Adevărul, în orice domeniu de activitate umană, nu se relevă spontan, nici chiar în

momentul când o faptă este săvârşită; el trebuie întotdeauna să fie descoperit şi dovedit, sub toate
aspectele sale; numai în felul acesta se poate considera că adevărul a fost aflat 1. Aşadar, o
cunoaştere incompletă, bazată pe constatări vagi şi discutabile, pe simple presupuneri, pe probe
îndoielnice, pe impresii sau convingeri subiective nu poate fi reţinută ca un mod capabil de a
duce la aflarea adevărului.
Adevărul este unul singur, aşa că nu există diferite feluri de adevăr, ci există doar anumite
moduri de a-l considera ca aflat, sau ca stabilit. Se poate vorbi astfel de un adevăr prezumat pe
baza unor criterii formale sau unor dovezi legal limitate şi de adevăr dovedit cu ajutorul oricăror
mijloace de probă adecvate2.
În aplicarea acestui principiu, consacrat în art. 2 C.P.P., organele judiciare sunt obligate
să constate faptele şi împrejurările cauzei în deplină concordanţă cu realitatea obiectivă. Fapta
penală, precum şi împrejurările care se referă la persoana făptuitorului existând în realitatea
obiectivă, pot fi cunoscute exact şi complet de către organele judiciare; reflectarea fidelă a
acestor fapte reale în conştiinţa organelor judiciare şi apoi în hotărârea lor constituie adevărul
obiectiv despre faptele cauzei3.
Trebuie subliniat caracterul obiectiv al adevărului ce trebuie constatat în procesul penal
întrucât există pericolul stabilirii de către organele judiciare a unui adevăr judiciar care să nu fie
conform cu realitatea datorită unei investigaţii insuficiente în cunoaşterea faptelor.
Putem spune că adevărul judiciar este doar o aparenţă de adevăr, o concordanţă între
faptele stabilite prin hotărâre şi materialul probator din dosar, dar nu şi realitatea obiectivă.
Problema aflării adevărului în procesul penal poate fi înţeleasă şi rezolvată în mod corect numai
prin reprezentarea exactă a adevărului în sens filosofic.
Adevărul trebuie aflat numai în condiţiile prevăzute de lege, fără ca necesităţile
principiului să poată depăşi legalitatea şi cadrul impus de aceasta, oricât de presante ar fi nevoile
practice ale organului judiciar de a face lumină în cauză.
Aflarea adevărului poate fi împiedicată de implicaţiile a numeroase dispoziţii legale care
reglementează anumite instituţii procesuale. De pildă, unele îngrădiri ale oficialităţii în cazul
neintroducerii plângerii prealabile, a retragerii acesteia sau a împăcării părţilor poate zădărnici
eforturile organului judiciar de a afla adevărul. În mod similar, într-un recurs nu se va putea
stabili netemeinicia hotărârii primei instanţe şi modifica situaţia de fapt în mod corespunzător,
dacă prin aceasta s-ar împieta asupra regulei “non reformatio in prejus”.4
Aflarea adevărului constituie un principiu al procesului penal pe care îl abordează întreaga
doctrină modernă. Denumirile care etichetează stabilirea adevărului în cauza penală sunt destul
de variate.

1
Vintilǎ Dongoroz, Siegfred Kahane, George Antoniu, Constntin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stanoiu,
Explicaţii teoretice ale codului de procedurǎ penalǎ român, vol V, Partea generalǎ, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 2003, p. 44.
2
Vintilă Dongoroz ş.a, op. cit. p.47
3
Grigore Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti
1979, p. 37
4
Nicolae Volonciu, Tratat de procedurǎ penalǎ, vol I, Partea generalǎ Ed. Paideea, Bucureşti 1993, p.90