Analiza interviului

Interviurile pe care le-am ales pentru a fi analizate sunt „Interviuri cu Nichita

Stănescu” realizate la data de 3 octombrie 1980, la București, de către Maria Luiza
Cristescu.

Interviul se deschide brusc, prin mărturisirea unei obsesii a intervievatorului pe

care o are față de anumite versuri ale poetului, pe care apoi le citează.

Acest interviuri au fost realizat în mod direct, probabil de aici și apariția unor
momente dificile în momentul interviului venite din partea poetului („- Mă pui într-o
situație inadmisibilă…”; „Nu înțeleg întrebarea. Să trecem mai departe”) momente în
care poetul chiar vrea să renunțe la interviu, sau măcar să facă o pauză („Să facem o
pauză, am obosit!”). Interviurile sunt pregătite deoarece se observă din întrebările
adresate că intervievatorul este documentat, pregătit în legătură cu subiectele la care
încearcă să afle răspuns în timpul interviului.
O altă observație este legată de faptul că interviul este bine structurat, însă
întâlnim adesea mai multe întrebări într-una singură („- De ce o carte se poate
numi figurație iar nu tipul? Care este diferența între un figurant și un tip?”.). Se
deduce, în mod evident, prezența interacțiunii dintre intervievat și intervievator,
rezultând o mai bună receptare a mesajului, o bogăție a metaforelor în răspunsurile
date.
Unele formulări, care ar fi trebuit să fie de fapt întrebări, au forma unor
completări sau confirmări ale răspunsurilor.

La un moment dat este întreruptă desfășurarea discursului de către

intervievator: „- Îndrăznesc să întrerup acest discurs printr-o întrebare care are o
aparență nedelicată”.
Întrebările reprezintă structura de rezistență a interviului, iar în cadrul acestui
interviu întâlnim mai multe tipuri de întrebări: întrebările deschise au cea mai mare
frecvență, apoi au existat întrebări de încălzire („- De o bună bucată de vreme mă
obsedează două ipostaze: poezia pe de o parte și poetul pe de altă parte, puse față în
față. Fără a face o delimitare între aceste ipostaze care, deși aparent au o proprie
identitate, nu se pot despărți. D-voastră spuneați undeva: „Aș vrea să pot să locuiesc /
în propriile cuvinte”. Așadar, vă preocupă aceste două ipostaze. Din perspectiva
afirmației de mai sus, v-aș ruga să-mi spuneți cum vă definiți cuvântul ca material al
poeziei?”), de atac („- Am fi întreptățiți atunci să credem că textul poetic al lui
Nichita Stănescu nu a fost decodificat în toate straturile sale, nu a fost înțeles cum
trebuie. Cum vor reacționa oare criticii care au făcut aserțiuni în legătură cu ludicul
din poezia d-voastră?”) de sprijin, de relansare („- Da, dar aici mă întorc și zic: să
fie oare diferența dintre un prozator și poet aceea că cititorul nostru își dă seama că
noi, doi prieteni și doi colegi de o viață, nu suntem preocupați de o idee amănunțită ci
de un principiu general, de există, de nu există vreo diferență fundamentală între
starea poetului și starea prozatorului. Deci, în acest sens al discuției noastre, care-mi
este mai ales mie accesibil ca poet, mi-aș pune următoarea întrebare legitimă, apropo
de prezența gingașă a d-voastră:” și iarăși întâlnim prezența mai multor întrebări
într-una singură „există oare vreo diferență între autorul care-l interpretează pe Zeus
sau mânuitorii de păpuși ce se interpretează prin el, să fie creatorul măștii, deci al
tipologiei, și să fie farsa interpretării lui Dumnezeu, cântecul?”).

La nivelul mărcilor paraverbale întâlnim o bogăție de modalități de

transmitere a informației. Astfel, enunțurile interogative conțin mărcile specifice:
care, ce, cum. De asemenea exasperarea locutorului este redată pe alocuri prin
prezența accentului emfatic pe care îl putem identifica în replicile poetului.
Totodată, pauza întâlnită destul de des în cadrul acestui interviu, dar nu pentru a
câștiga timp locutorul, cât mai degrabă pentru a permite acestuia să imprime un
anumit efect mesajului și cele mai multe sunt realizate în mod conștient și
intenționat, controlat, având rol metalingvistic de a indica folosirea unor termeni cu
sens figurat, metaforic („- … e faptul că oamenii sunt plați…”; „- …a fost faptul că
linia orizontului e rotundă”.)

Ideea de intenționalitate, această trăsătură obligatorie a oricărei argumentări, o

regăsim și în acest interviu în câteva replici („Este un vis care aș dori să se transforme
în realitate”; „- Cum am zis, e numai aparență, e numai o mască, fiindcă asemănarea
este una de fond între poet și prozator, cum asemănare de fond este între orice creator
indiferent de limbajul lor).

Interviul este convingător, chiar dacă majoritatea replicilor sunt cu nuanță

metaforică iar faptul că o argumentare veridică, credibilă se bazează pe elementele
paraverbale, ne demonstrează aici că poetul trăiește și se consumă prin răspunsurile
sale, lucru dovedit prin explicațiile și completările intervievatorului, uneori chiar iese
din zona de confort din cauza întrebărilor care îi sunt adresate: „Își ridică privirea și
rămâne cu ea pironită în golul ce se deschide prin fereastră”; „Revenim după o pauză
în care Nichita Stănescu se plimbase prin cameră negăsindu-și locul. Era ca un leu în
cușcă. Avea însă o furie… blândă”. „- E o întrebare la care nu pot să răspund pentru
că acel dialog vechi făcut cu Florin Mugur avea ațâțarea colegială a unor schimburi
de sentimente, a unui trup de sentimente, trecător, cel pe care ți-l prilejuiește tinerețea
în conversație”.

Intervievatorul adresează întrebări la care nu primește răspunsuri sau este

refuzat într-un mod delicat „- Nu înțeleg întrebarea. Să trecem mai departe!”; „… Nu-
ți pot răspunde pentru că nu țin minte, pentru că prozatorii scriu prea mult și n-au
cum să-și țină minte vorbele”;
Deoarece nu am reușit să-l încadrez într-un singur tip de interviu, am
concluzionat că există în interiorul acestuia un melanj de interviuri de analiză, de
comentariu, deoarece i se cere acestui mare poet să explice și să dezvolte anumite
versuri și idei din poeziile sale, totodată având nuanțe afective și chiar de interviu
portret pentru că multe din întrebări au misiunea de a dezvălui portretul moral al
poetului.