câinii au nişte abilităţi absolut neobişnuite, dar cu toate
acestea, cercetătorii nu au găsit încă nicio dovadă care să confirme
faptul că ar avea concepte emoţionale. De fapt, dovezile indică mai
degrabă lipsa acestora, deşi multe dintre comportamentele lor par
emoţionale. Posesorii de câini, de exemplu, cred că ar fi vorba despre
sentimente de vină, atunci când câinele se comportă ca şi cum ar
ascunde ceva (de exemplu, evită contactul vizual) ori când este foarte
supus (lasă urechile în jos, stă pe spate cu burtica în sus ori lasă coada
în jos). Dar oare au câinii conceptul de vină?
Un studiu deosebit de ingenios a investigat acest lucru. În fiecare
probă, stăpânul câinelui îi oferea acestuia un biscuit preferat, apoi
îi indica în mod explicit să nu-l mănânce, iar după aceea părăsea
imediat încăperea. Apoi fără ştirea stăpânului câinelui, unul dintre

cercetători intra în încăpere şi influenţa comportamentul câinelui, fie
întinzându-i biscuitul (pe care acesta îl mânca) fie luând biscuitul
din cameră. Apoi, cercetătorul fie îi spunea stăpânului câinelui
adevărul, fie minţea. La jumătate dintre stăpânii câinilor li s-a spus
că aceştia ascultaseră comanda primită şi au fost îndrumaţi să:..i salute
cu afecţiune şi prietenie; cealaltă jumătate au auzit că trebuie să-şi
certe câinele, fiindcă a mâncat biscuitul. Aceasta a creat patru scenarii
diferite: câine ascultător cu stăpân prietenos, câine ascultător care
este certat de stăpân, câine neascultător cu un stăpân prietenos şi
câine neascultător care este certat. Ce s-a întâmplat? Câinii dojeniţi
au prezentat mai multe comportamente pe care oamenii le percep ca
fiind tipice pentru sentimentul de vină, indiferent dacă animalul lor
ascultase sau nu. Aceasta este o dovadă a faptului că atunci când fac un
lucru interzis, câinii nu simt vină; mai degrabă stăpânii lor au perceput
vina atunci când au q\,.~ut că nu i-au ascultat şi au mâncat biscuitul. 36
Un alt studiu a analizat existenţa geloziei la câini, îndemnându-l pe
stăpânul câinelui să se joace cu un câine de jucărie în timp ce câinele
adevărat privea. Jucăria lătra, scheuna şi dădea din coadă. În situaţia
aceasta câinii sar imediat, împing câinele de jucărie şi pe stăpân şi
se aşază între el şi stăpânul lor, mai des decât atunci când stăpânul
interacţionează cu altă jucărie (un dovleac de Halloween) ori când
citeşte o carte. Descoperirile acestea au fost interpretate ca indicând
existenţa geloziei la câini, mai ales deoarece mulţi dintre câinii
testaţi miroseau anusul câinelui de jucărie. Din păcate, nu s-a testat
pentru a vedea dacă stăpânii se purtau şi ei în mod diferit în cele trei
situaţii (câine de jucărie, dovleac de Halloween şi ciţit) astfel încât
să influenţeze comportamentul câinelui. Ei au presupus că stăpânii
câinilor aveau un comportament identic în toate situaţiile, iar câinele
ar fi înţeles că gelozia era necesară într-o singură situaţie. Aşadar, deşi
mulţi posesori de câini îşi închipuie că aceştia sunt geloşi, nu avem
dovezi ştiinţifice care să confirme această convingere. 37
Deocamdată, se investighează care sunt limitele câinilor în ceea ce
priveşte existenţa unui registru emoţional. Nişa lor afectivă este mai
largă decât a noastră în anumite privinţe, deoarece sii;nţul miros.ului
şi al auzului sunt superioare, dar nişa afectivă este mai îngustă în alte
privinţe, deoarece ei nu pot călători în viitor pentru a-şi imagina o
altă lume decât cea prezentă. În opinia mea, după evaluarea dovezilor,
câinii -nu par să aibă concepte umane cum sunt furia, vina şi gelozia.
Este posibil ca un anumit câine să dezvolte singur un concept de tipul
emoţiei, legat de stăpânul său, deosebit de orice concept emoţional
uman. Dar în lipsa limbajului, conceptul emoţional al câinelui ar fi
neapărat mai îngust decât cel al unui om şi el nu l-ar putea transmite
altor câini. Deci, posibilitatea existenţei unei „Furii" comune (sau a
unui concept similar) pe care o resimt câinii este aproape exclusă.
Chiar dacă nu au emoţiile umane, este remarcabil cât de multe pot
realiza câinii şi alte animale doar prin afecte. Multe animale trăiesc o
stare neplăcută atunci când un animal din apropiere suferă. Bugetul
corpului primului animal se consumă ca urmare a disconfortului
resimţit de cel de-al doilea, prin urmare primul animal încearcă să
rezolve situaţia.' Chiar şi un şobolan ajută alt ş~bolan aflat în suferinţă,
de exemplu. Bebeluşii pot consola un alt bebeluş aflat în suferinţă. Nu
este nevoie de concepte emoţionale pentru această abilitate, doar de
un Asistem nervos cu interocepţie care produce stări emoţionale. 38
In ciuda dovezilor din ce în ce mai numeroase confirmând existenta )
unor abilităţi absolut remAarcabile ale câinilor, noi continuăm să-i

înţelegem complet greşit. Ii privim din perspectiva umană, folosind
teoria esenţialistă despre natura umană, în loc să încercăm să-i vedem
din perspectiva lor. John Bradshaw, autorul cărţii Dog Sense, explică
faptul că atunci când vorbim despre câini noi avem imaginea „lupului
dinăuntru", care caută să domine si care trebuie îmblânzit de o fortă
) ,
civilizatoare - stăpânul.lui (o paralelă interesantă cu propria noastră
fiară lăuntrică pe care raţiunea trebuie să o îmblânzească). Cânii sunt
creaturi extrem de sociabile, continuă Bradshaw, şi la fel sunt şi lupii
în natură, dacă nu-i trânteşti într-o grădină zoologică înconjuraţi de o
grămadă de străini. Puneti niste, câini laolaltă într-un parc si
) , în câteva
momente vor începe să se joace împreună. Aparenta tendinţă de a
domina în cazul câinilor este ceea ce Bradshaw numeste. „anxietate", )
iar noi am spune că este un buget dezechilibrat al corpului. Gândiţi-vă:

noi luăm o fiinţă sociabilă, afectuoasă, al cărei buget corporal îl reglăm
noi şi o abandonăm aproape în fiecare zi. (Vă imaginaţi ce ar însemna
să facem aşa ceva cu un copil?) .Sigur că bugetul corpului lor se
decompensează si că vor simti o activare intensă fosotită de o stare
) ) )
* Aici, evit cu grijă termenul „empatie". Pentru unii cercetători, empatia înseamnă simpla
sincronizare a stărilor afective. Pentru alţii, empatia este un concept complex, pur mental, cu
origini în realitatea socială. Aceste două idei complet diferite sunt din păcate numite cu acelaşi
cuvânt în limba engleză.
neplăcută. I-am crescut să fie dependenţi afectiv de noi. Deci, stăpânii

trebuie să aibă grijă de bugetul corpului câinilor lor. S-ar putea ca ei
să nu simtă frică, furie şi alte emoţii umane, dar fără îndoială simt
plăcere, distres, ataşament şi alte trăiri afective. Dar pentru ca ei să fie
o specie prosperă, trăind alături de stăpânii lor, stările afective ar putea
fi suficiente. 39
•••
Să recapitulăm. Îşi reglează animalele bugetul corpului prin
interocepţie internă? Nu pot vorbi în momentul de faţă despre
întregul regn animal, dar în ceea ce priveşte mamiferele - şobolanii,
maimuţele, maimuţele mari, câinii - cred că putem afirma cu destulă
certitudine că este aşa. Au animalele trăiri afective? Din nou, cred că
putem răspunde cu destulă certitudine da, bazându-ne pe unele indicii
biologice şi comportamentale. Pot animalele să înveţe concepte şi pot
clasifica predictiv cu acele concepte? Absolut. Pot învăţa concepte
bazate pe acţiune? Fără îndoială că da. Pot să înveţe sensul cuvintelor?
În anumite condiţii, anumite animale pot învăţa cuvinte sau alte
sisteme de simboluri, în sensul că simbolurile devin parte a tiparelor
statistice pe care creierul le poate deprinde şi stoca pentru a le folosi
mai târziu.
Dar pot folosi animalele cuvinte pentru a depăşi regularităţile
statistice din lume, pentru a crea similarităţi bazate pe scopuri care
unesc acţiuni sau obiecte care arată, sună ori se simt diferit qin punct
de vedere tactil? Pot ele folosi cuvintele ca inspiraţie pentru a forma
concepte mentale? Realizează că o parte a informaţiilor despre lume
de care au nevoie se găseşte în minţile altor cre'a turi din jurul lor? Pot
clasifica actiuni considerându-le evenimente mentale?
'
Probabil că nu. Cel puţin nu în felul în care o facem noi oamenii.
. Maimuţele mari pot construi clasificări care sunt mai asemănătoare cu
ale noastre decât ne-am fi imaginat. Dar în momentul de faţă, nu existi
dovezi clare ale faptului că vreun animal non-uman de pe planetă are
tipurile de concepte emoţionale pe care le au oamenii. Suntem singurii
care avem toate ingredientele necesare pentru a crea şi a transmite
realitate socială, inclusiv concepte emoţionale. Acest lucru este valabil
şi în privinţa Celui Mai Bun Prieten al Omului.
1
Aşadar, să revenim la Rowdy: era furios când a mârâit şi a sărit

băiat? Bazându-ne pe discuţia de până acum, Rowdy nu are conccptr
emoţionale, deci puteţi presupune că răspunsul meu este nu.
Ei bine, nu tocmai. (Pregătiţi-vă pentru „întorsătura'' neaşteptată

despre care am pomenit la începutul capitolului.)
Din perspectiva teoriei emoţiei construite, „Oare câinele care
mârâie este furios?" este, înainte de toate, întrebarea greşită ori cel
puţin incompletă. Ea implică faptul că un câine poate fi furios sau nu,
într-o manieră care se poate măsura în mod obiectiv. Dar după cum
aţi aflat, categoriile emoţionale nu au amprente biologice definitorii.
Emoţiile sunt întotdeauna construite din perspectiva unui subiect
perceptor. Aşadar, întrebarea „A fost Rowdy furios?" implică de fapt
două întrebări stiintifice
, , separate:
• A fost Rowdy furios din perspectiva băiatului?"

• A fost Rowdy furios din perspectiva proprie?"
Aceste întrebări au două răspunsuri foarte diferite. Prima întrebare

ar fi: „A putut băiatul să construiască o percepţie de furie din acţiunile
lui Rowdy?". Absolut. Atunci când observăm comportamentul unu
câine, folosim conceptele noastre emoţionale pentru a face predicţii şi
pentru a construi percepţii. Rowdy a fost furios din perspectiva umană,
dacă băiatul a construit o percepţie de furie.
A fost corectă evaluarea băiatului? După cum vă amintiţi, pentru
categoriile realităţii sociale, corectitudinea este o chestiune de consens.
Să zicem că dumneavoastră şi cu mine trecem pe lângă casa lui Rowdy,
iar el mârâie tare. Dumneavoastră îl percepeţi ca fiind furios. Eu nu.
Corectitudinea ar putea :fi: Suntem de acord? . Experienţele noastre cu
Rowdy corespund experienţei stăpânei sale, Angie, fiindcă ea îl cunoaşte
mai bine? Experienţele noastre cu Rowdy corespund normelor sociale
ale situaţiei, deoarece aceasta este, la urma urmei, realitate socială?
Dacă suntem de acord, atunci construcţiile noastre se armonizează.
Să ne gândim acum la cea de-a doua întrebare, referitoare la
experienţa lui Rowdy. A simţit furie atunci când a mârâit? A fost
capabil să construiască o experienţă de furie din predicţiile sale
senzoriale? Răspunsul este aproape cu certitudine nu. Câinii nu au
conceptele emoţionale umane necesare pentru a construi o ipostază
de furie. Lipsindu-le conceptul occidental de „Furie", câinii nu pot
clasifica informaţiile interoceptive şi alte informaţii senzoriale pentru
a crea o ipostază a emoţiei. Nici nu pot percepe emoţiile altor câini
sau pe cele ale oamenilor. Câinii percep distresul şi plăcerea şi încă un
număr redus de stări, o realizare care necesită doar afect.

Câinii ar putea avea nişte concepte asemănătoare cu emoţiile. De
exemplu, unii cercetători bănuiesc că animalele foarte sociale, cum
sunt câinii şi elefanţii, au un anumit concept al morţii şi pot resimţi
un fel de durere. Această durere nu trebuie să aibă exact aceleaşi
trăsături cu cele ale durerii umane, dar ambele pot avea o origine
asemănătoare: baza neurochimică a ataşamentului, bugetul corpului
şi trăirile emoţionale. Pentru oameni, pierderea unui părinte, a unui
iubit ori prieten apropiat poate destabiliza complet bugetul corpului
şi provoca o suferinţă imensă, care se manifestă la fel ca sevrajul la un
drog. Atunci când o fiinţă o pierde pe alta care a ajutat-o să-şi menţină
bugetul corpului în echilibru, prima fiinţă se va simţi îngrozitor, din
cauza dezechilibrului bugetului corpului. Deci Brian Ferry, de la trupa
Roxy Music, avea dreptate - iubirea este un drog. 40
Păţania lui Rowdy are şi nişte aspecte premergătoare care probabil
i-au afectat comportamentul în ziua aceea nefastă. Cu câteva zile mai
devreme, înainte de pedepsirea sa, .Rowdy şi-a pierdut „surioara'', pe
Sadie, un Golden Retriever care a murit de bătrâneţe. Angie, stăpâna
lor, crede că acesta este motivul pentru care Rowdy a sărit la băiat în
ziua aceea. Ea spune că Rowdy era în suferinţă, ceea ce în termeni
canini înseamnă că pierduse o fiinţă care îl ajuta să-şi regleze bugetul
corpului şi că, temporar, el a uitat ce învăţase. Rowdy ştie că nu are
voie să sară, dar poate pur şi simplu nu era el însuşi în ziua aceea - ce-o
fi însemnând să te simti tu însuti pentru un câine. ·
Există relatări despr~ câini ca~e au ref~zat să mănânce ori au devenit
apatici după moartea altui câine din familie. Unii oameni văd aceste
cazuri ca dovezi ale durerii, dar ele pot fi înţelese mai simplu ca un
efect al dezechilibrului bugetului corpului, însoţit de o stare neplăcută.
De fapt, şi Angie suferea după pierderea lui Sadie, iar Rowdy, fiind
foarte sensibil la comportamentul ei, se poate să fi detectat la ea o
schimbare emoţională, ceea ce i-a dezechilibrat bugetul corpului şi
mai mult.
Despărţirea întrebării despre mârâit în două întrebări distincte,
reflectând percepţia umană şi cea canină separat, nu este un truc. Admit
faptul că distincţiile sunt deosebit de subtile~ Teoriile constructiviste
despre emoţie sunt deseori interpretate greşit, atribuindu-li-se formula
„câinii nu au emotii"' (si
'
uneori „oamenii ·n-au emotii").
, Afirmatiile
,
acestea simpliste sunt lipsite de sens, deoarece pornesc de la premisa
că emoţiile au esenţe, astfel încât ele pot exista sau nu, independent de
subiectul perceptor. Dar emoţiile sunt percepţii şi fiecare percepţie are
nevoie de un subiect perceptor. Şi de aceea, fiecare întrebare despre un
moment de emoţie trebuie adresată dintr-un anumit punct de vedere.
•••
Dacă maimuţele mari, câinii şi alte animale nu au capacitatea de a
resimţi emoţii umane, de ce sunt atâtea poveşti despre emoţiile descoperite
la animale, chiar la insecte? Totul se reduce la o greşeală subtilă repetată
iar si iar în stiintă si care este foarte greu de detectat si de depăsit.
Închipuiti-vă ~rmătorul lucru: un sobolan este 'pus într-~ cutiută
' ' '
cu o reţea electrică pe podea. Cercetătorii pornesc un sunet puternic şi
un moment mai târziu, îi aplică şobolanului un şoc electric. Din cauza
şoc.ului, şobolanul împietreşte, iar pulsul şi tensiunea arteriaţă cresc,
· deoarece îi stimulează un circuit care include neuroni importanţi din
amigdală. Cercetătorii repetă acest proces de multe ori, combinând
sunetul cu şocul, cu aceleaşi rezultate. În cele din urmă, pornesc
sunetul fără şoc, iar şobolanul, învăţând că sunetul precedă şocul,
împietreşte din nou, iar pulsul şi tensiunea arterială cresc. Creierul şi
corpul şobolanului răspund ca şi cum ar aştepta şocul.
Cercetătorii care sustin teoria clasică spun că sobolanul a învătat să
' ' '
se teamă de sunet si numesc fenomenul acesta „învătarea fricii." (Este
' '
acelaşi tip de experiment efectuat cu SM, femeia fără amigdală, care
se presupunea că nu poate învăţa frica, aşa cum am descris în capitolul
1). De zeci de ani, pretutindeni în lume, cercetătorii au aplicat şocuri
electrice şobolanilor, muştelor şi altor animale, pentru a marca modul
în care neuronii din amigdală le permit să înveţe să stea nemişcate.
După ce au identificat acest circuit al blocajului muscular, specialiştii
au dedus că amigdala conţine un circuit al fricii - esenţa fricii-, iar
creşterea pulsului, tensiunea mărită şi încremenirea se spune că ar
reprezenta o amprentă biologică a fricii. (Nu am fost niciodată sigură
de ce au decis că este frică. Oare şobolanul n-ar putea învăţa surpriza
ori vigilenţa ori poate doar durerea? Dacă aş fi şobolan, m-ar enerva
g roaznic socurile acelea si atunci oare de ce nu este „învătarea furiei"?) 41
' ' '
Oricum, acesti cercetători sustin în continuare că analiza învătării
' ' '
fricii se poate aplica şi la oameni, deoarece circuitul relevant al fricii
din amigdală ne-a fost transmis prin evoluţia mamiferelor după
modelul „creierului triun". Aceste studii dedicate învătării fricii au
'
ajutat la stabilirea presupusei locaţii a·fricii în creier. 42 ·
În psihologie si neurostiinte, asa-numita învătare a fricii a devenit

' ' ' ' '
o industrie. Cercetatorii o folosesc pentru a explica tulburări anxioase,
cum ar fi tulburarea de stres posttraumatic. Este folosită pentru a ajuta
descoperirea de noi medicamente în industria farmaceutică şi pentru
a înţelege tulburările de somn. Cu peste 100.000 de căutări pe Google,
„învăţarea fricii" este una dintre expresiile cel mai frecvent folosite în
psihologie şi . neu:roştiinţe. Dar în spatele acestei denumiri pompoase
este doar cunoscutul fenomen al condiţionării clasice sau condiţionare
pavloviană, numit după fiziologul Ivan Pavlov care l-a descoperit prin
faimosul său experiment cu câinii care salivează: Experimentul clasic
pentru învăţarea fricii demonstrează că un stimul neutru, cum ar fi
un sunet, poate ajunge să declanşeze anumite circuite amigdaliene în
anticiparea unui pericol necunoscut. Cercetătorii au lucrat ani întregi
pentru a trasa acest circuit cât mai amănunţit. 43
Şi acum urmează acea greşeală subtilă despre care am pomenit mai
devreme. Blocajul motor este un comportament, în vreme ce frica este
o stare mult mai complexă. Cercetătorii care cred că studiază învăţarea
fricii clasifică un comportament de blocaj motor ca fiind „Frică", şi
circuitul subiacent blocajului ca fiind circuit al fricii. Exact la fel cum
am considerat-o eu pe Cupcake, porcuşorul de Guineea, spunând
că este fericită, deşi ea nu putea construi o experienţă de fericire,
aceşti cercetători aplică :fără să ştie propriile concepte emoţionale,
construiesc perceptii ·ale fricii si atribuie starea de frică sobolanului
) ) )
care a încremenit. Eu numesc această greşeală ştiinţifică generală

eroare de inferenţă mentală.
Inferenta mentală este normală·, o facem cu totii zi de zi, automat si
) l I
:fără niciun efort. Atunci când vezi un prieten zâmbind, deduci imediat
că este bucuros. Când vezi un om bând un pahar cu apă, deduci că-i
este sete. Sau poţi deduce că are gura uscată din cauza anxietăţii ori
face o pauză de efect, pentru a evidenţia un punct al discursului.Atunci
când eşti la o întâlnire şi simţi că-ţi ard obrajii, poţi deduce că ar fi din
cauza emoţiei romantice ori din cauza gripei. 44
Copiii percep emoţii în jucării şi în păturelele lor preferate şi poartă
conversaţ~i fascinante cu ele, dar şi adulţii sunt experţi în acasti
privinţă. Intr-un celebru experiment din anii 1940, Fritz Heidcr şi
• Hrăniţi un câine şi el salivează. Sunaţi un clopoţel înainte de a hrăni câinele; Iqxb1i alalli
succesiune de suficient de multe ori, iar câinele va saliva atunci când sună clo~.
primit Prem_iul Nobel pentru această descoperire în anul 1904.
Figura 12-2. Imagine fixă din secvenţele video Heider-Simmel

(disponibile la heam.info/heider-simmel}
Mary-Ann Simmel au creat o animaţie simplă cu forme geometrice,

pentru a vedea dacă _spectatorii deduc anumite stări mentale. Imaginile
video reprezintă două triunghiuri şi un cerc mişcându-se în jurul unui
dreptunghi mare. Mişcările nu sunt însoţite nici de sunete, nici de
comentarii. Chiar si , asa, ' au atribuit cu uşurintă
' subiectii , emotii
, si' alte
stări mentale acestor forme. Triunghiul mare, au spus unii, l-a bruscat
pe cel mic şi nevinovat până când curajosul cerc a venit să-l salveze.
Cercetătorii, ·fiind membri ai speciei umane, fac inferenţe mentale
atunci când interpretează rezultatele experimentelor lor. De fapt, de
fiecare dată când înregistrează o măsurătoare fizică şi îi atribuie o cauză
mentală, ei comit o eroare de inferentă mentală. „Schimbarea aceea de
J ' A
ritm cardiac a fost provocată de entuziasm." „Incruntarea aceea este

expresia furiei." „Activitatea aceea de la nivelul insulei anterioare a
fost provocată de dezgust." „Subiectul testat a apăsat puţin mai rapid
tasta computerului din cauza anxietăţii." Emoţiile nu cauzează aceste
acţiuni în niciun sens obiectiv, independent de subiectul perceptor.
Aceste acţiuni în sine sunt desigur dovada că a avut loc un eveniment de
natură psihologică, dar cercetătorii doar presupun despre ce este vorba.
Asta facem noi, cercetătorii: măsurăm lucruri şi apoi transformăm
tiparul de numere în ceva care are o semnificaţie, bazându-ne pe o
inferentă. Dar atunci când· scopul nostru este explicatia stiintifică,
' ' ' '
unele inferenţe sunt mai bune decât altele. 45
Fenomenul învăţării fricii este exemplul cel mai spectaculos de eroare
de inferentă'
mentală în stiinta emotiilor.' Sustinătorii săi estompează
' ' , ,
• Dacă am scana creierul cercetătorilor atunci când scriu lucrări despre „învăţarea fricii", am
găsi probabil dovezi ale inferenţei mentale reprezentate prin activitatea din noduri ale reţelei
interoceptive şi ale reţelei de control, în timp ce descriu comportamentul de blocaj motor al
şobolanilor ca fiind frică.
distinctia dintre miscare, comportament si experientă. Contractia unui

muşchi este mişca;e. Încremenirea este 'un comp~rtament, d~oarece
implică multiple mişcări musculare coordonate. Senzaţia de frică
este o experienţă care poate să apară sau să nu apară împreună cu
un comportament cum este încremenirea. Circuitele neuronale care
controlează blocajul motor nu sunt circuite pentru frică . Această eroare
ştiinţifică revoltătoare, alături de expresia „învăţarea fricii" a semănat
confuzie decenii la rând şi a transformat ceea ce este pur şi simplu un
experiment de condiţionare clasică într-o adevărată industrie a fricii. 46
Însăşi ideea de învăţare a fricii prezintă mai multe probleme.
Sobolanii nu încremenesc întotdeauna în situatii amenintătoare.Atunci
' ' '
când sunt pusi într-o cutie în care sunt bombardati cu zgomote si socuri
, ' ' '
în momente complet imprevizibile, şobolanii încremenesc într-adevăr,
dar într-un spaţiu mai larg ei aleargă dacă nu sunt încolţiţi, caz în
care ei atacă. Dacă imobilizezi şobolanul în timp ce se aude sunetul
(ceea ce n-ar trebui să conteze, fiindcă el va încremeni oricum), pulsul
său scade, în loc să crească. În plus, nu toate aceste comportamente
diferite implică activitatea amigdalei. Până în prezent, cercetătorii au
identificat cel puţin trei presupuse căi ale fricii în creierul şobolanului~
fiecare asociată cu un comportament specific, toate rezultate ale erorii
de inferenţă mentală. În sfârşit, un comportament simplu, precum
· încremenirea, este susţinut de circuite multiple în cadrul unei reţele
care nu este specifică încremenirii ori fricii. 47
Pe scurt, nu putem studia frica aplicând şocuri şobolanilor decât
dacă am definit „frica" de la început ca fiind „comportamentul de
răspuns prin încremenire al unui şobolan supus unui şoc".
Oamenii, la fel ca şobolanii, acţionează diferit atunci când sunt
ameninţaţi. Noi încremenim, fugim sau 'atacăm. Putem, de asemenea
să facem o glumă, să leşinăm ori să ignorăm ceea ce se întâmplă. Astfe
de comportamente pot fi determinate de circuite distincte în cre'er
aceleaşi la toate mamiferele, dar ele nu sunt prin natura lor emoţio n e
şi nu reprezintă o dovadă că emoţiile au esenţe biologice.
Cu toate acestea, unii cercetători continuă să scrie că au izolat
mentale extrem de complexe la animale. Puii de şobolan, de exe
fac un zgomot ascuţit atunci când sunt separaţi de mamele lor
naştere, iar zgomotul acesta seamănă cu un plâns. Unii cercetăto :
dedus că acel circuit neuronal responsabil cu plânsul trebuie
circuitul pentru distres. Dar p~ii de şobolani nu sunt trişti. Lor le
frig. _Sunetul este doar un rezultat secundar al încercării lor de a-şi

regla temperatura corpului - parte a bugetului corpului - o sarcină
îndeplinită în mod normal de marnele absente. Nu are nimic de-a face
cu ernotia. Eroarea de inferentă mentală loveste din nou. 48
' ' '
De acum înainte, de fiecare dată când veţi citi un articol despre
ernotiile animalelor, urrnăriti acest tipar. Dacă vedeti că un cercetător
' ' '
etichetează un comportament cum este încremenirea, folosind un
termen care defineşte o stare mentală, cum ar fi „frica", ar trebui să vă
gândiţi: „Aha, iată eroarea de inferenţă mentală!".
Trebuie să recunosc că este deosebit de greu pentru cercetători să
evite capcana inferenţei mentale. Organizaţiile care acordă fonduri
pentru cercetare preferă proiectele care sunt direct relevante pentru
oameni. Şi oamenii de ştiinţă trebuie în primul rând să recunoască
faptul că realizează o inferentă mentală - un exercitiu de introspectie
' ' '
nu tocmai uşor. Apoi ei trebuie să aibă curajul de a înfrunta criticile
colegilor pentru că se opun convingerilor comune: Dar nu este ceva
jrnposibil.
Joseph E. LeDoux, cercetătorul în neuroştiinţe care a popularizat
ideea învăţării fricii în celebrul său volum The Emotional Brain,
combate acum însăsi folosirea termenului „frică" atunci când vorbim
'
despre un şobolan. Poziţia sa este o dovadă de mare curaj intelectual.
El a publicat sute de lucrări despre asa-zisa
,
învătare a fricii si o carte
\ ' '
foarte cunoscută despre localizarea centrului fricii în amigdală, dar
ulterior a examinat cu atentie dovezile care infirmă concluziile sale si
' '
şi-a revizuit poziţia„ Conform noii sale perspective, încremenirea ar
ajuta animalul să rămână în siguranţă, atunci când se confruntă cu o
ameninţare; este un comportament de supravieţuire. Experimentele
sale clasice identifică ceea ce el nurneste acum un circuit de
' '
supravieţuire care controlează comportamentul de încremenire, nu o
stare mentală cum este cea de frică. Schimbarea perspectivei teoretice
în cazul lui LeDoux este un alt exemplu al noii revolutii stiintifice
' ' '
reflectate în teoriile despre minte şi creier, care creează premisele unei
teorii a ernotiei bazate pe fundamente stiintifice mai solide. 49
' ' '
Desi LeDoux si alti cercetători asemenea lui au realizat această
' ' '
schimbare, mai găsim încă această eroare de inferenţă mentală susţinută
de alţi cercetători în domeniul emoţiilor la animale, în diverse clipuri
transmise pe YouTube şi în programe din seria TED Talks. Vorbitorul
ne arată un film ori o imagine impresionantă cu un animal efectuând
un anumit comportament. Iată cât de bucuros este şobolanul când îl

mângâi; iată cât de trist este câinele când scheaună; iată cât de speriat
este şobolanul când încremeneşte. Dar să nu uităm, emoţiile nu sunt
observate, ele sunt construite. Atunci când vedem clipul, nu ne dăm
seama de faptul că folosim cunoaşterea conceptuală pentru a realiza
o inferenţă, aşa cum nu am fost conştienţi nici de procesele prin care
am transformat nişte pete informe într-o albină în capitolul 2. Deci,
pentru noi, animalul pare că trăieşte emoţiile respective.
În capitolul 4, am explicat faptul că fiecare aşa-numită regiune
cerebrală reactivă emoţional emite predicţii pentru a regla bugetul
corpului. Adăugaţi eroarea de inferenţă mentală, amestecaţi bine
şi veţi avea reţeta impresionantei mitologii despre modul în care
funcţionează emoţiile în creier. Una este să observi faptul că activitatea
cortexului cingulat anterior al unei rozătoare se intensifică atunci când
un animal aflat în vecinătatea lui suferă. Şi cu totul altceva este să spui
că rozătoarea simte empatie. O explicaţie mai simplă este aceea că
două animale îşi influenţează .reciproc bugetele corpului, aşa cum fac
multe alte flinte. 50
'
Suntem mai predispuşi să ne angajăm în inferenţă mentală atunci
când animalul în chestiune ne seamănă. Este mai uşor să percepi
bucuria în cazul unui câine care ţopăie decât în cazul unui gândac.
Este mai uşor să ve_zi iubire la mama iepuraşului care doarme cu puiul
ei decât la o mamă caecilian - un amfibian care arată ca un vierme -
care îşi hrăneşte puii cu propria carne. Un film SF nominalizat pentru
Oscar, District 9, oferă un exemplu fascinant al acestui fenomen.
Creaturile extraterestre par la început nişte insecte dezgustătoare mari
cât un om, dar de îndată ce vedem că au familii şi apropiaţi, simţim
empatie' pentru ele. Chiar figurile lui Heider şi Simmel par să semene
cu cele umane, deoarece viteza şi tr~iectoriile lor ne duc cu gândul la
oameni urmărindu-se unul pe altul. Incepem să percepem acţiunile lor
în termenii cauzelor mentale, iar ei pătrund în cercul nostru moral. 51
Inferenta mentală în orivinta animalelor nu este un lucru rău în sine
' .... '
- este complet normală. In fiecare zi trec cu maşina pe lângă un panou
înraţişând nişte pui de urangutan adorabili. Mă luminez de fiecare dată
când mă apropii de el, indiferent ce gânduri mă frământă, deşi ştiu că
urangutanul nu-mi zâmbeşte cu adevărat şi mintea lui nu semănă cu
a mea. Sincer vorbind, dacă ne-am angaja cu toţii în această eroare de
inferenţă mentală în privinţa animalelor, şi pe parcursul acestui proces
am admite animalele respective în cercul nostru moral, poate ar exista

mai puţini braconieri care măcelăresc elefanţi şi rinoceri pentru fildeş
ori vânează gorile şi maimuţe bonobo pentru hrană. Dacă oamenii s-ar
angaja mai mult în inferenţa mentală atunci când îşi observă semenii,
Poate ne-am confrunta cu mai putină violentă
) , si
, mai putine
' războaie .
Dar, în calitate de oameni de stiintă, trebuie să rezistăm tentatiei
) ) )
inferentei mentale. 52
)
Noi suntem obişnuiţi să ne gândim la animale în termeni umani: cât

de ţnult seamănă cu noi, ce ne învaţă despre noi înşine, cum ne-ar putea
fi de folos, cum le suntem superiori. Este bine să antropomorfizăm
animalele dacă acest lucru le va proteja, dar atunci când vedem
animalele prin lentila propriei noastre identităţi, le putem face rău fără
să ne dăm seami. Îi tratăm pe câini cu un ataşament anxios ca fiind
„prea dominatori" şi îi ped:psim atunci când ar trebui să le oferim grijă
şi afecţiune predictibile. Ii smulgem pe puii de cimpanzeu de lângă
mamele lor, deşi în sălbăticie ar fi îngrijiţi până la cinci ani şi s-ar simţi
în sigurantă înconJ'urati de căldura si
) ) , mirosul blănii mamei lor.
Provocarea cu care ne confruntăm este aceea de a înţelege animalele
aşa cum sunt ele şi nu ca pe nişte minţi umane inferioare. Cea de-a
doua idee provine din teoria clasică asupra naturii umane, potrivit
căreia cimpanzeii şi alte primate sunt nişte versiuni diminuate, mai
puţin evoluate, ale omului. Nu sunt. Ele sunt adaptate nişei ecologice
în care trăiesc. Cimpanzeii trebuie să scormonească după mâncare şi
cea mai mare parte a oamenilor moderni nu trebuie să facă acest lucru,
deci creierul unui cimpanzeu este organizat astfel încât să identifice şi
să-si amintească detalii, nu să construiască similarităti mentale. 53
) )
_ Până la urmă, dacă învăţăm despre animale aşa cum sunt ele, vom
beneficia de acest lucru, deoarece relaţia noastră cu ele va fi mai bună.
Noi, oamenii, le vom provoca lor şi lumii în care trăim cu toţii mai
puţin rău.
•••
Animalele sunt fiinţe afective, cel puţin din perspectiva percepţiei
umane. Aceasta este parte a realităţii sociale pe care o creăm. Noi
atribuim emoţii maşinilor noastre, plantelor şi chiar cerculeţelor · şi
triunghiurilor dintr-o animatie. Atribuim emotii si animalelor. Dar
) ) )
aceasta nu înseamnă că animalele trăiesc emotii. Animalele cu o nisă

) )
afectivă foarte mică nu pot forma concepte emoţionale. Leul nu poate

urî zebra atunci când o urmăreste
, si, o ucide. De aceea nu considerăm
.
actiunile
' leului imorale. De fiecare dată când cititi
' ' o carte sau o .stire
. ,
despre animale care resimt emoţii umane („Ultima oră: Pisicile se
bucură de necazul' şoarecilor"), păstraţi perspectiva de mai sus şi veţi
vedea rapid eroarea de inferenţă mentală materializându-se sub ochii
dumneavoastră.
Unii cercetători încă mai cred că toate vertebratele păstrează
circuite emoţionale de bază, pentru a justifica ideea că animalele simt
la fel ca oamenii. Jaak Panksepp, un reputat cercetător în domeniul
neuroştiinţelor, invită în mod frecvent observatori pentru a le arăta
dovezi ale existenţei acestor circuite în fotografiile cu câini care mârâie
şi pisici care scuipă şi clipuri cu pui de pasăre „plângând după mamele
lor." Dar este puţin probabil ca aceste presupuse circuite ale emoţiei
să existe în creierul vreunui animal. Există într-adevăr circuite pentru
supravieţuire pentru comportamente cum ar fi cele patru cunoscute
în limba engleză sub numele de cei „patru F" (iniţiale pentru luptă -
fighting, fugă - fleeing, hrană - feeding şi împerechere - mating); ele
sunt controlate de regiuni responsabile cu bugetul corpului din reţeaua
noastră interoceptivă şi produc schimbări corporale pe care le percepem '
ca fiind stări emotionale, dar ele nu sunt destinate emotiilor. Pentru
) )
emoţii avem nevoie şi de concepte emoţionale pentru categorizare. 54

Procesul de identi~care a capacităţii emoţionale a minţii animalelor
continuă. Maimuţele bonobo şi poate cimpanzeii, verii noştri apropiaţi,
ar putea avea înnăscute elementele de bază în circuitele lor cerebrale
pentru a forma propriile tipuri de concepte emoţionale. Elefanţii
reprezintă o altă posibilitate interesantă; ei sunt animale sociale cu o
lungă durată de viaţă, care formează legături puternice în turme foarte
strâns unite. Acelasi lucru este valabil si în cazul delfinilor. Chiar si
) ) )
câinii ca Rowdy sunt buni candidaţi, deoarece au crescut alături de

oameni de mii de ani. Este posibil să :fie ceva deosebit în legătură cu
aceste animale, chiar dacă nu este emoţie umană. Cât despre cobai,
Cupcake, porcuşorul de Guineea şi majoritatea celorlalte animale
care credem noi că simt emoţii, ele nu pot construi emoţii, :fiindcă nu
au conceptele emoţionale necesare. Animalele non-umane au trăiri
afective, dar realitatea emoţiilor lor se găseşte, deocamdată, ~oar în
noi înşine.
13
De la creier la minte: noua frontieră
Creierul uman este un maestru al înşelătoriei. El creează experienţe

şi coordonează acţiuni cu măiestria unui magician, rară a dezvălui
niciun moment cum face acest lucru, toate acestea în timp ce inspiră
un fals sentiment de încredere în faptul că produsele sale - experienţele
noastre de zi cu zi- ar dezvălui modul în care el funcţionează. Bucuria,
tristetea, surpriza, frica si alte emotii par atât de clare si le simtim
' ' ' ' ,
atât de profund înrădăcinate în noi, încât presupunem că ar · avea
cauze separate în interiorul nostru. Atunci când ai un creier care
esenţializează, este u·şor să formulezi o teorie greşită despre mintea
umană. La urma urmei, suntem o grămadă de creiere care se străduiesc
să afle cum funcţionează. ·
Mii de ani, trucul a avut succes. Sigur, esenţele minţii au fost
reconsiderate la câte o sută sau două de ani, dar, în cea mai mare parte,
ideea organelor minţii a rămas: Este dificil acum să îndepărtăm acele
reminis<;enţe esenţialiste, deoarece creierul este construit pentru . a
clasifica, iar categoriile dau naştere esenţi~lismului. Fiecare substantiv
pe care îl rostim este o ocazie de a inventa o esenţă, rară ca noi să avem
această intentie.
Încetul c~ încetul, ştiinţa minţii îndepărtează roţile de sprijin.
Craniul nu mai este câmpul de forţă care a fost odată, acum, după ce
imagistica cerebrală poate pătrunde pe c~i complet inofensive în capul
uman. Noile dispozitive portabile de măsurare mută psihologia şi
neurostiintele din laborator în lumea reală. Dar, în vreme ce noi adunăm
' '
petabiţi de date despre creier cu jucăriile noastre tehnologice de secol
• Pe scurt, ideea potrivit căreia conceptele depind de experienţă (empirism) este combătută
serios de convingeri legate de caracterul integrat al conceptelor, fie deoarece eşti născut cu ele
(nativism), fie pentru că ele provin din intuiţie sau din logică (raţionalism). Fiecare încercare de
a promova empirismul a eşuat într-un fel sau într-altul, de la filosofii asociaţionişti ai secolului
al şaptesţ>rezecelea până la behavioriştii secolului douăzeci,
DE LA CREIER LA MINTE: NOUA FRONTIERĂ 339
douăzeci şi unu, media, marii capitalişti, majoritatea manualelor şi unii

dintre cercetători încă interpretează acele date conform unei teorii
a minţii din secolul al şaptesprezecelea (actualizată într-o versiune
elaborată a frenologiei inspirată din Platon 1.0). Neuroştiinţele au
oferit o înţelegere mult mai bună a creierului şi a funcţiilor sale decât
ar fi putut vreodată să o facă experienţele noastre, nu numai în privinţa
emoţiilor, ci pentru toate evenimentele mentale.
Dacă mi-am făcut datoria cum trebuie, acum realizaţi că multe fapte
aparente despre emotii din cărti si din media sunt extrem de îndoielnice
si trebuie reconsider~te. În pag' i~ile 'acestea ati învătat că emotiile sunt
, J , ,
parte a construcţiei biologţce a creierului şi corpului uman, dar nu

pentru că am avea circuite speciale pentru fiecare. Emoţiile sunt un
rezultat al evoluţiei, dar nu ca esenţe transmise nouă de la animale
ancestrale. Resimtim emotii fără un efort constient, dar aceasta nu
' ' '
înseamnă că suntem un recipient pasiv al acestor experienţe. Percepem
emotii fără o instruire formală, dar aceasta nu înseamnă că emotiile
sunt ,înnăscute sau independente de învăţare. Înnăscută este abilin'..tea
oamenilor de a folosi concepte pentru a construi realitatea socială, iar
realitatea socială, la rândul său, organizează creierul. Emoţiile sunt
creatii reale ale realitătii sociale, a căror existentă este posibilă datorită
' ' '
creierelor umane care inter-relationează cu alte creiere umane.
În acest capitol final vom fol~si teoria emoţiei construite asemenea
unui reflector, pentru a ne concentra asupra unor aspecte mai largi,
legate de minte şi creier. Vom analiza îndeaproape creierul p~
şi tot ceea ce am învăţat despre el, cum ar fi degenerarea, sistemele
de bază şi realizarea conexiunilor neuronale pentru . dezvolt21ca
conceptelor, pentru a evidenţia care este tipul de minte care p.reziuti
cele mai mari şanse de a apărea din acest tip de creier. Vom w:dca
care aspecte ale minţii sunt universale sau inerente şi care nu sunt $i
ce înseamnă aceasta pentru înţelegerea mai extinsă a celorlalţi fi a
noastră.
•••
De când există scrieri despre umanitate, a existat şi o convioguc
răspândită în privinţa faptului că mintea umană este creată de o ford
atotputernică. Pentru grecii antici, forţa aceea era natura întrm bifmti
·în zei. Creştinismul a îndepărtat natura umană de M~ma Namd
a plasat-o în mâinile unui singur Dumnezeu omnipotent. Danrin
readus-o şi a atribuit-o unei trăsături specifice a naturii, numită ~J~::::::,.
Dintr-o dată, nu am mai fost un suflet nemuritor, iar mintea noastră

nu a mai fostlocul confruntării dintre bine şi rău, virtute şi păcat. Am
devenit în schimb depozitarii unor forţe interne specializate, sculptate de
, care luptă să-si
evolutie, , controleze actiunile.
, Creierul ar fi în conflict cu
corpul nostru, raţionalitatea cu emoţionalitatea, cortexul cu subcortexul
iar forţele din afară cu forţele dinăuntrul nos,tru. Cu un' creier de animal
învelit într-un cortex rational, ne-am deosebi de celelalte animale din
natură ~u pentru că ave~ un suflet iar ele nu, ci pentru ,că reprezentăm
culmea evolutiei, suntem dăruiti cu intuitie si ratiune. Prin urmare, am
' ' ' ) '
venit pe lume construiţi să răspundem într-un mod specific la ceea
ce ea ne oferă, nu după chipul lui Dumnezeu, ci după genele noastre.
Experienţe precum · emoţiile sunt invocate ca dovadă a faptului că
·suntem în întregime animale, dar suntem consideraţi speciali în regnul
animal, deoarece putem învinge fiara din noi.
După cum aţi aflat. însă în cartea de faţă, noile descoperiri despre
creierul uman au revoluţionat accepţiunea noastră despre umanitate.
Mintea noastră este cu certitudine un produs al evoluţiei, dar ea nu
este modelată doar de gene. Sigur, creierul este alcătuit din reţele de
. neuroni, dar acesta este doar un factor în dezvoltarea minţii umane.
Creierul s-a dezvoltat şi el în interiorul unui corp, cuibărit între alte
creiere din corpuri umane care au echilibrat bugetul corpului nostru şi
ne-au lărgit nisa, afectivă prin actiuni
, si
, cuvinte.
Mintea noastră nu adăposteşte o luptă între forţe interne opuse -
pasiune şi raţiune - care determină cât de responsabili suntem pentru
comportamentul nostru. Mintea este mai degrabă un moment de
calcul în interiorul creierului nostru care prezice în mod continuu.
Creierul prezice cu conceptele sale şi, cu toate că oamenii de ştiinţă
au opinii diferite îr:t privinţa caracterului înnăscut sau învăţat al unor
concepte, nu există nicio îndoială asupra faptului că am învăţat o
mulţime dintre ele în timp ce creierul se conecta la mediul înconjurător
fizic şi social. Aceste concepte provin din cultura noastră şi ne ajută
să negociem dilema fundamentală a vieţii în grup - a progresa versus
a ne integra - un conflict care are mai multe soluţii. Unele culturi
favorizează integrarea, altele progresul.
Toate aceste descoperiri dezvăluie o informatie , esentială:
, creierul
uman a evoluat, în contextul culturilor umane, pentru a crea. mai mult
decât un singur tip de minte. Pentru oamenii din culturile occidentale, de
exemplu, gândurile şi emoţiile sunt fundame.ntal diferite şi uneori în
conflict. În acelaşi timp, culti.irile balineze şi Ilongot şi într-o oarecare

măsură culturile întem~iate pe :filosofia budistă nu fac distincţii clare
între gânduri şi sentimente. 1
Cum s-a întâmplat să apară tipuri diferite de minţi dintr-un
singur tip de creier cu acelaşi set de reţele neuronale? Cum poate un
creier să creeze mintea dumneavoastră, plină de concepte emoţionale
şi experienţe, şi mintea mea, care are ipostaze diferite ale acelor~i
concepte ori poate unele concepte emoţionale diferite, şi mintea unui
balinez care nu are concepte ori experienţe separate pentru gânduri şi
sentimente, şi :fiec,are dintre acestea este adaptată la mediul său fizic
si
, social?
La suprafaţă, toate creierele umane dezvoltate normal arati
aproape la fel, mai ales dacă ne scoatem ochelarii şi privim printR
gene. Toate au două emisfere. Fiecare cortex are cinci lobi cu până
la şase straturi. Neuronii din fiecare .cortex sunt organizaţi pentru ~
comprima informaţia :.: sumare eficiente, creând un sistem conceptual
care modelează acţiunea şi experienţa. Multe dintre aceste trăsături
sunt prezente la alte mamifere, iar unele dintre aspectele cu adem.
străvechi ale sistemului nostru nervos se regăsesc şi la insecte. -
exemplu sunt genele Hox, care organizează sistemul nenos
vertebratelor de la cap la coadă.)
Totuşi, creierele diferă în mod semnificativ de la o pers oană la
Prin amplasarea :fiecărei circumvolutiuni si a :fiecărui sant eoni
' , J ,
prin numărul de neuroni din straturile cortexului sau în nrq;~•-•

subcorticale, prin micro-conexiunile dintre neuroni şi prin
conectivitătii în interiorul retelelor neuronale. Atunci când lui.
, '
considerare aceste detalii, nu există două creiere din aceeaşi
structurate în totalitate la fel.2 ·
De asemenea, la nivelul unui singur creie_r, aşa cum
dumneavoastră, conexiunile nu sunt statice. Exact aşa cum
unui copac creşte primăvara şi se veştejeşte toamna, intel'COC'"X<:I'• - lllilR
dintre axoni şi . dendrite sporesc şi se reduc pe măsură ce îmhăw1 - -
În anumite regiuni cerebrale pot chiar să crească neuroni noi
schimbare anatomică, numită plasticitate, apare şi în cazul e1pu • •
noastre. Ele devin codate în conexiunile creierului şi pot schm.lt,
la urmă conexiunile, sporind şansele ca noi să avem aceeaşi ~:ic::=~'
din nou ori să folosim o experienţă anterioară pentru a crea
Şi, de la un moment la altul, miliardele de neuroni se rec:c•••4111
-11r.:=:::;=:.
continuu dintr-uri tipar într-altul. Acest lucru este posibil datorită

substantelor chimice numite neurotransmitători. Acestea aJ·ută
) )
semnalele să circule între neuroni şi ei amplifică ori reduc conexiunile

neuronale într-o fracţiune de secundă, astfel încât informaţiile să
urmeze căi diferite. Neurotransmiţătorii îi permit unui singur creier cu
un singur set de reţele neuronale să construiască evenimente mentale
diferite, creând astfel un întreg mai mare decât suma părţilor. 4
Apoi, desigur, avem degenerarea: seturi diferite de neuroni produc
aceleaşi rezultate. În plus, indiferent la ce nivel examinăm ţesutul
cerebral - reţele, regiuni sau neuroni individuali - acel ţesut contribuie
la mai multe categorii de evenimente mentale, cum ar :fi furia, atenţia
sau chiar văzul sau auzul. 5
Microconexiuni. Neurotransmiţători. Plasticitate. Degenerare.
Circuite multifunctionale. Neurocercetătorii însumează această
)
incredibilă sursă de variabilitate numind creierul un „sistem complex".

Nu complexitate în sensul „vai de mine, creierul este foarte complicat",
ci într-un . sens mai formal. Complexitatea este o proprietate
cuantificabilă în functie de care descriem orice structură care creează
)
si transmite în mod eficient informatii.

) '
Un sistem cu un nivel înalt de
complexitate poate crea multe tipare combinând fragmente din tipare
vechi. Sisteme complexe se găsesc în neuroştiinţe,' :fizică, matematică,
economie şi alte discipline academice. 6
Creierul uman este un siste.ţn cu un înalt nivel de complexitate,
deoarece, în cadrul unei structuri :fizice, el poate reconfigura miliardele
sale de neuroni pentru a construi un repertoriu uriaş de experienţe,
percepţii şi comportamente. El ajunge la această complexitate printr-
un aranjament ultra-eficient de comunicare focalizat pe „nodurile de
comunicare" esenţiale menţionate în capitolul 6. Această organizare
îi permite creierului să integreze atât de multe informaţii din surse
multiple într-un mod atât de eficient, încât el poate susţine starea de
conştienţă. În schimb, modelul de creier propus de teoria clasică - lobi
independenti cu functii distincte - ar :fi un sistem cu un nivel scăzut de
) )
complexitate, deoarece :fiecare lob ar realiza singur unica·sa funcţie. 7 ·

Un creier cu un nivel ridicat de complexitate şi degenerare are
avantaje clare. El poate crea şi transmite mai multă informaţie, este
mai robust şi mai sigur, având mai multe căi pentru a obţine acelaşi
rezultat. Este mai rezistent la accidentări şi la boli; aţi văzut exemple
în cazul gemenilor cu leziuni ale amigdalei (capitolul 1) şi al lui Roger,
cu circuitul neuronal predictiv distrus (capitolul 4). Un astfel de creier

complex ne sporeşte şansele de a supravieţui şi de a ne transmite genele ·
următoarei generaţii. 8
Selecţia naturală favorizează un creier complex. Complexitatea, nu
raţionalitatea, ne permite să fim arhitectul propriei experienţe. Genele
ne permit nouă şi altora să ne remodelăm creierul şi, prin urmare, şi
mintea. 9
Complexitatea implică faptul că diagrama·conexiunilor unui creier
nu este un set de instrucţiuni pentru un singur tip de minte, cu organe
mentale universale. Dar creierul uman are puţine concepte prestabilite,
cum ar fi poate plăcerea şi neplăcerea (valenţa), agitaţia şi calmul
(activarea), sonoritatea puternică sau scăzută, lumina şi întunericul şi
alte proprietăţi ale stării de conştienţă. În schimb, variaţia este norma.
Creierul uman este structurat pentru a învăţa multe concepte diferite
şi pentru a inventa multe realităţi sociale, în funcţie de situaţiile la
care este expus. Această variabilitate nu este infinită sau arbitrară; ea
este restrictionată de nevoia creierului de eficientă si viteză, de lumea
' ' '
exterioară şi de dilema umană, aceea a alegerii între a ne integr~ ori
a progresa. Cultura noastră ne-a oferit un anumit sistem de concepte,
valori şi practici pentru a aborda această dilemă. 10
Nu avem nevoie de o minte universală, cu un singur set de concepte
universale, pentru a pretinde că suntem cu toţii aceeaşi specie. Avem
nevoie doar de un creier uman extraordinar de complex care se
conectează la mediul fizic şi social din jur, producând în cele din urmă
tipuri diferite de minte.
•••
Creierul uman poate crea multe tipuri de minte, dar toate au
într-adevăr nişte ingrediente comune. Mii de ani s-a crezut că
elementele acestea sunt esenţe, dar nu sunt. Ingredientele sunt tre.:.
aspecte ale minţii noastre pe care le-am întâlnit în această carte:
realism afectiv, concepte şi realitate socială. Având în vedere anatomi
şi funcţia creierului, cele trei aspecte (şi poate altele) sunt inerente ;.
prin urmare universale, cu excepţia cazurilor de boală.
Realismul afectiv, fenomenul care ne determină să simtim ceea
'
ce credem, este inevitabil din cauza conexiunilor noastre neuro 'e..
Regiunile din reţeaua interoceptivă responsabile cu bugetul corp
- cercetătorul nostru interior foarte zgomotos şi aproape surd care ne
atenţionează printr-un megafon - sunt cei mai puternici predictori din
creierul nostru, iar regiunile senzoriale primare sunt ascultători avizi.

Predicţiile legate de bugetul corpului, încărcate de afecte, nu de logică
si
' ratiune,
, sunt fortele
' principale care ne coordonează experientele , si
,
comportamentele. Cu toţii credem că o mâncare „este delicioasă", ca
şi cum gustul ar fi parte integrantă a sa, când de fapt gustul este o
construcţie, iar savoarea este propria noastră senzaţie afectivă. Atunci
când un soldat aflat într-o zonă de război percepe o armă îll mâna
cuiva, deşi de fapt nu există nicio armă, este posibil ca el să vadă cu
adevărat o armă; nu este o greşeală, ci o percepţie autentică.Judecătorii
care sunt flămânzi în timpul audierilor pentru eliberarea condiţionată
emit mai multe decizii negative.
Nimeni nu poate scăpa cu totul de realismul afectiv. Percepţiile
noastre nu sunt ca o fotografie a lumii. Ele nu sunt nici măcar ca o
pictură cu o calitate fotografi.că, asemenea unui tablou de Vermeer. Ele
sunt mai degrabă ca un Van Gogh sau un Monet. (Sau, într-o zi foarte
proastă, poate ca un Jackson Pollock.) 11
Dar noi putem recunoaşte realismul afectiv prin efectele sale. De
fiecare dată când avem un sentiment aparent instinctiv că ştim că un
anumit lucru este adevărat, acesta este realism afectiv. Atunci când
auzim n.iste stiri ori citim o relatare pe care o credem imediat, acesta
' '
este realism afectiv. Sau când refuzăm imediat să luăm în considerare
un mesaj ori chiar simţim o aversiune faţă de mesager, şi acela este
realism afectiv. Tuturor ne plac lucrurile care ne susţin convingerile şi
de obicei ne displac lucrurile care contestă acele convingeri.
Realismul afectiv ne determină să credem un lucru chiar şi atunci
când dovezile îl infirmă. Aceasta nu·se întâmplă din cauza ignoranţei
sau a relei credinţe - pur şi simplu aşa este construit şi aşa funcţionează
creierul. Tot ceea ce credem si tot ceea ce vedem este influentat de
' '
activitatea creierului de echilibrare a bugetului corporal.
Atunci când nu este controlat, realismul afectiv îi determină pe
oanieni să fie absolut siguri şi inflexibili. Atunci când două grupuri
aflate în opoziţie sunt fiecare profund încredinţate că au dreptate, ele
se angajează în dispute politice, lupte ideologice şi chiar războaie. Cele
două teorii despre natura umană pe care le-aţi văzut în carte.a aceasta,
una expresie a perspectivei clasice şi cealaltă a constructivismului, fac
acest lucru de mii de ani. 12
În această confruntare care continuă încă, realismul afectiv a
determinat fiecare dintre cele două părţi să schematizeze punctul de
vedere al celeilalte. Teoria clasică este caricaturizată ca determinism

biologic, pentru care cultura este complet irelevantă, iar genele
reprezintă destinul absolut, justificând ordinea socială actuală a celor
bogaţi şi a celor care se chinui.e să supravieţuiască. Această schematizare
descrie varianta extremă a favorizării „progresului" faţă de „integrare":
Teoria construcţiei, pe de altă parte, este criticată pentru că ar fi o formă
de colectivism absolut în detrimentul individului ori ca o perspectivă
greşită prin care oamenii sunt un superorganism, asemenea Borg-
ului din Star Trek, şi creierul ar fi o „chiftea uniformă'' în care fiecare
neuron are exact aceeasi functie. Este o versiune exagerată a lui „a
) )
te integra" care surclasează pe „a progresa". Fiecare tabără ignoră în

această confruntare nuanţele şi variaţiile care apar în mod necesar în
comunitătile' ştiintifice.
, Dacă ati , citit până aici, ati văzut că dovezile
)
conduc spre o concluzie mai nuanţată: linia de demarcaţie dintre

biologie şi cultură este permeabilă. Cultura a apărut din selecţia
naturală şi, fiindcă este asimilată şi integrată în creierul şi corpul
nostru, ea ajută la modelarea generaţiei umane viitoare. 13 .
Realismul afectiv este inerent, dar nu suntem complet neajutoraţi în
privinţa sa. Cea mai bună apărare împotriva sa este curiozitatea. Eu le
spun studenţilor mei că trebuie să fim atenţi mai cu seamă atunci când
ceva ce am citit ne place deosebit de mult ori pur şi simplu îl detestăm.
Aceste sentimente înseamnă probabil că ideile citite sunt instalate în
mod ferm în nişa noastră afectivă, deci trebuie să ne străduim să fim
obiectivi. Trăirile noastre afective nu sunt o dovadă a faptului că o
observaţie ştiinţifică este bună sau rea. Corectă sau incorectă. Biologul
Stuart Firestein, în fermecătoarea sa carte Ignorance, încurajează
curiozitatea ca modalitate de a învăţa despre lume. Încercaţi să vă
acomodaţi cu incertitudinea, sugerează el, să gustaţi plăcerea misterului
şi să fiţi destul de atenţi pentru a cultiva îndoiala. Aceste practici vă
vor ajuta să examinaţi cu calm dovezile care vin în contradicţie cu
convingerile profunde pe care le aveţi şi să vă bucuraţi de plăcerea
căutării cunoaşterii. 14
Al doilea aspect inerent în legătură cu mintea umană este acela că
avem concepte, deoarece creierul nostru este organizat în aşa fel încât
să construiască un sistem conceptual. Construim concepte pentru cele
tnai mici detalii fizice, cum ar fi frânturi de lumină ori de sunete, şi
. pentru idei incredibil de complexe, cum ·ar fi „Impresionismul" sau
„Obiecte pe care nu le iei cu tine în avion'' (Cea de-a doua include
346 CUM . IAU NAŞTERE EMOŢIILE
arme, turme de elefanţi şi pe plicticoasa mătuşă Edna). Conceptele

creierului nostru sunt un model al lumii care ne ţine în viaţă, ne ajută
să răspundem necesarului de energie al corpului şi, în cele din urmă,
determină cât de bine ne t~ansmitem genele mai departe.
Ceea ce totuşi nu este inerent este faptul că avem concepte specifice.
Fără îndoială, cu toţii avem anumite concepte de bază, ca o funcţie a
propriilor conexiuni neuronale, cum sunt „Pozitiv" versus „Negativ",
dar nu putem afirma că fiecare minte are concepte distincte pentru
„Simţire" şi „Gândire". Pentru creierul nostru, orice set de concepte
care ne ajută să ne reglăm bugetul corpului şi să rămânem în viaţă
este bun. Conceptele emoţionale învăţate în copilarie sunt un exemplu
important.
Conceptele nu există doar „în capul nostru". Să presupunem că
povestim împreună la o cafea şi atunci când eu fac o remarcă inspirată,
dumneavoastră zâmbiti si încuviintati din cap. În situatia în care
' ' ' ' '
creierul meu a prezis zâmbetul şi încuviinţarea dumneavoastră, iar
informaţiile vizuale primite de creierul meu confirmă aceste mişcări,
atunci predicţia mea- să zicem, să încuviinţez şi eu ca răspuns - devine
comportamentul meu. Dumneavoastră, la rândul dumneavoastră,
aţi prezis probabil încuviinţarea mea, împreună cu .o mulţime de
alte posibilităţi, ceea ce va produce o schimbare în informaţiile
dumneavoastră senzoriale care interacţionează cu predicţiile. Cu alte
cuvinte, neuroni~ dumneavoastră se influenţează unul pe altul nu
doar prin conexiuni directe, ci şi indirect, prin mediul exterior, într-o
interactiune cu mine. Noi executăm un dans sincronizat de predictie si
' ' '
acţiune, reglându-ne reciproc bugetele corpurilor. Aceeaşi sincronizare
stă la baza conexiunilor sociale şi a empatiei; ea îi determină pe oameni
să aibă încredere unul în celălalt şi să se placă unul pe celălalt, şi este
esenţială pentru legătura părinte-copil. 15
De aceea, experienţa personală este construită în mod activ de
acţiunile noastre. Facem o mică schimbare în lume, lumea ne schimbă
şi ea. Suntem în sens absolut real arhitectul propriului nostru mediu şi
al propriei noastre experienţe. Mişcările noastre şi ale altora la rândul
· 1or, ne infl.uentează informatiile senzoriale. Aceste senzatii nou-venite,
' ' '
la fel ca oricare altă experienţă, pot să reconfigureze circuitele neurale.
Prin urmare, nu suntem doar arhitecţii experienţelor noastre, suntem
şi electricieni.
Conceptele sunt esenţiale pentru supravieţuirea umană, dar trebuie
să avem grijă, fiindcă ele deschid uşa esenţialismului. Ele ne încurajează

să vedem lucruri care nu sunt în fata noastră. Firestein îsi începe
' '
cartea Ignorance cu un vechi proverb: „Este foarte greu să găseşti o
pisică neagră într-o cameră întunecată, mai ales dacă pisica ·nu este
acolo". Această afirmaţie rezumă cât se poate de elocvent încercările
de căutare a esenţelor. Istoria are multe exemple de cercetători care au
căutat în zadar o esenţă, deoarece au folosit un concept greşit pentru
a-şi construi ipotezele. Firestein dă exemplul eterului luminifer, o
substantă misterioasă care se credea că ar umple universul si ar fi
' '
mediul prin care se propagă lumina. Eterul a fost o pisică neagră, scrie
Firestein, iar fizicienii au emis teorii într-o încăpere întunecată şi
apoi au !acut experimente în ea, căutând dovezi ale unei pisici care nu
exista. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul teoriei clasice a emoţiei, ale
cărei organe mentale sunt o invenţie umană care confundă întrebarea
cu răspunsul.
Conceptele ne încurajează şi să nu vedem uneori lucruri prezente
în faţa noastră. O dungă imaginară din curcubeu conţine un număr
infinit de frecvenţe, dar conceptele noastre de „Roşu", „Albastru" şi de
alte culori determină creierul nostru să ignore variabilitatea. Tot la fel,
stereotipul chipului încruntat pentru „Tristeţe" este un concept care
minimalizează marea variatie din cadrul acelei categorii emotionale.
' '
Al treilea aspect inerent despre care am discutat în legătură cu
mintea este realitatea socială. Atunci când ne naştem nu putem să
ne reglăm singuri bugetul corpului - altcineva· trebuie să facă acest
lucru. În acest timp, creierul nostru învaţă statistic, creează concepte
şi se conectează la mediul său, care.este plin cu alţi oameni care şi-au
structurat lumea socială în moduri specifice. Acea lume socială devine
reală şi pentru noi. Realitatea socială este superputerea umană; suntem
singurul animal care poate comunica prin concepte pur mentale.
Nicio realitate socială particulară nu este inevitabilă, doar aceea care
funcţionează pentru grupul respectiv (şi este impusă de realitatea
fizică).
Realitatea socială este un fel de târg faustian. Ea conferă avantaje
distincte pentru unele activităţi umane esenţiale, cum ar fi construirea
civilizatiilor. Cultura functionează cel mai bine dacă noi credem în .
' '
propriile creaţii mentale, cum sunt banii şi legile, rară să realizăm că
facem acest lucru. Nici nu ne gândim la implicarea noastră (a neurnnilor
noştri) în aceste construcţii, aşa că le considerăm ca fiind o realitate.
Şi totuşi, aceeaşi superputere care ne permite să fim constructori

eficienti , ne împiedică să întelegem
, ai civilizatiei , cum facem acest lucru.
Noi confundăm în permanenţă conceptele dependente de subiectul
perceptor - flori, buruieni, culori, bani, rasă, expresii faciale ş.a.m.d
- cu realitatea independentă · de subiectul perceptor. Multe concepte
pe care oamenii le consideră pur fizice sunt de fapt convingeri prin
care le atribuim o natură fizică, aşa cum sunt emoţiile, şi multe par
să fie biologice şi sunt de fapt sociale. Chiar şi ceva ce pare · în mod
evident biologic, cum ar fi orbirea, nu este obi~ctivă în biologie. Unele
persoane lipsite de vedere nu se. consideră oarbe, deoarece se descurcă
cât se poate de bine în lume. 16
Atunci când creăm o realitate socială si , nu ne dăm seama de acest
lucru, rezultatul · este un dezastru. Mulţi psihologi, de exemplu, nu
realizează că fiecare concept psihologic este realitate socială. Noi
dezbatem despre deosebirile dintre „puterea voinţei", „tenacitate" şi
„tărie de caracter" ca şi cum acestea ar fi diferite prin natura lor, mai
degrabă decât construcţii împărtăşite prin intenţionalitate colectivă.
Noi separăm „emoţia", „reglarea emoţiei", „autoreglarea", „memoria'",
„imaginaţia", „percepţia" şi multe alte categorii mentale, în vreme
ce toate pot fi explicate ca rezultat al informaţiilor interoceptive şi
senzoriale, al căror sens a fost stabilit prin categorizare şi cu ajutorul
reţelei de control. Aceste concepte sunt în mod clar realitate socială,
deoarece ele nu există în toate culturile, iar creierul este tot creier.
Deci, psihologia, ca domeniu specific, continuă să redescopere aceleaşi
fenomene, să le dea nume noi şi să le caute în locuri noi din creier. De
aceea, avem sute de concepte pentru „sine". Până şi reţelele neurale au
primit mai multe denumiri. Reţeaua modului automat, care este parte
a reţelei interoceptive, are mai multe nume decât Sherlock Holmes. 17
Atunci când confundăm natura socială cu natura fizică a fenomenelor,
înţelegem greşit lumea şi pe noi înşine. Din acest punct de vedere,
realitatea socială este o superputere doar dacă ştim că o avem.
•••
Aceste trei aspecte inerente ale minţii indică faptul că procesul de
construcţie ne impune să fim sceptici. Experienţele noastre nu sunt
o fereastră spre realitate. Mai degrabă, creierul este structurat pentru
a modela lumea noastră, în funcţie de ceea ce este relevant pentru
bugetul corpului nostru, iar apoi noi percepem acel model ca fiind
realitatea. Experienţa noastră de la un moment la altul poate fi simţită
ca o anumită stare mentală · urmată de alta, asemenea mărgelelor

înşirate pe aţă, dar, după cum aţi aflat din această carte, activitatea
creierului nostru se desfăşoară fără întrerupere prin reţele neuronale
de bază. Experienţele par să fie provocate de lumea din afara craniul_:li
nostru, dar ele se formează într-o cavalcadă de predicţii şi corecţii. In
mod ironic, fiecare dintre noi are un creier care creează o minte care
nu se înţelege corect pe sine.
Acolo unde constructivismul recomandă o atitudine rezervată,
esenţialismul exprimă convingeri absolute, de genul „Creierul nostru
este aşa cum este mintea noastră". Avem gânduri, deci trebuie să
avem un lob pentru gânduri. Simţim emoţii, de aceea trebuie să avem
lobi în creier pentru emoţii. Vedem dovezi ale gândurilor, emoţiilor
şi percepţiilor la oameni din toată lumea, prin urmare lobii cerebrali
corespunzători trebuie să fie universali si cu totii trebuie să avem
' '
aceleaşi esenţe mentale. Aparent, genele ar fi produs o minte care
este la fel pentru toţi oamenii. Vedem emoţii la un animal sau altul -
Darwin a văzut emotii la muste - şi atunci înseamnă că aceste creaturi
' '
trebuie să aibă aceiasi lobi universali ai· emotiei ca si noi. Activitatea
' ' '
neuronală trece de la un lob la altul, aşa cum transmit alergăto r i.:.
stafeta
'
într-o cursă de atletism.
.
Esenţialismul nu propune doar o perspectivă asupra naturii um
ci o perspectivă asupra lumii. Aceasta presupune că locul nostru ~
societate este determinat de genele noastre. Astfel, dacă suntem „
deştepţi, mai rapizi ori mai puternici decât alţii, putem reuşi în ~
justificat acolo unde ~ţii nu pot. Oamenii primesc ceea ce meri -
merită ceea ce primesc. Această perspectivă este reflectarea con · .:._
potrivit căreia trăim într-o lume justă din punct de vedere ge::
convingere ambalată într..:o ideologie care mime~ză ştiinţa.
Ceea ce este pentru noi „certitudine" - senzatia că stim
' '
este adevărat despre noi, despre ceilalţi şi despre lumea din jur -
o iluzie pe care o construieşte creierul pentru a ne ajuta să
mai departe zi de zi. Nu strică să renunţăm un pic, din cânu ·
la această atitudine sigură. De exemplu, cu toţii ne vedem s· ::::. ----
pe ceilalţi în termenii unor caracteristici. El este „genera . "='
„loială". Şeful meu este un „nemernic". Sentimentul sigur
determină să tratăm generozitatea, loialitatea şi nemernici
esentele lor ar exista cu adevărat în oamenii aceia si ar fi de-=__....__
' '
măsurabile în termeni obiectivi. Pe lângă faptul că aceasta u·~:.:==-:!::::::::;:::...
comportamentul nostru faţă de ei, noi ne simţim chiar îndreptăţiţi

în privinţa comportamentului respectiv, deşi tipul „generos" încearcă
doar să ne linguşească, femeia loială are interese ascunse, iar şeful
„nemernic" este îngrijorat pentru copilul său bolnav de acasă. Siguranţa
ne împiedică să găsim alte explicaţii. Nu susţin prin aceasta că am fi
tâmpiţi ori incapabili să înţelegem realitatea. Spun doar că nu este
doar o singură realitate pe care încercăm să o înţelegem. Creierul
nostru poate crea mai multe explicaţii pentru informaţiile senzoriale
din jurul nostru - numărul realităţilor nu este infinit, dar, fără îndoială,
nu este doar una.
O doză sănătoasă de scepticism permite o perspectivă diferită de
cea a lumii juste determinate genetic, oferită de teoria clasică„ Locul
nostru în societate nu este întâmplător, dar nici inevitabil. Să luăm
de exemplu o copilă dintr-o familie afroamericană săracă. Este puţin
probabil că va primi hrana potrivită în primii ani în care i se dezvoltă
creierul - aceasta va avea în primul rând un impact negativ asupra
dezvoltării cortexului ei prefrontal. Neuronii aceştia sunt deosebit de
importanţi pentru învăţare (adică, procesarea erorilor de predicţie)
şi pentru control; evident, mărimea şi performanţa regiunilor
cortexului prefrontal sunt legate de numeroase abilităţi necesare
pentru performanţa şcolară. Alimentaţia deficitară conduce la un
cortex prefrontal mai subţire, ceea ce conduce la performanţă şcolară
mai slabă, la un nivel . scăzut de educaţie, de exemplu, întreruperea
studiilor liceale, ceea ce conduce iar la sărăcie. În această manieră
ciclică, stereotipurile despre rasă, care sunt realitate socială, pot deveni
realitatea fizică a structurii creierului, iar în felul acesta, cauza sărăciei
apare ca şi cum ar fi mereu de natură genetică. 18
Unele cercetări par să demonstreze că asemenea stereotipuri sunt
mai corecte decât credem. Steven Pinker scrie în 1he Blank Slate, de
exemplu, că „oamenii care cred că afroamericanii trăiesc în număr mai
mare din ajutoare sociale decât albii„. nu sunt iraţionali ori bigoţi".
Aceste convingeri sunt corecte atunci când comparăm cifrele. El şi alţii
susţin că mulţi cercetători consideră stereotipurile incorecte, deoarece
sunt forţaţi de corectitudinea politică, dispreţuiesc oamenii obişnuiţi
ori sunt influenţaţi de propriile convingeri neclare în legătură cu
. natura umană. Dar după cum tocmai aţi văzut, mai există o posibilitate:
statisticile oficiale sunt reale fiindcă noi, ca societate le-am făcut aşa. 19
Potrivit valorilor şi practicilor noastre, noi restricţionăm şi reducem
posibilităţile unor oameni, în vreme ce le sporim pe ale altora; iar apoi

spunem că stereotipurile sunt corecte. Ele sunt corecte numai în relaţie
cu o realitate socială acceptată, pe care conceptele noastre colective au
creat-o în primul rând. Oamenii nu sunt o grămadă de bile de biliard
care se lovesc ,una de cealaltă. Suntem o grămadă de creiere care îşi
reglează reciproc bugetul corpului, construiesc împreună concepte şi
realităti sociale, contribuie reciproc la construirea mintii celuilalt si îsi
' , ' '
influenţează reciproc realizările.
Poate că unii dintre cititori nu sunt de acord cu această perspectivă
constructivistă asupra lumii şi o coţ'lsideră punctul de vedere tipic
al universitarului . american liberal pătruns de generozitate, rostit
dintr-un turn de fildes aflat în Tărâmul-unde-totul-este-relativ. De
'
fapt, perspectiva aceasta transcende graniţele politice tradiţionale.
Ideea că suntem modelaţi de cultura noastră este tipic liberală. În
acelaşi timp, aşa cum am arătat în capitolul 6, noi suntem responsabili
în sens larg de conceptele pe care le avem şi care, în ultimă instanţă,
ne influenţează comportamentul. Responsabilitatea individuală este o
idee profund conservatoare. De asemenea, suntem responsabili într-o
oarecare măsură şi faţă de ceilalţi - nu doar faţă de cei defavorizaţi,
ci şi faţă de generaţiile viitoare - pentru modul în care le influenţăm
structurarea conexiunilor neurale. Este important să tratăm oamenii
cum se cuvine. Aceasta este o idee fundamental religioasă. Visul
american ne spune „Dacă munceşti cu stăruinţă, totul este posibil".
Constructivismul admite că suntem într-adevăr constructorii
propriului destin, dar suntem îngrădiţi de ceea ce există în jurul nostru.
Conexiunile neuronale, determinate în parte de cultura noastră, ne
influentează optiunile de mai târziu.
' '
Nu ştiu dacă simţiţi la fel, dar pe mine mă linişteşte un strop de
incertitudine. Este reconfortant să pui sub semnul întrebării conceptele
care ne-au fost oferite si să încerci să afli care sunt de natură fizică si care
' '
sunt de natură socială. Simtim ' un fel de libertate atunci când ne dăm
.
seama că noi clasificăm ca să creăm sens şi, prin urmare, este posibil
să schimbăm sensul prin reclasificare. Incertitudinea înseamnă că
lucrurile pot fi altfel decât par. Înţelegerea aceasta ne aduce speranţă în
momentele dificile şi poate inspira recunoştinţă în momentele fericite.
•••
Acum este momentul să aplic aceleaşi reguli şi în ceea ce mă priveşte,
ca autor. Predicţiile, interocepţia, categorizarea şi rolurile pe care le-am
descris pentru diferite reţele neuronale nu sunt fapte obiective. Sunt

concepte inventate de cercetători pentru a descrie activitatea fizică din
creier. Eu susţin că aceste concepte sunt cea mai bună modalitate de
a înţelege anumite operaţiuni realizate de neuroni. Există însă multe
alte modalităţi de a citi diagrama conexiunilor creierului (unii nici
nu ar numi-o diagramă a conexiunilor). Teoria emoţiilor construite
corespunde mai îndeaproape structurii cr~ierului decât aşa-numitele
esenţe psihologice sau organe mentale. In viitor, nu m-ar mira să
văd că apar concepte mai utile şi mai funcţionale pentru structura
creierului. După cum notează Firestein în Ignorance, niciun fapt nu
este „definitiv sigur în faţa următoarei generaţii de cercetători, cu
următoarea generaţie de instrumente". 20
Totusi, istoria stiintei se îndreaptă încet dar sigur în directia
' ' ' '
constructivismului. Chimia, fizica şi biologia au debutat cu teorii ·
esenţialiste intuitive, bazate pe realism naiv şi certitudine. Noi am
progresat dincolo de aceste idei, deoarece am realizat faptul că vechile ·
observatii erau valide doar în anumite conditii. Asa că a trebuit să
' ' '
înlocuim conceptele. O revoluţie ştiinţifică înlocuieşte o realitate
socială cu alta, exact aşa cum face o revoluţie politică cu noul guvern şi
noua ordine socială. Asa ' cum se întâmplă mereu în stiintă,
,. ' noile noastre
seturi de ·concepte ne-au îndepărtat de esenţialism îndreptându"."ne
. spre variaţie, şi de realismul naiv, îndreptându-ne spre construcţie. 21
Teoria emotiei construite prezice sieste în concordantă cu ultimele
' ' '
dovezi stiintifice despre emotie, minte si creier si, cu toate acestea,
' ' ' ' '
există foarte multe lucruri despre creier care rămân în continuare un
mister. Aflăm că neuronii nu sunt singurele celule importante din
creier: celulele gliale, mult timp ignorate, se pare că au funcţii extrem
de importante, fiind posibil chiar să comunice între ele fără sţnapse.
Sistemul nervos enteric, cel care controlează stomacul şi intestinele,
pare să fie din ce în ce mai important pentru înţelegerea minţii
umane, dar acest lucru este foarte greu de măsurat şi de aceea aproape
neinvestigat. Descoperim că până şi microbii din stomac au un efect
urias asupra. stărilor mentale si nimeni nu stie cum sau de ce. Sunt
' ' '
atât de multe cercetări inovatoare în momentul de faţă, încât în zece
ani, experţii de acum s-ar putea simţi ca Platon în faţa unui aparat de
scanare a creierului.
Eu cred că, pe măsură ce instrumen.tele noastre se perfecţionează
şi cunoştinţele noastre se lărgesc, creierul se va dovedi şi mai tributar
DE LA CREIER LA MINTE: NOUA FRONTIERĂ lS3
procesului de construcţie decât ştim acum. Poate ingredientele n~

de bază, de exemplu, interocepţia şi conceptele, vor fi considcnR
într-o bună zi prea esenţialiste, deoarece vom descoperi că exiSli
Proces de constructie si mai subtil. Povestea noastră stiinti.6.ci
' ' ' ,
în des!aşurare, dar acesta nu este un lucru surprinzător. Progn::sul _
stiintă nu înseamnă întotdeauna să găsesti răspunsurile; înseamnă
Ştii diai bine ce să întrebi. În prezent, întrebările potrivite au detem.U-
o schimbare de paradigmă în ştiinţa emoţiilor şi, pe plan mai ~ _
ştiinţa proceselor mentale şi a creierului.
În anii următori, sper că vom vedea tot mai puţine pov~ clcsf-
lobi ai emotiilor în creierul oamenilor sau al cobailor ori al musaditdm
'
şi tot mai multe despre modul în care corpul şi creierul construi
emotii. Până atunci, dacă simtiti măcar o umbră de îndoială
' ' '
când vedeţi o relatare despre emoţie care este în mod clar imptq?.S
de esentialism, înseamnă că si dumneavoastră JUcati un rol în aazs::
0
' ' '

revolutie stiintifică.
' ' '
Asemenea marilor schimbări de paradigmă în domeniul ş•ii•1•
aceasta are potenţialul de a transforma sănătatea, legile şi ceea
suntem. De a modela o nouă realitate. Dacă ati ' învătat
, din
pagini că sunteţi un arhitect al propriei experienţe - şi al experi+
celor din jur - atunci construim împreună acea nouă realitate..
„•
Multumiri
,
Se spune că este nevoie de un sat întreg pentru a creşte un copil, iar

cartea aceasta, pe care fiica mea a început s-o numească „frăţiorul" ei,
nu face excepţie. Numărul impresionant de oameni care au contribuit
cu comentariile, criticile, informaţiile ştiinţifice şi întreg sprijinul lor în
ultimii trei ani şi jumătate este o dovadă a bogăţiei subiectului abordat
şi în acelaşi timp a marelui noroc de a fi înconjurată de prieteni, familie
şi colegi, care sunt cu toţii oameni absolut minunaţi.
Cartea a avut parte de o familie netradiţională, în sensul că are
mai multi părinti. Si-a început viata cu editorii Courtney Young si
J , , , ,
Andrea Schulz la Houghton Miffiin Harcourt, dar optsprezece luni

mai târziu amândoi s-au îndreptat spre alte proiecte importante.
Timp de câteva luni am fost un părinte singur, dar m-am bucurat de
sprijinul lui Bruce Nichols, editor la Houghton Miffiin Harcourt, cef
care a fost cu adevărat stră-străbunicul cărţii mele. Houghton Miffiin
Harcourt l-a angajat apoi ca editor pe Alex Littlefi.eld, care avea o
concepţie complet diferită de a mea în privinţa creşterii copiilor (ceea
ce a condus la o adolescenţă tulburată a cărţii, „fi.ul meu"), dar aşa
cum se îp.tâmplă deseori, ideile cele mai bune sunt rezultatul unor
·dezbateri aprinse şi îi mulţumesc lui Alex pentru modul în care, în cele
din urmă, am „îndrumat" împreună o „fiu" mai zvelt şi mai puternic
până în momentul absolvirii şi apoi i-am dat drumul în lume.
Îi sunt deosebit de recunoscătoare lui Jamie Ryerson de la New
York Times, care m-a ajutat în ultima clipă să ajustez trei capitole
care deveniseră prea lungi şi mult prea tehnice. Am fost profund
impresionată de talentul luiJamie de a reduce materialul la elementele
absolut esenţiale, păstrându-i în acelaşi timp tonul şi stilul. Atunci
când trebuie, armura sa strălucitoare de cavaler se zăreste , scânteind,
dincolo de imaginea editorului blând şi manierat.
Max Brockman, agentul meu şi vrăjitorul satului, a jucat un rol
esential
, în crearea acestei cărti.
, Pe lângă faptul că m-a învătat , o
MULŢUMIRI 355
sumedenie de secrete ale meseriei scrisului, de :fiecare dată când am

întâlnit un obstacol, a fost gata să-mi ofere sfaturile sale înţelepte.
Multumesc. Multumesc. Multumesc. ·
' ' '
Da, este nevoie de un sat întreg pentru a scrie o carte, dar satul meu
nu este singur pe planeta cercetării în domeniul emoţiilor. Celălalt sat
important, pe care l-am numit „teoria clasicâ', găzduieşte numeroşi
cercetători desăvârşiţi, unii dintre ei colegi apropiaţi. Satele noastre se
află pe un teritoriu comun, prin urmare este firesc să existe conflicte
şi rivalităţi, dar până ·1a urmă dezbaterile noastre continuă paşnic la o
cină şi un pahar. Le mulţumesc lui James Gross şi George Bonann..?
pentru două decenii de discuţii animate şi de prietenie apropiată. Ii
sunt recunoscătoare Paulei Niedenthal, care mi-a prezentat cogniţia
întrupată (în engleză, embodied cognition), la modul general, şi
lucrările lui Larry Barsalou, în special. Pentru conversaţiile informative
le mulţumesc lui Andrea Scarantino, Disa Sauter (pentru detaliile
despre studiul său dedicat populaţiei Himba), lui Ralph Adolphs şi
Steven Pinker. De asemenea, doresc să-i mulţumesc lui Jaak Panksepp,
care cu ani în urmă a avut amabilitatea de a accepta invitatia mea si a lui
Jim Russell de a veni la Boston şi de a împărtăşi perspecti~a sa te~retică
într-un program de seminarii desfăşurat pe parcursul unei luni.
În acelaşi spirit, îi sunt profund îndatorată distinsului meu coleg Bob
Levenson. Este un dar nepreţuit să poţi purta o conversaţie deschisă
cu o persoană care nu-ţi împărtăşeşte opiniile, iar Bob reprezintă
cu adevărat acest spirit al cercetării ştiinţifice, de . :fiecare dată când
ne întâlnim. Curiozitatea sa si observatiile pertinente sunt mereu o
' '
provocare pentru mine şi îl consider unul dintre cei mai valoroşi colegi
ai mei. Aprecierea mea profundă se îndreaptă şi spre Paul Ekman, care
m-a ajutat să identific parcursul cercetării în domeniul emoţiei din
ultimele cinci decenii. Deşi nu suntem de acord asupra unor detalii
ştiinţifice, îi admir evoluţia curajoasă. Atunci când Paul a început
prezentarea rezultatelor sale în anii 1960, a fost huiduit, numit fascist
şi rasist şi în general dispreţuit potrivit atitudinilor dominante ale
vremii.' El a dovedit o tenacitate formidabilă urmându-şi perspectiva
proprie în cadrul teoriei clasice şi în cele din urmă reuşind să aduc ă
stiinta
' , emotiei
, în atentia ' ·publică.
Revenind la satul emoţiei construite, împart mulţumiri ·din
inimă colectivului de cercetători ai Laboratorului interdisciplinar
* Conform relatărilor lui Steven Pinker în The B!ank State.

de ştiinţe asupra emoţiilor al Universităţii Northeastern şi spitalului

Massachusetts General, pe care îl conduc împreună cu Karen ~igley.
Laboratorul nostru este una dintre cele mai puternice surse de mândrie
şi plăcere din cariera mea de cercetător. Grupul alcătuit din oameni
extrem de talentaţi şi muncitori, de la asistenţi cercetători, absolvenţi,
participanţi la programe postdoctorale şi cercetători ştiinţifici au
contribuit în mare măsură la ansamblul de cunostinte care au făcut
' '
posibilă apariţia acestei cărţi. Toţi membrii (trecuţi şi prezenţi) pot
fi. găsiţi la affective-science.org/people.shtml. Printre cei ale căror
valoroase contribuţii sunt citate în aceasţă carte sunt Kristen Lindquist,
Eliza Bliss-Moreau, Maria Gendron, Alexandra Touroutoglou,
Christy Wilson-Mendenhall, Ajay Satpute, Erika Siegel, Elizabeth
Clark-Polner, Jennifer · Fugate, Kevin Bickart, Mariann · Weierich,
Suzanne Oosterwijk, Yoshiya Moriguchi, Lorena Chanes; Eric
Anderson, Jiahe Zhang şi Myeong-Gu Seo. Pe lângă contribuţiile lor
ştiinţifice importante, le sunt recunoscătoare membrilor laboratorului
meu pentru răbdarea şi încurajările lor. Ei nu s-au plâns niciodată de
absenţele mele periodice (cel puţin din câte am auzit) şi au acceptat
uneori întârzieri îndelungate în cercetările personale, în vreme ce au
mă străduiam să termin acest volum.
Le sunt foarte recunoscătoare colaboratorilor mei pentru prietenia,
angajamentul şi discuţiile fermecătoare şi edificatoare deopotrivă, pe
care le-am avut pe parcursul cercetări.lor despre care aţi citit. Întâi
şi întâi, profunde mulţumiri lui Larry Barsalou, pentru contribuţia
sa esenţială în domeniul conceptelor; Larry este unul dintre cei mai
riguroşi gânditori creativi din generaţia sa şi voi fi. mereu recunos~ătoare
pentru şansa pe care am avut-o de a lucra împreună cu el. Nimic
nu poate exprima pe deplin recunoştinţa pe care o simt faţă de Jim
Russel!, care, în perioada în car~ eram asistent universitar mi-a luat
în serios ideile atunci când mulţi dintre colegii noştri credeau că nu
sunt în toate minţile. Contribuţia sa ştiinţifică fundamentală, modelul
circumplex al emoţiilor, este atât de larg Aacceptată în domeniu, încât
oamenii rareori îl mai citează pentru ea! ln demersurile lor ştiinţifice,
Larry şi Jim pun un preţ mai mare pe descoperire şi explicaţie decât pe
. celebritate şi bogăţie, iar acest lucru este profund încurajator (deoarece
în. ştiinţă, de multe ori aspectele din urmă interferează cu primele).
Aceasta îmi aminteşte de îndrumătorii lucrării mele de doctorat, Mike
Ross şi Eric Woody, cărora le rămân veşnic îndatorată.
MULŢUMIRI 357
Îi datorez mulţumiri şi lui Brad Dickerson, care m-a a:jutat să

mai şterg din falsele graniţe dintre emoţie şi cogniţie, lui Moshe Bar,
pentru colaborarea noastră legată de modul în care stările emoţionale
influenţează vederea (şi multe alte proiecte), lui Tor Wager, pentru
colaborarea în cadrul studiilor meta-analitice şi Paulei Pietromonaco,
pentru lunga noastră colaborare dedicată emoţiilor în relaţiile
interumane. Îi sunt recunoscătoare lui Debi Roberson pentru faptul
că a înlesnit prin colaborarea noastră studiul întreprins de laboratorul
meu asupra populaţiei Himba din Namibia şi lui Alyssa Crittendcn
pentru acelaşi demers, care de data aceasta ne-a permis studien:a
percepţiei emoţiei la populaţia Hadza din Tanzania.
Influenta, colaboratorilor mei mai noi este remarcabilă în cartct
aceasta, de aceea transmit mulţumiri entuziaste lui Kyle Simmons an:
studiază împreună cu mine arhitectura şi funcţiile creierului p~
lui Martijn van den Heuvel pentru că îmi ascultă ideile ex~
despre conectivitatea i .:.ţelelor şi a nodurilor neurale .care deseori
dovedesc mai puţin fanteziste decât credeam; lui Wim Vanduffd. _:
Dante Mantini pentru colaborarea noa~tră privind reţelele neura.e
maimuţele macac; Talmei Hendler pentru colaborarea în douw• - '
dinamicii retelelor
' neurale în timpul vizionării unor filme emotinoorftl--
,
lui Wei Gao pentru că mi-a permis să particip la aventura snulicm
dezvoltării creierului nou-născutului; lui Tim Johnson pentru
demonstrat alături de mine faptul că o clasificare a tiparelor nu -
dovezi ale existenţei amprentelor neurale; lui Stacy Marcella }k** '
că mi-a sugerat posibilităţi de · studiere a simulării şi prediqici
modele informatice În realitatea Virtuală şi, de asemenea, le ffiU)91 I
Danei Brooks, lui Deniz Erdogmus,Jennifer Dy, Sarah Brown,.J-a..

Coll-Font şi tuturor celorlalţi din grupul B/SPIRAL al Urmcuililii
Northeastern pentru răbdarea şi ' interesul cu care au imigrat in
meu şi pentru realizarea cadrului informatic necesar pentru a
teoria emotiei
, construite.
Cartea aceasta nu ar fi fost scrisă dacă nu as, fi beneficiat de '"'"""'"""""-
mai larg de colegi care mi-au împărtăşit cu generozitate din expa•
lor, în călătoria mea de pe tărâmul psiholo'giei clinice pe
neuroştiinţelor, cu escale în psihologia socială, psiho:fizi?logie fi s;_=:::::
cognitive. Prietenii mei,Jim Blascovich şi Karen Qµigley m-au _._,_.
în studiul sistemului nervos periferic, ia:r Karen m-a învăţat .....- _.._......
facială. Educaţia pe ·care am primit-o în domeniul neuroştiintd-
debutat cu incomparabilul Michael Numan, care m-a încurajat şi a

răspuns mereu cu bunăvoinţă întrebărilor mele şi cu Richard Lane,
care m-a susţinut atunci când mi-am exprimat pentru prima dată
interesul pentru investigarea suportului cerebral al emoţiei şi mi-a
făcut cunoştinţă cu Scott Rauch de la Massachusetts General Hospital.
Scott mi-a oferit cu bucurie ocazia de a învăţa imagistică cerebrală,
deşi pe vremea aceea nu aveam idee ce făceam. De asemenea, îi datorez
lui Chris Wright faptul că m-a ajutat să realizez primul meu studiu
bazat pe imagistică cerebrală; împreună cu el, am obţinut primul grant
de studiu în domeniul imagisticii cerebrale, din partea Institutului
naţional de geriatrie. Le mulţumesc din inimă generoşilor colegi care
mi-au acordat din timpul lor, acceptând să răspundă la întrebările mele,
inclusiv lui Howard Fields, care a fost întotdeauna disponibil pentru
discuţii interesante şi edificatoare despre re.laţia dintre nocicepţie,
recompensă şi procesarea interoceptivă, Vijay Balasubramanian care
mi-a oferit informaţii extrem de utile în . privinţa sistemului vizual,
lui Thom Cleland, care mi-a împărtăşit din cunoştinţele sale despre
sistemul olfactiv, lui Moran Cerf, care mi-a dat informaţii de primă
mână despre înregistrările electrice intra-craniene la subiecţi umani şi
Karl Friston care a răspuns e-mail-ului meu surpriză despre codarea
predictivă, oferindu-mi informaţii valoroase însoţite de încurajările
sale. Mai mulţi specialişti mi-au oferit răspunsuri utile prin e-inail ori
Skype, inclusiv Dayu Lin care mi-a vorbit în detaliu despre cercetările
sale folosind optogenetica, Mark Bouton mi-a împărtăşit câteva
elemente de bază despre învăţarea contextuală la mamifere; Earl
Miller mi-a explicat implicaţiile cercetărilor bazate pe înregistrarea
simultană a neuronilor din mai multe regiuni ale creierului în
învăţarea categoriilor la maimuţele ţnacac şi Matthew Rushworth care
mi-a oferit amănunte suplimentare despre cartografierea cortexului
cingulat anterior.
Mulţumirile mele se îndreaptă şi către colegii mei specialişti în
neuroanatomie care au răspuns prompt şi încurajator întrebărilor mele
neîncetate, indiferent cât de obscure erau; Barb Finlay, pentru că ştie
, împărtăseste
totul despre orice si ' , cu generozitate din cunostintele
' , sale,· ·
Helen Barbas, pentru modelul fluxului de informaţii în creier care
este piatra de temelie a teoriei mele despre creierul predictiv; Miguel
Angel Garcia Cabezas, pentru explicaţiile detaliate de neuroanatomie
la nivel celular; Bud Craig care ştie mai multe despre insula decât
MULŢUMIRI 359
probabil oricine de pe planetă; Larry Swanson, pentru răspunsurile

prompte şi pertinente şi pentru faptul că m-a pus în legătură cu alţi
cercetători din domeniul neuroştiinţelor, cum este Murray Sherman,
care mi-a oferit informaţii despre talamus şi lui Georg Striedter
pentru informaţiile de specialitate legate de evoluţia creierului.
Pentru că mi-au împărtăşit din experienţa lor în domeniul
psihologiei dezvoltării, le mulţumesc cu căldură Lindei Camras
şi lui Harriet Oster, care m-au oferit informaţii despre capacităţile
emoţionale ale bebeluşilor şi copiilor. Le sunt recunoscătoare şi foi
Fei Xu, Susan G;elman şi Sandy Waxman pentru faptul că au revizuit
capitolul 5 şi au acceptat să depăşească graniţa tradiţională dintre
dezvoltarea cognitivă şi emoţională, pentru a mă ajuta să explorez ideea
potrivit căreia cuvintele reprezjntă eşafodajul dezvoltării conceptelor
emoţionale în prima copilărie. Ii mulţumesc şi lui Susan Carey pentru
discuţiile despre conceptele înnăscute.
Capitolul 11 despre emoţie şi justiţie nu ar fi fost posibil fără iubitele
mele prietene Judy Edersheim şi Amanda Pustilnîk, fără informaţiile
şi încurajările lor pe parcursul îndelungatelor noastre discuţii despre
psihologie, neuroştiinţe şi justiţie; capitolul acela trebuie privit ca o
colaborare a noastră. Îi sunt recunoscătoare' fostului judecător federal
Nancy Gertner pentru că m-a invitat să contribui la cursul despre
justiţie şi neuroştiinţe pe care l-a susţinut la Harvard Law School. -
Doresc să le mulţumesc şi multor altor persoane de la Center for Law,
. Brain, and Behavior al Massachusetts General Hospital pentru că
m-au invitat pe „domeniul" lor. Îi mulţumesc Nitei Farahany pentru
exemplul cu ADN-ul din capitolul 11.
La scrierea acestei cărţi am bendiciat de ajutorul generos primit
din partea unor colegi din diverse alte domenii. De exemplu, Eliza
Bliss-Moreau, Herb Terrace şi Tetsuro Matsuzawa, în domeniul
cogniţiei primatelor. Pentru aspecte legate de cultură, m-au ajutat
Aneta Pavlenko, Batja Mesquita,J eanne Tsai, Michele Gelfand şi Rick
Shweder. Am primit informaţii despre istoria zâmbetului de la Colin
Jones şi Mary Beard. Despre autism, de la Jillian Sullivan, Matthew
Goodwin şi Oliver Wilde-Smith. Despre esenţialism, de la Susan
Gelman, John Coley şi Marjorie Rhodes. Despre realismul afectiv şi
economie, de la Marshall Sonenshine. Despre filosofi.a contemplativă
şi practici contemplative, de la Christy Wilson Mendenhall, John
Dunne, Larry Baralou, Pa:ul Condon, Wendy Hasenkamp, Arthur
Zajonc şi Tony Back. Un mulţumesc din inimă lui Jerry Clore, pentru
că a fost mereu binevoitor, curios şi încurajator; lui Helen Mayberg
pentru conversaţiile purtate de-a lungul anilor despre complexitatea
depresiei şi lui Joe LeDoux, pe care îl admir profund din multe motive,
nu în ultimul rând pentru mintea sa extrem de deschisă. Printre
colegii cu care am purtat conversatii interesante si ale căror informatii
J J J
au ajutat la alcătuirea acestui volum sunt: Amitai Shenhav, Dagmar

Sternad, Dave DeSteno, David Borsook, Derek Isaacowitz, Elissa
Epel, Emre Demiralp, Iris Berent, Jo-Anne Bachorowski, regretatul
Michael Owren,Jordan Smoller, Philippe Schyns, RachaelJack,Jose-
Miguel Fernandez-Dols, Kevin Ochsner, Kurt Gray, Linda Bartoshuk,
Matt Lieberman, Maya Tamir, Naomi Eisenberger, Paul Bloom, Paul
Whalen, Margaret Clark, Peter Salovey, Phil Rubin, Steve Cole, Tania
Singer, Wendy Mendes, Will Cunningham, Beatrice de Gelder, Leah
Summerville şi Joshua Buckholtz.
Am beneficiat de comentariile şi criticile valoroase ale de primilor
cititori ai proiectului: Aaron Scott (care a realizat şi designul grafic
pentru majoritatea figurilor), Ann Kring (cititoarea mea cea mai fidelă
care mi-a oferit sugestii după lectura fiecărei ciorne), Ajay Satpute,
Aleza Wallace, Amanda Pustilnik, Anita Nevyas-Wallace, Anna
N eumann, Christy Wilson-Mendenhall, Dana Brooks, Daniel Renfro,
Deborah Barrett, Eliza Bliss-Moreau, Emil Moldovan, Eric Anderson,
Erika Siegel, Fei Xu, Florin Luca, Gibb Backlund, Herbert Terrace,
Ian Kleckner,Jiahe Zhang,Jolie Wormwood,Judy Edersheim, Karen
Qyigley, Kristen Lindquist, Larry Barsalou, Lorena Chanes, Nicole
Betz, Paul Condon, Paul Gade, Sandy Waxman, Shir Atzil, Stephen
Barrett, Susan Gelman, Tonya LeBel, Victor Danilchenko şi Zac
Rodrigo.
Îi sunt deosebit de recunoscătoare luiJoanne Miller, conducătoarea
departamentului de psihologie al Universităţii Northeastern, şi
celorlalţi colegi din departament, pentru răbdarea şi sprijinul pe care
mi le-au acordat în perioada în care am lucrat la această carte.
Le sunt profund îndatorată instituţiilor care au asigurat finanţare
şi au oferit burse de cercetare prin care mi-au facilitat scrierea acestei
cărţi. Este vorba despre Societatea Americană de filosofie şi Fondul
James McKeen .Cattell al Asociaţiei de ştiinţe psihologice, precum şi
despre generoasa contribuţie a Institutului de cercetare pentru ştiinţe
comportamentale şi sociale al forţelor armate ale SUA, în particular a
MULŢUMIRI 361
lui Paul Gade, coordonatorul meu de program la ARI la vremea aceea,

care mi-a oferit în continuare încurajări şi sprijin moral. Cercetările
prezentate în această carte au mai primit finanţări din partea agenţiilor
de granturi sub atenta îndrumare a coordonatorilor lor de program.
Este vorba despre Fundaţia naţională de ştiinţă, cu mulţumiri speciale
lui Steve Breckler, care mi-a oferit prima bursă de cercetare în
neuroştiinţe, Institutul Naţional de Sănătate Mintală, cu mulţumiri
speciale lui Susan Brandon, care mi-a supravegheat proiectul pentru
K02 lndependent ScientistAward,lui Kevin Qiiinn şiJanine Simmons;
Institutul naţional de Geriatrie, cu mulţumiri speciale lui Lis Nielsen,
Institutul naţional pentru studiul cancerului, cu mulţumiri speciale lui
Paige Green şi Becky Ferrer, National Institutes of Health Director's
Pioneer Award, Institutul National, p' entru sănătatea si
, dezvoltarea
copilului, Institutul d~ cercetare pentru ştiinţe comportamentale şi
sociale al forţelor armate ale SUA, cu mulţumiri speciale lui Paul Gade,
Jay Goodwin şi Greg Ruark, şi Mind and Life Institute, cu mulţumiri
speciale lui Wendy Hasenkamp şi Arthur Zajonc.
Sunt profund recunoscătoare pentru ajutorul primit din partea
persoanelor care s-au ocupat ·de aspectele legale, administrative şi
logistice legate de publicarea acestui volum: Fred Polner (avocatul meu)
şi Michael Healy (avocat la Brockman, Inc.); de asemenea, lui Emma
Hitchcock şi Jiahe Zhang pentru crearea unora dintre imaginile din
volum, lui Rosemary Marrow de la Redux Pictures, Chris Martin şi
Elyna Anderson de la Paul Ekman Group; lui Beverly Ornstein, Ro na
Menashe şi Dick Guttman pentru permisiunea de a folosi fotografia
lui Martin Landau; lui Nicole Betz, Anna Neumann, Kirsten Ebanks
şi Sam Lyons pentru eficienţa cu care mi-au pus la dispoziţiile stud· ·
ştiinţifice solicitate, precum şi lui Jeffrey Eugenides pentru superbel
sale combinaţii conceptuale pentru conceptele emoţionale de care ~
avut mare nevoie.
Îmi exprim recunoştinţa faţă de Ronda Heilig, agent al FBI şi Pe
DiDomenica, care a elaborat programul de screening al pasagen:. _
prin tehnici de observaţie (SPOT) în timp ce conduc.ea departame
de pază al aeroportului internaţional Logan din Boston, şi căruia _
mulţumesc pentru explicaţiile sale legate de pregătirea agenţiilo: :-
baza principiilor teoriei clasice.
Mulţumiri restului echipei de la Houghton Miffiin H ar
Naomi Gibbs, Taryn Roeder,Ayesha Mirza, Leila Meglio, Lori G
Pilar Garcia-Brown, Margaret Hogan şi Rachael DeShano.

Poate că sună ciudat, dar vreau să evidenţiez rolul pe care l-a .
avut Internetul în sc.rierea acestei cărţi, care a solicitat integrarea şi
sintetizarea unei imense cantităti , de material din domenii diverse
într-un timp foarte scurt. Acesta mi-a permis identificarea şi
descărcarea lucrărilor relevante în câteva minute sau achizitionarea
,
lor online. Pentru toate acestea trebuie să le multumesc
, celor care
ne-au adus Google, Amazon (deşi pentru sumele cheltuite de mine,
ei sunt cei care ar trebui să-mi multumească)
, si
' numeroaselor site-uri
ale revistelor ştiinţifice care ne permit consultarea online a articolelor
ştiinţifice. Cartea aceasta a fost creată în parte cu programe open-
source, incluzând sistemul Subversion şi un set de instrumente Linux.
Şi mai trebuie'să-i amintesc aici pe cei care m-au ajutat să menţin
un buget echilibrat al corpului pe durata scrierii acestui volum. Le
sunt. profund recunoscătoare pentru dragostea şi încurajările lor lui
Ann Kring, Batja Mesquita, Barb Fredrickson, James Gross, Judy
Edersheim, Karen Qyigley, Angie Hawk şi Jeanne Tsai. Ei mi-au
oferit mereu provocarea intelectuală, dar şi mângâierea de care am avut
nevoie în lunile lungi de scris, ca să nu mai vorbim ·despre proviziile
de ciocolată, cafea si alte bunătăti menite să mă mentină în formă.
' ' '
. Mulţumirile mele speciale pentru sprijinul social vital se îndreaptă
spre Florin şi Magdalena Luca şi Carmen Valencia. Sunt profund
recunoscătoare pentru ajutorul primit din partea familiei mele extinse.
Aceasta le include pe cumnatele mele, Louise Greenspan şi Deborah
Barrett, pe fina mea, Olivia Allison şi pe nepotul meu, Zac Rodrigo;
de asemenea, pe incomparabilul (Unchiul) Kevin Allison cu care v-aţi
întâlnit virtual în capitolele 6 şi 7. Sincere mulţumiri lui Mike Alves,
instructor fabulos, şi lui Barry Meklir, fizioterapeutul meu cu înzestrări
miraculoase, care împreună m-au ajutat să mă menţin în formă şi să
scriu după şaisprezece ore de lucru; de asemenea, Victoriei Krutan
care întruchipează tot ce poate oferi mai bun masajul terapeutic.
Fiica mea, Sophia, a tolerat, cu o eleganţă şi răbdare admirabile
pentru vârsta ei, cei trei ani de preocupări pentru „frăţiorul" ei -
trezitul meu dimineaţa devreme, culcatul târziu şi activităţile de la
sfârşit de săptămână (nemaisocotind izbucnirile ocazionale de furie).
Dacă a existat vreodată o cauză justificată pentru rivalitate între fraţi,
atunci aceasta este. Sophia, tu eşti fiica mea. Am ,scris această carte
pentru tine. Vreau ca tu să înţelegi puterea propriei tale minţi. Când
MULŢUMIRI 363
erai mi cută,
, te trezeai uneori din cauza unui cosmar. , Noi asezam
,
animalele tale de pluş într-un cerc protector în jurul pătuţului, iar eu
presăram puţin „praf al zânelor", iar tu adormeai la loc. Extraordinar
nu este faptul că tu credeai în magie, ci faptul că nu credeai. Amândouă
stiam că ne prefacem, dar totusi functiona. Micuta de patru ani avea
' ' ) ,
superputerea de a crea realitate socială împreună cu mine, aşa cum
face tânăra adolescentă curajoasă, spirituală şi inteligentă de acum. Tu
eşti arhitecta experienţelor tale, chiar şi în momeµtele în care te simţi
zguduită de lumea din jur.
Dacă Sophia a'. fost motivul pentru care am început această carte,
atunci soţul meu, Dan, este motivul pentru care am terminat-o. Dan
este adeseori liniştea mea de după furtună. De când ne ştim, el a avut
o încredere de nezdruncinat în capacitatea mea de a realiza lucruri
extraordinare. Dan a citit fiecare cuvânt din fiecare ciornă, câteodată
chiar de mai multe ori, iar contributia sa mi-a permis să scriu o carte
mai bună decât aş fi reuşit vreodată' să scriu singură. Întotdeauna îmi
va răsuna în minte întrebarea pe care a repetat-o deseori, „Cartea
aceasta se adresează celor unu la sută?" (referindu-se la colegii mei
de breaslă, prin comparaţie cu publicul larg), deşi acum sunt mai
degrabă înclinată să zâmbesc atunci când creierul meu simule ază
aceasta. Printre numeroasele sal~ superputeri este abilitatea sa de a
realiza o mulţime de _lucruri deodată: a edita această carte, a-mi risipi
îngrijorările, a-mi masa spatele, a pregăti cina, a întrerupe întreaga
noastră viaţă socială fără urmă de amărăciune şi a aduce suficiente
meniuri la pachet ca să ne hrănească în ultimele mele luni de luau la
carte. El nu a dat înapoi niciodată, nici măcar pentru o clipă, chiar p
atunci când s-a dovedit că ne angajaserăm într-o aventură mult mai
dificilă decât am crezut la început. Cealaltă superputere a lui Dan
lângă nemaivăzuta abilitate de a alege cele mai potrivite vase pcotr•
păstrarea alimentelor) este aceea că poate să mă facă să râd -
, , deoarece el mă cunoaste
când nimeni altcineva mi reuseste, , ca ~--~
altul. Mă trezesc în fiecare dimineaţă plină de recunoştinţă şi inc i••• •
pentru că el este alăt_uri de mine.
Anexa A
Informaţii de bază despre creier
De fiecare Halloween, fac din gelatină o replică a creierului în

mărime naturală. Torn nişte apă fierbinte peste nişte gelatină cu aromă
de piersici, adaug lapte condensat pentru ca aceasta să devină opacă
şi nişte colorant alimentar verde, pentru a obţine o masă gelatinoasă
gri. Acest creier este un element de butaforie pentru o casă bântuită,
proiectată şi condusă de familia mea din 2004 în cadrul unui eveniment
caritabil. Vizitatorii care parcurg casa bântuită se miră întotdeauna
(după ce îşi recapătă suflul) cât de veridic este creierul confecţionat de
mine, ceea ce este interesant, fiindcă un creier adevărat nu seamănă
deloc cu o masă uniformă de gelatină. Este o reţea masivă alcătuită din
miliarde de celule interconectate astfel îneât să poată să-şi transmită
reciproc informaţii. 1
Pentru a profita la maximum de informaţiile oferite în acest volum,
este nevoie să ştiţi câteva lucruri fundamentale despre creierul uman.
Pentru discuţia noastră, cel mai important tip de celulă nervoasă este
neuronul. Există o mare diversitate de neuroni, dar, în general, fiecare este
alcătuit din corpul celular, nişte structuri în vârf asemenea unor ramuri,
numite dendrite şi o structură asemănătoare cu o rădădnă, numită axon,
care are la. capăt terminaţiile axonului, după cum se vede în figura AA-1.
Terminaţiile axonului unui neuron sunt aproape de dendritele
altor neuroni - de obicei de ordinul miilor - formând conexiuni
numite sinapse. Un neuron transmite semnale electrice prin axon
spre terminaţiile axonice, iar acestea eliberează substanţe chimice
numite neurotransmiţători în sinapse, unde sunt preluate de receptorii
dendritelor altor neuroni. Neurotransmitătorii activează sau inhibă
)
fiecare neuron de la celălalt capăt al sinapsei, modificând frecvenţa

semnalelor sale. Prin acest proces, un singur neuron influenţează mii
de neuroni şi mii de neuroni pot influenţa un singur neuron, totul
desfăşurându-se simultan. Acesta este creierul în acţiune. 2
,·
Dendrite
Corp celular
Nucleu
Axon Terminaţii
sinaptice
. .
Figura AA-1. Neuronii au f,orme diferite, dar fiecare
are un corp celular, un axon lung şi dendrite.
La nivel macro, creierul uman poate fi împărţit, mai mult sau mai
puţin, în trei părţi de bază, în funcţie de modul în care sunt aranjaţi
neuronii.' Cortexul este o scoartă , de neuroni asezati
, ' în straturi, între
P atru si sase la număr (vezi figura AA-2) conectati în circuite si retele.
' , ' ' '
O secţiune transversală a acestei scoarţe ne arată faptul că neuronii
. sunt organizaţi în coloane; neuronii din aceeaşi coloană a cortexului
formează sinapse unii cu altii, si
, cu neuroni din alte coloane.
3
Cortexul înveleşte regiunile subcorticale care, spre deosebire de

cortexul stratificat, sunt organizate în „buchete", după cum se vede în
figura AA-3. Amigdala, de exemplu, este o regiune subcorticală. 4
Cea de-a treia parte a creierului, cerebelul, se află în partea de jos,
spre capătul . posterior al creierului. Cerebelul este important pentru
coordonarea mişcărilor fizice şi pentru transm,iterea informaţiilor spre
restul creierului. 5
Cercetătorii trebuie să poată indica diferite grupuri de neuroni,
adică „regiuni cerebrale", de aceea au elaborat o terminologie care să
• Cercetătorii împart creierul în moduri diferite, în funcţie de scopul urmărit. Împărţirea poate
fi spaţială (sus şi jos, anterior şi posterior, interior şi exterior) anatomică (în funcţie de lobi,
regiune, reţea), chimică (în funcţie de neurotransmiţători), funcţională (care părţi îndeplinesc
care sarcini) şi altele. Dat fiind faptul că împărţirea între cortex şi regiunile subcorticale este atât
de importantă în istoria emoţiei, voi discuta despre creier în aceşti termeni simplificaţi.
ANEXA A 367
Nivel 1
Nivel 2
Nivel 3
Nit(e/ 4
Nivel 5
Nivel 6
Secţiune transversală
Figura AA-2. Secţiune transversală a cortexului cu şase straturi
Cortex Subcortex Cerebel
Figura AA-3 . Trei părţi principale ale creierului '
îi ajute:· Cortexul, despre care vorbim în mod repetat în această carte.

este împărţit în zone specifice numite lobi, care seamănă ru niştt
continente la nivelul creierului (figura AA-4).
Pentru a naviga pe suprafaţa întregului creier, în locul din:qii1m
indicate de puncte cardinale, cum ar fi est sau nord-vest, cerccd11wii
• Diverşi cercetători din domeniul neuroştii11ţelor împart creierul în mai multe fdari. ._-..::;.:.o~
termeni diferiţi
care să corespundă scopurilor şi preferinţelor lor. Eu prezint do. o tlCllcE::lr:
locaţiilor anatomice convenţionale. ·
Parietal
Frontal
Occipital
Temporal
Figura AA-4. Lobii cortexului
Perspectivă laterală
Dm·sal
Anterior Posterior
Ventral
Perspectivă ventrală Ant"'-inr
Posterior
Perspectivă dorsală
Latoral Median
Figura AA-5. Semne pentru regiunile cerebrale. Anterior = spre faţă; posterior= spre spate;
dorsal= spre capătul de sus; ventral= spre capătul de jos; median = spre linia de mijloc sau la
mijloc şi lateral =în afara liniei de mijloc, spre exterior
ANEXA A 369
Central Periferic
Autonom Somatic
(mişcare involuntară) (mişcare voluntară)
Creier
Măduva
s inllrii
Figura AA-6. Componentele sistemului nervos uman
folosesc expresii cum sunt „anterior dorsal (partea de sus din faţă) sau
„median" (peretele interior). Figura AA-5 prezintă diferite semne care
ne ajută să găsim locaţiile.
Creierul este parte a sistemului nervos central, -denumire folositi
pentru a-l distinge de neuronii care se înlănţuie în corpul nostru p
care formează sistemul nervos periferic~ Din considerente istorice, unde
fără un temei logic, ele sunt studiate ca două sisteme diferite. M.ădun
spinării (parte a sistemului nervos central) conduce informaţiile ÎDlJ'c
corp şi creier.
Sistemul nervos autonom este o cale prin care creierul ~ aai
mediul intern al corpului nostru. El conduce comenzile crea.__
spre organele interne ale corpului, cunoscute sub numele de -
şi transmite senzaţii dinspre viscere înapoi la creier. Acest :::::::c::1t:·
controlează ritmul cardiac, rata respiraţiei, transpiraţia,
foamea, dilatarea pupilelor, excitaţia sexuală şi -o mulţime
corporale. El este responsabil pentru răspunsurile de tipa[
sau fugi" care îi spun corpului să consume resurse energdlllt
tipul „odihneşte-te şi digeră", prin care corpul îşi recuperează acele

resurse. Sistemul nervos vegetativ ne ajută să controlăm metabolismul,
echilibrul apei, temperatura, nivelul de sodiu, funcţiile inimii şi ale
plămânilor, inflamaţia, precum şi · alte resurse pentru toate sistemele
corpului nostru, ca un buget. Prin sistemul nervos somatic, creierul are
acces la muschi,
, articulatii,
, tendoane si, ligamente. 6
•
AnexaB
Completare la Capitolul 2
Stop! Citiţi începutul capitolului 2 înainte de a întoarce pagina.

Figura AB-1. Imaginea misterioasă se dezvăluie.

Anexa C
Completare la Capitolul 3
Stop! Citiţi introducerea la capitolul 3 înainte de a întoarce pagina.

374 CUM IAU NAŞTERE EMOJllLE
Figura AC-1. Serena Williams extaziată, după ce a învins-o pe

sora ei, Venus, în finala turneului de tenis US Open din 2008
AnexaD
Dovezi pentru cascada conceptuală
Eu am descris creierul în două modalităţi care seamănă cu nişte

ierarhii. (Ele sunt de fapt nişte metafore, pentru a ne ajuta să înţelegem
activitatea creierului; neuronii nu sunt conectaţi într-o ierarhie
strictă.) Prima ierarhie din capitolul 6 ilustrează modul în care creierul
foloseşte informaţiile senzoriale pentru a forma concepte, ca o ierarhie
de asemănări şi deosebiri. Această ierarhie este alcătuită de jos în sus
, le este foarte cunoscută cercetătorilor din domeniul neurostiintelor.
si , '
Regiunile senzoriale primare sunt în partea de jos; neuronii lor transmit
semnale pentru a reprezenta diferite detalii senzoriale corporale,
schimbări ale lungimii undelor de lumină, schimbări al~ presiunii
aerului ş.a.m.d., care împreună compun un anume moment. Neuronii
de la vârful ierarhiei reprezintă nivelul cel mai ridicat, sumarul multi-
senzorial eficient al momentului.
A doua ierarhie prezentată în capitolul 4 ilustrează modul în care
conceptele se desfac sub forma predicţiilor, pe baza structurii cortexului.
Această ierarhie este dinspre vârf spre bază şi încorporează unele dintre
descoperirile mele. Circuitul responsabil cu bugetul corpului (numit
circuit limbic viscero-motor), partea cea sonoră a creierului, este la
vârf şi el emite, dar nu primeşte predicţii. Regiunile senzoriale primare
sunt la bază, deoa_:ece ele primesc predicţii, dar nu le transmit spre alte
regiuni corticale. In maniera aceasta, regiunile responsabile cu bugetul
corpului conduc predicţii pe toată aria creierului şi în jos spre regiunile
senzoriale primare, cu detalii din ce în ce mai clare.
Cele două ierarhii reprezintă aceleaşi circuite, dar operează invers.
Prima ierarhie este pentru învăţarea conceptelor, iar cea de-a doua -
pe care eu o numesc cascada conceptuală - este pentru aplicarea acelor
concepte cu scopul de a ne construi percepţiile şi acţiunile. În felul
acesta, categorizarea este ·o activitate care implică întregul creier,
predicţiile mergând de la similarităţi simulate la deosebiri simulate,

iar erorile de predicţie mergând în cealaltă direcţie.
Cascada conceptuală se bazează într-o oarecare măsură doar pe un
rationament, dar este în concordantă cu dovezile oferite de neurostiinte.
' ' ' ,
În prezent, avem dovezi ştiinţifice ale faptului că ?istemele senzoriale
externe (văzul, auzul etc.) operează prin predicţie. Impreună cu colegul
meu, cercetătorul în neuroştiinţe W. Kyle Simmons, am descoperit că
si reteaua interoceptivă este structurată pentru a functiona în acest fel. 1
' ' '
Chiar în momentul de faţă, cercetătorii au detalii ştiinţifice ale
existenţei cascadei conceptuale la nivelul sistemului vizual. Cascada
conceptuală mai largă pe care am descris-o în această carte se bazează
pe trei dovezi solide: (1) dovezile anatomice prezentate în capitolul 4
despre modul în care predicţiile şi erorile de predicţie trec prin structura
cortexului, (2) dovezile anatomice demonstrând cum este structurat
cortexul pentru a comprima diferenţele senzoriale în sumare multi-
senzoriale, prezentate în capitolul 6 şi (3) dovezile ştiinţificţ privind
funcţiile mai multor reţele neurale, dovezi despre care vom discuta în
cele ce urmează. 2
Predicţia are la origine un sumar multi-senzorial reprezentând
obiectivul conceptului, într-o porţiune a reţelei interoceptive cunoscută
ca reţeaua modului automat. Observaţi faptul că nu am spus că ele sunt
„stocate" în reteaua modului automat. Am folosit în mod intentionat
' '
expresia „are la origine". Conceptele nu se găsesc „en gros" în reţeaua
modului automat şi nicăieri altundeva, pentru că nu sunt nişte entităţi.
Această reţea simulează doar o parte a conceptului, şi anume, sumarele
multi-senzoriale eficiente ale ipostazelor conceptului, fără niciunul
dintre detaliile lor senzoriale. Când creierul nostru construieşte un
concept de „bucurie" legat de o muscă, pentru a-l folosi într-o situaţie
specifică, degenerarea este în acţiune. Fiecare ipostază este creată cu
propriile tipare de neuroni. Cu cât sunt mai asemănătoare ipostazele
din punct de vedere conceptual, cu atât vor fi mai apropiate tiparele
neuronale în reţeaua modului automat, iar unele se vor suprapune chiar,
folosind parţial aceiaşi neuroni. Reprezentările diferite nu trebuie să
fie separate în creier, doar separabile. 3
Reţeaua modului automat este o reţea intrinsecă. De fapt, ea a fost .
prima reţea intrinsecă descoperită. Cercetătorii au observat un set de
regiuni cerebrale care îşi intensificau activitatea atunci când subiecţii
erau în repaus. Ei au numit aceste regiuni ale „modului automat",
ANEXA D 377
Cortex Cortex cingulat

prefrontal posterior
dorsomedial
Cortex
cingulat
anterior
. Cortex
prefrontal
ventromedial
Pol Cortex cingulat

temporal anterior subgenicular
Cortex
prefrontal
dorsomedial
joncţiune
Cortex temporo-parietală
orbitofrontal
Insula anterioară
ventrală
Pol
temporal ·
Figura AD-1. Reţeaua modului automat, cuprinsă în reţeaua interoceptivă . Regiunile

responsabile cu bugetul corpului, care lansează predicţii, sunt colorate cu gri închis.. Ele
trimit comenzi nucleilor subc~rticali care controlează ţesuturile şi organele, metabolisad
sistemul imunitar. Sus este imaginea mediană, jos este imaginea laterală..
deoarece ele sunt active în mod spontan în intervalele în care creierul

este investigat sau stimulat de o procedură experimentală. Prima dau
când am aflat despre această reţea, in-am gândit că alegerea ...u ...a . . . . -
este nepotrivită, deoarece de atunci s-au descoperit numeroase
intrinsece. Dar numele este ironic: cercetătorii au crezut iniţial ......
activitatea „automată" a creierului era o rătăcire lipsită de noimă în

intervalul dintre sarcini, când de fapt, această reţea este la baza fiecărei
predicţii din creier. „Funcţionarea automată" prin care creierul nostru
interpretează şi navighează în lume, cu alte cuvinte, predicţia pe baza
conceptelor face ca acest nume săi se potrivească minunat. 4 .
Neurocercetătorii au demonstrat destul de clar faptul · că reţeaua

modului automat reprezintă porţiuni esenţiale ale conceptelor.
Descoperirea a necesitat experimente ştiinţifice inteligente. Nu este
suficient să-i cerem unui subiect testat să simuleze un concept şi apoi
să urmărim cum se intensifică activarea în reteaua modului automat
'
Acel concept singur ar perturba aproape imperceptibil vârtejul
activităţii intrinseci a creierului, ca o picătură într-un ocean. Din
fericire, cercetătorul în neuroştiinţe Jeffrey R. Binder şi colegii săi au
proiectat un experiment ingenios bazat pe scanarea creierului pentru
a rezolva această dilemă. Ei au conceput două sarcini experimentale,
una _folosind mai multe cunoştinţe conceptuale decât cealaltă, şi au
„scăzut'' rezultatele pentru a obţine diferenţa.
· În cadrul primei sarcini din experimentul lui Binder, subiecţii
conectaţi la un aparat de scanare a creierului ascultau nume · de
• 1e, ca d e exemp1u, „vu1pe ", „e1ef:ant " ş1• „vaca ş1 1·1 se a dresa o
amma v)) •
întrebare al cărei răspuns necesita cunoştinţe conceptuale bogate,

vizând asemănări pur mentale (de exemplu, „Animalul acesta se
găseşte în Statele Unite şi este folosit de oameni?"). În cea de-a doua
sarcină, subiectii erau scanati în vreme ce luau o decizie care necesită
' '
cunoştinţe conceptuale mai limitate, bazate pe similaritate perceptuală
(de exemplu, li se cerea să asculte nişte silabe, cum ar fi „pa-da-su" şi
să răspundă atunci când aud consoanele „b" şi „d"). Ambele sarcini
ar trebui să producă o intensificare a activării în reţelele senzoriale
şi motorii, dar numai prima sarcină ar trebui să producă o activare
crescută în reţeaua modului automat. „Scăzând" o scanare din cealaltă, ·
Binder şi colegii lui au „îndepărtat" activitatea cerebrală care era legată
de detalii motorii si senzoriale şi au observat o intensificare a activitătii
' '
reţelei modului automat, aşa cum prevăzuseră. Rezultatele obţinute
de Binder au fost replicate într-o meta-analiză a 120 de experimente
similare bazate pe imagistică cerebrală. 5
Reţeaua modului automat susţine inferenţa mentală, cu alte
cuvinte clasificarea ~ândurilor şi sentimentelor altei persoane folosind
concepte mentale. Intr-un studiu, participanţii au primit descrieri
ANEXA D 379
scrise ale unor acţ!uni cum ar fi a bea o cafea, a te spăla pe dinţi şi a

mânca îngheţată. In cadrul unor probe, participanţii au fost întrebaţi
cum îndeplinesc oamenii aceste acţiuni: a bea cafea dintr-o cană, a se
spăla pe dinţi cu periuţa, a mânca îngheţată cu linguriţa. Participanţii
~u părut că simulează aceste acţiuni în regiunile motorii ale creierului.
In alte probe, participanţii au trebuit să se gândească de ce îndeplinesc
oamenii astfel de acţiuni : beau cafea ca să rămână treji, se spală pe
dinţi ca să prevină cariile, mănâncă îngheţată pentru că are gust bun.
Judecăţile acestea necesită concepte pur mentale şi ele erau asociate cu
precădere cu activitatea reţelei modului automat. 6 .
Din ce în ce mai multi cercetători în domeniul neurostiintelor

' ' '
cognitive, psihosociologi şi neurologi sugerează că reţeaua modului
automat are o funcţie generală: ea ne permite să simulăm cum ar
putea fi lumea diferită faţă de cum este în acest moment. Aceasta
include amintirea experienţelor trecute şi imaginarea viitorului din
puncte de vedere diferite. Abilitatea aceasta remarcab.ilă ne oferă
un avantaj atunci când negociem cele două mari provocări: să ne
integrăm ori să progresăm în beneficiul propriu. Psihosociologul
Daniel T. Gilbert, autor al volumului Stumbling on . Happiness, care
este celebru pentru umorul său, numeşte reţeaua modului automat
„simulator de experienţe", asemenea simulatoarelor de zbor folosite
pentru antrenamentul piloţilor. Prin exerciţiul de simulare a unei lumi
viitoare devenim mai bine echipaţi pentru a ne atinge scopurile. 7
Reţeaua modului automat uneşte trecutul, prezentul şi viitorul.
Informaţiile din trecut, construite sub forma conceptelor, form e ază
predicţii despre prezent, care ne ajută să devenim mai bine pregă ti:-:
pentru a ne atinge obiectivele viitoare.
După părerea mea, este util să considerăm că reţeaua mod ····
automat are un rol esential în categorizare. Reteaua initiază pre · ··
' ' '
pentru a crea simulări, permiţându-i în felul acesta creierul · ::= _:
realizeze funcţia magică de a modela lumea. „Lumea'', în cazul
include lumea exterioară, minţile celorlalţi oameni ş i corp
îi aparţine creierul. Uneori, aceste simulări sunt corectate
exterioară, aşa cum este atunci când construim emoţii , iar
nu sunt corectate, aşa cum se întâmplă atunci când ne ~·~...~~
visăm ceva. 8
Bineînteles
' că reteaua
' modului automat nu acti ' one ază ~""-~-~
,·
conţine doar o parte din tiparul necesar pentru a crea un co
precis, cunoştinţele multi-senzoriale, mentale, bazate pe scopuri care

iniţiază o cascadă. De fiecare dată când ne imaginăm ceva sau când
mintea noastră zboară ori creierul realizează altă activitate intrinsecă,
noi simulăm imagini, sunete, schimbări ale bugetului corporal şi alte
senzaţii care ţin de reţelele senzoriale şi motorii. Astfel, este explicabil
faptul că reţeaua modului automat interacţionează cu aceste reţele
diferite pentru a construi ipostaze ale conceptelor. (Iar acest lucru se
întâmplă. cu adevărat, după cum veţi vedea în cele ce urmează.) 9
La nou-născuţi, reţeaua modului automat nu este complet formată,
de aici incapacitatea lor de a prezice şi „lanterna" difuză a atenţiei
lor; creierul nou-născuţilor petrece mult timp învăţând din erorile
de predicţie. Este posibil de asemenea ca experienţa cu lumea multi-
senzorială, ancorată în menţinerea bugetului corporal, să ofere
informaţiile necesare pentru a ajuta procesul de formare a reţelei
modului automat. Aceasta se întâmplă în primii ani de viaţă, timp în
care creierul fixează concepte în reţeaua sa neurală. Ceea ce debutează
ca fiind „extern" devine „intern'', pe măsură ce ne conectăm la mediul ·
nostru înconjurător. 10
Laboratorul meu investighează de multă vreme biologia conceptelor
şi a clasificării şi am descoperit numeroase dovezi în legătură cu
rolurile reţelei modului automat, ale restului reţelei interoceptive şi
ale reţelei de control. Atunci când observăm creierul persoanelor care
trăiesc emoţii sau percep emoţii după clipirile din ochi, sprâncenele
încruntate, tresăririle muşchilor şi inflexiunile vocilor celorlalţi, vedem
destul de clar faptul că părţi importante din aceste reţele sunt foarte
active. Pentru început, vă amintiţi probabil meta-analiza realizată .în
laboratorul meu prfo care s-a examinat fiecare studiu al emoţiilor
bazat pe neuro-imagistică şi despre care am vorbit în capitolul 1. Noi
am împărţit creierul în cuburi micuţe numite „voxeli" (asemenea unor
„pixeli" ai creierului) şi apoi am identificat voxelii care arătau o creştere
semnificativă a activităţii pentru fiecare dintre categoriile emoţionale
pe care le-am studiat. Nu am reuşit să localizăm nici măcar o singură
categorie emoţională într-o anumită regiune 'cerebrală. Aceeaşi meta-
analiză a adus dovezi în sprijinul teoriei emoţiei construite. Noi am
identificat grupuri de voxeli care activau împreună cu o probabilitate
ridicată, aşa cum ·se întâmplă într-o reţea. Aceste grupuri de voxeli
erau în mod.constant în reţelele interoceptive şi de control. 11
Dacă avem în vedere faptul că meta-analiza noastră, în momentul în
ANEXA D 381
care a fost realizată, a cuprins peste 150 de studii independente diferite,

efectuate de sute de cercetători, în care subiecţii au privit diferite
chipuri, au mirosit arome diverse, au ascultat muzică, au vizionat
filme, si-au amintit evenimente din trecut si au efectuat multe alte
' '
sarcini evocatoare de emoţii, emergenţa acestor reţele este deosebit de
edificatoare. Din punctul meu de vedere, consider că rezultatele sunt
şi mai remarcabile, dacă avem în vedere faptul că studiile nu au fost
programate cu scopul de a testa teoria emoţiei construite. Majoritatea
' erau menite să localizeze emotiile
au fost inspirate de teorii clasice..... si ,,
în regiuni diferite ale creierului. In plus, majoritatea au studiat exemple
stereotipizate de categorii emotionale si nu au analizat fiecare emotie
' ' '
· cu toate variantele sale din viaţa reală.
Proiectul nostru meta-analitic este încă în desfăşurare şi până acum
am adunat aproape patru sute de studii b:izate pe imagistică cerebrală.
Împreună cu colegii mei, din aceste date am folosit analiza bazată
pe clasificarea tiparelor (capitolul 1) pentru a obţine Acinci sumare
de categorii emoţionale, reprezentate în figura AD-2. In toate cinci,
reţeaua interoceptivă a jucat un rol semnificativ. Reţeaua de control
a fost şi ea prezentă în toate cinci, dar mai puţin clar pentru bucurie
şi tristeţe. Vă amintesc că nu este vorba despre amprente neuronale,
Figura AD-2. Sumare statistice ale conceptelor (de
• ·"
,. ·1./ "';
~
.
.
sus în jos): „furie", „dezgust", „frică", „bucurie" şi.
„tristeţe". Acestea nu sunt amprente neuronale (vţzi
capitolul 1). La stânga este imaginea laterală, k
dreapta este imaginea mediană.
fi{• . ,,
ci doar de sumare abstracte. Nicio singură ipostază de furie, dezgust,

frică, bucurie sau tristete nu arată exact la fel ca sumarul său asociat.
'
Fiecare moment de emoţie poate folosi diverse combinaţii de neuroni, .
. după cum ne spune principiul degenerării. Pentru fiecare studiu al
(să spuµem) furiei din meta-analiză, activitatea cerebrală a fost mai
apropiată de sumarul pentru furie decât de celelalte sumare, deci a fost
· identificată ca fiind furie. Prin u~mare putem diagnostica un moment
de furie, dar nu putem spune cu precizie care neuroni vor fi. activi;
cu alte cuvinte, am aplicat principiul gândirii la nivel populaţional al
lui Darwin în cazul construcţiei furiei. Pentru toate celelalte patru
categorii emoţionale studiate s-a obţinut acelaşi rezultat. 12
Atunci când proiectăm experimente cu scopul expres de a testa
teoria emoţiei construite, găsim rezultate similare. Într-unul dintre
studii, colaboratorii mei Christine D. Wilson-Mendenhall şi
Lawrence W. Barsalou împreună cu mine le-am cerut subiecţilor să-şi
imagineze anumite scenarii în timp ce noi realizam scanările cerebrale.
Am văzut dovezi ale simulărilor rezultate sub forma activării crescute
în regiunile senzoriale şi motorii. De asemenea, am văzut dovezi ale
faptului că bugetul corpului este perturbat odată cu schimbările din
reţeaua interoceptivă. Într-o a doua fază după fiecare imersiune, le-a'm
arătat subiectilor un cuvânt si le-am cerut să-şi clasifice senzatiile
interoceptive ca momente de ;,Furie" ori de „Frică". În timpul în ~are
1
subiecţii noştri simulau aceste concepte, am observat o activitate şi

mai intensă în reţeaua interoceptivă. Am văzut de asemenea activări .
reprezentând detaliile senzoriale şi motorii de nivel inferior, precum şi
. act~vitate mai intensă într-un nod important din reţeaua de control. 13
Intr-un studiu ulterior, subiecţii au construit simulări atipice,
caracterizate printr-o frecvenţă redusă, cum ar fi. teama plăcută resimţită
pe un montagne russe şi bucuria amestecată cu durere, resimţită atunci
când ne accidentăm în timpul câştigării unei. competiţii. Noi am
presupus că simulările mai puţin obişnuite ar necesita o activitate mai
intensă a reţelei interoceptive pentru a emite predicţii, spre deosebire
de situaţiile în care trebuie să simuleze ipostaze obişnuite de bucurie
plăcută şi frică neplăcută, care sunt obiceiuri mentale. Exact acesta a
fost lucrul pe care l-am observat. 14 .
Într-un set de experimente desfăşurate mai recent, subiecţii noştri

au vizionat scene evocatoare din filme şi am văzut reţeaua interoceptivă
construind experienţe emoţionale. Laboratorul condus de Talma
ANEXA D 383
Hendler la Universitatea din Tel Aviva ales clipuri care creează mai
multe feluri de experienţe de tristeţe, de frică şi de furie. De exemplu,
unii dintre subiecţi au văzut scene din filmul Alegerea Sophiei, în care
personajul interpretat de Meryl Streep trebuie să aleagă care dintre
copiii săi urmează să fie dus la Auschwitz. Alţi subiecţi au văzut un
clip din Mama vitregii, unde personajul lui Susan Sarandon le spune
copiilor săi că suferă de cancer şi că este pe moarte. Îri toate cazurile,
am observat că reţeaua modului automat şi restul reţelei interoceptive
transmiteau semnale mai sincronizate în momentele în care stibiectii
'
raportau experienţe emoţionale mai intense şi mai puţin sincronizate,
atunci când subiecţii raportau experienţe mai puţin intense. 15
Alte studii au obtinut rezultate similare în cazul perceptiei emotiilor.
Într-unul dintre el~, subiecţii au vizionat filme şi au clasificat în ~od
explicit mişcările fizice ale personajelor ca expresii emoţionale. Cu alte
cuvinte, ei au realizat inferenţe mentale despre semnificaţia mişcărilor,
o sarcină care impune folosirea conceptelor. Creierul lor a prezentat
o activitate sporită în reţeaua interoceptivă, în noduri ale reţelei de
control şi în cortexul vizual unde sunt reprezentate obiectele. 16 ·
•••
Atunci când vorbim despre concepte, trebuie să avem grijă să nu
esenţializăm, deoarece este foarte uşor să ne imaginăm conceptele
ca şi cum ar . fi. „stocate" în creier. De exemplu, ne putem gândi c ă
ele ar trăi doar în reţeaua modului automat (ca şi cum sumarele ar
exista separat de detaliile lor senzoriale şi motorii). Există numeroase
dovezi (şi foarte puţine îndoieli), totuşi, că orice ipostază a orică.ni
concept este reprezentată la nivelul întregului creier. În timp ce pri-:.·
ciocanul din figura AD-3, neuronii cortexului motor care contro
Figura AD -3.
Activare a cortexului _
384 CUM IAU. NAŞTERE EMOŢIILE
mişcările mâinii şi-au intensificat semnalele. (Şi dacă sunteţi la fel de

neîndemânatici ca mine, neuronii care simulează durere a degetului
transmit o mulţime de semnale.) Această creştere a numărului
semnalelor apare chiar şi atunci când citiţi denumirea obiectului
(„ciocan''). Vederea ciocanului facilitează de asemenea o mişcare de
apucare cu mâna. 17
La fel, atunci când citiţi aceste cuvinte:
• măr, roşie, căpşună, inimă, homar,
neuronii care procesează senzaţiile de culoare în cortexul vizual primar
intensifică frecvenţa semnalelor, deoarece toate obiectele sunt de obicei
roşii. Aşadar, conceptele nu au niciun fel de esenţă mentală în reţeaua
modului automat; ele sunt reprezentate_la nivelul întregului creier. 18 .
_ A do_ua eroare tipic esenţialistă este aceea că reţeaua modului automat
ar avea un singur set de neuroni pentru fiecare scop - aşa, ca nişte
esenţe minuscule -, chiar dacă restUl conceptului, cum ar fi trăsăturile
sale senzoriale şi motorii, ar fi distribuite în întregul creier. Dar acest
lucru nu este posibil. Dacă ar fi aşa, atunci am vedea activându-se întâi
această „esenţă" în toate situaţiile, în imaginile obţinute prin scanarea
creierului, deoarece ea este pe primul loc în cascada lor conceptuală,
urmată de diferentele senzoriale si motorii mai variabile, în functie de
' ' ,
situaţie; dar nu se observă absolut nimic de felul acesta. 19
Şi în acest caz, esenţialismul cedează în faţa degenerării. De fiecare
dată când construim o ipostază a unui concept emoţional, de exemplu
„bucurie", cu un scop specific, să spunem acela de a fi împreună cu
un prieten apropiat, tiparul semnalelor neuronale poate fi diferit.
Chiar şi nivelul cel mai înalt, sumarul multi-senzorial al „bucuriei",
reprezentat de seturi de neuroni din reţeaua modului automat, poate
fi diferit de fiecare dată. Niciuna dintre aceste ipostaze nu trebuie să
semene din punct de vedere fizic şi totuşi ele sunt toate ipostaze ale
„bucuriei". Ce le uneşte? Nimic. Ele nu sunt 11legate" prin niciun fel de
legătură permanentă. Dar foarte probabil, ele sunt iniţiate simultan,
ca predicţii. Atunci când citiţi cuvântul „bucuros" ori îl auziţi rostit
sau când sunteţi înconjuraţi de persoanele cele mai dragi, creierul
lansează o diversitate de predicţii, fiecare cu o probabilitate anterioară
pentru absolut oricare ar fi situaţia specifică. Cuvintele sunt puternice.
Acesta este un raţionament pe care îl fac, deoarece creierul operează
prin degenerare, cuyintele sunt esenţiale pentru învăţarea conceptelor,
iar reţeaua modului automat şi reţeaua limbajului sunt localizate
ANEXA D 385
împreună în multe regiuni cerebrale. 20 .
A treia eroare a esenţialismului este aceea de a gândi conceptele

în termeni de „obiecte". Când eram studentă, am ales un curs de
astronomie unde •am învăţat că universul se extinde. La început nu ·
am înţeles: se extinde în ce? Nedumerirea mea se datora faptului că eu
intuiam în mod greşit că universul se extinde .în spaţiu. După ce am
mai reflectat, mi-am dat seama că eu văzusem „spaţiul" oarecum' literal,
în termeni fizici, ca o găleată goală şi întunecată. Dar „spaţiul" este o
idee teoretică - un concept - nu o entitate fixă, concretă; spaţiul este
măsurat întotdeauna în relaţie cu altceva. („Spaţiul şi timpul sunt în
ochiul privitorului.) 21
Ceva similar se întâmplă atunci când oamenii se gândesc la concepte.
Un concept nu este un „lucru" care există în creier, cum nici „spaţiul"
nu este un obiect fizic în care se extinde universul. „Concept" şi „spaţiu"
sunt idei. ~aptul că vorbim despre „un" concept este o convenţie
lingvistică. In realitate avem un sistem conceptual. Atunci când scriu
„avem un concept de uimire", aceasta se traduce prin „avem multe
ipostaze pe care le-am clasificat ori care au fost clasificate pentru noi
ca fiind uimire şi fiecare poate fi reconstituită .ca un tipar în creierul
nostru". „Conceptul" se referă la toate cunoştinţele pe care le construim
despre uimire în cadrul sistemul nostru conceptual la un moment dat.
Creierul nostru nu este un recipient care „conţine" concepte. El le
interpretează ca o ipoteză de calcul într-un anumit interval temporal.
Atunci când „folosim un concept", de fapt construim pe loc o ipostază
a acelui concept. Nu ăvem pacheţele de cunoştinţe numite „concepte"
stocate în creierul nostru, aşa cum nu avem pacheţele numite „amintiri"
stocate în creier. Conceptele nu au o existenţă separată, în afara
procesului care le creează. 2 ~

CUM IAU NASTERE Traducere Din Limba Engl

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUM IAU NASTERE Traducere Din Limba Engl

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lisa Feldman Barrett

CUM IAU NASTERE I

Traducere din limba engleză

„O carte inspirată şi originală despre ştiinţa emoţiei, scrisă de

„Ce-ar fi dacă, la un moment dat, tot ceea ce credeai că ştii despre

„Lisa Barrett ne demonstrează cu prec1z1e şi claritate faptul că

„Cum iau naştere emoţiile consemnează o schimbare de paradigmă

aceasta contestă validitatea unei convingeri vechi de «numai» două mii

,,Am parcurs împreună o perioadă îndelungată şi extrem de nefastă. Nu

În timp ce rostea ultimele cuvinte, „a-i proteja pe elevi", glasul

Vreme de peste două mii de ani, omenirea a înţeles în felul acesta

mod. Sprâncenele s-au apropiat, m-am încruntat, am lăsat umerii în

creste tensi1,1nea arterială, vă încruntati, urlati, simtiti cum clocoteste

atunci inima începe să ba,tă cu putere, îngheţaţi de frică şi simţiţi fiori

se bazează pe ideea că emoţiile noastre cele mai profunde sunt trădate

Mai mult decât atât, perspectiva clasică asupra emoţiilor este

ar fi putut fi expresia unei alte emoţii, de exemplu, furia ori frica, şi nu

(Screening Passengers by Observation Techniques - Screening al

Rezultatul este că decesele înregistrate ca urmare a atacurilor de cord

Convingerile bazate pe teoria clasică a emoţiilor pot chiar să

că f~atele vitreg al lui Saddam Hussein a crezut că poate citi emoţiile

asimilate şi asumate timp de secole. Fizica a trecut de la ideile intuitive

vreme că ele ar avea nişte amprente distinctive? Aceste întrebări sunt

Cu multă vreme în urmă, prin anii '80, mi-am propus să mă

consemneze experienţele emoţionale timp de mai multe săptămâni sau

exemplu, ei resimteau , tristetea

sa emoţională „reală". Aş fi putut să-i corectez greşelile, învăţându-l

îmbunătătit granulatia emotională.

La fel ca majoritatea studenţilor la psihologie, citisem că fiecare

Preciziei evaluării emotionale a subiectilor avea să fie o nimica toată.

Dar lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa cum mă aşteptam.

Prin urmare, m-am gândit că laboratorul meu ar trebui să reuşească

Figura 1-1. Muşchii feţei umane

Potrivit perspectivei clasice, fiecare emoţie este reprezentată pe

Figura 1-2. Câteva fotografii utilzate în studiile care au folosit metoda

expresii ale emoţiei. Sute de experimente publicate au folosit această

primeşte o fotografie şi un set de cuvinte care desemnează emoţii,

Vă rugăm să alegeţi cuvântul care se

Figura 1-3. Metoda identificării emoţiilor primare: selectarea cuvântului

Vă rugăm să alegeţi chipul care se potriveşte cel mai bine

Mama ei tocmai a murit, iar ea este foarte tristă.

Figura 1-4. Metoda identificării emoţiilor primare: selectarea cuvântului

cuvinte care des~emnau emoţii (traduse în limba lor maternă) cu feţele

chipurile corespunzătoare cuvintelor sau povestirilor care le însoţeau.

care resimt acea emoţie, atunci mişcările ar putea fi .a mprenta emoţiei

Figura 1-5. Electromiografia facială

mai bun caz, electromiografia facială ne spune că aceste mişcări fac

disconfort, aceştia fiind prea puţini pentru a capta sensul mişcam

urmare, cercetătorii folosesc şi o tehnică alternativă, bazată pe

bosumflare, deoarece ei sunt prea mici ca să cunoască regulile impuse

în situaţii care ar trebui să producă emoţii, copiii nu afişează expresiile

adulţii au vizionat înregistrările, ei au reuşit să identifice frica în cazul

faciale expresive; ele sunt numeroase şi diverse, indicând interes,

evidenţiat de ~amras şi Oster, şi anume că folosim extrem de multe

să-i spună soţului său că a apărut

natural să considerăm că un chip cu ochii larg deschişi este expresia

al transpiraţiei). De asemenea, au măsurat variaţiile încordării

Acest studiu celebru realizat în 1983 inducea emotia într-o manieră

De asemenea, au raportat că resimt emoţiile respective mult mai rar

Există cercetări ulterioare care au indus emotii folosind diverse

alte metodei dar schimbările fiziologice relatate în lucrarea din 1983

înregistrate, aceasta indicând absenţa unui tipar clar care să permită

aceasta însemnând că stările de furie, tristete , frică induse într- un

mici schimbări de postură corporală, cum ar fi aplecarea în spate