În aplicarea acestui principiu, consacrat în art. 2 C.P.P.

, organele judiciare sunt obligate

să constate faptele şi împrejurările cauzei în deplină concordanţă cu realitatea obiectivă. Fapta
penală, precum şi împrejurările care se referă la persoana făptuitorului existând în realitatea
obiectivă, pot fi cunoscute exact şi complet de către organele judiciare; reflectarea fidelă a
acestor fapte reale în conştiinţa organelor judiciare şi apoi în hotărârea lor constituie adevărul
obiectiv despre faptele cauzei1.
Trebuie subliniat caracterul obiectiv al adevărului ce trebuie constatat în procesul penal
întrucât există pericolul stabilirii de către organele judiciare a unui adevăr judiciar care să nu fie
conform cu realitatea datorită unei investigaţii insuficiente în cunoaşterea faptelor.
Putem spune că adevărul judiciar este doar o aparenţă de adevăr, o concordanţă între
faptele stabilite prin hotărâre şi materialul probator din dosar, dar nu şi realitatea obiectivă.
Problema aflării adevărului în procesul penal poate fi înţeleasă şi rezolvată în mod corect numai
prin reprezentarea exactă a adevărului în sens filosofic.
Adevărul trebuie aflat numai în condiţiile prevăzute de lege, fără ca necesităţile
principiului să poată depăşi legalitatea şi cadrul impus de aceasta, oricât de presante ar fi nevoile
practice ale organului judiciar de a face lumină în cauză.

1
Grigore Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti
1979, p. 37