UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

DEPARTAMENTUL DREPT PRIVAT

LUCRU INDIVIDUAL

Apararea dreptului copilului

Chișinău, 2018
 Cuprins:

INTRODUCERE........................................................................................................................ 1

I. Generalităţi privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale copilului.

1.1) Evoluţia istorică a instituţiei protecţiei internaţionale a drepturilor copilului………….5

II. Tipologia drepturilor şi libertăţilor copilului.

2.1) Aspecte generale privind drepturile şi libertăţile civile şi social-politice ale copilului…….8

2.2)  Elemente ale drepturilor social-economice şi culturale ale copilului……………………10

III. Realizarea practică a drepturilor copilului în Republica Moldova………………………13

IV. Concluzii și Recomandări……………………………………………………………….14

Bibliografie……………………………………………………………………………………15
 INTRODUCERE

Secolul al XX-lea a înregistrat semnificative eforturi şi preocupări ale    comunităţii

internaţionale într-unul din cele mai complexe şi importante domenii ale drepturilor omului,
acela al Drepturilor Copilului.

Evoluţia dreptului internaţional a dus la adoptarea unui ansamblu de reglementări coerente

privind drepturile copilului, unele cu caracter universal, altele-regional, unele cu conţinut global,
altele-specifice.

Actualitatea problemei drepturilor copilului în epoca contemporană este de netăgăduit şi se

bucură de o recunoaştere generală. Abordarea ei concretă presupune luarea în considerare a unui
larg spectru de probleme şi implicaţii de natură politică, economică, culturală, precum şi a
particularităţilor dezvoltării istorice şi a etapelor de dezvoltare a societăţii. Interesul larg pe care
îl suscită astăzi problematica drepturilor copilului se constituie într-o recunoaştere incontestabilă
a complexităţii şi originalităţii acestei instituţii, dar şi a faptului că ea priveşte în mod direct circa
o treime din populaţia globului pămîntesc.În ceea ce priveşte Republica Moldova, perioada de
tranziţie spre o societate democratică pe care o parcurge ţara noastră este marcată de profunde
transformări politice, economice şi sociale care au influenţat evoluţia societăţii, în special situaţia
copilului.

Gradul de cercetare în spaţiu şi în timp a problemei protecţiei drepturilor copilului este reflectat
în literatura ştiinţifică de specialitate, utilizată în procesul de elaborare a prezentei lucrări.
Referindu-ne la Republica Moldova, putem constata că problema respectării drepturilor copilului
este cercetată parţial. În doctrina juridică a R.Moldova, practic nu există investigaţii complexe şi
fundamentale referitoare la acest subiect.

Baza normativ-legislativă, metodologică şi empirică a lucrării o constituie Declaraţia Universală

a Drepturilor Omului,1948; Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale,1966; Pactul Internaţional cu privire la drpeturile civile şi politice,1966; Legea
Republicii moldova cu privire la Drepturile Copilului,1994; Legea Republicii Moldova cu
privire la tineret,1999.

Scopul de bază scontat al prezentei lucrări vizează analiza aprofundată a concepţiilor, ipotezelor,

afirmaţiilor doctrinare ale specialiştilor în materie privind domeniul de manifestare practică a
fenomenului, modul de apariţie, natura juridică, fenomenele juridice şi de altă natură ce
influenţează instituţia protecţiei internaţionale a drepturilor copilului.
1
Capitolul I.  Generalităţi privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale copilului

1.1 Evoluţia istorică a instituţiei protecţiei internaţionale a drepturilor copilului

În sec.XX-lea tema copilului şi a copilăriei a devenit o prezenţă constantă în discursurile politice,

abordările ştiinţifice,culturale, educaţionale, etc., la nivel internaţional, regional şi naţional.
Conştientizarea faptului că copilul este un subiect ce necesită protecţie şi ocrotire specială a
produs o revoluţie în consfinţirea drepturilor acestuia prin reglementări internaţionale remediu
întîrziat la abuzurile flagrante şi persistente împotriva copilului. Acest statut al copilului poartă
un caracter recent. În antichitate, copilul nu avea calitate de individ. El era lipsit de cuvînt şi
depindea completamente de adulţi, fiind considerat o continuitate a părinţilor, fără a deţine
drepturi. În speţă, conform  Codex Hammurapi, copilul, a cărui mamă este liberă, are calitate de
om liber, cel născut dintr-o mamă sclavă şi tată liber capătă calitatea de dezrobit deplin la
moartea tatălui său, iar cînd este procreat din părinţi sclavi are calitatea tot de sclav.

La începutul sec.XX situaţia copiilor a atras atenţia comunităţii internaţionale. Declaraţii privind

drepturile copilului au fost adoptate de Liga Naţiunilor (1924) şi de ONU (1959). Tema esenţială
pe care se axează aceste declaraţiia fost necesitatea copilului de a beneficia de grijă şi asistenţă
specială.

Declaraţia cu privire la drepturile copilului din 1924, adoptată la Geneva sub auspiciile Ligii
Naţiunilor, pentru prima dată în plan internaţional, enunţă în cele cinci puncte ale sale
necesitatea de a acorda o protecţie specială copiilor.

Se voia un document care să determine obligaţiile adulţilor faţă de copii, pe care fiecare stat va
trebui să le recunoască, fie prin mijloace de intervenţie statală, fie prin acţiune privată.

Semnarea Declaraţiei a marcat debutul protecţiei drepturilor copilului la nivel internaţional. Era

pentru prima dată cînd un act internaţional în mod particular statua în raport cu situaţia copilului.
La fel, era pentru prima dată cînd se enunţa teza fundamentală privind necesitatea protecţiei
speciale de care trebuie să se bucure copilul, ţinînd cont de imaturitatea sa fizică şi intelectuală,
teza preluată mai tîrziu de numeroase acte internaţionale. Cu toate acestea, efectul Declaraţiei a
fost modest. Deşi consfinţea cele mai importante drepturi din acea perioadă, textul acesteia era
incomplet. Drepturile copilului erau examinate doar în contextul măsurilor privind combaterea
sclaviei, comerţului cu copii şi muncii prestate de copii. Ca urmare, adoptarea Declaraţiei nu a
fost însoţită de o explozie a sistemului de protecţie internaţională a drepturilor copilului.

2
În continuare, dreptul intern domina cooperarea în sfera drepturilor copilului, statele recurgeau la
norme internaţionale în domeniu doar cazual, lipseau mecanismele de protecţie a drepturilor
copilului.

Ca instituţie distinctă şi modernă a sistemului de protecţie internaţională a drepturilor omului,

protecţia internaţională a drepturilor copilului s-a conturat abia după cel de-al doilea război
mondial.

Crearea ONU a permis redefinirea preocupărilor în domeniul drepturilor omului, în particular ale
copilului, şi crearea unui veritabil sistem juridic cu vocaţie universală- Sistemul Naţiunilor Unite
de protecţie a drepturilor omului.

Sub auspiciile acestei autorităţi internaţionale sunt elaborate standardele internaţionale în materia
drepturilor copilului prin consfinţirea acestora în declaraţiile şi convenţiile internaţionale ce
reglementează drepturile unor categorii sociale distincte sau relaţiile în anumite domenii, în
actele internaţionale cu referire exclusivă la copii.

În acest context, pornind de la considerentul că ,,omenirea datorează copilului tot ce îi poate

oferi mai bun”,ONU a adoptat la 20.11.1959 Declaraţia drepturilor copilului .

Declaraţia înglobează 10 principii, general acceptate, dar care nu obligă juridic. Drepturile
consacrate de această Declaraţie trebuie garantate tuturor copiilor, fără nici o discriminare, iar
statele-părţi la ea au obligaţia să adopte măsuri pentru aplicarea lor, asigurînd prioritatea
intereselor copilului. Declaraţia, în ansamblul său, se axează pe ideea protecţiei şi bunăstării
copilului. Cu toate acestea, cele două declaraţii privind drepturile copilului poartă un pronunţat
caracter progresiv, contribuind la instituirea unui sistem distinct de norme
internaţionale:protecţia internaţională a drepturilor copilului profilînd în esenţă prima etapă,
cea declaratorie,în evoluţia acestei instituţii.

Perioada anilor 1960-1970 a fost marcată de o confuzie în ceea ce priveşte faptul ce anume
presupune drepturile copilului. Drepturile copilului ar trebui tratate în mod diferit de drepturile
adultului, presupun o subordonare sau o autonomie faţă de părinţi.

Există temerea  ca discursul asupra copilului şi a drepturilor sale este folosit doar pentru a
justifica dependenţa de adulţi şi marginalizarea sa. În situaţii convenabile adulţilor, copilul este
considerat înca insuficient de matur intelectual pentru a-şi formula un punct de vedere şi o
opţiune calificată, de exemplu, în ceea ce priveşte drepturile politice şi posibilitatea de a
participa la alegerile politice.

3
În acelaşi timp, în diferite state,la vîrste situate sub 18 ani, unii copii se pot casatori, iar alţii,
chiar sub 10 ani ,răspund penal, aplicîndu-li-se acelaşi tratament penal ca şi adulţilor.

Unii cercetători susţin că retorica drepturilor copilului nu reprezintă altceva decît un limbaj
profesional persuasiv, construit pentru a legitima formele de activitate şi intervenţie ale
diferitelor persoane şi instituţii care trăiesc de pe urma copiilor. Este un limbaj cu funcţie
anestezica, un sistem de control al copilului, folosit nu atit pentru a exprima semnificaţii cît
pentru a le distruge.

Potrivit altor puncte de vedere, se apriaciază că discursul asupra drepturilor copilului adînceşte
dependenţa copilului de adult. Statutul copilului este redus la cel de cetăţean potenţial, de fiinţă
umană în devenire.

Asemenea puncte de vedere critice repun constant în discuţie: temeiul protecţiei speciale de care
trebuie să se bucure copilul; natura relaţiilor dintre adult şi copil;legitimitatea dreptului natural al
adulţilor asupra copilului; criteriile şi limitele intervenţiei de asistenţă pentru a proteja copilul;
drepturile de care se bucură copilul; modalităţile efective în care copilul îşi poate exercita
drepturile..

La 20 noiembrie 1989, Adunarea Generală a ONU a adoptat în unanimitate Convenţia cu privire

la Drepturile Copilului, încununînd, astfel, pledoariile de mai bine de 6 decenii ale experţilor în
drepturile omului cu referire la grija şi protecţia fiecărui copil din cele 2 miliarde de copii de pe
glob.

Convenţia cu privire la Drepturile Copilului este documentul de referinţă în reglementarea şi

garantarea drepturilor copilului.

Fiind un act constituitiv al drepturilor copilului, Convenţia cuprinde cea mai largă sferă de
drepturi şi libertăţi şi constituie un sistem internaţional de protecţie a copiilor. Este un document
novator, complex, angajant pentru state, orientat spre provocările noului mileniu. Aceasta
individualizează copilul în societate, recunoscînd vulnerabilitatea şi nevoile speciale de protecţie
a copilăriei. Convenţia este singurul tratat din sistemul ONU care are un veritabil caracter în
universalitate, fiind ratificată de 191 de state din 193 existente.

Declaraţia Mondială cu privire la supravieţuirea, protecţia şi dezvoltarea copiilor ascos în

evidenţă realitatea sumbră a copilăriei pentru milioane de copii. Prin aceasta şefii de state s-au
angajat să asigure condiţii optime de creştere şi dezvoltare pentru copii-prin eradicarea foametei
şi subnutriţiei, să salveze milioane de copii de pericolul morţii prin înfometare sau,pur şi simplu,
să garanteze hrana minimă pentru toţi cetăţenii statului respectiv.
4
.Evoluţia survenită cu privire la ideea de protecţie şi obligativitate a drepturilor copilului
demonstrează nu numai progresul societăţii internaţionale, privită din punctul de vedere al
valorilor pe care le întemeiază, dar şi relevarea unei relaţii de condiţionare directă ce există între
protecţia drepturilor copilului şi buna funcţionare a oricărei societăţi.

Capitolul II. Tipologia drepturilor şi libertăţilor copilului

2.1) Aspecte generale privind drepturile şi libertăţile civile şi social-politice ale copilului

Drepturile şi libertăţile civile şi social-politice ale copilului se axează pe două idei centrale:
libertatea personală şi protecţia copilului în relaţia cu statul. Drepturile civile oferă garantarea
minimă a integrităţii fizice şi morale a copiilor şi le permit să aibă propriile credinţe şi libera
conştiinţă. Drepturile politice, la rîndul lor, sunt necesare pentru a putea participa la viaţa
societăţii.

Drepturile civile sunt acele drepturi şi libertăţi, care, prin conţinutul lor, asigură viaţa,
demnitatea, siguranţa fizică şi psihică a personalităţii.

Dreptul copilului la identitate

Dreptul la identitate este un drept complex, la asigurarea căruia contribuie un ansamblu de

instituţii juridice, care reglementeză calitatea de subiect de drept a persoanei, în strînsă legătură
cu apartenenţa sa la un anumit stat, precum şi cu individualizarea persoanei în societate, prin
nume, naţionalitate, domiciliu, stare civilă. Înregistrarea copiilor este importantă din mai multe
motive:

-este prima recunoaştere oficială a existenţei copilului;

-este un mijloc de garantare a celorlalte drepturi ale copiilor-cum ar fi identificarea lor în caz de
razboi, abandonare sau răpire, cunoaşterea propriilor părinţi, beneficierea de facilităţi acordate de
stat, protejarea prin stabilirea unor vîrste-limită.

-este un element esenţial al planificărilor referitoare la copii la nivel naţional.

Convenţia cu privire la Drepturile Copilului prevede înregistrarea copilului imediat după

naştere, ceea ce înseamnă un interval mai degrabă de cîteva zile decît unul de cîteva luni. Totuşi,
dacă, din anumite motive, copilul nu este înregistrat sau registrele doveditoare s-au pierdut,
omisiunea trebuie să fie remediată de către stat.

5
Pentru a se ajunge la o înregistrare generalizată a naşterilor, trebuie ca aceasta să fie prevăzută în
legislaţie drept o obligaţie a părinţilor şi a autorităţilor administrative responsabile, a cărei
ignorare poate atrage sancţiuni pe măsură.

Dreptul copilului de a-şi cunoaşte părinţii

Recunoaşterea propriu-zisă a dreptului copilului de a-şi cunoaşte părinţii este relativ recentă.
Cunoaşterea propriilor părinţi este foarte importantă pentru structurarea identităţii copilului. În
acelaşi timp, provienţa copilului, atestată în modul stabilit de lege, constituie temeiul apariţiei
drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale acestuia şi părinţilor săi.

Convenţia cu privire la Drepturile Copilului subliniază faptul că copilul îşi poate cunoaşte
părinţii în măsura posibilului,ceea ce presupunecă pot fi distinse anumite situaţii cînd realizarea
acestui drept devine imposibilă sau contravine dreptului recunoscut altor persoane:

–imposibilitatea identificării unui părinte, de exemplu, atunci cînd copilul a fost abandonat sau
atunci cînd mama nu ştie cine este tatăl copilului;

–refuzul părinţilor de a se identifica, cum ar fi, cererea mamei ca identitatea ei să rămînă

necunoscută în timpul naşterii sau situaţia în care mama refuză să spună cine este tatăl copilului,
inclusiv cazurile de incest sau viol.

·        Dreptul copilului de a fi crescut de părinţi

       Orice copil are dreptul de a fi crescut de proprii părinţi prevede art.7 al Convenţiei cu privire
la Drepturile Copilului. Acest principiu de bază a fost consacrat încă prin Declaraţia Drepturilor
Copilului din 1959. Acest drept trebuie examinat în corelaţie cu cîteva aspecte: responsabilitatea
părinţilor sau, după caz, a membrilor familiei lărgite ori ai comunităţii pentru orientarea şi
dezvoltarea capacităţilor copilului; responsabilităţile conjugate ale părinţilor sprijinite adecvat de
către stat; interzicerea separării oricărui copil de părinţii săi împotriva voinţei lor, cu excepţia
situaţiei în care această separare este necesară în interesul superior al copilului; obligaţia statelor
să sprijine părinţii cu privire la responsabilităţile materiale pe care aceştia le au au faţă de
îngrijirea copiilor lor.

       Cel dintîi cărora le revine responsabilitatea pentru creşterea şi dezvoltarea capacităţilor
copilului sunt părinţii acestuia. Este dreptul copilului de afi crescut şi ocrotit în mediul familial,
iar răspunderea pentru creşterea copilului şi asigurarea dezvoltării sale le revine în primul rind
părinţilor.

6
Familia este privită ca unitatea fundamentală a societăţii şi mediul natural pentru creşterea şi
bunăstarea tuturor membrilor săi, în mod deosebit a copiilor, care trebuie să beneficieze de
protecţia şi de asistenţa de care au nevoi pentru ca ei să-şi poată juca pe deplin rolul lor în
societate.

.-Drepturile copilului de a fi crescut de părinţi este prevăzut în măsura posibilului, deoarece

sunt frecvente cazurile cînd, deşi părinţii sunt cunoscuţi, nu este ,,în interesul superior al
copilului” ca el să fie crescut de aceştia. Acest drept nu poate fi exercitat dacă părinţii au murit
ori au repudiat copilul.

      Cazurile de abuz sau neglijare, cazurile în care părinţii trăiesc separat, cazurile de întemniţare
a părinţilor sunt simple ilustrări ale situaţiilor în care poate avea loc separarea de părinţi.

- Dreptul copilului de a fi protejat împotriva oricărei forme de violenţă,  neglijare,

exploatare sau abuz

Abuzul fizic, psihic şi emoţional asupra copilului încalcă nu numai prevederile art. 19 din
Convenţie de a fi protejat împotriva oricărei forme de violenţă, vătămare sau abuz fizic sau
mintal, ci şi dreptul la viaţă, la supravieţuire şi dezvoltare, la onoare şi demnitate, la odihnă şi
vacanţă, de apractica activităţi

- Dreptul copilului la protecţie împotriva torturii, pedepselor sau tratamentelor crude,

inumane sau degradante

  Tortura, pedepsele şi tratamentele inumane şi degradante sunt puse în afara legii printr-un larg
spectru de norme internaţionale: începînd cu prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului, pînă la Statutul de la Roma privind Curtea Internaţională Penală,care declară tortura
comisă ca parte a unui atac extins şi sistematic asupra persoanelor civile, ca fiind o crimă
împotriva umanităţii.

Interzicerea torturii, de asemenea, se regăseşte aproape în toate sistemele naţionale de drept.

Interzicerea torturii şi tratamentelor inumane ori degradante la nivel constituţional este un
element important al asigurării, că o astfel de conduită interzisă nu va avea loc în jurisdicţia
statelor. Totuşi, existenţa interdicţiei nu este în sine suficientă pentru a întruni obligaţiile
internaţionale.

Copilul are dreptul să-şi exprime opinia la soluţionarea în familie a problemelor care îi ating
interesele şi să fie audiat în cursul dezbaterilor judiciare sau administrative. De opinia copilului
7
care a atins vîrsta de 10 ani se va ţine cont în mod obligatoriu dacă aceasta nu contravine
intereselor lui. Libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie reprezintă unul din elementele de
bază ale unei,,societăţi democratice”. Ea figurază printre elementele cele mai importante ale
identităţii credincioşilor, fiind, de asemenea, un bun preţios pentru atei,sceptici sau pentru
indiferenţi.

    Dreptul la informaţie este un drept fundamental, care cuprinde: dreptul persoanei de afi

informată prompt, corect şi clar cu privire la măsurile preconizate şi mai ales cu privire la cele
luate de autorităţile publice; accesul liber la sursele de informaţie publică, ştiinţifică şi tehnică,
socială, culturală, sportivă, posibilitatea persoanei de a recepţiona direct şi în mod normal
emisiunile de radio şi de televiziune.

Drepturile patrimoniale ale copilului

(1) Copilul este proprietar al veniturilor obţinute, al bunurilor primit în dar, moştenite sau
dobîndite într-un alt mod, şi al tuturor bunurilor procurate din mijloacele lui.

(2) Dreptul de proprietate al copilului este realizat în modul stabilit de Codul civil.

(3) Copilul nu are drept de proprietate asupra bunurilor părinţilor, iar părinţii – asupra bunurilor
copiilor, excepţie făcînd dreptul la moştenire şi dreptul la întreţinere. Părinţii şi copiii care
locuiesc împreună posedă şi folosesc bunurile fiecăruia dintre ei de comun acord.

2.2 Elemente ale drepturilor social-economice şi culturale ale copilului

Drepturile social-economice şi culturale sunt acele drepturi, care prin conţinutul lor, asigură
condiţiile speciale şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei acestora. Ele sunt
definite de Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, de Carta
socială europeană. Reglementînd drepturile economice, sociale şi culturale, norma
internaţională, conform căreia statele vor lua măsuri în limitele maxime ale rezervelor de care
dispun, nu exclude obligaţia acestora de a depune toate eforturile pentru a asigura exercitarea cît
mai plenară a drepturilor copilului chiar şi în condiţiile în care resursele disponibile sunt în mod
evident insuficiente. Lipsa generală a resurselor financiare nu poate fi folosită ca o justificare
pentru dezinteresul de a crea programe de securitate socială şi reţele de siguranţă socială menite
să protejeze cele mai vulnerabile grupuri de copii.

8
 Dreptul copilului de a nu fi constrîns la muncă care comportă riscuri

Munca prestată de copii reprezintă cea mai importantă sursă a exploatării şi abuzului copiilor în
lumea contemporană. Privind copilul ca pe o victimă forţată de circumstanţe să muncească,
comunitatea internaţională a încercat, prin numeroase eforturi, să elaboreze un set de
reglementări în scopul stabilirii unui sistem de protecţie specială în ceea ce priveşte sănătatea,
educaţia şi dezvoltarea copilului în raport cu activitatea în cîmpul muncii.

Convenţia cu privire la Drepturile Copilului în art.32 ,,Protecţia copiilor” consacră dreptul

copilului de a fi protejat împotriva exploatării economice şi a oricărei munci care poate fi
riscantă sau care poate împiedica educaţia copilului sau afecta sănătatea ori dezvoltarea fizică,
mintală, spirituală, morală sau socială a copilului. Statelor-părţi li se cere să adopte măsuri
legislative, administrative, sociale şi educaţionale pentru a asigura aplicarea prevederilor
Convenţiei şi, în special, pentru a stabili: vîrsta minimă pentru angajare; orarul şi condiţiile de
angajare; pedepsele sau alte sancţiuni corespunzătoare, pentru a asigura punerea în aplicare
a art.32 al Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului.

Dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă şi de a

beneficia de servicii medicale şi de recuperare

Declaraţia Universală Drepturilor Omului include dreptul la îngrijirea medicală ca fiind inclus în
dreptul ,,la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale, bunăstării proprii şi a
familiei”. Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale prevede
în art.12 că statele recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună
sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge”.

Drepturile culturale ale copilului

 Dreptul copilului la educaţie

Principalul element al dreptului la educaţie este dreptul oricărei persoane, în special al copiilor,
de a primi educaţie. Acestui drept îi corespunde obligaţia statelor de a asigura educaţie
elementară gratuită şi obligatorie tuturor, educaţie superioară accesibilă tuturor, pe bază de
capacitate. Acestea sunt obligaţii de rezultat. La acestea se adaugă obligaţii de comportament
privind introducerea progresivă a educaţiei secundare gratuite sau cu suport financiar,
introducerea progresivă a educaţiei superioare gratuite, intensificarea educaţiei de bază pentru cei
care nu au primit educaţie elementară completă, elaborarea programelor speciale de educaţie
pentru handicapaţi şi eliminarea ignoranţei şi analfabetismului.
9
Responsabilitatea primară în asigurarea dreptului copilului de a beneficia de educaţie o au
părinţii. Statul trebuie să asiste părinţii în exercitarea acestui drept în mod progresiv şi pe baza
egalităţii de şanse. Asistenţa statului nu se limitează la ajutoarele materiale, ci, în primul rînd, se
extinde asupradezvoltării intelectuale, fizice, spirituale şi sociale. Dacă toţi copiii de vîrstă
şcolară primară ar primi o educaţie elementară de calitate timp de cel puţin patru ani, problema
analfabetismului ar putea fi rezolvată într-o singură generaţie.

Educaţia este cheia pentru o dezvoltare durabilă, pentru pace şi stabilitate în şi între ţări şi, astfel,
este un mijloc indispensabil de participare eficientă la societăţile şi economiile secolului XXI.

 Dreptul copilului la timp liber, recreere şi cultură

Relaţia dintre muncă şi educaţia copilului este destul de complicată. Copiii din ciclul de
învăţămînt muncesc cu normă întreagă, iar dacă se iau în seamă şi temele pentru acasă, deseori
sunt nevoiţi să lucreze şi peste program. Dacă mai trebuie să efectueze, în afară de activităţile
şcolare, muncă adăugătoare, atît plătită, cît şi în gospodăria sau pe pămîntul familiei, aceştia nu
mai au timp liber luni la rînd. Deşi legislaţiile din majoritatea ţărilor prevăd realizarea unui
echilibru între muncă şi şcoală, este de menţionat că accesul la educaţie nu înseamnă numai
frecventarea şcolii. Aceasta înseamnă că respectivul copil trebuie să aibă timp pentru reflectare
asupra a ceea ce a învăţat, pentru a-şi face temele, precum şi pentru a se juca şi pentru a fi copil.

       Drepturile culturale ale copiilor reprezintă un complex de drepturi, care pot fi grupate în
mai multe categorii: dreptul la creativitate culturală, dreptul de acces la cultură, dreptulla
participare la viaţa culturală, dreptul de a participa la progresul ştiinţific, dreptul la informaţie şi,
într-un sens larg, dreptul la educaţie.

Capitolul III. Realizarea practică a drepturilor copilului în Republica Moldova

 Ocrotirea de către stat şi societate a copilului, familiei şi maternităţii constituie în Moldova o

preocupare politică, socială şi economică de prim ordin. Constatăm, însă, că aceasta deocamdată
rămîne a fi doar o declaraţie irealizabilă. Din cauza finanţărilor insuficiente pentru domeniul
protecţiei copiilor în 2010 drepturile copilului au rămas în mare parte afectate. În primul rînd ar
trebui majorate investiţiile în domeniile legate de apărarea drepturilor copiilor.

10
Situaţia referitor la presupusa încălcare a drepturilor minorilor( spunem presupusa, deoarece nu
ştim cu certitudine dacă drepturile minorilor au fost sau nu încălcate, cert este că pe rol în
instanţele judecătoreşti sau aflat spre examinare cauze diverse, în care au fost implicaşi minorii
sau implicit afectate interesele lor). Conform aceleiaşi surse, de către instanţele judecătoreşti au
fost examinate 1296 cauze penale în privinţa minorilor. De către instanţele de judecată au fost
examinate 1327 cauze privind decăderea drepturilor părinteşti, 3090 cauze privind încasarea
pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor, 240 cauze privind înfierea copiilor şi 137 cauze
privind recunoaşterea paternităţii. Astfel, în 2010 de către instanţele de judecată au fost
examinate 6090 cauze în care sunt atinse drepturile sau interesele copiilor. Totodată, instanţele
de judecată au examinat 13.907 cauze privind desfacerea căsătoriei, la care nu se cunosc detalii
privind situaţia copiilor, însă cu certitudine în cel puţin 50% din aceste cazuri drepturile şi
interesele copiilor riscau a fi afectate. Taxele încasate de către stat pentru examinarea cauzelor
legate de drepturile şi interesele copiilor, evident că sunt mult mai neînsemnate, în comparaţie cu
cele încasate în rezultatul activităţii instanţelor judecătoreşti economice. Conform statisticii
judiciare pentru cauzele civile au fost încasate taxe de stat în valoare de numai 5.618433 lei.

În acest context, întrebarea este de ce nu există în Moldova instanţe de judecată specializate, care
ar apăra drepturile şi interesele copiilor minori? Răspunsul poate fi doar bănuit-este ineficient,
implică cheltuieli esenţiale şi nu aduce profit statului. Astfel, preambulul la Legea privind
drepturile copilului nu este aplicabil, iar preocuparea economică a statului în acest sens nu este
vizibilă. Aceeaşi situaţie o observăm şi în alte domenii unde sunt, sau ar putea fi, afectate
drepturile copiilor. De la naştere copilul are dreptul de a locui într-un mediu familial împreună
cu părinţii săi, însă deja de mulţi ani se constată că sistemul de protecţie a drepturilor copilului
este ineficient. Acestea se datorează în primul rînd ignoranţei şi iresponsabilităţii părinţilor,
respectiv ineficienţei organelor de stat în vederea promovării unei strategii efective în vederea
redresării situaţiei. Datorită situaţiei socio-economice din ţară, foarte multe persoane sunt nevoite
să plece peste hotare în căutarea unui loc de muncă. Astfel, un număr mare de copii rămîn fie sub
supravegherea rudelor sau a persoanelor terţe, unele chiar fără supraveghere. Numărul copiilor
nesupravegheaţi creşte şi din contul unor părinţi iresponsabili. Deseori, o parte dintre copii lipsiţi
de supraveghere ajung la instituţiile rezidenţiale ale statului. Potrivit statisticilor, în Moldova
sunt circa 12.000 copii instituţionalizaţi, dintre care numai 15% sunt orfani de ambii părinţi.
Totodată, constatăm că statul nu face faţă, din punct de vedere financiar, problemelor privind
întreţinerea acestor copii. Din cele cca 150 milioane lei, o mare parte sunt destinate pentru
achitarea salariilor profesorilor şi personalului instituţiilor rezidenţiale. Credem că este cea mai
raţională o modificare a cadrului legislativ ce ţine de reglementarea problemei date, deoarece

11
legislaţia imperfectă serveşte drept factor ce favorizează creşterea numărului de copii lipsiţi de
mediul familial. Observăm că prevederile alin.1 şi alin.2 art.113 din Codul Familiei sunt
contradictorii. Mai mult ca atît, la moment alin.1 art.113 Codul Familiei practic nici nu
funcţionează şi este aplicat doar alin.2.

În acelaşi timp, chiar şi conţinutul alin.2 art.113 Codul Familiei este contradictoriu. Astfel, prima
frază din acest aliniat stipulează că funcţia de autoritate tutelară este exercitată de direcţiile de
învăţămînt sau de asistenţă socială care sunt create în fiecare raion. Ele au o competenţă
teritorială în fiecare localitate din teritoriul raionului. Din aceste considerente, fraza a doua prin
care funcţia de autoritate tutelară se exercită de către secretarii consiliilor locale, în localităţile
unde lipsesc direcţiile expuse mai sus, nu are nici un sens şi nici o logică fiind că nu există
raioane unde nu ar fi instituite direcţii de învăţămînt sau asistenţă socială. Observăm, deci, că
apărarea drepturilor copilului este prerogativa diferitor organe şi instituţii, nefiind stabilită
modalitatea clară de conlucrare şi subordonare a acestora. Astfel, eficienţa activităţilor este
redusă, iar un copil aflat în situaţie de risc, poate rămîne practic fără protecţie adecvată a statului.

Cu toate acestea, la moment funcţia de autoritate tutelară pe parcursul anului 2010 a fost
exercitată de către direcţia raională de învăţămînt şi parţial de secretarii consiliilor locale.
Conform legislaţiei în vigoare altor organe sau persoane, decît autorităţilor tutelare, le sunt
interzise activităţile de depistare şi de plasament a copiilor rămaşi fără ocrotire părintească. După
informarea autorităţii tutelare despre cazul unui copilo, al cărui drepturi ar putea fi încălcate, în
decurs de 3 zile, autoritatea este obligată să efectueze un control al condiţiilor de trai ale
copilului. Dacă informaţia privind lipsa îngrijirii din partea părinţilor se confirmă, autoritatea
tutelară ia copilul la evidenţă şi asigură apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime printr-un
plasament provizoriu, pînă la determinarea formei de protecţie adecvată.

Însă legislaţia naţională nu prevede provizoratul tipurilor de plasament şi nici nu stabileşte durata
acestora. Astfel, autorităţile tutelare, constatînd încălcări ale drepturilor copilului, îl plasează în
instituţii şi numai după aceasta întreprind măsuri pentru a alege o formă de plasament definitivă.
Din aceste considerente, există peste 12.000 copii instituţionalizaţi a căror soartă şi statut nu este
determinat. Plasarea copiilor în astfel de instituţii trebuie să fie o ultimă soluţie şi doar în cazul în
care nu există o altă posibilitate. Cu toate acestea, anume aceasta este metoda cea mai frecvent
întîlnită şi se datorează faptului că statutul juridic al copiilor, lipsiţi de mediul familial, nu este
stabilit cu certitudine de către autorităţile tutelare.

Mai mult ca atît, existenţa şi finanţarea acestor instituţii este direct legată de numărul copiilor
care se află în ele, astfel colaboratorii acestor instituţii nefiind interesaţi de micşorarea numărului

12
de copii instituţionalizaţi  În atare situaţie ne întîlnim cu un cerc vicios, datorită căruia, afectaţi
rămîn în primul rînd copiii.

Orice neglijare sau abuz faţă de copil nu este altceva decît un fapt de nerespectare a drepturilor
lui şi de aceea faptele urmează a fi condamnate de către societate iar persoanele vinovate în
săvîrşirea lor sancţionate. Considerăm că în mare parte în Republica Moldova drepturile
copilului sunt încălcate sub următoarele aspecte:

Dreptul de a avea o familie

Familie este unitatea fundamentală a societăţii precum şi mediul natural pentru creşterea şi
bunăstarea copilului. Astfel, oricărui copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de mediul său
familial trebuie să i se asigure dreptul l ajutor şi protecţie specială din partea autorităţilor statului.

În prezent, aproximativ 31% dintre copiii cu vîrsta de pînă la 15 ani locuiesc împreună cu ambii
părinţi, iar 7%-fără ambii părinţi. Instituţionalizarea copiilor orfani este o gravă problemă a
societăţii contemporane. Această alternativă, creată de stat pentru copii rămaşi fără îngrijire
părintească, îşi păstrează forma veche de plasament. Constatăm în urma unor simple calcule că
circa 4000 de copii lipsiţi de mediul familial, sunt cu disabilităţi fizice sau psihice, dar de către
Guvern sunt create doar două instituţii specializate, care în opinia noastră nu sunt în stare să
acorde asistenţă necesară unui număr atît de mare de copii. Potrivit, datelor Ministerului
Educaţiei, Tineretului şi Sportului aproximativ 36% din copii instituţionalizaţi sunt copii cu
disabilităţi fizice şi mintale, 27% sunt din familii cu condiţii dificile de trai, 19%-din familii cu
situaţii de risc, iar 16% sunt copii ai căror părinţi au decedat.

Dreptul la asistenţă medicală şi socială

Situaţia în domeniul garantării unui nivel adecvat de dezvoltare şi asistenţă nu reprezintă altceva
decît un indiciu esenţial al sărăciei. Aproximativ o treime dintre copiii cu vîrste de pînă la 5 ani
din Republica Moldova sunt afectaţi de anemie şi se consideră că cauza se găseşte în insuficienţa
alimentară şi nutriţia necalitativă a femeilor gravide şi a copiilor. Neinformarea populaţiei, în
special a celor din localităţile rurale şi sărăcia populaţiei sunt unii din factorii principali care
stimulează aceste procese negative. Statul trebuie să acorde mai multă atenţie şi importanţă
dezvoltării unui sistem adecvat de îngrijire medicală, cel puţin la nivel elementar. Un astfel de
sistem ar prezenta avantajul de a acorda atenţie corespunzătoare dezvoltării unei culturi privind
alimentaţia, igiena şi educaţia sanitară.

13
 Bibliografie

1.   Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Rezoluţia Adunării Generale

ONU nr.217 AIII din 10.12.1948. Tratate internaţionale la care Republica Moldova este
parte.Vol.I.-Chişinău,1998.
2. Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale. Rezoluţia Adunării Generale ONU nr. 2200A din 16.12.1966. Tratate
internaţionale la care Republica Moldova este parte.Vol.I.-Chişinău,1998.
3. Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Rezoluţia Adunării
Generale ONU nr. 2200A din 16.12.1966. Tratate internaţionale la care Republica
Moldova este parte.Vol.I.-Chişinău,1998.
4. Carta ONU, din 26.06.1945. Tratate internaţionale la care Republica Moldova este
parte.Vol.XXVI.-Chişinău,2001.
5. Carta socială europeană, din 18.10.1961. Carta socială revizuită, din
03.05.1996. Carta socială europeană.Scurt ghid-C.E.Publishing, 2000.
6. Convenţia O.I.M privind examinarea medicală a tinerilor nr.78/1946. R.Hodgkin,
P.Newell. Ghid de aplicare practică a Convenţiei cu privire la drepturile copilului.
UNICEF-Chişinău:Ed.Cartier,2001.
7. Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţămîntului,
UNESCO, din 15.12.1960. Drepturile Omului. Principalele instrumente cu
caracter universal.-Chşinău: Ed.Gadura-Art,1998.
8. Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, Strasbourg, din 24.04.1967.
9. Convenţia O.I.M pentru examinarea medicală a tinerilor nr.124-1965. R.Hodgkin, P.
Newell. Ghid de aplicare practică a Convenţiei cu privire la drepturile copilului.
UNICEF-Chişinău:Ed.Cartier,2001.

14