CURS 1

ŞTIINŢA ACTIVITĂŢILOR CORPORALE

Denumirea ştiinţei care priveşte domeniul „omului în mişcare" (mişcare cu caracter

ludic, autotelic, autoformativ, recreativ etc.) a fost subiect de studii şi dezbateri timp de peste
patru decenii, fără să se ajungă încă la un consens.

Ştiinţa activităţilor corporale în sistemul ştiinţelor

În ceea ce priveşte locul ştiinţei activităţilor corporale în rândul altor ştiinţe şi în
ansamblul ştiinţelor, vom sublinia încă o dată poziţia ei de graniţă între ştiinţele biologice,
psihologice, pedagogice, sociale şi ale acţiunii.
Având ca obiect (domeniu) propriu, pe care nici una dintre celelalte ştiinţe nu-şi
propune să-1 studieze, ştiinţa activităţilor corporale este o ştiinţă autonomă,
pluridisciplinară şi, în acelaşi timp, integrativă.
Pluridisciplinaritatea este o sinteză din punctul de vedere al obiectului, operă de
restructurare pe baza legităţilor interne ale obiectului propriu, pe baza unor metode şi tehnici
generale sau particulare care, deşi provin din alte direcţii, sunt utilizate adecvat domeniului,
obiectivelor şi ipotezelor specifice.
Integrativul este urmarea pluridisciplinarităţii orientate spre studiul total al omului
privit atât ca sistem deschis, în multiplele relaţii cu ambianţa socială dată, cât şi ca sistem
evolutiv în continuă dezvoltare pe baza creşterii organizării sale interne.

Ştiinţa sportului
Termenul „sport" este folosit în literatura de specialitate ca şi în vorbirea curentă în
două sensuri: unul specific, propriu, pentru ceea ce este caracteristic activităţilor sportive de
performanţă, şi altul, sintetic, general, din nevoia de prescurtare a exprimării, pentru ceea ce
priveşte întreaga arie a „omului m mişcare" în care sunt incluse activităţile fizice, exerciţiile
fizice, jocurile, sub orice formă s-ar practica, de la sportul recreaţie, sportul pentru toţi până
la sportul elitelor şi kinetoterapia.
1. „Sportul este înţeles, într-un sens larg, ca incluzând activităţi fizice, exerciţii
(fizice) şi jocuri, referitoare la orice mod de angajare, de la sportul recreativ pentru toţi la
sportul elitelor."
2. „Ştiinţa sportului cuprinde cunoştinţe derivate din disciplinele generale medicale,
socio-comportamentale şi academice umaniste, ca şi din specialităţile ştiinţei sportului
(biomecanica sportului, istoria sportului, medicina sportului, pedagogia sportului,
filosofia sportului, fiziologia sportului, psihologia sportului, sociologia sportului).

1
 Conceptul de ştiinţific
În limbajul curent, la cuvântul „cercetare" adăugăm atributul de „ştiinţifică" pentru a-i
sublinia caracterul de control, obiectivitate, măsură etc. În lucrarea noastră este suficient să
scriem „cercetare", caracteristica de ştiinţific fiind subînţeleasă.
Demersul este ştiinţific dacă este fundamentat logic, obiectiv, nepreferenţial,
nepărtinitor, verificat, controlat, observat, măsurat, interpretat logic, desfăşurat metodic, cu
alte cuvinte, efectuat conform normelor caracteristice ale ştiinţei, pe care le vom cunoaşte în
continuare.

DEFINITIE : Cercetarea se prezintă ca un ansamblu de activităţi şi rezultatul

acestora, desfăşurate cu intenţie, deliberat, în mod sistematic şi ordonat pentru acumularea
şi prelucrarea de date - informaţii - într-un anumit domeniu al realităţii şi pentru utilizarea
concluziilor în vederea realizării unui progres în cunoaşterea şi practica acestui domeniu.

CARACTERISTICILE CERCETĂRII
„Prima funcţie cu care de fapt ştiinţa începe este cercetarea cât mai exactă a:
- realităţii concrete, aşa cum apare simţurilor noastre. în acest scop, cercetarea trebuie
să fie;
- cât mai sistematică
- bazându-se atât pe observaţie, cât şi pe
- experiment şi urmărind atât
- descrierea şi
- clasificarea calitativă de ordin logic, cât şi
- înregistrarea cantitativă de ordin matematic.
A doua funcţie a ştiinţei se referă la
- interpretarea şi explicarea faptelor prin
- factorii determinanţi (N. Mărgineanu, 1968, p. 27, sublinierea autorului).
Am enumerat în cap. 1. caracteristicile ştiinţei, în viziunea lui N. Margineanu, şi
anume raţionalitatea, obiectivitatea şi completitudinea. în condiţiile ştiinţei „normale,,
cercetarea se prezintă, în finalul procesului, ca un sistem de date utile teoriei şi practicii, cu
caracteristici definitorii.