Dacă obiectul probaţiunii este corect delimitat ( în sensul că în cauză se dovedesc exact acele

împrejurări faptice care urmează a fi relevate), dacă probele sunt de bună calitate (lămuresc
realităţile aşa cum sunt ele) şi dacă operaţiunea de apreciere a probelor se face corect de către
organul judiciar evident că ceea ce rezultă, adică aşa-numitul adevăr judiciar, este echivalentul
celui obiectiv. Când însă acest lanţ de ipoteze – toate legate de probaţiune – nu funcţionează
corespunzător, respectiv apar erori sau evaluări incorecte rezultatul va fi un adevăr parţial sau,
chiar mai rău, un nonadevăr1.

Adevărul în procesul penal este şi trebuie să fie întotdeauna unul unic, fără a comporta grade
diferite ale realităţii date în mod obiectiv.

1
N.Volonciu, op. cit. p. 94-95