INANIŢIA

1. Inaniţia completă.
2. Inaniţia incompletă (cronică).
3. Inaniţia parţială (calitativă).
Inaniţia este starea organismului care apare din cauza lipsei
complete, pătrunderii sau asimilării insuficiente a alimentelor necesare
pentru acoperirea cheltuielilor de energie. Inaniţia însoţeşte cele mai
diverse afecţiuni, de exemplu bolile infecţioase, afecţiunile tractului
gastrointestinal, dereglările de metabolism.
Ingerarea de hrană se limitează uneori în vederea tratamentului
diverselor afecţiuni, mai ales a afecţiunilor tractului gastrointestinal.
Fenomenele de inaniţie se constată la sugari în legătură cu anumite
particularităţi ale organismului lor (sugerea insuficientă, anomalii de
dezvoltare a cavităţii bucale) sau ale organismului matern (mameloane
aplatizate, secreţie insuficientă de lapte sau modificarea calităţii lui).
Inaniţia are loc de asemenea în cazuri de cataclisme, de exemplu în
cazuri de inundaţie, cutremure de pământ, în legătură cu războaie sau
distrugeri.
Inaniţia poate fi: completă, incompletă şi parţială. În cazul
inaniţiei complete substanţele alimentare nu pătrund deloc în organism.
În cazul inaniţiei incomplete valoarea calorică a alimentelor este
insuficientă pentru acoperirea cheltuielilor de energie sau are loc
dereglarea asimilării alimentelor.
În cazul inaniţiei parţiale sau calitative organismul este lipsit de
anumite componente ale hranei (proteine, lipide, glucide, săruri sau
vitamine) deşi valoarea calorică a alimentelor e normală).
 Inaniţia completă
În caz de inaniţie completă organismul trăieşte pe seama
substanţelor ţesuturilor sale. Inaniţia completă (fără limitarea ingerării
de apă) este suportată mult mai uşor decât inaniţia absolută (fără
ingerarea de apă). Durata inaniţiei complete nu este egală pentru toţi
oamenii, mai ales pentru diferite animale.
Un om adult este în stare să flămânzească 50-60 de zile şi mai
mult, un câine – peste 40 de zile. Un animal flămând trăieşte până la
pierderea a 45-50% din greutatea lui. Durata inaniţiei complete variază
în funcţie de raportul dintre masa şi suprafaţa corpului: cu cât unei
unităţi de greutate îi revine o suprafaţă corporală mai mare, cu atât
mai mare va fi pierderea de energie.
Durata de flămânzire este invers proporţională cu raportul dintre
suprafaţa şi greutatea corpului acestuia. De aceea, durata vieţii în caz
de inaniţie este mai mare la organismul cu dimensiuni mai mari şi mai
mică la cele cu dimensiuni mai mici. Astfel, durata vieţii la cal este
mai mare decât la câine, iar la câine e mai mare decât la pisică etc.
Această lege a suprafeţei este, însă, relativă şi necesită corectări
esenţiale. Trebuie de luat în consideraţie şi particularităţile specifice ale
suprafeţei corpului (blana la mamifere, penele la păsări), gradul de
dezvoltare a stratului adipos subcutanat la animale şi dependenţa
metabolismului de constituţia organismului şi de insuficienţa mediului
extern. Se ştie, că animalele sălbatice elimină mai multă căldură decât
animalele domestice de aceleaşi dimensiuni.
 Durata inaniţiei animalelor de aceeaşi specie depinde de asemenea
de intensitatea metabolismului bazal, de starea de îngrăşare, de travaliul
muscular temperatura mediului înconjurător, de vârsta animalului.
Durata inaniţiei posibile se reduce din cauza intensificării travaliului
muscular, creşterii metabolismului bazal şi scăderii temperaturii
mediului ambiant. Animalele grase pot să flămânzească mai mult
timp decât cele slabe. Cu cât animalul este mai tânăr, cu atât mai energic
se desfăşoară metabolismul, şi cu atât mai mică este durata inaniţiei
complete. În caz de inaniţie completă un om adult pierde în 24 de ore
numai 1% din greutatea sa, pe când un nou-născut 10-15%.
Diversele organe pierd în greutate în mod diferit la inaniţie. Cel
mai mult pierde ţesutul gras, mai puţin – organele abdominale (splina,
ficatul), cel mai puţin - inima şi sistemul nervos.
Deci, în timpul inaniţiei, pe lângă procese de descompunere a
substanţelor, au loc şi procese complexe de metabolism intermediar şi
interorganic şi de sinteză a substanţelor, ceea ce asigură alimentarea
altor organe pe seama produselor de dezasimilare, care se formează în
ţesuturile supuse atrofiei.
Aşa, în timpul inaniţiei intensitatea metabolismului energetic în
miocard nu se modifică aproape de loc, iar în ficat ea scade simţitor. În
special, scad procesele de folosire a glucozei din cauza micşorării
procesele de folosire a glucozei din cauza micşorării activităţii
fermentului, necesar pentru fosforilarea ei.
Funcţiile principale ale organismului în caz de inaniţie
completă
 Într-un organism, care se află în stare de inaniţie, se constată
modificarea metabolismului caloric şi gazos a metabolismului proteic,
lipidic, glucidic şi hidro-salin, se modifică masa corporală, se modifică
activitatea inimii şi a vaselor, a sistemului respirator, digestiv (mai
ales a ficatului) şi a rinichilor.
Greutatea corporală în timpul inaniţiei complete scade treptat.
La început în primele zile de inaniţie curba greutăţii scade relativ
brusc, datorită eliminării maselor fecale şi adaptării insuficiente a
organismului la noile condiţii de existenţă. Ulterior scăderea în greutate
este mai lentă şi mai uniformă. În ultimele zile de inaniţie în urma
degradării rapide a ţesuturilor, curba greutăţii începe iar să scadă brusc.
Temperatura corpului pe tot parcursul perioadei de inaniţie se
modifică neînsemnat, rămânând la limita inferioară a normei. Abia
spre sfârşitul inaniţiei se poate constata scăderea simţitoare a curbei
termice (până la 30-28ºC).
După fenomenele clinice inaniţia completă experimentală poate
fi împărţită în 4 perioade:
1) de indiferenţă - când animalul este relativ liniştit;
2) de excitare;
3) de inhibiţie (cea mai lungă);
4) de paralizie care se termină cu moartea organismului.
În prima perioadă a inaniţiei complete nu se observă devieri
însemnate de la starea normală. Pe măsura creşterii senzaţiei de foame
apar fenomenele de excitaţie. Apoi se constată apatie, fenomene de
inhibiţie şi de slăbiciune: animalul stă mai mult culcat ghemuindu-se. În
ultima perioadă de inaniţie, după o scădere de scurtă durată a
excitabilităţii sistemului nervos central, înainte de moarte se constată
paralizia acestuia. Totuşi, o caracteristică amplă a diferitor perioade
de inaniţie se face pe baza modificării metabolismului bazal şi
energetic.
După modificarea metabolismului inaniţia poate fi împărţită în 3
perioade principale:
1. iniţială (1-2 zile), când se constată o cheltuire insuficient de economă
a energiei; coeficientul respirator este egal cu 1, ceea ce demonstrează
oxidarea cu prioritate a glucidelor; consumul proteic este scăzut (din
urină se elimină pe zi – 6-4 g de azot în loc de 12-10g după normă);
2. perioada de adaptare cea mai lungă, când cheltuielile organismului
sunt reduse la minimum şi sunt epuizate rezervele de glucide şi se
începe cheltuirea lipidelor, iar consumul proteic e redus la minimum,
constituind 10-12% din valoarea totală.
Reducerea coeficientului respirator mai jos de 0,7 constituie o
reflectare a proceselor de restructurare complexă a metabolismului, un
rezultat al transformării lipidelor în glucide sau oxidarea incompletă a
lipidelor.
Folosirea unei cantităţi mai mari de lipide de către ficat şi oxidarea
lor incompletă este însoţită de intensificarea formării corpilor cetonici,
acumularea lor în sânge şi pătrunderea lor în urină. În organism apare
acidoza. Scad rezervele alcaline din sânge şi creşte cantitatea de potasiu,
sodiu şi amoniac, eliminate cu urina. Se reţin în organism clorul şi apa.
Sporeşte cantitatea de sulf şi fosfor. Creşte cantitatea totală de cenuşă în
raport cu greutatea animalului.
 În cea de a doua perioadă a inaniţiei cea mai prelungită, se constată
scăderea simţitoare a activităţii reflexe, dispar reflexele condiţionate,
apare inhibiţia în scoarţa cerebrală. Activitatea funcţională a sistemului
carido-vascular şi respirator este slăbită dar aproape de normal. Spre
sfârşitul celei de a doua perioade de inaniţie se constată o accelerare a
contracţiilor inimii şi a respiraţiei. Activitatea funcţională a tractului
gastrointestinal este mult slăbită. Scade cantitatea de urină, crescând abia
spre sfârşitul inaniţiei, când se începe degradarea proteică mai intensă.
În componentele sângelui nu se constată dereglări serioase, doar
hidremia, adică diluarea sângelui. Se constată modificări mai mult în
calitatea elementelor figurate (apar macrocite şi microcite - leucocite).
Modificările microscopice ale organelor nu prezintă nimic
specific, se constată numai fenomene de atrofie mai ales în organele
parenchimatoase.
3) perioada terminală (2-3 zile), când se constată creşterea
degradării
proteinelor necesare pentru ţesuturi şi eliminarea azotului cu urina;
apare o intoxicaţie puternică cu produsele necrozei tisulare.
Inaniţia completă, fără folosirea apei sau inaniţia absolută
evoluează
după aceleaşi legi, dar într-o formă mai gravă şi durează mai puţin
timp. Aceasta depinde de acumularea în organism a unor produse
metabolice dăunătoare şi de intoxicaţia generală care o însoţeşte.
Organismul foloseşte apa din ţesuturile proprii ceea ce contribuie la
degradarea lor mai intensă. Necroza tisulară pronunţată are loc pe
seama intensificării degradării proteinelor. Produsele metabolice
acumulate acţionând asupra sistemului nervos central pot provoca
apariţia febrei.
Inaniţia incompletă (cronică)
Inaniţia incompletă se poate constata în cursul anumitor stări
patologice, de exemplu, în diferite boli cronice, poate fi provocată de
asemenea de război sau condiţii sărace sociale şi de trai (şomajul).
Evoluţia inaniţiei incomplete depinde de cantitatea de alimente ingerate
şi de gradul de adaptare a organismului la acoperirea insuficientă a
cheltuielilor de energie.
De subalimentaţia cronică se vorbeşte în cazurile, când la o inaniţie
incompletă organismul nu obţine timp îndelungat prin hrană cantitatea
de calorii necesară pentru metabolismul energetic (de exemplu, în loc
de 2500-3000kcal el primeşte numai 2000-1500kcal sau mai puţin). De
obicei, inaniţia incompletă poate fi în acelaşi timp şi calitativă.
Greutatea în timpul inaniţiei incomplete scade mai încet decât în
caz de inaniţie completă. Intensitatea acestei scăderi depinde de
alimentele ingerate. În acest timp, scăderea în greutate nu se produce
după anumite legi, ca în cazul inaniţiei complete. Deseori, scăderea în
greutate, care are loc pe seama consumului ţesuturilor organismului,
este mascată prin reţinerea pronunţată de apă.
Durata inaniţiei incomplete este mai mare decât cea a celei
complete. Organismul moare în urma pierderii a circa 40% din
greutatea totală. Aceasta se explică prin dereglări metabolice mai
profunde şi prin modificări distrofice tisulare mai pronunţate decât în
cazul inaniţiei complete. Metabolismul bazal şi acţiunea dinamică
specifică a alimentelor sunt scăzute. Sunt diminuate şi procesele de
oxidare, apare acidoza. Eliminarea azotului prin urină scade, iar în caz
de alimentaţie cu substanţe ne azotate, mai ales cu alimente bogate în
glucide, cantitatea de azot nu constituie decât 3-4g pe zi, rămânând mult
timp la un nivel scăzut.
Micşorarea concentraţiei proteinelor în sânge provoacă scăderea
presiunii coloido-osmotice, care e mult mai pronunţată decât în cazul
inaniţiei complete. Deseori apar edeme cu evoluţie clinică diferită. În
timpul inaniţiei incomplete coeficientul respirator nu scade prea mult,
deoarece organismul primeşte o anumită cantitate de glucide din afară.
În sânge se constată hidremia. Inaniţia incompletă de lungă durată este
însoţită de obicei de anemie. În special, se constată stingerea
instinctului sexual, ca rezultat al atrofiei glandelor sexuale. Activitatea
nervoasă este modificată. În scoarţa cerebrală este intensificat procesul
de excitare, iar stadiul de inhibiţie lipseşte mult timp. La om se constată
uneori dereglări psihice. Apare încetinirea activităţii cardiace, hipotonie,
slăbirea respiraţiei, micşorarea cantităţii de sânge circulator.

Inaniţia parţială (calitativă)

Regimul sărac în glucide, mai ales în cazul unui exces de lipide în
alimentaţie, are drept consecinţă apariţia acidozei, datorită depozitării
lipidelor în ficat, oxidării lor incomplete şi acumulării produselor
metabolismului lipidic – corpilor cetonici. După cum se ştie, proteinele
şi într-o măsură mai mică lipidele pot servi drept material pentru
formarea glucidelor. De aceea, chiar şi în absenţa totală a glucidelor din
alimentaţie în organism se formează o anumită cantitate de glucide din
alte substanţe. Dereglările metabolismului glucidic pot să nu apară chiar
în cazurile când cantitatea de glucide din alimente este foarte redusă.
Carenţa lipidică - în cazul unei alimentaţii de o valoare calorică
suficientă, nu poate provoca modificări accentuate în organism deoarece
după legile izodinamice, lipidele pot fi înlocuite prin glucide sau
proteine. Totuşi, regimul alimentar trebuie să cuprindă cel puţin 5g de
lipide pe zi, deoarece, ele conţin acizi graşi, indispensabili organismului
(acidul linolic şi linolenic).
Carenţa proteică - apare în cazurile când organismul obţine într-o
cantitate foarte redusă sau nu obţine deloc substanţele proteice, necesare
pentru menţinerea echilibrului azotat. După dieta lui Foit, cantitatea
zilnică de proteine din regimul alimentar corespunde cu 16-20g de azot
(118g de proteine). Dar, la un om de greutate medie, echilibrul azotat se
poate menţine timp îndelungat în prezenţa unei cantităţi suficiente de
lipide şi glucide în alimente, adică organismul primeşte 70-80g de
proteine. Lipsa proteinelor din alimentaţie chiar şi în prezenţa unei
cantităţi suficiente de lipide şi glucide, provoacă modificări metabolice
pronunţate.
Minimum azotat se stabileşte treptat şi se menţine relativ timp
îndelungat fiind consumate mai întâi rezervele de proteine, formate din
glucide şi lipide, iar apoi - proteinele structurale ale ţesuturilor.
Proteinele proprii din diferitele ţesuturi sunt consumate ne uniform. Cel
mai mult sunt folosite proteinele ficatului. Se modifică procesele
enzimice, ce dereglează fazele intermediare ale metabolismului proteic.
Carenţa proteică poate fi condiţionată nu numai de cantitatea insuficientă
de proteine din alimentaţie, dar şi de calitatea lor superioară, adică de
conţinutul insuficient de aminoacizi necesari din proteine. Astfel,
alimentaţia proteică lipsită de leucină, izoleucină, lizină, triptofan,
fenilalanină, metionină, valină s-a dovedit a fi de calitate inferioară şi nu
acoperă minimul azotat. În acest caz se dereglează funcţia organelor
vitale, iar într-un organism în creştere se constată reţinerea creşterii şi
dezvoltării.
Subalimentaţia prelungită cu insuficienţa predominantă în regimul
alimentar a substanţelor proteice poate provoca distrofia alimentară,
care se caracterizează printr-o pierdere accentuată în greutate, scăderea
metabolismului bazal, scăderea temperaturii corpului, încetinirea
ritmului activităţii cardiace, scăderea presiunii sangvine, dereglări
neuropsihice. Se intensifică degradarea proteinelor tisulare, are loc
dereglarea proceselor plastice şi a formării de hormoni ceea ce duce la
apariţia dereglărilor endocrine. Apar dereglări metabolice stabile, care se
manifestă prin scăderea conţinutului de proteine din sânge, prin
micşorarea cantităţii de azot, eliminate cu urina, scăderea nivelului de
zahăr din sânge şi prin micşorarea toleranţei la glucide. De pe urma
hipoproteinemiei şi dereglărilor metabolismului proteic, deseori apar
edeme (edeme de foame). Scade simţitor rezistenţa organismului la
bolile infecţioase.
Carenţa minerală într-o formă pură se constată numai în condiţii
experimentale, când animalele sunt hrănite cu alimente din care
lipsesc anumite săruri. Dacă împreună cu alimentele se ingeră o
cantitate insuficientă de sare de bucătărie scade pofta de mâncare şi pot
să apară vome. Sinteza proteinelor scade simţitor. Procesele secretorii
se dereglează. În sucul gastric se micşorează conţinutul de acid
clorhidric. Lipsa sărurilor de calciu şi de potasiu provoacă modificarea
structurii oaselor şi reţinerea creşterii, şi se reflectă de asemenea asupra
funcţiilor musculare şi a sistemului nervos.
Lipsa fierului din regimul alimentar poate provoca modificări
patologice în sânge şi în sistemul hematopoetic.
Carenţa hidrică sau ingerarea de alimente uscate poate provoca
modificări pronunţate în organism. Fără apă organismul nu poate rezista
timp îndelungat, deoarece apa, care se formează în ţesuturi nu este
suficientă pentru eliminarea produselor finale ale metabolismului. Peste
1-2 zile animalul refuză hrana şi trece la o inaniţie absolută. În organism
se constată fenomene de degradare intensă. Produsele metabolice se
acumulează şi provoacă o intoxicaţie generală. Animalele mor mai
repede decât în caz de inaniţie completă. În organe şi sânge se
micşorează cantitatea de apă. Sunt foarte pronunţate modificările
morfologice cu caracter distrofic.
Carenţa vitaminică sau lipsa lor duce la hipovitaminoză sau
avitaminoză. Cauzele hipo- sau avitaminozelor sunt :
1) alimentarea incompletă în ceea ce priveşte vitaminele (prelucrarea
incorectă a alimentelor, sau păstrarea lor ne raţională);
2) asimilarea insuficientă a vitaminelor, cauzată de lezările intestinului
sau de imposibilitatea pătrunderii în intestin a bilei, necesare pentru
absorbţia vitaminelor liposolubile (A, D, E, K);
3) mărirea excesivă a necesarului în vitamine în urma intensificării
metabolismului (de exemplu, la unele boli infecţioase, în perioade de
gestaţie sau lactaţie);
4) dereglarea funcţională a anumitor organe, mai ales a ficatului:
dereglarea transformării provitaminei A (carotinei) cu ajutorul
carotinazei în vitamina A sau dereglarea transformării vitaminelor
din grupa B în cofermenţi;
5) pierderea intensă de vitamină C în caz de transpiraţie puternică sau
de vitamină B1 în caz de poliurie.