În procesele de tip acuzatorial şi inchizitorial, situate cronologic înainte de epoca modernă,

dominante erau concepţiile adevărului mistic sau discreţional şi al adevărului formal. Adevărul
mistic rezulta din sistemul probator bazat pe duelul judiciar, pe elemente mistice, iar adevărul
formal mai ales din ceea ce este cunoscut sub denumirea de sistem al probelor formale 1. Probele
formale erau probe cărora legea le dădea o anumită tărie sau grad de credibilitate prestabilit în
funcţie de anumite interese manifestate, deseori exprimate făţiş de regulile de drept. Astfel,
declaraţiile martorilor sau împricinaţilor nu aveau aceeaşi greutate. De pildă, seniorul era crezut
înaintea iobagului, clericul înaitea laicului, bărbatul înaintea femeii, etc. Aşa-zisul adevăr care
decurgea din jocul acestor probe reprezenta un adevăr formal şi era departe de a oglindi realitatea
necontestată a faptelor.
Una dintre problemele cele mai controversate şi artificial complicate în gândirea juridică
procesual penală este cea a aşa-numitului adevăr judiciar, adică a concordanţei care se
realizează între aspectele reţinute de organele judiciare şi care determină convingerea lor în
cauză şi probele strânse şi administrate în cauză.

1
Teoria probelor formale s-a conturat în sec. XIII, ajungând la o deosebită înflorire în sec. XVI-XVIII