CENACLUL I.L.

CARAGIALE

LEGENDA PUNCTULUI
(antologie literară)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Cenaclul I.L. Caragiale : Legenda punctului : (antologie literară) /
prefaţă de Florin Dochia; ed. îngrij. de Ioan Vintilă Fintiş. - Cluj-Napoca :
Grinta, 2021
ISBN 978-606-037-115-1

I. Dochia, Florin (pref.)

II. Fintiş, Ioan Vintilă (ed.)

821.135.1

Coperta:

Ilustraţii grafice: Eugen PETRI

Materialele publicate în această antologie respectă întocmai grafia autorilor.

© Cenaclul I.L. Caragiale Ploieşti

EDITURA

GSM: 0744-777.883
E-mail: gabby_cojocaru@yahoo.com
 CENACLUL I.L. CARAGIALE

LEGENDA PUNCTULUI
(antologie literară)

Prefaţă de Florin DOCHIA

Ediţie îngrijită de Ioan Vintilă FINTIŞ

EDITURA

Cluj-Napoca
2021
5
6
POEZIE
NICOLAE STANCIU
 Născut la 22 octombrie 1940 în satul Brazii de Sus, comuna Brazi, judeţul
Prahova.
Este absolvent al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii Al. I. Cuza
din Iaşi.
A fost profesor de Limba şi literatura română la Şcoala generală Băteşti-
Brazi, Şcoala generală Colceag-Inoteşti Prahova, director al Şcolii generale
Ploieştiori-Prahova, instructor cultural la Uniunea Judeţeană a Cooperativelor
Meşteşugăreşti Prahova, instructor-metodist la Centrul Judeţean de Creaţie
Prahova, instructor-metodist la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga” Ploieşti,
instructor cultural al Casei de cultură din Câmpina.
Volume de poezie publicate:
Însângerarea zăpezilor, Editura Fundaţiei Culturale Aromâne „Dimândarea
părintească”, Bucureşti, 1996;
Caravana învinşilor, Editura Premier, 2010.

10
Şi am venit

Şi am venit
cu frunze pe suflet
rătăcind
prin vadurile roase de-ntuneric,
tot aşteptând să mi se sune numele
în cornul acestei dimineţi.
Şi am venit cu cântece furate
din apele de fulger, fiindcă vroiam să te împodobesc
cu sângele meu tânăr ca o nuntă
şi prin inelul lunii să-ţi trec chipul.
Plecată către verdele polar,
s-aude pasul pe sonore dale.
Şi eu rămân copil întunecat
în oglinzile tale.

De-o să te chem

Cum poţi lăsa cuvintele să plece,

când vorba răsfirată pe colină
se-mbracă în ecou şi se întoarce
asupra casei ca o ghilotină.

Iubito, bucuria că exişti

să n-o numeşti cu vorbele strigate,
priveşte cum lumini de asfinţit
ne-aşează-n geam doar semne-ntunecate.

De-o să te chem, să vii cu pas încet,

fără de grai lucrează soarele.
Tu ia aminte, nu vezi cum sângeră,
Sub murmurul lor toate izvoarele.

11
Caravana învinşilor

Trec caravane cu învinşi,

Noi-în abur sângeriu –
Ne rugăm amândoi
Să nu piară lumina din lucruri,
Să nu moară cuvântul din noi.

Iubito, nu e nimic întâmplare,

Când pleacă mirarea
Şi toate încep să se frângă –
Soseşte Îngerul
Cu o creangă de rouă
Pe aripa stângă.

Trecere lină

Vorbele noastre, copile,

palide, tandre zambile.
Sub zodiacul ceresc
atât de senin putrezesc.

Jocul de-a viaţa

A-nflorit un mort în fereastră.

Primeşte-l, mamă, şi dă-i să se îmbrace.
E prietenul meu demult aşteptat,
Jocul de-a viaţa cu mine să joace.

Pune-i masa pe ştergar înflorat.

Vezi, marginile lumii s-au tot ros!
Prietenul meu ştie aceasta
şi e singurul care plânge frumos.

12
Ai grijă, mamă, să ne trezeşti
când ziua cămaşă de mire ne ţese.
Vom pleca amândoi să aducem
toate fetele lumii îngropate mirese.

Ne-om întoarce pe cai înzăuaţi

cu barba-n pământ, ca strămoşii.
Numai să ai grijă, maică,
să doarmă-ndelung toţi cocoşii!

Zbor lin

Cum cheamă caii apele din lună

spre noi atât de lin să se coboare.
Ei poartă stele tinere-n priviri
şi au în trup o limpede ninsoare.

Cum trec nepăsători peste coline,

n-ating pământul, nu trec către cer.
E-n echilibru-acesta o lumină
în care eu cu sângele mai sper.

Să mergem dar la margini de oraşe

şi să primim în freamătul uşure
încrederea că sunt cai-zei pe lume
pe care moartea nu poate să-i fure.

Glissando

În triumful miresmelor
noaptea e-atât de amară.
Uşa cu cheie de iarbă s-o-nchizi,
te-ai lovi de îngeri afară.

13
Mai bine cântăm a-mpăcare
până carnea, fals giuvaer
se desprinde de noi cu răbdare
şi se lasă iubită de cer.

Spre ţinuturi lunare

casa devine mai sumbră.
Şi gestul atât de mlădiu
se-nclină de-o vreme spre umbră.

Moartea din flori

Priveşte, se luminează cuvintele!

Ne aduc numai veşti bune.
Încă un soare apare pe cer.
Cornul zeiţei începe să sune.
Ne poartă spre ţărm arămiu,
Îngeri în veştminte de rouă.
Rugămintea noastră ascultă
Să cearnă peste noi lună nouă.

În această armonie divină,

În această stare de zori,
Ne îndeamnă un glas s-auzim
Cum răsare moartea din flori.

Mini-poeme

Fără odihnă
pe covoarele vieţii
cu pas voievodal calcă moartea.
***
Lup tânăr
întunericul muşcă marginea zilei.

14
DANIEL BĂNULESCU
CINCISPREZECE SĂGEŢI
( O biografie a lui Daniel Bănulescu, scrisă de el însuşi )

1) Sunt născut la 31 august 1960. Am văzut, pentru prima dată, lumina zilei dintr-o
grotă din Bucureşti.
În tribul meu, absolut toţi nou-născuţii primesc la naştere acelaşi număr fix de săgeţi:
cincisprezece.
Cei care le irosesc trăgându-le după ţânţari, nu vor avea cu ce să doboare tigri.
Sunt când luptător, când dispar de pe faţa Pământului ca un duh. În zilele în care nu
vânez, mă strecor în vizuina mea de sub pământ şi scriu.

2) Cu scrisul e aşa: scrisul e exact cum ai coase două animale, înnebunite de furie, în
aceeaşi blană de sălbăticiune.
Dihăniile se vor sfârteca necontenit, căutând să se înghită una pe alta.
Iată motivul pentru care scrisul e pe jumătate nebunie, pe jumătate rugăciune.

3) Până astăzi nu am folosit decât nouă din cele cincisprezece săgeţi.

Tigrii vânaţi de mine nu sunt altceva decât cele nouă cărţi pe care le-am scris.

Toate capete prietenilor mei au fost tăiate. Cusute la cingătorile duşmanilor noştri. Şi ia
ascultă-le cât de vesele cântă de la brăcinarii noilor stăpâni.
Numai căpăţâna mea nu vizitează cazanul cu ciorbă.
Numai ciolanele mele nu ies în potecile prigonitorilor mei.
Flămânzesc şi mă zvârcolesc.
Pământul bolboroseşte şi scuipă afară triburi de mult îngropate.
Dar când am uitat eu să-mi ascut săgeţile?

4) La Gazeta de Perete a junglei e scrijelit rezultatul de până azi al vânătorilor mele:

„Daniel Bănulescu a scris Clanul de Romane intitulat „Cea mai frumoasă poveste a
lumii”.
Acest Clan de Romane e format din romanele:
- „Te pup în fund, Conducător Iubit!”
- „Diavolul vânează inima ta”
- „N-ai vrea să te trimit în Paradis?”
- „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor”.

Daniel Bănulescu n-a ratat nici şansa de a scrie următoarele cărţi de poezie:
- „Te voi iubi pân’ la sfârşitul patului”
- „Balada lui Daniel Bănulescu”
- „Daniel, al rugăciunii”.

Daniel Bănulescu nu s-a înfricoşat să compună următoarele piese de teatru:

- „Cine a câştigat Războiul Mondial al Religiilor?”
- „Vrei să fii prietenul lui Dumnezeu?”

Mă străduiesc să rămân liber pentru a da o întrebuinţare plăcută şi ultimelor mele şase săgeţi.

16
CÂNTECUL DE DISPERARE AL LUI DANIEL BĂNULESCU

Mă chemi. Şi cărăm împreună pe stradă o găleată cu clor.

Disperarea bate veselă pasul peste feţele tuturor!

Înmuiem bidineaua. Şi-o strivim de nasul oricărui lucru impur.

Disperarea flutură fericită peste chipurile celor din jur!

Tu să nu mori. Fiindcă eu la mine numai pe tine te am.

Aşa murdară cum eşti de carne pe suflet. Cum e de abureală un geam.

Te rog frumos să nu mori. Să nu care cumva să uiţi şi s-o faci.

Ajungând aidoma celor ce sar de pe blocuri. Ca o carne oferită la draci.

Te clatini. Îndureraţii şi suferinzii se zvârcolesc. Stai jos.

Lumea în care trăim pare luminată de la intestinal meu gros.

Aprind un chibrit. Facem un pas. Mai scăldăm locul într-o băltoacă de

clor.
Murdăria fuge ca o şopârlă. Şi se caţără pe inima tuturor.

Tu să nu suferi că la tot ce facem lucrăm în zadar.

Poate Dumnezeul meu ne va ridica la el. Într-o a lui hârtie de ziar.

Şi atunci în tot împrejurul meu va fi dragoste. Desăvârşire. Text sfânt.

Chiar şi în stânga. Încleştată de mâna-mi despăduchiată de tot de pământ.

Aşa că nu te grăbi. Haide. Nu putrezeşte-te. Mai rabdă un strop.

Disperarea îşi bate pasul ei de defilare… Hei, Hop!

17
LA „BARUL RĂNII MELE”

Câinele se apropia de mine şi mă adulmeca.

Îi dădeam şi lui să guste din rana mea.

Îi dădeam. Şi gusta. Şi se mai întremase niţel.

Câine vagabond. Câine de luptă. Căţel.

Care ca într-un iad intra şi se şi tolănea pe tejghele.

La mine în suflet. În hrubele sângelui. În „Barul Rănii Mele”.

Prietena mea se apropia de mine şi mă adulmeca:

- Habar n-ai ce prostii mormăie prin somn rana ta.

Mă ridicam şi o lăsam. Şi devenea o pânză de păianjen între două cafele.

La mine în suflet. În „Barul Rănii Mele”.

Diavolul se apropia de mine şi mă adulmeca:

- Aş înfiinţa un Institut Teologic în rana ta.

Mă rugam până când sudoarea îmi sclipea ca un coş cu lumânărele.

Şi atunci Dumnezeu îl transforma pe Diavol într-un Diavol împăiat. În
„Barul Rănii Mele”.

Acolo unde dos de palmă nu răstoarnă pahare.

Unde nimeni nu pricepe de nimeni dacă suflet înăuntru mai are.

Sub ferestre. Unde o milă năprasnică te izbeşte din spate.

Unde mierla nu cântă. Şi nici vântul nu bate.

TE VEI STAFIDI, VEI FI UN FRUCT EXOTIC

Nu e nevoie să te uit
Pentru că imediat ce adorm tu nu mai exişti pentru mine

18
Nu e nevoie să te mişti sau să gemi
Sau să bâzâi din tot şomoiogul celulelor tale
Pentru că imediat ce încep să adorm
Tu nici nu mai exişti pentru mine

Întoarce-te la buna ta coadă la roşii

Fii demnă bucuroasă cu prietenii distinsă în societate
Comportă-te ca şi cum
Nu ai şti că de mâine doar cutremurul îţi va mai ridica fusta
Şi numai pământul aruncat cu lopata îţi va întoarce o parte
din ce-ai pierdut

Fii rezonabilă
Ai mâini atât de frumoase încât nici n-au început
Şi nici n-au să înceapă vreodată
Ai buze de care n-o să ştie buldozeristul
gânduri de care nu auzise dulgherul
Şi sâni de care nu va afla nici groparul

Cine te va primeni şi spăla

Cine îţi va împinge bănuţul în gură
Cine te va strecura în buzunarele mele
Unde este sufletul tău
Unde îmi este transpiraţia ta
A aburit geamul din faţa magazinului Scala
Şi-am să trimit un nebun să te întoarcă cu degetul
Până când n-ai să mai plictiseşti nici un geam

Pe mine m-ai plictisit

Eşti doar o vegetaţie pitică a imaginaţiei mele
un grilaj
După care gafele mele privesc la tine ca la girafă
Ţi-ai dat cu rochie cu cataif şi cu carne
Dar imediat ce încep să adorm
tu nu mai exişti pentru mine

19
Eşti doar un semn pe care mi l-a făcut cineva
Care a băut o viaţă întreagă cu mine
Eşti numai un gând al şosetelor mele doldora
de picioarele mele
Ca un piept de şomer plin de cântece muncitoreşti

STRADA CĂDEREA BASTILIEI 19. MANSARDĂ,

CĂMĂRUŢA NUMĂRULUI 4

Tu nu eşti nici proastă nici surdă

Dar nici de cine ştie ce calitate
Tu te urci încălţată şi udă
Pe buletinul meu de identitate

Şi tinzi să-mi deteriorezi documentul

Împrăştind câte-o picătură de apă de sân
Pe poza mea data de naştere
Pe fila cu naţionalitatea mea de român

Tu n-ai nici mamă nici tată

Decât – căzut lângă pat – un foarte lung jurnal
tăntălău
Caracterul meu mizerabil
Îşi trage vigoarea de la subţioara piciorului tău

Tu n-ai altă noimă

Decât uneori seara când m-aştepţi
pe scări îmbrăcată
Doar în apa
De la două căni pe jumătate umplute cu apă

20
RAMONA MÜLLER
 În faţa crucii, realitatea este doar o garnitură.

• Cărţi publicate:
• Absolutul dual, Ed. Singur, 2016;
• Omega femina, Ed. Singur, 2017;
• Rapsodie în mov - rhapsodie in Violett, Ramona Müller, Ion Ţoanţă, Renate
Müller, Ed. Singur, 2017 (volum bilingv român-german);
• Vise târzii, Ed. Press Editory, 2018 (Antologie a diasporei);
• Dumnezeu în vocativ, Ed. Libris Editorial, 2018;
• Ursită drumului, Ed. ePublishers, 2019;
• Roşu declarativ, selecţie de poezie dragoste îngrijită de Daniela Toma, Ed.
Art Creativ, 2020
• Le blues roumain, Antologie imprévue de poésies roumaines, Édition
Unicité, 2020
• Muntele din noi, Ed. Neuma, 2020
• semnul integratorului, Antologia cenaclului I.L.Caragiale ,ed.Grinta Cluj
2020
• Redactor la reviste online: Literaturadeazi şi 24pharte;
• Apariţii în reviste literare: Convorbiri literare, Neuma, Luceafărul de
dimineaţă, Actualitatea literară, Literaturadeazi, Literadura, Renaşterea Buzoiană, Caietele
de Ţinteşti, Cronica Veche, Eminesciana, Vatra, Flacăra etc.

22
cu prenume fără nume

numele meu e altul

în fiecare dimineaţă când îţi bei cafeaua
în zaţul beznă
cad lacrimi
aceleaşi petale
din oasele trandafirilor sălbatici
anonim doar patul în care zideşti
cărămizi albe de cearceafuri trecătoare
murind în eclipsa parţială
îmi primesc pedeapsa umbrei despărţită de trup
te poţi întregi doar cu potcoava ninsorii
şi dacă da
pentru totdeauna
îmi poţi topi numele

tu cel care te-ai botezat

migratoriu
prenume
în iubire

într-un alt noi

într-un alt ieri te-am văzut

cum în camera de probă îţi cuprindeai
sufletul în palme
încercai pe ascuns rochii înflorate
pentru primăverile
deja trecute
roase de molii obtuze

23
cât de puţină îmi eşti
şi cât de strâmtă îţi simt privirea rimelată
dincolo de secunda oprită
în călcâiul oglinzii

rochia cu umeri goi nu-ţi place

o aşezi intern poate vor zbura fluturi din dulap
cicatrizând astfel termenul de valabilitate
al etichetei de firmă

ceva nou
emoţii vechi
dar ceva cu împrumut
o inimă

aşa cum amnezia nu are culoare

niciun om cu două trupuri nu este un suflet pereche
când se logodeşte tăcerea cu nordul
doar manechinele mai umblă
cu zâmbetul abandonat şi mâinile în buzunar

tu care eşti
te-am văzut într-o vitrină
într-un alt mâine

semnul indigo

corbii indigo smulg din creştetul iernii

adevărul

un rest al destinului se conturează în mine

camera goală
fără pat
fără mâini
fără nopţi
aprinde o floare de nu mă uita

24
din puţinul întâmplării
pereţii albi deschid tavanul
cu ciocuri desenate

trageţi semnalul de alarmă

omul acela udă floarea albastră
e primul semn indigo de aducere aminte

domicilii impersonale

un copil se uită înapoi

privirea lui emigrează peste domiciliile ferestrei
îşi ridică gulerul apretat de singurătăţi
spre destinaţia letală
din arborele genealogic

nici turnul Londrei nu poate îngropa

orele peste păsări
nici gravitaţia nu poate închiria
spaţii pentru un alt adaggio
la Paris

să fii părinte sub acoperire

în caz de cutremur
existenţial
când doar un cod de bare
înlocuieşte certificatul de naştere

copilul din mine caută scuze

să dezbrace curcubeul
dar bandaje mutilate
astupă gura ecoului infantil
umbrele de frig legate
de bordura venelor
interzic fluorescenţa

25
avem latitudini suficiente pentru fiecare august
şi pentru fiecare strigăt despicat de monolog
dintr-un pântece onomatopeic
răsare Arcul de Triumf
din coasa Apusenilor

trăieşte tu omule
fără frică
anotimpul personal

zăpezile mărturisirii

de aici începe sensul unic

al absolutului dual
sabia şi platoşa poetului
răstoarnă tabla de şah
rocadă inutilă
pe o pânză de păianjen

nu se mai leagănă regine

pionii trec în silenzio stampa
plajele întunericului strigă ireal
e timpul să dezvirginăm zăpezile mărturisirii
din carotida vântului

singurătatea s-a născut dintr-o rană deschisă

nu te speria
orice piatră înainte
deschide un zid înapoi

26
VALENTIN IACOB
 S-a născut pe 12 octombrie 1955 în Bucureşti. Este scriitor şi jurnalist. În
1979 a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, secţia
Informatică, cu o licenţă în Inteligenţă Artificială. Până în 1993 a fost informatician şi
profesor de matematică. Din 1992 este redactor la revista „Formula AS”.
Debut literar după 1989.
Cărţi: Petrogradul într-un pahar cu şampanie (poeme) – 1996 şi Pianul
kamikaze (poeme) - Editura Integral, 1998;
Balada Craiului de Tobă (poem) - Editura Eminescu, 1998; Clownul lui
Hrist (poeme şi proze) - Ed. M.N.L.R., 2004; Colonelul Elf (poeme) – Editura
Tracus Arte, 2013; Poker cosmic (antologie de poeme) - Editura Tracus Arte, 2015;
Viaţa şi moartea în troleibuzul 81 (proze) – Editura Integral 2016;
Poetul la Stalingrad (poeme) – Editura Neuma 2019;
Cupola de iasomie a lumii – antologie de poeme şi The Jasmine Dome of
the World – antologie engleză, Editura EYKON, 2019.
Premii: Premiul de debut „Poesis” 1996 şi Premiul de debut pentru poezie al
Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti 1997 pentru Petrogradul într-un pahar cu
şampanie;
Premiul „Biblioteca oraşului Bucureşti” 1998 pentru Balada Craiului de Tobă;
Premiul national pentru literatură pentru copii „Al. Odobescu” (Călăraşi 1997);
Premiul pentru poezie al Asociaţiei Publicaţiilor şi Editurilor Literare din
România, APLER 2014 pentru Colonelul Elf
Diplomă de excelenţă pentru literatură oferită de editura Artshop
Publishing şi de Three Seas Writers and Translators Council, Istanbul 2019;
Premiul literar pentru creativitate Naji Naaman, Liban, 2019.
Prezent în antologii, volume critice sau dicţionare semnate ori coordonate de
Laurenţiu Ulici, Al. Cistelecan, Dumitru Chioaru), Traian T. Coşovei, Ion Bogdan
Lefter, Geo Vasile sau de către academicianul Mircea Martin.
Festivaluri internaţionale
Festivalul de Poezie Anglo-Român Băile Felix, Oradea, 1998
Festivalul Internaţional de Poezie FeminİST

28
BASM MAHMUR

Toate astea s-au petrecut pe o căutare mereu amânată.

Imaginea e totdeauna incompletă,
ca sunetul unei romanţe dezbinate:
înduioşări unitare... răsărituri de-octave
cântate pe o vioară de ceaţă.

Şi degeaba mă mai gândesc azi la el.

Făt Frumos are icniri de căţel,
Carnea lui de hârtie e mâncată de inventare,
Şi nici el nu mai crede în basme,
nu mai ştie exact dacă e vechi sau doar a murit
în luptă dreaptă ucis, cu Zmeul vid.

Până şi basmul e mahmur;

seva i s-a scurs pe mâinile mele, cu un sunet impur,
la un concert cu Feţi Frumoşi.

Şi nici nu pot zice că n-a fost spectaculos concertul ăla.

Reflectoare de flori
se stingeau în culori,
şi de pe scenă, iar din ochii Feţilor Frumoşi
explodau păsări, albatroşi mai cu seamă...
albatroşi cu clonţi de rubin care-au zburat
prin aburul sălii - desăvârşindu-mi mie pielea şi-aripile...

Şi mai erau şi statuile alea ale mele,

cam multe şi ele,
apărute de-aiurea; poate că Feţii de pe scenă
să şi le fi scos cu o schemă de-a lor fixă, din jobene.

Statuile care s-au plimbat printre bănci,

cu chipul meu mutilat de fericire
tipărit pe fiecare dintre spectatori – chipul meu

29
de Făt Frumos cu venele împrăştiate pe strapontine...

Chipul cu icniri de căţel

ahtiat după răsărituri de-octave
şi mahmur de muntele vid...

CUPOLA DE IASOMIE A LUMII

Până la urmă, nici nu mai ştii cum e mai bine: vânător, să fii?
Vânătorul crucificat deodată cu tigrul,
prinşi pe când alergau fericiţi amândoi şi complici
pe cupola de iasomie a Lumii?

Vânătorul şi tigrul crucificaţi de catargele vapoarelor

care urcă… eşuează într-o radă, într-o Lună?

Sau mai bine, cruce de carne pe tava lumii, să fii?

O cruce de carne, şi-apoi de pământ?!...

Priveşte! Aici zace-un sfert de ceaţă.

Tu păşeşte cu grijă şi dacă vei atinge
mausoleul meu de poeme - piatra mea rece, să ştii:
Ceaţa asta s-a întâlnit cândva şi-a iubit.
Şi au fost şi crivăţul şi-o arătare.
O Moaimă uriaşă, cu pori de zăpadă…

Iar toate astea s-au întâmplat într-o singură zi.

În ziua în care mi-a ieşit mie în drum,
dintr-o baladă – Craiul de Tobă...

M-a prins, m-a trăznit cu toga lui de atu şi de insomnii,

M-a binecuvântat cu o cruce de inimi,
la drumul mare...
Pe cărarea mea din urmă,
Pe care calci acum, cititorule, şi tu...

30
FACEREA DOMNULUI ROBINSON

Ascuns într-o iesle de laseri

Şi învelit bine de uterul unei teoreme,
domnul Robinson tot aşteaptă să se nască.

Când va veni pe el lume, vegheat de câteva miraje

ce-or sufla peste el ca să-l încălzească,
Domnul Robinson va avea o căiţă de aporii,
pe cap.

Deocamdată, Robinson nu e consistent.

Cum sunt toţi pe aici, funcţii echivoce, fără de leac...

Aici, unde infinitul este doar o cutie de chibrituri

lunecând alene, pe-o sfoară...

Şi poate de-aia uită, Robinson, că el este fiul insomniei mele -

smuls într-o seară, cu cleştele dintr-o coastă de drac
a unei amintiri.
Uită, şi şi-a cam luat viaţa la purtare...

POEMUL ZIDIT

Dacă meşterul Manole i-ar fi lăsat Anei

atunci când a zidit-o –
un horn mic, o galerie de vizitare...
Atunci Ana ar fi putut să se zbată
mai cu folos între ziduri
ca o Negresă la galere,
la galera mânăstirii trăgând la rame
printre abside şi sfinţi...

Şi Ana, Negresa, s-ar fi zbătut

până în zilele noastre vie, din chiar zidul
mânăstirii Argeşului întremată,

31
binecuvântată de preoţi cu mir şi aghiasmă –
prin galeria aia a ei, de vizitare...

Şi dacă toate astea s-ar fi întamplat,

alta ar fi fost soarta literaturii române
şi a nechemaţilor ei,
nedemni nici măcar
să-i spele prozele pe picioare -
Ei, tot aşteptând poemul acela
ce va să vie şi nu mai veni…
Poemul zidit într-o frescă, demult,
într-un trunchi de biserică vechi şi uitat…

CAPRICIU I

Apa strânsă în urma unui pantof...

Din părul tău curg monezi, eu le culeg
şi mă duc cu ele în oraş ca să-mi iau ţigări
şi-un litru de nebunie...

De atâta tăcere, rujul buzelor îţi va pili dinţii,

îţi va muşca degetele şi visele,
Şi tu te vei cufunda într-un somn de femur,
din piele îţi vor răsări flori,
o seră întreagă va răsări prin porii tăi pufoşi şi moi,
şi oamenii vor sta la coadă ca să le cumpere...

Apoi tu îţi vei abandona trupul,

de exemplu, într-un pian;
vei încerca astfel, să urci mai bine până la râuri,
unde, de altfel, tu nu vei ajunge niciodată.

Vor veni ploi, vor veni secete, vor veni simfonii,

apa strânsă în urma unui pantof...

32
 DIANA PETROŞANU

.
 Născută la Ploieşti în anul 1972, Diana Petroşanu este absolventă a
Facultăţii de Psihologie din cadrul Universităţii Bucureşti promoţia 1997, iar în
prezent lucrează ca terapeut logoped la Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă nr.2,
Ploieşti. După anul 1990 activat în Grupul de la Ploieşti, iar în prezent este
membră a cenaclului I.L. Caragiale. A activat şi pe lângă gruparea literară de pe
lângă revista Citadela din Ploieşti.
În anul 1999 devine laureată a mai multor concursuri de poezie, cum ar fi:
- Festivalul Naţional de poezie „Nichita Stănescu”, Ploieşti.
- Festivalul Naţional „Roşu Vertical” Câmpina.
- Festivalul Naţional „Porni Luceafărul”, Botoşani.
A publicat în revistele literare: „Minerva”, „Sinteze”, „Porto-Franco”,
„Citadela literară”.
Este prezentă în antologia Prezenţa aripei, Editura Libertas, 1999, cu
poezie şi proză scurtă şi în antologia cenaclului I.L. CARAGIALE, sub semnul
integratorului, ed. GRINTA, Cluj-Napoca, 2020.

34
Stare de fapt

Sufletul este cald

ca după beţie
Ne întâlnim blând
De pe feţele noastre
dispar grimasele
Totul este frumos, uman
Doamne, lasă să fie
până ne vom sătura
de viaţă.

Lorelei

În priviri pulsează dorinţa

O vezi
şi mă cauţi
apoi mă găseşti
toată.

Clipe de tăcere
fireşti sau adevărate
Uneori nu le deosebesc

Privim marea de pe stânci

o chem pe Lorelei
doar o clipă
Mă retrag cu totul în cochilia-tu
aici este bine.
Corpul îţi cheamă sărutările
uitate de ieri
Le recunosc şi în somn
căci îmi aparţin.

35
Fiinţa de dincolo

Am mers
pe drumul ultimei dorinţe
tabloul acela
revela
pustiul pe care îl căutam
de mii de ani
Fiinţa de dincolo
încă aşteaptă.

Cuvântul început

Caut din nou

fiinţa celui neobosit
să o sorb
prin porii maculaţi
Voi deveni
mai uşoară
În spaţiul dintre noi
ascultăm
cum musteşte
cuvântul început.

Calea regală

Calea regală se sfârşea

în locul
neştiut de nimeni
şi umblat de toţi
Mi s-a făcut frică
de umbra care se întindea
şi am încercat să fug
Am rămas pe drum
fără să ştiu

36
încotro mergeam
Încet-încet
mâinile au început
să miroasă a sânge.

Aceeaşi

Mă priveşti
de la înălţime solară
de parcă aş fi
în locul tău
O clipă
nimic nu este contrazis
Fii acolo unde vrei
căci în fiecare moment
sunt haremul tău
de aceeaşi şi alta şi alta…..

Simplitate interogativă

Mă întreb
de unde a apărut
unicornul spart
În umbră sunt un cerşetor
dar lumea îmi joacă feste
Încotro? De ce?

În simplitatea interogativă
Reverberaţii ucigătoare.

37
Plâns

Mama a fost
până nu demult
acum mustesc
doar boala şi moartea
Râsul izbucneşte în plâns
pentru că ştie…
Organe vitrege
ucid câte puţin
ziua de mâine
rămânând doar
chipul hidos.

Pasul acela

Să uitam cât mai este timp

ceea ce nu a existat
pentru că nu erai tu
Te purtam mai vizibil decât o prezenţă
Fără să vii, fără să pleci
Până când? întotdeauna la fel
Pasul acela – început de drum
printr-o junglă neiluzorie
a rămas suspendat de idee
s-a risipit într-o încăpere
Visez o înmormântare frumoasă
Tăcuţi, smeriţi şi goi
Până va răsări soarele…

38
IOAN VINTILĂ FINTIŞ
 Născut la 6.VII, 1954, Finta, jud. Dâmboviţa., poet şi publicist. Absolvent
al Facultăţii de Tehnologia Prelucrării Ţiţeiului şi Petrochimie. Se afirmă ca autor
de poezie şi interpret de muzică folk la Amfiteatrul Artelor (1979). În 1980, Ion
Gheorghe îl susţine pentru publicarea în suplimentul 15 Poeţi „Biblioteca
Luceafărul”. În 1983, Ion Cristoiu trimite un echipaj „SLAST”, format din
Cleopatra Lorinţiu, Dan Chiachir şi Radu Felix, la Piteşti. Devine membru
fondator al Grupului de la Ploieşti (1992) şi participă la editarea revistei
„Sinteze” ca secretar de redacţie şi redactor şef. Din anul 2016, devine preşedinte
al Asociaţiei culturale 24PhArte şi al Cenaclului literar „I.L. Caragiale”, care
după mai bine de 20 de ani, şi-a reluat activitatea.
Volume publicate: Singurătatea supremă, Obiecte după frig (Premiul USR-
filiala Braşov şi al Festivalului Naţional de Poezie – Moştenirea Văcăreştilor,
Târgovişte 1993); Amintiri de malul celălalt, Dealul, Hierofania, Halucinaţia, Obiecte
după frig (antologie de autor) Ceremonii de iarnă (Premiul USR-filiala Braşov),
Sonete, Visul toboşarului, (poeme rotite, scrise împreună cu poetul Costin Lupu),
Porţile, Hierofania (ediţia a doua), Dealul (ediţia a doua), Timp muzical, Bufonul Şi
KlaRaRegina (Premiul USR- Filiala Braşov), Icoana din apă, Făptura căzută din mit,
(Premiul Festivalului Internaţional de poezie Sighetul Marmaţiei 2012);
Amintiri de pe malul celălalt, (Ed. TIPOMOLDOVA, colecţia OPERA OMNIA),
Fântânile frigului, Lupta cu umbra, Catedrala de rouă, Radiaţia cubului, Elementele (Un
trialog poematic 1989, Ceata homerică-Ioan Vintilă Fintiş, Costin Lupu şi Gabriel
Tanul), marele rege clown. Este prezent în cele mai importante antologii din
România.
Repere critice în reviste şi volume: Iulian Boldea, Ioan Moldovan, Ştefan
Ion Ghilimescu, Romulus Bucur, Nicolae Oprea Vasile Spiridon, Mircea Bârsilă,
Stelian Stan, Crenguţa Gânscă, Miruna Mureşan, Radu Cange, Dan Silviu
Boerescu, Adrian Bucurescu, Victor Sterom, Gheorghe Mocuţa, Liviu Comşia,
Nina Vasile, Bogdan Stoicescu, Simion Bărbulescu, Nicolae Stoie, Nicolae
Dumitrescu, Tudor Toma, Ionel Dunea Lucian Gruia, Constantin Miu, Petrică
Birău, Mihai Antonescu, Victoria Milescu, Niculina Oprea, Dumitru Augustin
Doman, Loredana Eglisch, Minel Ghiţă Mateucă, Constantin Trandafir, Constantin
Buiciuc, Remus Valeriu Giorgioni, Eugen Evu, Horia Gârbea. Este prezent în
Dicţionarul General al Literaturii române vol. 6, Dicţionarul Scriitorilor
Români 2011, DICŢIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI
vol. III şi Enciclopedia scriitorilor români de pretutindeni Chişinău 2019,
apărută sub îngrijirea Academicianului Mihai Cimpoi.
Este membru al U.S.R. din anul 1995.

40
Poemul de rouă

inexistenţa
cerc luminos
înlăuntrul căruia
concepi tăcerea

II

sanctuar de cuvinte
devine trupul tău
între dealuri şi văi
lenevind
când pielea amurgului
înfloreşte peste
hieroglifele oase

III

în purpura nopţii pluteşti

pe masă gramofonul
sticla de vin legănându-se

este decembrie

în părul tău
balet de fluturi se croşetează
din lumina plăpândă
a felinarului

41
IV

îţi sărut lacrima de opium

coapsa de cânepă neagră

ne contopim
până la dispariţie

trage cearşaful nevinovat

cortină gri deasupra oraşului

între cer şi pământ

bulevarde pustii
umbrele stacojii
ale celor morţi
şi a celor vii

fulgerul despică piramida

trupul aurit al faraonului

se curbează după ecuator
biciuieşte tropicele
polul nord şi polul sud

cântece stranii curg de acolo

cum sărutul
frunzei de diamant
căzută de pe marginea visului

42
VI

atunci se deschide o poartă

inima cerului străpunsă

cu o săgeată de timp
ia forma secundei

o amintire
mi se pare trupul
abur divin
ori magie în constelaţii

VII

şi-n loc de trup

o coasă pe aşternutul inocent
de parcă cineva a cosit
fânul tinereţii

sau poate crinul copilăriei

VIII

îngerul bate cu aripa un val

apa s-a cuibărit în vis
de acolo ţâşnesc formule
şi alchimii

43
Depărtările

privesc peretele şi parcă acesta se îndepărtează

alerg spre el cu viteza luminii
îl străbat
pătrund dincolo
noapte de alcool
umbra plângându-şi luceafărul

II

cineva se apropie tiptil tiptil

nu-l văd pe ecran
pentru că am privirea ninsă cu seminţe de astru
pentru că tot alergând mă subţiez
devin şuviţă de timp
antisecundă
anticlipă devin
şi mă absorb în miezul unei constelaţii

III

din nou peretele îndepărtându-se

eu alergând alergând alergând
cu viteza luminii
cu o viteză mult mai uriaşă încît
umbra nu se mai contopeşte cu trupul
umbră cu umbră nu se mai contopeşte

doar manechinele dansând pe ringul oraşului

doar regele moţăind pe tabla de şah a regatului

44
ARIADNA PETRI
 Ariadna Petri a obţinut licenţa în Relaţii Internaţionale şi Economie în Marea
Britanie şi a urmat Masteratul în Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale în
Universitatea Complutense din Madrid. A debutat editorial cu volumul „Firul
Ariadnei” (Ed. Bibliotecii Nicolae Iorga, Ploieşti, 2002), iar experienţa sa din
Marea Britanie a fost reunită în poemele din „Cuvintele luminii / The Words of
Light” (Ed. Paralela 45, 2005). Călătoriile academice de pe patru continente i-au
permis amploarea tematică a ultimului volum, „Instantáneas en cuatro hilos”
(Instantanee in patru fire), publicat de editura spaniolă Niram Art, 2010. A fost
premiată, publicată şi a participat la evenimente literare şi prezentări ale cărţilor
sale în Spania, Marea Britanie, Mexic, Japonia, Ucraina şi România. Este membră
a mai multor cenacluri literare din România, precum şi a „Hammer & Tongue,
Oxford” şi membru fondator al Clubului Literar din cadrul Societăţii „Românca”
din Marea Britanie. În Spania a pus bazele Cercului Poetic RefleXos în cadrul
Institutului Cultural „Constantin Brâncuşi” în anul 2009 şi a condus cenaclul
RoMadrid Cultural Club.

46
 Cinci Poeme
1. Amiază Torenţială
Din nou, ce vreme binecuvântată se cască şi ne integrează-n absolut!
Mai ştii, e vremea noastră preferată, de scris, de respirat şi de tăcut.

Cer înviat mă scormoneşte în suflet, vorbeşte rar şi clar şi apăsat.

Sinteza clipelor se ilustrează – uite! – cu grav răspuns pe firmament curat.

Când norii se deschid să îmi aducă iarăşi măreaţa mare picurată pe real
Cu-acelaşi arsenal de nuanţe mute se încinge un război emoţional.

Mi-e dor de ce ar fi putut să fie, iar nu am dat cocoşului să bea.

Şi sub burice poezia ştie să arcuiască extazul mai presus de ea.

Singurătatea e liberă de vină, mireasă a ulcelelor de lut

Ce dintr-a nemuririi tină ne reconstituie ca pe un arc prezent - trecut.

Creaţia în zei ne întrupează cu fiecare vis înfăptuit,

Universala conştiinţă ne reuneşte întru copilul reîntors în paradis.

1. Instantaneu cu seceră
Privind în oglinda din apusul sângerând am văzut secerând oi. Apoi cum
se înnegrea cerul, apoi o iarbă gri, apoi copii cu mâinile de oţel-inox şi în
urmă gol.
În secunda mea m-am întors să culeg prunii şi să adun porumbul.
În faţa puştii îmi spuneai: „Ai fost în Valea Plângerii!”
În faţa puştii îmi spuneau: „Toţi suntem în tine, sau am fost, sau vom fi!”

1. Exorcism
Din locul meu nedefinit, necunoscut, neatins de timp, conţin toate lumile.

Acest sânge transparent continuă

Să cadă ca picătura chinezeasca pe
piatra mea
Mă pierd, merg, merg ...

47
Pulsez din mormânt
direct în spatele ochiului tău
unic şi singur
de neatins
iarba verde, verde, în cădelniţă
acea groasă a-fumare a unui timp nelimitat

De trei ori înconjurătoare

în-cântând
în-trupată
în-lăuntru
în viaţă

eu sunt
şi voi fi întotdeauna
aici
pe cearcănele tale,
pompându-ţi sângele
în apendicele ce naştere
aduce
fetus după fetus
forează virusul din tine
vărsătură
sângerare
strigăt
moarte
zaruri
uscăciune
picurare
vârf
lift
arc
salt
zbor

48
împinge!
Hrăneşte ficatul
Dă frica
Acceptă
Renunţă
Mori
Mori

Îţi trebuie
ritmul îţi convine
ai nevoie de mine!
Zbor, oftat, tăcere

Îţi găseşti corpul acasă

În curând, sinele tău i se alătură.
Epuizarea este bucurie
Somn
Palme curate
Pădurea va creşte
Strugurii se vor coace

Poate şi tu.
Tocmai ai ajuns.
respiră, respiră, respiră
tăcere.
lumină.

2. Lichefiere în peisaj marin

Braţe cu frunze sugrumă imaginea biciclistei,
silueta ei aproape întrupată din apa din aer.
De pe şaua crescută din zorele, mângâie
suplele coarne ale calului albastru. Dens.
Frâna e o regresie conştientă. Sunt
33 de experienţe în căuşul acesta.

Îmi ţii, te rog, aroma cafelei până îmi pun casca siclam?

49
2. Naştere cu dispersie
Mă aşez mai bine, cu capul sprijinit pe aşchii: metal cu gust de viaţă, de
trecut. Acesta e poemul meu final, îmi strâng aproape cuvintele ca pe o
ţărână ce nu-mi ajunge.

Câteva semne în alte câmpuri semantice se răsfiră într-un milion de

zdrenţe: o substanţă incertă ca prezentul, ca mine şi ca orice altceva. Limbi
moarte se ridică din văi de plângeri.

Îmi adun bucăţile de membre, cu speranţa că pot parcurge ultima sută de

metri până în vârf. De-acolo pot să mă azvârl în inima vulcanului, sau cel
puţin să mă întind în răsărit.

Revin la înălţimea simţului exterior, e orientarea calmă, o piatră asupra

căreia să levitez.

Aici, acolo, este baia noastră de foc. Acolo, aici este prezentul nostru
perfect. Referenţialitatea nu va mai avea obiect, obiecte. Logica secvenţială
ne este clădirea timpului, construirea noastră, frunzele.

Pleacă o vreme, câteva ore. Plec când nu sunt atentă. Chemarea la trecere
nu pleacă. De data aceasta, pentru noi este etern.

Îţi imaginezi explozia de lumină care am fi, scăldându-ne destrupate,

sublime în această auroră ce sfinţeşte şi blestemă, expandate în mine şi
prin mine sfârtecând?

Fii fără griji, furtuna de zgomot nu trece prin carne. Ce auzi sunt ultimele
bătăi de inimă. O, de te-aş putea scoate de-acolo… Dar ce ai face înotând
în sângele lumii? Mai bine să te îneci în noi.

Un bărbat mi-aduce apă. Tu eşti deja aproape moartă. Îi spun să-şi cruţe
efortul şi o bea dintr-un foc. Îmi mai rămân câteva secunde pentru a
termina poemul.

Vezi, această lume nu merită. Şi te împing în partea cealaltă.

Îngerii trec.

50
2. Fiinţă dimineaţa
Sunt.
lumea Nouă
este sistemul meu limfatic

Sunt.
fericită să fiu
în secunda perfectă, în poziţia ideală
pentru a prinde picăturile vieţii stropite de coama galopantă.

Sunt
infectată înrădăcinez câmpurile,
absorb lacurile, râm munţii
pasc viţa, mă scald în crema orei primordiale.
Sunt
reînceputul, viaţa veşnică, pasiunile
care transformă
sunt foc.

Sunt
râzând plângând, în casa mea,
purtându-mi coroana, extaziată că se întâmplă în sfârşit,
sunt gata!

3. Întruchipare între râu, (munte) şi mare

Într-un picior aştept să aţipeşti.
De peste tărâmuri şi timpuri activez
marea să-mi redea echilibrul clătinant.

Cheia ta în zidul plângerii mele dospeşte

privire aeriană asupra trupului ocupat.
Jur! Ia-mă ad literam, nu-mi naşte păcat!
A venit timpul de doamne fereşte.

De frica frângerii, stăm

în agăţare pe acele de lângă Pelişor.
Întoarce, Gavrilă, din când în când ecoul!

51
Aproape am rupt gustul privirii tale
Atotştiitoare. Cântecul tace blând.
Invizibila geană de apus peste tot
îmi străluceşte din bagaj. Alertă!
Marca sindromului Iisus.

Îmi sabotezi tu câmpul energetic,

ştiinţa şi trăirea vrând-nevrând dar
pentru conştiinţă îţi trebuie acceptarea.

Din gura ta, morman de nouri verzi şi arămii

ies limbi de foc străine de atingere umană ce pur
şi simplu se întâmplă la ţărm.
Ulii se împrăştie pe câmpia de posibilităţi
de la sfânta, la dreapta
de la sfânta la stânga.

O barcă cu vâslă unică şi ea

în flăcări, pe zi ce trece, câte un zâmbet
cu tunet îmi stingi. În mâine zace spuza.

Când am intrat era aproape noapte. Pe plaja

sufletului meu eşti plin de meduze.
M-am bucurat enorm de convergenţă.
Oh, pătrunderea în spumă ta!
Gaura din podeaua de nisip gâlgâie apă vie.
Soarele răzbeşte prin ţesut.
Film zbierat mut.

52
NICOLAE RAZVAN MINCU
 Născut la 07.05.1955 în Bucureşti. Este absolvent al Facultăţii de Construcţii
Civile, 1982.
Studii de artă 1970-1993. Este membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici
din Bucureşti, secţia Sculptură din 1994. În perioada studenţiei citeşte la
,,Cenaclul de Luni” condus de Nicolae Manolescu.
A publicat în revistele: Luceafărul, România Literară, Steaua, Ramuri etc.
Este laureat la diverse concursuri literare cum ar fi:
- Premiul I, Festivalul de poezie G. Coşbuc, Bistriţa Năsăud 1987.
- Premiul II, Festivalul de poezie Vasile Lucaciu, Satu Mare 1988.
- Premiul II, Festivalul de poezie Lucian Blaga, 1988.
Volume publicate:
- Piatra de veghe, Editura Litera 1991
- K3-Maşina de citit gânduri, Editura Vinea 2009
- Jurnalul unui foton, Editura Semne 2011

54
Aşa s-a întâmplat

Ziua de ieri a căzut în cea de azi

copilul de mâine în femeia de azi
elogiul de azi în uitarea de mâine
omul cel tânăr în cel cărunt şi cel viteaz în statuie

statuia a alunecat în nisip iar nisipul în clepsidră

omul-transparent s-a pierdut în omul-teluric
şi imediat peste lucruri a dat bruma.

Numele lor s-au rostogolit peste altele

într-un ţesut ce ar putea rodi cândva însuşiri
omul viu a căzut în cel mort şi sufletul
s-a întors în tija Sa de lumină.

Aşa s-a întâmplat

am văzut pe pământ cămaşa Sa de raze
ca o icoană ce a traversat marea plutind pe ape.

Atunci oamenii au vorbit în limba îngerilor

iar ceilalţi în limba fiarelor.

Legenda punctului

Am primit azi o carte scrisă cu o singură literă

care se citea cu un sunet
cerul avea o singură nuanţă, florile o singură mireasmă
ploua o singură dată, cu o singură picătură de apă
peste o casă cu o singură fereastră şi un acoperiş.

Omul trăia o singură clipă, zâmbea o singură dată

plângea cu o singură lacrimă, rostea un singur cuvânt
şi respira o singură dată.

55
Jurnalul unui foton - 10 Octombrie

Azi a fost o zi călduroasă în această potcoavă persană, eu am plimbat

aceeaşi potecă prin parc, am lăsat să se odihnească cercul meu pe iarbă
i-am amintit că poate evoca o esenţă din acelaşi aliaj cu o dramatică
absenţă.
Pe un zid era scris: Am o singură certitudine, sunt efemer!
Alături pe o placă un anunţ discret: caut punct de sprijin, ofer în schimb
experienţă.

La leagăne doi copii experimentau inocenţa, un câine lătra la

vânt o femeie între două vârste certa acelaşi copac deja
desfrunzit
rarii trecătorii au uitat, sau nu-şi mai aminteau că sunt
compuşi
din cuante de lumină.

Teiul

Tatăl meu mi-a lăsat pe aşchia inimii mele un tei infinit

pe primele lui crengi locuiau părinţii mei
se trezeau vibrând la primele raze de soare
noaptea se înveleau cu mantale de pământ
se ascundeau sfioşi în scorbura lunii să cânte.

Sus pe ultimele crengi vorbea luminiscent bunicul meu

toată noaptea cu tatăl său aflat pe un frasin în apropiere
familia mea strălucea pe fundalul din depărtare
foşneau în bătaia vântului, imitau fluxul şi refluxul.

Erau toţi îmbrăcaţi curat, aveau veste de zăpadă

unii purtau poveri de înţelepciune, alţii şuviţe de păr auriu
(fiindcă tiparul nostru ancestral a fost scufundat în aurora boreală)
micile lor defecte se transmiteau uşor copiilor
care luau lecţii de zbor, de transparenţă, de imanenţă.

56
Cimitirul blând

Când pleca la război bunicul meu lua câte un braţ de flori din grădină şi
câţiva trandafiri ca să încarce tunul. Asta făceau ei acolo la război, se
băteau cu flori. Uneori scăpa câte o salvă spre casă şi bunica găsea
dimineaţa flori proaspete pe pervaz şi acoperiş.
Pentru că toată ziua se băteau cu flori şi cu bulgări de parfum, cei care
pierdeau luptele se opreau un timp pe câmp bine mirositori, erau însă
imediat injectaţi în pământ cu seringi lungi de argint pentru cultura de
regina nopţii şi iasomie.

Pe câmpul de luptă rămâneau uneori şi flori uscate ce imediat erau

încărcate în care şi îngropate în cimitir. Cimitirul era vesel şi mic ca un ban
de argint.
Pe o faţă oamenii râdeau, beau câte o halbă, developau amintiri, pe
cealaltă faţă
într-un loc frumos stropit cu raze de păsări, femeile făceau plăcintă din
lacrimile lor
şi o dădeau de pomană săracilor.
Copiii, delicaţi la număr, respirau cu aleasă măsură, se plimbau prin sat cu
vergele de alun
să poată găsi locul în care fusese preparată de părinţi reţeta fericirii. Citeau
în spini, în sâmburi de crin imperial, băteau în tobele lor de nisip îşi făceau
coifuri de liliac,
adormeau în braţe cu iepurii.

Câţiva mai sfioşi au refuzat delicat să se nască.

De ziua cometei a fost demolată şcoala lor de pe strada Luminişului

şi a fost transformată în energie pură. Seara ascultau cu urechea lipită
de orizont cum cresc dulci cercurile arborilor. Casele lor săpate pe nori
de părinţi atingeau cu tandreţe stele de leac ce pulsau saturate de alb
strigau la bunica îmbrăcată în verde ce făcea să înflorească pălăria
bunicului:

Fă-l să înţeleagă, nu suntem invizibili! Pune-i picături în ochi să ne vadă!

57
Ţintă nerecunoscătoare de ce fugi?

Fiindcă recunosc glasul mă trag un veac înapoi şi răspund:

Iată unghiile mele, scurm zilnic carcasa de beton a cuştii mele

ceea ce vedeţi nu este pământ, este cerul acoperit cu o bulboană de sumbră!

Pe străduţa mea acrişoară este linişte. La etajul cinci pe balcon un copil

implora un brad care plângea să tacă. Câţiva norişori se aşezau cuminţi
pe ilustraţia tortului de Crăciun, bucăţi mari de antimaterie dormeau în
ziduri
sus, domina împrejurimile o anemonă înflorită pe marginea Punctului de sprijin.

Aici este locul blând geometric spre care aluneca o femeie

cu sacoşa plină cu ierburi de asudat şi laude aduse foamei
era totdeauna bine dispusă după baia rituală pe trotuarul străveziu
aliniat în mojarul stelelor. Uneori mai plonja acolo un plop negru
ce cânta la armoniu după ce se iscălea pe trotuar cu praf de lună.

Copiii aruncau în el cu ghindă până cădea în cupa acelui pastel

desenat de Elena, fetiţa mea ce se fotografia cu păturica ei cu găuri
zâmbea cu dinţi la viscolul constrictor, în timp ce un curăţitor cu fum
evapora drama noastră în numele Entropiei.

În vizită la mătuşa-muştar

Dimineaţă a sosit o scrisoare de la mătuşa mea în care am găsit un bob de

muştar din geana Paradisului. Lucrurile care îl înconjurau vorbeau deja
despre nesaţul ce ne stăpâneşte sufletul, face zăpadă cu spini. Dimineaţă
ne-am micşorat atât de mult încât am atins dimensiunea uitării, după
amiază adulmecam o apropiere potrivită pentru exerciţiul de îmbătrânire,
universul însuşi bombănea gârbovit între noi, iar o pasăre măiastră a fost
cuprinsă brusc de spaima geometriei.

58
Eu potrivesc inelele unui brad la ceasul meu cu sânge albastru să-i
domolească curgerea, am ales o alifie lunară pentru oasele mele fluide, un
toiag de ulm ce scoate scâncet de copil când este lovit de stânci, un clopot
sfios ce ar putea da lecţii de acustică blândelor mele planete carteziene.

Mai ştiu câteva burlane ce vor înflori la pălăria artificierului înaintea

sfârşitului lumii.

Lumina este pe sfârşite! A rămas numai zaţ! Mă anunţă mătuşa mea din balcon.

Păstra mătuşa mea într-un sertar, alături de o cutie cu nasturi, un ghem cu

sfori colorate pe care scria: resturi de aţe care nu mai folosesc la nimic!

Uneori mă striga să tai gazonul din grădină cu un briceag sau să lipesc

etichete la intersecţii cu acel text superfluu: vând curcubeu la metru pătrat,
prim proprietar.

După ce s-a stins încă mă chema încetişor:

poţi veni la mine nepoate la cimitir să mă tunzi? Mă găseşti după foşnet!

Să facem Pace în acest punct

Nu încape moartea într-o frunză moale strecurată prin gene

în ovalul din lemn de măslin, în cuibul luminiscent din filamentul oraşului
nu încape în laptele pruncilor de cristal.

Este foarte mică moartea, tot atât de mică cât universul.

Moartea oscilează, te conservă, te îngheţă în simbol

te exultă, te amână, te visează, te zideşte într-o gură de aur
o gură cu pom, o gură cu pleoape de aur.

Vine la fereastra ta, gustă clipele lăsate anume pentru ea pe pervaz

scutură un nor de cuvinte în pânza freatică a tinereţii tale
picură din periscop pe oglinda ta de stejar o dată pe noapte.

59
Aşternut-neaşternut, născut-nenăscut.

Cu migală dulce de şoapte a fost tunsă moartea mirabilă

înţelepciunea ei tipărită cu spumă pe mare
va face Pace în acest punct.

Norul vorbitor

Fiindcă am făcut must cu tălpile goale din clipele rămase inocente

mi-a fost confirmată dimensiunea lor diafană.
Aerul mirosea a mineral, mineralele miroseau a must.

Fermoarul de la blana blocului meu fumega încet la atingere

Fagurele Primordial s-a rostogolit pe planul înclinat lăsat de
câteva focoase solare pe strada noastră (demachiată în semn de
umilinţă).

Elevii de la şcoala din Aluniş trec pe lângă mine acoperiţi cu un nor

vorbitor poartă păsări şi peşti pe frunte, muşchi verzi şi licheni de pădure
în ghiozdanele lor galbene. Aşteaptă cuminţi să fie injectaţi cu seringi mari
de înţelepciune în pământ. Pământul aşteaptă o vindecare ce va veni.

Tăcerea

Nu-ţi va trebui alt chip, păstrază-l pe acesta

mutilat, schingiuit, tăiat, sfârtecat, înecat, apoi arş
păstrază-l aşa retuşat, smuls şi machiat
pierdut-regăsit

Nu-ţi vor trebui alte mâini, păstrează-le pe acestea

tăiate, umflate, înfierate, bătute în cuie
păstrează-le de rezervă până vor veni
cele noi, elegante, mecanice.

60
Nu-ţi vor trebui alte cuvinte decât cele încununate cu spini
altă spinare decât cea pe care o ai deja biciuită
altă piele decât cea veche, însângerată
altă respiraţie decât cea infinită.

Nu-ţi vor trebui alte clipe, decât acestea mototolite, uzate

cele pe care le-ai consumat prin gări şi apoi le-ai uitat
în eprubeta din buzunarul de la paltonul maro

păstrează-le aşa cum îţi păstrezi proteza uzată în paharul cu apă

dimineaţa, îţi poţi face cafeaua cu acel lichid
în care nu s-a topit curcubeul, ci a fost siluită tăcerea
pe blana de fiară a acestei lumi.

Darurile

Îţi dăruiesc haina mea, busola şi hărţile neasemuitului meu regat

sandalele ce au învăţat mersul pe ape, eşarfa-privighetoare
vesta din frunze de măslin, fermoarul de la gura mea, bunele mele
maniere.

Îţi dăruiesc eprubeta în care am strâns picăturile unui surâs

tăcerea acumulată lângă blândele baloturi de iarnă
toiagul cu care am despicat marea, teiul meu lăuntric pus la înverzit.

Îţi dăruiesc cheia mea de iarbă ce se potriveşte acestui labirint vorbitor

uneltele pentru curăţat gânduri, plăsmuite după al treilea cântat al
cocoşilor
scrisorile, presărate în cercuri pe apă timbrate cu flori de nufăr.

Îţi dăruiesc undiţa cu care am pescuit la copcă un deget lichid care scrie
istoria acestor oase fluide acoperite cu pleoape de gheaţă
biciul-salcie folosit la îndreptarea ortografiei din Cartea Chipurilor.

61
Îţi dăruiesc clipa infinită pusă la presat sub o constelaţie
ochelarii mei cu aromă Vega, chivotul inspiraţiei mele
orizontul cu care mă învelesc şi respiraţia de care mă despart.

Îţi dăruiesc tunica moale, turbionară, a Cuvântului în care am fost zidit

piatra din care am cioplit un suspin cu instrumentele gravitaţiei
brevetul seminţiei noastre albastre, bucla spaţiu-timp scuturată peste oraş.

Îţi dăruiesc inelul cu chilie, vârful meu de ac unde am fost sfinţit

punctul în care am devenit invizibil imediat după ce m-am botezat
în numele Poeziei.

62
GRATIELA AVRAM
 Născută la 18.10.1975, Graţiela Avram este absolventă a Universităţii de
Limbi străine Bucureşti, urmând ulterior trei cursuri de Egiptologie la Mancester
University. Este profesor şi traducător din limbile franceză şi italiană AHR
TRANSLATION. În prezent este profesor de franceză la liceul „Toma Socolescu”
din Ploieşti.
Pasionată de literatură şi cu vaste cunoştinţe în egiptologie, Graţiela
Avram are în pregătire volumul de proză TEMPLUL ZEIŢEI pe care
intenţionează să-l publice cât mai curând.
Membră a cenaclului I.L. Caragiale din anul 2018 este prezentă în
antologia Cenaclului I.L. Caragiale „sub semnul integratorului”, Cluj Ed. Grinta,
2020. Între timp a publicat şi volumul de versuri „Poemele Nilului”, Bucureşti,
Ed. Amurg sentimental, 2020.

64
Vina

Vina aceea ce-o purtăm amândoi

De a nu fi ai inimii noastre eroi
Vina aceea ce-o purtăm amândoi
S-o împărţim iar la doi
Până rămâne din ea doar nimic
Ale lumii teatre de borangic

Vina acea ce-o purtăm amândoi

S-o aruncăm împreuna cu noi la gunoi
Să rămână din noi doar iubirea celestă
Ce nu are vină şi clipă terestră
Să rămână doar cerul înalt şi albastru
Prăbuşit pe anticul praf de - alabastru...

Cântecul gheişei

Mi-am refăcut un chimono de vise

Ca o gheişă stau la poarta lui
Aştept sa vină să se aşeze
Flamingo pasărea pe pânza lui
Si flori albastre de cireş sălbatic
Ce sufletu-mi inundă cu jăratec
Mi-am refăcut un chimono de vise
Ca o gheişă stau la poarta lui
Aştept să vina fluturii din valuri
Să-mi ţeasă iar covor de idealuri
Mi-am refăcut un chimono de vise
Cu roşu auriu strălucitor
Să fie val pe timpul cel din nor
Să-mi scrie el destinul cu cenuşă
Sau cel mai bine cu un praf de puşcă....

65
Măştile

Îmi dau jos măştile

Şi plec
Cine mă iubeşte
Mă va iubi aşa cum sunt
Fără farduri
Fără artificii
Doar eu
Cine mă urăşte
Mă va urî cu tot cu farduri artificii
Şi măşti
E timpul să mă arat aşa cum sunt
Indiferent de consecinţe
Eu sunt lumina

Te-am regăsit

Te-am regăsit în surâsul de noapte

Îmi umpli sufletul cu mii de şoapte

Depărtarea nu mai are nici o valoare

Iubirea noastră e foc si candoare

Mă culc pe umărul tău iubite

Îmi învelesc privirea cu surâsul tău
Nopţile sunt acum ofilite
Tristeţea ne umple cu murmurul său

Eu sunt o câmpie nemărginită

Tu, o veche cetate şi părăsită!

66
Veşnic urcând către cer

Lui Constantin Brâncuşi

Tu ai creat arhetipul
Poporului român.

Un melanj între masa tăcerii,

Poarta sărutului
Cuminţenia pământului.,
Pasărea măiastră şi zbor.
Culminând cu
Acea Coloană a infinitului

Coloana vertebrală a poporului român

Veşnic drept, urcând spre cer
Către eternitate.

Să stăm la masa tăcerii

Să stăm la masa tăcerii /amândoi/privindu-ne în ochi şi sorbind

necuvintele /să stăm la masa tăcerii amândoi! Ca două paseri măiastre ce
îşi admiră zborul/ să stăm la masa tăcerii/ amândoi /ca două zboruri
întrepătrunse de aripi.....

M-am săturat

M-am săturat să te aştept

În inima mea e multă durere
Aş vrea să renunţ la tine
Ca să mă pot vindeca
De iluzii
De trăiri deşarte
De vise niciodată împlinite
Cine eşti tu

67
Să-mi distrugi bucuria
De ce nu mă laşi să-mi trăiesc visele
Te ascunzi
După cuvinte
Dar eu am înţeles
Nu mă mai vrei
O vrei pe ea.

Eu sunt

Eu sunt şi voi fi mereu

Veşnic în sufletul tău
Colorat în albastru celest
Aşternându-se peste Everest
Eu sunt în inima ta antică
C-un voal de mireasă iubită
Eu sunt iar a ta
Tu eşti iar al meu
Iar noi împreună
Împărţim acel dar
De la Dumnezeu
Sufletu-mi cântă
Cu ziceri de nuntă
Sunt îngerul ce-ţi poartă
A inimii soartă
Sunt podul luminii
Pe curcubeul firii

Te doresc

Te doresc ancestral
Te iubesc sideral
Între marginile firii
Ţesută cu privirea iubirii

68
MARTIN CULCEA
 CULCEA Martin, pseudonim literar al lui Gheorghe-Ioan Culcea-Bodea,
n. 26.II.1955, Ploieşti. Poet. Fiu al Frusinei (n. Enescu) şi al lui Gheorghe Culcea.
Studii în Geologie-Geofizică de foraj.
Debutează în 1967 într-o antologie de poveşti scrise de copii.
Din 1974, colaborează cu reviste literare din ţară. Publică articole de
critică literară, teatrală, interviuri cu artişti şi scriitori ploieşteni în: Curentul
(1997), X-Factor (1998-1999), Telegraful de Prahova (2002).
Activitate de cenaclu în oraşul natal începând cu 1974: Dimitrie Stelaru
(prima lectură), I.L. Caragiale, Ordinea Cuvintelor, etc. In paralel, a citit în Cenaclul
Bibliotecii Academiei, în Cenaclul de Luni; membru fondator al cenaclului Numele
Poetului al revistei Luceafărul, condus de Cezar Ivănescu.
Opera: Umor alb -1994; ŞI (Criza de identitate)-1994; Rostirea în şoaptă -
1994; Box -1995; O vânătoare -1995; Amor pe tavan -2008; poem VERSUS poem
(antologie de autor) - 2012; Poet sub acoperire - 2014.
Antologii: Melancolie Diesel - 2010; natură în mişcare cu infantă/flamingo şi
fără măr - 2012; Din pana egretei - 2013; Nimic despre ceaiul de muşeţel - 2014;
Atitudini - 2015 (antologii ale Cenaclului Atitudini); Pentarombul. Ploieştiul în
cinci prieteni - Ion Stratan, Ioan Vintilă Fintiş, Costin Lupu, Martin Culcea şi Filip
Köllö - 2011; Antologie de poezie română contemporană - vol. I, ediţie în limba
română, engleză, franceză şi germană, Colecţia OPERA OMNIA - 2013;
Maratonul poeziei -2014; Sub semnul integratorului -2020
Membru al Uniunii Scriitorilor din România - filiala Braşov din 1995.
Premii decernate: Premiul „Geo Bogza” - Paznic de far, Plopeni, 1988;
Premiul filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumele
Rostirea în şoaptă (1996) şi Poet sub acoperire (2016).
Repere critice şi bibliografice (selectiv): Ana Blandiana, Constanţa
Buzea, Laurenţiu Ulici, Cezar Ivănescu, A.I. Brumaru, Ion Stratan, Florin Dochia,
Dan Perşa, Daniel Nicolescu, Constantin Hârlav, Ieronim Tătaru, Alex.
Ştefănescu, Eugen Simion, B. Crăciun si D. Crăciun-Costin - Dicţionarul scriitorilor
români de azi, Iaşi, 2011, Ioan Holban - Dicţionarul scriitorilor români contemporani,
vol VI, Iaşi, 2017, Constantin Trestioreanu - Marea cartea a Ploieştilor, vol. III, 2019.

70
forme de tuş în reflux

loc! loc pentru alt foc de foc /

nu al cuvântului mocnit /
nu al inimii antracit /
nu al scepticului îndrăcit sau
surugit de umbra unui bronz îndrăgit /
loc / loc! dar de ce loc?
până acum ai trăit cu ochiul în cojoc /
mai stucheai superior şi imbecil în foc /
ai mâncat stafide cu stafide şi ai băut
toate pirostriile lichide ale zombilor
de-a gata / ai fost mereu gata să-l iei
pe altul cu lopata / spiritual cât te
strâmba gura / confundai Soarele cu
Luna şi ornitorincul cu leveticul / venetic
în propria piele plecai în Sardinia
după sardele / o vâslă în pâslă şi viaţa
ta în reflux refuză orice urmă de tuş //

o respiraţie - Alma

calimdor / târnaţ / prispă / pridvor / tindă…

toate şi poate mai câte sună disperarea
infinitului de chirpici fără vizita
nocturnă a unui arici / pe-aici totul
trece şi crâncen şi într-o dezordine
de destine ca la Rovine / pe-aici
totul este un nimeni-mine ca durerea
fachiră / ca amintirea subtire de
mândră odată casandră /
de aceea întorc obrazul nu palma
la tot ce iubesc şi iubeşte pe Alma!
şi m-am iscălit
chiar şi cu degetul strivit //

71
o respiraţie - Mira

toate înţelepciunile fierbinţi până la alb

sau poate toate răpciunile cu negura cât
taifunurile odată cu zofiile sau
surprinzătoare sophiile /
toate chiar toate manufacturate
sau de pe bandă subtilizate sunt
cât bisturiul hotărâtor când
mintea ţi-a rămas într-un picior şi
mândrei îi şopteşti : Mira...
- cât te cuprinde lira //

şi viii

şi nu era ( este ) decât durerea

care-şi provoacă un licurici de folíe
ca Nectarie / ca sindromul ambetat
de Dalie / ca o solie care transcende
în alb până la rochia Ilenei
aşteptându-l pe Ilie să chiuie
din bici deşertând din coş rachiul roş /

dar acestea nu erau decât

poveşti din poveşti şi
vor fi vii cât vom fi vii //

o rotulă în seară

bănuiam dar nu ştiam că o sensibilitate

dureroasă şi rară poate fi o comoară /
un înger neglijat şi deghizat într-a cincea
inimii comoară resimţită ca o povară /
trebuia să fie a focului pară într-un învârtecuş
de sfară debordând copilăria / dându-ţi-o
afară unde ochiul străin al străinului

72
o coboară / dacă nu o doare sigur o să o
doară / ea rămânând aproape ca respiraţia /
aproape rotundă şi credulă ca o rotulă //

fără lauda de sine

„a trăi pentru a trăi”

târziu înţeleg cât de oarbă şi
boantă devine această săgeată /
restul vieţii redus la incompatibilele
amintiri din viitoarele amintiri
a unei homograme de hologramă /
o dramă cât o drahmă văduvită chiar
de clopotele unei promisiuni risipite /
anarhii / blânde pornografii /
penibile stihii / iahnii de inimi închise
în colivii ascunse în colibri /
hernii în neuroni în faza de coconi /
jocuri de cuvinte ritmate prin aspiraţii
ratate / un ordin transparent „deşteptarea!”
tocmai când se desface zarea
să prindă lacomă toată marea /
tocmai când se desface marea /
să prindă lacomă toată zarea /
calusul şi calea în noapte captivă /
speranţa dezlegării neînţelesului
fracturat / absurdizat / ferecat
ca un femur râzgâiat / alintul
depinzând de Shurubel şi Piulitza /
Bonnie şi Clyde jefuindu-te de
agurida strugurilor de viţă de vie
ce-i vie / migrena-hiena pătând
zboru-mi cald încă în siena
încât mai e noapte / va fi iar
dimineaţă şi descopăr
fără lauda de sine
a fost bine! va fi bine!

73
cenaclu de taină

într-o dimineaţă anonimă /

într-un anotimp incert /
la o masă sulemenită de o muşama
stilizată cu sărutări de ţigări
închipuind trandafiri sau ploşniţe /
crini sau coropişniţe /
gladiole sau urechelniţe /

la o masă ocultată de o muşama

plină de ifose şi fiţe
ca o prea adolescentă încă /
în această dimineaţă
- cu minuţie de diletant creionată -
aştept să-mi plouă în sticlă
numai ca să învăţ să înjur /
sunt infirm / trebuie să mă afirm /
încerc să gândesc / îmbătrânesc /
îmi pot imagina orice altceva
în afară de persoana mea
aşezată printr-un destin
când pre când post festum /

la această masă cu trandafiri

de muşama / sub acest tavan
cu muşte plictisite în loc de stele /
cu amiază în loc de apoteoză
- dacă trăiesc până la amiază -
îmbătrânesc şi nu îmi mai iubesc ochelarii /

aştept să-mi plouă în sticlă

din albastru verde să-mi devină părul /
din albă barba să-mi devină dalbă /
să-mi înflorească în ureche o nalbă /
aerul să-mi fie verde de Paris / galben de Pekin /
roşu de Moscova / albastru de Voroneţ /

74
la aceeaşi masă plictisit ca un băţ de chibrit
aşteptând un confrate să dea foc la cutie /
ca o hârtie într-un coş de hârtie /
o drosophilă pe buza abstinentului /
un port la marea Everest / un port money
pentru valută într-o zi de bancrută /
minunatul cuvânt din seif căruia i-am uitat
cifrul / i-am rătăcit cheia şi taina aştept /
aştept ea din sticlă să-mi răsară
şi să-mi cadă lin la piept

ea din trestii să-mi răsară

şi să-mi cadă lin la piept
pe aceeaşi masă cu frunzele
de urzică în loc de levănţică
aştept să mă întreb
şi frunza de ce pică?

amăruie irima

exact unde-i irima!

tocmai când mi-a fost mai bire

scriu să-mi ţiră de urât
prinţ şomer / poet pârât /
şi consort în propriul port
şi cuvântul o măruşă
m-a tuşat cu-o firă tuşă
printre zâre şi cadâre
mai codare sau ciacâre /
sulful din acidul citric
cric pe cric să mi-l ridic /
zeu uitat în copârşeu /
seu dospit în propriul seu /
Tu-ul tău uitat în eu
care cară cări cu apă

75
când ocearul se retrage
dintre peşti şi dintre alge /
când cuvântul plin de viră
îşi refuză o derivă
ca un div pentru o divă
pe divan în perspectivă /
un cocon fără cocoară /
un aseptic ce refuză
cea de-a şaptea zi ca scuză /
un inhib hibrid exhib
de-urticări / comuricări
peste munţi şi peste zări ...
tocma' când mi-a fost mai bire
irima nu vrea să ţiră /
totul poa' a fost odată
când eram la mama fată
nimăruia niciodată /
străbătând printre afire /
păpădii / printre sulfire /
printre lauri sau dafire /
printre câiri / printre porcire /
printre sâri şi şolduri plire
pentru mire / pentru tire /
pentru care-ar fi oricire
neatins nici de prostire
sau de mândra lui orbire
tot trăind în amăgire
cu o mână pe psaltire
- o imagire subţire când din tiară
faci o tiră / din principii faci o viră -
sare / zahăr / borş şi pâire
să-ţi clădeşti irima mâire
pentru încă o Mărie
mai măreaţă să îţi fie /
nu-nţeleg ce mă mai miră
din-ntuneric la lumiră
tot cu mâra încordată

76
pentru Lumiriţa-mi toată /
pentru chiar Elera mea
zeu să-i fiu dar zeul Ra /
să-mi cânte di aliluie
când va fi ce n-o să fie /
să-mi pură o lumârare
din cărare în cărare
unde nu mai creşte-o floare /
unde numai irima
sepalează când vrea ea /
când dulce când amăruie /
când a fost ce-o să mai fie /
când împarte ce-mi desparte

torna / torna / fratre! ...

- Polonicul -
( scenariu non-fiction )

era pre când nu se ştia

cine mai puternică devenea
când setea când foamea /
când foamea când setea /

îmbrăcat un sfert nemţeşte

alţi douăzeci şi cinci din sută
ruseşte / restul aproape româneşte
un bărbat / într-o zi anonimă pentru ceilalţi /
pentru mine o seară de seară de seară /
pândea din uşa cantinei / nepotrivit
de occidental numită Norris / bunăvoinţa
unei cantiniere / cea mai iute din toate /
a ales-o nu pentru că era cea mai frumoasă /
şi era / ci / din orgoliu / i se părea cea mai rea -
a ales-o pe cea mai subţirică şi îndărădnică
cu un mijlocel care amintea predestinatul inel /

77
brunet şi obraznic cu o carură de scriitor
maghiar şi în egală măsură de nazist
fugărit de pe frontul de est / timid
ca o învăţătoare fiind fiu de învăţătoare
dar gata să ia decizii asumându-şi
imediatul risc ca un şef de mişcare
fiind fiu de şef de gară veni către EA /
cea care ameninţa predestinatul inel şi
într-o rusească aproximativă ca şi româna /
răstit de timid s-a rostit - vodkî i ciorbî!
alegând cu grijă polonicul de şapte sute
fără să-l fi citit pe Beckett încă neexprimat
un câine vrea să fure cârnatul din dulap
dar şeful îl pocneşte cu polonicu-n cap
l-a citat!

mai mult mirat decât îndurerat /

şi nebăut şi nemâncat la poarta cantinei
a aşteptat până la ora închiderii cu numai
o oră înainte de ora deschiderii şi
- pentru că acest scenariu se compune din şi -
când a apărut la primul zâmbet zorit
de primii zori zoriţi i-a spus zâmbind
vino! şi a venit …

( nu am fost martorul acestei insolite

întâlniri ci doar epilogul ei firesc
atât de mult mi-am dorit - nu numai
dar şi - să trăiesc să v-o povestesc

78
LUMINIŢA BRATU
 S-a născut la 22.09.1951 în localitatea Râfov – Prahova, iar din 1959 se
mută împreună cu părinţii la Ploieşti unde urmează studiile gimnaziale şi liceale
la Colegiul Mihai Viteazul fiind absolventă a acestuia în 1971. Urmează cursurile
Facultăţii de Filologie a Universităţii Al.I. Cuza din Iaşi, secţia română engleză,
iar din 1975 până în 1997 profesează în oraşul Tg. Ocna, după care revine la
Ploieşti. În perioada 1997 şi până în 2010 profesează la Liceul Pedagogic, Colegiul
tehnic „Toma N. Socolescu” şi Liceul de Artă „Carmen Silva”. Primele încercări
literare s-au petrecut în adolescenţă când a început o joacă timidă cu rimele. În
2017 apare în public în cadrul Cercului de Lectură Ion Stratan şi mai apoi
frecventează şi devine membră a cenaclului I.L. Caragiale. Este prezentă în
„sub semnul integratorului”, antologia cenaclului I.L. Caragiale, ed.
Grinta,Cluj, 2020.

80
Sentimente înrămate

Mi-am înrămat tristeţile

în rame de lut
şi le-am ars,
iar lutul s-a făcut piatră
şi a tăcut

Mi-am înrămat bucuriile

În rame de argint
şi le-am aşezat cu grijă
printre gândurile mele,
iar argintul a strălucit
în stele
.
Mi-aş fi înrămat iubirea
în ramă de nori,
dar tainică
s-a risipit in văzduh,
precum o pasăre măiastră

Linii frânte-n absolut

Păsări negre albastre violete

Trasează linii frânte-n absolut
Cerul rămâne sumbru şi tăcut
E în tristeţe lumea pe pământ

Închisă între ziduri s-a oprit

Să înţeleagă marea suferinţă
A fost rănită grav de un trecut
Când totul era doar dorinţă

81
Mă tem de tine, vinovat!

Dar prima temere sunt eu,

Arunc spre tine curcubeu
Ca peste-un templu-ntunecat.

Şi cum de tine mă-ndoiesc

False iubiri dezvăluind,
Stau paznic pe un câmp de luptă
De pace uit sa mă cuprind.

Deşi mai vreau să-ţi fiu aproape

Când tu de mine te-ndoieşti,
Văd goana mea după mai bine
O cărticică cu poveşti...

Şi de e rău ceva în tine,

Atunci şi-n mine-i ceva rău,
Dar de mă placi aşa,uitucă
Rămâi şi tu uituc mereu,
Trecutului ce ne alungă,
Din lumea sa pustie,surdă,
Ce nu se schimbă,doar ne schimbă
În chip de lut visând că-i zeu.

*
* *

Aleg floarea de colţ

Ce despică stânca
Înflorind la marginea
cerului...

82
O veche dispută

În apa
din căuşul palmelor
descifrez printre unde
argintii
cuvântul a şti.

Apa se tulbură,
ideile se ascut,
se luptă,
şi mă rănesc.

Îndoiala devine interogativă

trăirea netrăire,
veşnicia trecere,
bucuria furie...

Apoi,
în apa din căuşul palmelor
văd conjugându-se la prezent
verbul a crede,
şi apa se limpezeşte,
devine oglinda cristalină
în care mă privesc.

Neliniştile încetează,
întrebările au răspuns,
calea se deschide.

EU ŞTIU mă tulbură,
EU CRED mă limpezeşte.

83
Când cuvintele tac

Nu te rostesc cuvânt
că-i prea târziu,
şi-apoi,în gând
mă umplu de tăcere.

Aş vrea să te rostesc
după un timp,
dar mă opresc
şi-mi spun
ca-i prea devreme.

In inimă-i tăcere,
în mintea mea-i cuvânt,
ce se dezleagă-n gând
târziu
fără să prind măcar
de veste.

Eu te mai văd şi-acum

zâmbind, tăcând,
ştiind
ca vorbele le-ascund
din când în când,
lăsându-mi gândul liber.

84
CONSTANTIN STAMATE
 Încă de pe băncile şcolii gimnaziale, Constantin Stamate (n. 28 februarie,
1999) a fost fascinat de scrierile poeţilor francezi Arthur Rimbaud sau Paul
Verlaine. Sub îndrumarea profesorului de română din acea vreme, a început să
scrie primele versuri. În anii de liceu a început să aprofundeze scrieri mai
complexe din marii scriitori atât francezi cât şi americani, unul dintre cei mai
citiţi de Constantin fiind Edgar Allan Poe. Odată cu începerea studiilor din
cadrul Seminarului Teologic Ortodox Sf. Ioan Casian din Tulcea, a devenit
discipolul scriitorului Tănase Caraşca. A debutat literar în luna decembrie a
anului 2018, în revista Steaua Dobrogei, apoi urmând apariţii în mai multe
publicaţii.

86
Iubire-n cimitir

Printre cruci şi relicvare

Ne iubim în toiul nopţii
Doar in cimitirul putrezit.
Uscaţi, veştejiţi şi scheletici
Ţinându-ne de mână,
Ne plimbam miraculos
Ascultând greierii din gropi.
Luna sfântă cu lumina-i albă
Trezeşte şi pe cel mai mort
Iar pe noi ne-ntinereşte.
Iubirea-n cimitir e necurmată
Calmă, cuminte aşteptându-şi rândul.
Şi totul împreună cu noi
Când soarele răsare de-o suliţă
Totul se preface-n stană de piatră dură,
Iar pe noi, doar în cenuşă pură şi grea.

Definiţie

Dacă nimicul este nimic,

De ce nimicul este nimic?!
De atunci,
Doar în oglinzi sparte te văd
Iar în versul meu viu de loc.
În aerul acesta însă,
Ce amarnic ochii mi-i închide,
Străbat doar cu poduri de mâini
Fără uitare,
Doar cu un gând ce trebuie-mplinit.
Trebuie să mă trezesc la viaţă!
Ca să pot striga puternic,
Dacă nimicul este nimic,
De ce nimicul este nimic?!

87
Mama

Pe piept
Făclii de ceară porţi.
În dreapta un fals odor
Iar în stânga, temutul omor.
Râdeai de moarte,
Dar te-a învins...
Ţi-am pus un ban,
Ah, mamă dragă!
Ce slabă şi rece eşti
N-ai glas,
Nici mâini de fier
Şi nici foc să-ţi sar în braţe.
Cu hohot lung
De plâns cumplit,
Te las acum...
Către groapa, ce are să ne despartă…

Divină profundă

Mărirea,
Splendoarea,
Cerul,
Nu poţi să m-i le dai.
Încât din ele,
Răsfirata ceară
E-al nostru punct,
O stea răsfrântă.
Fierul e tras de-acum,
Pătruns înveşnicit.
În false corpuri
Suprem glas delirul,
Loc,prin corpuri mai uşoare.
Ordinea aceasta
În alt loc

88
E drept,
Ca marele lac
Ce curge spre vale
Iar faimos,nu poţi fi mirat
De dreapta judecată.
Şi poverile din priviri
Pierdute în gol umblă.
Steaua străinului,
E esenţa din ceaţă
Ce acolo zâmbeşte.
Şi de-ar face-a opta sferă
Să-mi spui
Căci luna,
Cu pătura de eclipse
E-al doilea caz.
Iar trei oglinzi
Tu poţi scăpa
Pe acel rar strat,
Un corp.
Căci divina pace,
Cerul lămpit
Are alte roţi,
Alt drum.
Principiul strălucitor
Adevărat,ce-mi scaldă
Şi sufletul în iubire
S-a dezvoltat drept
După principii pure,
Dar numai atât cât se cuvine.
Iar cu acest respect
Ridic acuma ochii
Spre frumosul adevăr,
Doar în timpul lung şi rătăcit.

89
Morţii mele

Cu putregai în cană
O aştept pe ea,
Moartea ce-mi bate la uşă.
Din suflet abia aştept să vină la mine,
Să stăm de vorbă despre viaţă.
Mai de mult mi-a luat părinţii
Iar acum sunt eu la rând.
Nu ştiu cine sunt,
Un suflet rămas singur
Ce sper să doarmă adânc,
Dacă nu l-o fi ucis.
Oare ce-o vrea de la mine?
Nu mă pot abţine
Şi-i pun eu pielea pe băţ
Să-mi ştie de frică necurata!
Să vezi ce ţi-o prostesc,
Nici nu ştie ce socoteală va da proasta.
Căci tot ce vreau
E doar să-mi fie supusă.

Revoltat

Privind la lumea de afară,

Bucuria lor nu mă încântă
Ci doar mă scârbeşte grav.
Răcit de vântul de afară
Mă uit pe geam la ei,
Of... cât mai pot să-i ţină aşa?
Profunde bucurii ar vrea să vină şi la mine
Însă, când ajung la uşă
Le-o trântesc în nas,
Căci uneori
Zău că-s tare enervante,
Bucuriile aduse de alţii
Aici,parcă doar la uşa casei mele…

90
GEORGETA POPESCU
 După o copilărie liberă şi fericită în oraşul Cisnădie, judeţul Sibiu, unde
educaţia primită de la părinţi i-au trasat caracterul integru şi însetat de
cunoaştere, a urmat facultatea de chimie industrială din Iaşi, iar după licenţă a
profesat ca inginer chimist cercetător la Institutul de Cercetări pentru Rafinării şi
Petrol din Ploieşti.
Încă din tinereţe au răscolit-o idei existenţiale cărora trebuia să le afle
tâlcul şi pe care le-a conturat cu pensula şi cuvântul. Astfel s-a născut albumul de
pictură şi poezie „OPREŞTE-TE!” apărut în 2015, care reprezintă o lucrare
originală prin bivalenţa autoarei, expusă simultan ca poezie-pictură cu sens
asemănător.
În perioada 2015-2019 a expus pictură la numeroase expoziţii din ţară
cum ar fi Cisnădie, Ploieşti, Sibiu, Timişoara, Câmpina, Comarnic, Blaj, etc.
A publicat frecvent în revistele RAPSODIA - Sibiu, FOAIA
CULTURALĂ - Cisnădie, EMINESCIANA - Bucureşti, CONTRASTE
CULTURALE - Giurgiu etc.
În 2018 publică volumul de versuri „TAINA VIEŢII”, lansat la Ploieşti şi
Sibiu. Cartea a fost elaborată din punct de vedere grafic împreună cu maestrul
Mihai Catrună. Volumul cuprinde poezii cu titlul generic „TAINA VIEŢII”, în
care temele acestora transmit fiecare un mesaj bine definit, cu impact major
asupra conştientului. Este prezentă în antologia Cenaclului I.L.Caragiale, sub
semnul integratorului,Ed. Grinta Cluj 2020.

92
OARE?

Greşeşte oare vântul dacă foşneşte frunza

Şi-i cântă serenadă din nai de ramuri verzi?
Şi dacă joacă-n iarbă şi-i unduieşte pânza,
În horă prinde floarea ce creşte în livezi
Şi-ameţitor, dansează!

Greşeşte oare cerul când, în albastrul pur,

Aleargă ca-n poveşti eroi pufoşi şi moi?
Ei vise-naripează în magicul azur,
Sau negri se încruntă în tunetul de ploi
Ce-ameţitor, vibrează!

Greşeşte oare marea ce îşi trimite valul

Ca să sărute plaja cu umedu-i surâs?
În murmur legănat încântă ritmic malul...
Nisip şi scoici sparte au încetat din plâns
Şi-ameţitor, valsează!

Greşesc eu oare-n taină, când sufletul îmi zburdă?

Cu vântul el dansează şi-mi înfioară firea...
Ca cerul în furtună vibrează-n gama surdă
De valuri de emoţii, valsând cu nemurirea,
Şi-ameţitor, visează!

PĂDUREA

Savuram vraja pădurii cu deplină încântare,

Când, în ploaie de aramă, frunze-n creştet mi se cern…
Iar covorul răscolit ce-mi foşneşte sub picioare
Mi-aminteşte că pădurea are timpul ei, etern.

93
În perpetua-nfrunzire ce renaşte ne-ncetat,
Sub îmbrăţişarea caldă a-nsoririi, pătimaşă,
Toţi lăstarii prind putere, moare tot ce e uscat,
Şi vibrează-ntreaga fire..., cu pădurea e părtaşă!

Toamna ruginie, iată, s-a împodobit de gală!

Tonuri verde, roşu, galben... degradeuri de nuanţă,
Defilează în arenă cu o trenă triumfală
Ce în soare se aprinde conferindu-i eleganţă!

Şi-n hora multicoloră de foioase-mbujorate

Brazii par soldaţii sobri… haina verde, militară…
În coloane se înşiră, cu prezenţe neschimbate,
Şi mărşăluiesc cu vântul, când le cântă-a lui fanfară!

Simt atracţie nebună pentru frunza-ncondeiată!

O admir… şi mă încântă frumuseţea ei fatală!
Ocolesc cu ochii brazii... când, deodată,
Înţeleg că şi în viaţă facem toţi aşa greşeală!

Ca şi frunza colorată ce se scutură curând,

Aşa-i viaţa...ca pădurea!...Fericirea-i schimbătoare!
Faptele bune se-adună, ca şi brazii stau în rând...
Ce realizăm durabil şi măreţ, ne dă valoare!

ZÂMBET VIBRATOR

Ce-a fost la început, e taină necuprinsă...

Nimicul nu există! Nici vidul nu e gol!
O energie densă, subit a fost aprinsă
De-o-atingere subtilă cu un alt negru pol...

Şi se născu lumina... un zâmbet vibrator...,

Dospind în creuzet ciudate lumi de foc!
Şi-acest caleidoscop cu chip strălucitor
Şi-a frământat năvalnic destinul echivoc.

94
În trene poleite, stele se nasc şi mor...
Şi par aşa cuminţi pe cerul înstelat!
Nu le simţim căldura, nici zbuciumul sonor...
Doar ne privesc cu raze în mod tainic şi plat.

La fel şi între noi, lumina s-a aprins

Cu-atingerea subtilă a razelor privirii...
Şi energia pură în inimi a extins
Emoţii, ce vibrează în gama fericirii.

Dar stele şi iubiri, în timp, se nasc şi mor...

În zbuciumul sonor, scade treptat simţirea!
Rămâne-un „rece” plat, şi doar un tainic dor,
În noaptea înstelată, încinge amintirea...

SĂRUTUL

E aripă de înger...
Timidă fluturare...
Când dorul cel mai sincer
Simte înfiorare!

Şi-atingeri mătăsoase
Ce-nflăcărează firea,
Se-aştern pe buze arse
Şi-şi picură iubirea!

Şi cresc senzaţii rare,

Gingaşe, senzuale,
Cu foc şi-mbujorare,
În frământări domoale!

Dorinţe reţinute
Şi doruri din trecut,
Se-avântă pe tăcute
Într-un vibrant sărut!

95
Şi mintea ameţeşte
În ape-nvolburate...
Chiar clipa se opreşte,
Uitând de tot şi toate!

TAINA VIEŢII

Încerc să-mi reculeg emoţiile-n tăcere,

În timp ce rugăciunea la Domnul se ridică…
Închin simbolul crucii, cum datina o cere,
Şi sufletu-mi uşor se-nalţă fără frică.

În plină armonie, mintea-mi se relaxează

Şi parcă mă cufund în valurile ceţii...
Iar din deschise ceruri, în fapt, se revelează
A crucii legătură cu sfânta taină-a vieţii!

Cum focul se înalţă, e verticala crucii,

Iar apa se prelinge pe-a ei orizontală...
De se-ntâlneşte focul cu ale apei lucii,
Sărutul lor divin e-o nuntă triumfală!

Bărbatul împleteşte a focului putere

Cu a femeii apă, ce naşterea botează…
Din dulcea-mbrăţişare a două mari mistere
Se-aprinde orbitor scânteia, ce pulsează.

Fără divinitate, ei s-ar putea distruge:

Apa ar stinge focul…, pe foc apa ar fierbe…
Dar între ei e vasul!... Sfânta suflare-ajunge
Să îi unească veşnic în străluciri superbe.

96
PROZĂ
KATI RODICA ENACHE
 S-a născut în 1953, la Ploieşti. Absolventă a Facultăţii de Filozofie, secţia
Pedagogie-Engleză. Elevă fiind, participă la şedinţele cenaclului I.L.CARAGIALE
în perioada când acesta era condus de poeta Natalia Boncu şi mai apoi în
perioada 71-72, de Nicolae Breb Popescu. În această perioadă publică versuri în
revista liceului. Debutează în 1995, cu volumul de versuri, „Poeme fără nume”, la
editura Premier. În 1997, devine membră a Grupului de la Ploieşti condus de
Victor Sterom. Alte cărţi publicate:
1998, Celălalt mal al durerii (versuri), Edit. Novelnet
2009, Viaţa ca un pom de Crăciun (proză), Edit. Karta-Graphic
2015, Nervurile viselor (versuri), incluzând cele două volume anterioare şi
alte poeme.
Face parte din antologia Cenaclului I.L. Caragiale sub semnul integratorului,
Ed. Grinta Cluj 2020.

Poeta şi prozatoarea declară cu modestie: Scriu pentru plăcerea de a scrie

şi de a împărtăşi scrierile mele cu cei dragi şi cu apropiaţi confraţi în ale
scrisului. În rest, sunt „o ilustră necunoscută”.

100
 RĂMÂN

Căţeluşa, o chihuahua albă, fragilă se cuibărise la pieptul ei, iar

pisica dormea încolăcită la picioare. Blăniţa gri-sidefiu tremura uşor,
cuprinsă parcă de un frison... Sau poate de teamă, de o nelinişte veşnică,
insinuată în existenţa ei de pisică... Teama că va rămâne a nimănui.
Mi le imaginam acolo, în patul larg, în dormitorul elegant şi
confortabil. O familie altfel. Mă luptam cu somnul în camera de la etaj.
Aici mobila era masivă, dar caldă, din lemn în culoare naturală, care
aducea încăperii o lumină blândă şi te făcea să te simţi în siguranţă.
Frânturi de dialoguri îmi bântuiau gândurile şi imagini vii, colorate mi se
amestecau sub pleoape.
- Ar fi putut fi copiii mei, dar n-a fost să fie. Viaţa e un şir de
opţiuni. Acestea au fost opţiunile mele, şi nu regret nimic.
- Poate chiar sunt copii; suflete ce vor evolua lângă tine şi vor fi
copiii tăi într-o altă viaţă. N-au ajuns întâmplător aici.
- Ştiu. Ştiu bine ce vrei să spui. Am citit atâtea, am explorat, am
experimentat atâtea zone de evoluţie spirituală, încât nu mai vreau să
vorbesc despre asta.
...Casa ei deborda de energie, de lumină, de generozitate. De cum
intrai, simţeai bucuria de a trăi liber, fără restricţii. Obiectele erau vii,
fremătătoare. Suveniruri, antichităţi, rame cu fotografii, panglici, papiote,
nasturi, pastile se revărsau de pe console, din boluri, din sertare, dornice
parcă să-şi schimbe locul să se cunoască, să se simtă bine împreună...
Tablourile umpleau pereţii şi fiecare avea povestea lui, semnificaţia lui.
Nimic din locuinţele moderne, mobilate sec, minimalist, semănând cu un
magazin de mobilă sau cu un muzeu. Cu încăperi în care te simţi împăiat,

101
înţepenit pe canapeaua de piele sau pe vreun scaun metalic, cu design
sofisticat.
În casa asta te-ai fi cuibărit învelită în pled, cu o carte în mână sau ai
fi stat la şuetă ore-n şir, fără să-ţi pese de ceas, de trecerea timpului.
Căţeluşa ţi-ar fi sărit în poală, iar pisica ţi s-ar fi prelins pe lângă picioare,
suspicioasă, gata s-o zbughească în sus pe scări, la cea mai mică tentativă
de a o mângâia. Numai stăpâna avea voie s-o mângâie. Numai palmele ei
îi transmiteau fiorul acela subtil, ca un curent de joasă intensitate pe care
pisica îl simţea şi în somn. De-aceea blăniţa ei vibra. Visa că e mângăiată.
În casa asta, un fel de bungalow dintr-un carter cochet din Băneasa,
m-am simţit ca-n vacanţă. Şi, chiar dacă n-am rămas decât douăzeci şi
patru de ore, mi-am încărcat bateriile pentru mult timp. Am fi vorbit la
nesfârşit... Aveam atâtea să ne spunem...
- Când mă ţinea de mână, eram parcă electrocutată din tălpi până la
scalp. Încercam să păstrez senzaţia în trup până târziu, în noapte. Nu
voiam să adorm. Rememoram toate întâmplările, toate replicile de peste
zi; duelurile noastre verbale, schimburile de priviri, atingerile pe care nu
le-aş fi vrut întâmplătoare. Şi nu-mi doream nimic mai mult. Ţeseam
poveşti, visam... Mi-era bine aşa... Ce copilă nevinovată eram... Ţii minte
excursiile pe deal? Popasul... Ne prindea seara în păduricea de brazi.
Chitara, răsunând dezlănţuită. Cântecele, dansurile noastre caraghioase.
Noi două n-aveam inhibiţii. Şi zilele la ştrand... Muntele de sare pe care-l
escaladam cu aceeaşi emoţie cu care intram în „Grota miresei”. De parcă
totul se întâmpla pentru prima dată. Bălăceala în lacul sărat, verde ca sma-
raldul, pielea noastră mirosind a iod... Cele mai dragi îmi erau după-amiezele
la tine pe prispă, când jucam cărţi. Pinacle. Eram înverşunaţi, de parcă de
jocul ăla depindea soarta noastră... Şi cu toate astea, momentul pe care-l
aşteptam frenetic era acela în care se înnopta şi... mă conducea acasă. Mi-aş
fi dorit să locuiesc peste şapte munţi şi şapte văi. Dar era un drum de
numai un sfert de oră, pe care-l străbăteam ca-n vis. Pândeam clipa în care,
dintr-un impuls protector – acum ştiu sigur că doar despre asta era vorba
– mă prindea de mână...
Am ajuns ca babele alea care deapănă amintiri: „Ehe, pe vremea
mea...” Zâmbeşte cald, cuceritor. Îi savurez zâmbetul.
- N-am uitat... Nici zâmbetul tău n-aveam cum să-l uit. Fără el,
poate te-aş fi recunoscut mai greu după patruzeci şi mai bine de ani...
Chiar, de câţi ani nu ne-am văzut!? Aveam emoţii ca la prima întâlnire... O

102
viaţă de om. Dar zâmbetul tău este inconfundabil. El îmi completează, îmi
înfrumuseţează amintirile, vacanţele adolescenţei; o întreagă perioadă care
m-a construit, m-a ajutat să devin ceea ce sunt. Ai fost acolo, cu zâmbetul
tău; cu râsul tău molipsitor. Poate pe alţii îi irita. Pe mine mă transforma.
Mă simţeam vie, curajoasă, optimistă. Spiritul meu ludic, simţul umorului,
pe care colegii de şcoală nici nu le-ar fi bănuit, ieşeau la suprafaţă. În
prezenţa ta, îmi dispăreau inhibiţiile, complexele legate de trupul meu
slab, nedefinit, de mijloacele infime pe care le foloseam ca să arăt bine.
Eram creativă până-n unghii când era vorba de îmbrăcăminte şi încropeam
din nimic; îmi lucram singură rochiţe de care mă simţeam mândră. În
general eram sobră, mă luam prea în serios. Îmi plăcea să filozofez, să port
discuţii savante şi... să scriu. Îmi lăudai poeziile, citeam aceleaşi cărţi, ne
plăceau aceleaşi filme. Dar, mai ales, îmi împărtăşeai trăirile tale cele mai
intime, cele mai curate, pe care eu încă nu le cunoscusem. Sau, dacă mă
încercau în vreun fel sau altul, în preajma vreunui băiat chipeş, le
expediam, bravând copilăros. Mă făceai să mă simt importantă, luată în
seamă şi asta îmi ridica moralul în faţa celorlalţi din grup.
- Citeam aceleaşi cărţi, vedeam aceleaşi filme... Îmi plăceau poeziile
tale. Păstrez carneţelul în care le-ai transcris pentru mine. Şi pe urmă...
Cum îţi spuneam... Fiecare a ales altceva... Nu o spun cu orgoliu, dar nici
cu resentimente: am avut o viaţă de film sau... de roman. Au fost atâtea
suişuri şi coborâşuri în viaţa mea. Atâtea iubiri... Şi totuşi, cum se face că
mă cantonez mereu în prima şi... în ultima iubire...
- Toate facem aşa... Restul e poveste care transcende... În ce mă
priveşte, prima iubire a rămas în viaţa mea, lângă mine, probabil
sintetizând în ea multe alte iubiri. Povestea mea e simplă, liniară. Poveştile
tale sunt aproape ireale.
- Par ireale, dar sunt viaţă adevărată, trăită în forţă, la cote maxime.
Adrenalină, cât cuprinde... Am cumpărat şi am vândut case, am deschis şi
am închis firme, afaceri; am dat multor oameni o şansă, o pâine. Am făcut
politică din convingere, fără ipocrizie şi fără interese meschine. Am fost
adulată sau doar linguşită, trădată, atacată pe ascuns de cei pe care-i
consideram cei mai buni prieteni. Am avut tot, am pierdut aproape tot. M-
am repliat, mi-am revenit... Mi-am îngrijit şi mi-am înmormântat părinţii,
ambii încercaţi de boli groaznice, singură, fără niciun sprijin... Am
suportat o operaţie la inimă care a durat ore-n şir... Am iubit şi am fost
iubită. Şi, poate sunt anacronică, ciudată, de neînţeles, dar ador ţara asta,

103
aşa cum e ea. Hulită, marginalizată, strivită de interesele altora, jefuită de
proprii ei copii, umilită, dar vie. Pulsează de viaţă, de dorinţa de a trăi, nu
de a supravieţui. Ca o femeie uluitor de frumoasă care, după ce a fost
chinuită, lovită de bruta de lângă ea, îşi ascunde vânătăile sub fard. Se
rujează, îşi îmbujorează obrajii, îşi pune cea mai frumoasă rochie şi iese în
lume, trăieşte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu spun prostii. După
ce am ieşit la pensie, am bătut toată Europa. Trei, patru excursii pe an.
Aşa că pot să compar. Şi cu toate astea, nu mi-aş dori să trăiesc altundeva.
Sunt a ţării ăsteia aşa cum sunt fiica părinţilor mei. Cum nu-ţi alegi
părinţii ar fi bine să nu-ţi alegi nici ţara. E ceva care-mi scapă în men-
talitatea celor care vor să fugă, să evadeze din ţara asta ca dintr-o cuşcă.
Dincolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Ţara asta e autentică, nu
poartă măşti. E o fiinţă complexă. Cu bune şi cu rele. Colegii mei care au
plecat înainte de revoluţie şi după, se întorc pe rând, definitiv. Toţi spun
că le-a fost dor... Oare lui nu i se face niciodată dor?
- I-am pus întrebarea asta când m-a sunat, înainte de vizita lui în
ţară şi mi-a răspuns că e o discuţie lungă... Nu poate da un răspuns
tranşant la telefon.
- Nu-mi vine să cred că am reluat legătura la distanţă, după
patruzeci de ani. Îmi pare rău şi că am ratat momentul în care ne-am fi
putut vedea. Nu ştiu cum aş fi reacţionat. Oricum, apelul lui m-a luat prin
surprindere. Dacă nu aş fi fost pe scaun, poate mi-ar fi cedat genunchii...
Sau inima. Cred că şi eu l-am surprins cu faptul că eram într-o vacanţă
exotică... El a iniţiat corespondenţa pe mail şi tot el i-a pus capăt. Era
frumos să povestim, să ne amintim. Semăna cu un serial în nesfârşite
episoade, care începuse promiţător. Ce păcat că a durat atât de puţin şi s-a
încheiat, după cum bine ştii, cu un fiasco. Şi, cum era de aşteptat,
problema a apărut la el, nu la mine. În puţinele mesaje pe care le-am
primit de la iubirea mea platonică din adolescenţă, de la dragul tău văr, au
răzbătut, nu nostalgia, nu dorinţa de a se regăsi pe el, cel de atunci, cât
mulţumirea de sine şi hotărârea de a rămâne acolo pentru totdeauna. Am
înţeles că nu se mai simte al ţării ăsteia, că nu-i mai aparţine. Canada e
singura lui casă. Nu-l mai leagă nimic de noi, în afară de...
- De o mamă bătrână şi bolnavă şi de dorinţa de a-şi afla mai clar
rădăcinile. De a descoperi întâmplări vechi din familia noastră numeroasă,
care între timp s-a împuţinat văzând cu ochii. Aşteaptă răspunsuri pe care
nu are cine să i le ofere. E deja prea târziu. Poate au pentru el o semni-

104
ficaţie deosebită. Poate ţin locul celor de care s-a înstrăinat. Pe de altă
parte, îi explicam, în primăvară când l-am revăzut şi eu, cu mare bucurie
după atâţia ani, că nici noi, cei care am mai rămas, deşi suntem la câteva staţii
de autobuz distanţă, nu ne vedem cu lunile şi nu vorbim la telefon decât
poate de sărbători. Şi noi ne înstrăinăm, dar în ţara noastră. Şi asta nu e o
consolare. Şi nu cred că nu-i e dor şi lui de pădurea de brazi, de serile pe
prispa casei bunicilor, de muntele de sare care, între timp, s-a prăbuşit...
- Ştii cum e cu străinătatea asta? Nu e mai bine. E altfel. Şi acest
„altfel” te ajută să compari, să selectezi, să optezi... Avantajul e al celor
care întotdeauna au de ales. Dar poate şi regretul că nu au ales corect. Sunt
atâţi oameni care trăiesc fără orizont, fără perspectivă, dar sunt fericiţi în
lumea lor, în arealul lor constant, în siguranţa lor călduţă...
- Ideal ar fi să nu ne comparăm existenţa cu a altora. Suntem ceea ce
am trăit. Nimeni nu trăieşte în locul nostru. Nimic nu ne împiedică să
luptăm cu viaţa sau să ne lăsăm stăpâniţi de ea... Tu faci parte din prima
categorie şi pentru asta eşti un om valoros. Opţiunile tale...
- Unele au fost dramatice... M-au marcat definitiv. Între toate rela-
ţiile mele, mai aventuroase sau mai cuminţi, puse la cale timp îndelungat
sau care m-au luat prin surprindere, una singură a rămas... ca o cicatrice
dureroasă. Ultima mea iubire... Adevărata mea iubire. Uite, el e Andrei...
- Ce tânăr pare! Un copilandru. În poza asta sunteţi atât de frumoşi.
Aveţi aceeaşi lumină pe chip, în priviri. Aceeaşi fericire vă stăpâneşte.
Păreţi indestructibili, sudaţi. Cum a fost posibil...?
- Cred că în locul meu, în momentele cheie a optat altcineva. Cineva
mai presus de mine... Atâţia ani am evitat excursiile în Germania. În
toamna asta, când am petrecut câteva zile în Berlin, am înţeles că n-aş fi
putut trăi în ţara aceea. Nici măcar alături de Andrei. Aşa a fost să fie.
Când m-a anunţat că trebuie să plece, am simţit că se surpă ceva în mine.
Ştiam că, dacă ar rămâne, ar înfunda puşcăria sau ar muri într-un
„accident”. Era puţin înainte de revoluţie. Presiunea era insuportabilă. Şi
am înţeles că nu mi-e dat să am o familie, să fiu, cum se spune , în rândul
lumii. Care lume? M-a rugat, m-a implorat să-l urmez, dar nu mi-i puteam
scoate din minte pe ai mei. I-am anunţat şi s-a dezlănţuit dezastrul. N-am
avut prea mult timp de gândire. Aveam de ales între a fi fericită, poate
pentru scurt timp, şi a-mi nenoroci părinţii... Au fost zile de zbucium, de
frământări vecine cu coşmarul, cu nebunia... Ne-am întâlnit şi... nu
reuşeam să-l privesc în ochi... M-a prins de mâini şi am simţit acelaşi fior,

105
acelaşi curent intens care-mi lua trupul în stăpânire în adolescenţă. Acelaşi
fior pe l-am recunoscut şi când Andrei m-a atins prima dată şi am ştiut că
e... dragoste... Dar, în disperarea cu care ne strângeam mâinile, senzaţia
plăcută s-a transformat într-un frison dureros, anunţând boala care mi se
insinua în trup, pe care aveam s-o port cu mine mult timp după aceea. Mi-am
stăpânit plânsul o vreme. Şi... pe urmă, ascultând bătăile inimii lui în
bătăile inimii mele am avut puterea să rostesc: „rămân”.

106
MARIA BEM
 Autoarea consideră că viaţa sa este un roman, care începe cu ziua de
naştere 15.08.1951. atunci când mama îşi căuta soţul la Cernavodă-Canal. Foarte
multe întâmplări i-au marcat existenţa, datorită represaliile suferite de părinţi
odată cu instaurarea regimului comunist. Suferinţa părinţilor nu o pot uita, afirmă
autoarea.
Este absolventă a Liceului Mihai Viteazul Ploieşti, profilul uman.
Fiind de formaţie medicală a scris poveştile oamenilor suferinzi, realizând
un fel de jurnal al suferinţei în diferitele etape de viaţă. A terminat Medical
Management şi a condus firma medicală „Cristiana Ardent SRL”.
Scrie poezii în care iubirea e tema principală, despre fascinaţia naturii a
legăturii omului cu Divinitatea. Pendulează între iubire şi tristeţe între armonie şi
stări bulversante, ori despre împlinirea omului prin iubire, ca poruncă Divină.
A publicat volumul de versuri ,,Buchetul de poezii” apărut la editura Prim
Iaşi, tehnoredactare şi ilustraţii grafice Mihai Cătrună.
Are în fază finală volumul de versuri „Nostalgii” şi pe masa de lucru unul
de poezii religioase care se intitulează „Tânjiri lăuntrice”.
Colaborează la revista Eminesciana din anul 2017.
Este prezentă cu grupaje de versuri în:
- ANTOLOGIA EMINESCIANA 2018
- ANTOLOGIA LIRICĂ ,,CARMEN” volumul XIV /2017.
- LACRIMA DRAGOSTEI, Editura eCreator
A participat la ,,CAMPIONATUL EUROPEAN de POEZIE – Sinaia, mai
2019” unde a obţinut
Diplomă şi Certificat de Participare cu poezia „Aripi şi îngeri” - poezie care se
regăseşte în ANTOLOGIA CAMPIONATULUI EUROPEAN de POEZIE.
A participat la festivalul de poezie ,,World Literature Academy”
SEPTEMBRIE 2019 BUCUREŞTI, la care a obţinut PREMIU de EXCELENŢĂ
pentru poezie fiind mai apoi prezentă în Antologia World Literature Academy.
Este membră a Cenaclului Ion Luca Caragiale şi a Asociaţiei culturale
24Ph Arte.
Lucrează la romanul „ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT NUMAI IUBIRE” dedicat
fratelui său, actorul Marius Ionescu.

108
 Lecţii de viaţă
(Fragment de romanul Între cer şi pământ numai iubire )

Le ascultăm şi mergem mai departe, doar, doar nu ne vor ajunge

din urmă şi nu ne-or bate cu mâna pe umăr să ne ia liniştea.
Lecţia aceasta este despre un bărbat ce a iubit o femeie, mult. O viaţă.
Iar viaţa aceasta a prins destinele celor doi în meandrele ei, ca o
caracatiţă vicleană, încât pe drum cineva a greşit, altcineva a iertat, cineva
a sperat, altcineva a întors spatele, cineva a dorit, altcineva a dorit altceva...
Anii au trecut, a trecut şi aţa prin ac, dar nu s-a mai construit nimic.
Croitorul a uitat că mai trebuie să aşeze materialul, să îl măsoare, să
coasă, să reconstruiască haina iubirii!
Uimirea mea este că el încă o iubeşte. Şi ştie cum să o facă. Şi ştie
cum să o ceară. Îi oferă prezenţa în continuare, confortul psihic de a fi
iubită, deşi e respins. Nimic nu se leagă, nimic nu se dezleagă şi nimic nu
mai e la fel, dar viaţa e preţuită aşa cum se poate. Speranţa cere doar echilibru.
După povestea aceasta, am învăţat că poţi iubi fără să fii iubit, că te
poţi înveşnici prin iubirea celuilalt, dar...că ar trebui să realizezi cât de
egoist poţi fi lipsind de libertate pe cel căruia nu îi răspunzi darului oferit.
Femeia din viaţa lui va cădea pe gânduri într-o bună zi, dincolo de
fereastra închisă în care îşi va oglindi vârsta şi se va întreba poate, cum ar
fi fost dacă?!:..

Am căutat răspunsuri la poveste:

109
 Cât de greu e să învăţăm paşii nesiguri, uneori susţinuţi şi
îndrumaţi. Paşii pleacă de multe ori în căutarea miraculosului. Aleargă.
Caută mereu şi poticnindu-se de bolovani colţuroşi şovăie mirat şi dureros
urmărind o cale mai uşoară iar când o găsesc dau cu „stângul în dreptul”
şi o iau de la capăt.
Unii se pierd căutând. Alţii se găsesc fără să se caute. Câte drumuri,
urcuşuri, poteci, alei, scurtături au străbătut, câţi munţi au urcat, câte
nisipuri au frământat paşii până au devenit siguri.
Cei mai fericiţi sunt paşii în doi, mi-am zis. Grăbiţi sau nu, paşii în
doi dau emoţie şi valoare clipei ... iar când dansează cheamă delicat
atingerea să completeze tabloul iubirii.
Dansul te apropie.
Suflete purtate de muzici, uneori neauzite de nimeni, în dans par
perfecte. De ce pirueta ameţeşte iar trandafirul cere pasiune. Astfel paşii
uită frumosul şi numără doar cadenţe.
Paşii singuratici cer atenţie. Cei grăbiţi cer ritm iar paşii frânţi cer
susţinere.
Eu rămân la povestea cu piruetă ameţitoare.
Viaţa cu paşii spre răsărit!

Păşesc pe caldarâmul stropit de picurii căzuţi din cer şi las apa să

îmi pătrundă în sandale. „Nu-mi pasă!”
Gândurile curg şi ele şuvoi...
În jurul meu oamenii zgribuliţi deschid umbrele şi constat că deşi
ele sunt construite să protejeze sunt arareori vesele. Oare de ce?!
Nimeni nu mă priveşte că merg cu umbrela în mână şi nimeni nu
simte ce simt eu.
Tinerii îmbrăţişaţi nu se grăbesc, nu le pasă lor de ploaie. Tinereţea
are farmecul ei.
Ploaia de vară după zile toride e făcută să dăruie. Se dăruie
pământului şi rodului său. E caldă şi parcă îţi vine să cânţi, să chemi
prietenii lângă tine, să calce şi ei prin băltoacă, sperând să ridice cascade
inverse. Cât de simplu poţi fii fericit, îmi zic.

110
 Ne protejăm mereu, de apă că ne udă. Dar oare nu e plăcut? Are
farmec şi totuşi ne ferim. Ne protejăm de soare că ne arde, de pământ că
ne murdărim, de vânt că e mai puternic decât noi, de foc pentru că arde,
de iubire pentru că poate dezamăgi, de întrebări fără răspuns, de microbi
pentru că aduc moartea, moartea crunt adevăr! Ne protejăm şi de
singurătate!
Câte întrebări îţi vin în minte şi oare câte răspunsuri vom avea?!
Unii nu simt durerea pentru că iau imediat hapuri. Durerea unui
deces familial este de multe ori greu de suportat şi poţi deveni depresiv
sau chiar cu depresie accentuată. Dar durerea trezeşte viaţa din noi. Şi o
simţim chiar în locuri pe care le ignorăm.
E bine, zic. M-am udat la picioare, am luat cerul între degete. Şi părul
a primit tratament cu lacrimi vesele şi îmi va mulţumi cu ceva bucle rebele.
- Vaaiii! Dar nu ai avut umbrelă? sunt întrebată când intru pe uşă.
- Lasă... zic, am vrut să simt, să simt ploaia de vară.
Îmi scriu în sertarul inimii numai de mine cunoscut, de care îmi era dor.
Ai venit gând, într-o zi de vară cu ploaie pe alocuri şi picuri pe geam.
Ai poposit de Ziua Dorului, când aveam mare nevoie în suflet
pentru a-mi găsi echilibrul fragil. Soluţia gândită de mine părea şubredă.
Te-am aşteptat în zi şi-n nopţile târzii şi iată eşti cu mine. Îmi dai sfaturi,
îmi şlefuieşti sufletul cu lumină, îmi restabileşti echilibrul cu Credinţă.
Cu tine am alergat azi să mă întâlnesc în câmpia cu flori, în josul
dealului. Maci am cules cu gândul la tine chiar dacă se ofilesc. Erau Dorul
iubirii.
De atunci ştiu că în Mai-Iunie apar macii şi flori de cicoare.
Adun gânduri azi cu ploaie de vară, ploaia curcubeu, cum îmi place
să o numesc.
Ştii, azi m-am întâlnit cu gândul tău prin ploaie. Gândurile nu
aveau umbrele şi ştiam că cerul e cea mai frumoasă umbrelă. Capul şiroit
de ploaie pe plete şi faţă dădea bineţe gândului zâmbitor. Te simţeam
lângă mine într-un film al dragostei în ploaie în care tăcerea era bucuria
iubirii. Ştiam că exişti deşi nu ne cunoşteam, era o ficţiune frumoasă –
adevărată în mintea mea. Te iubeam în ploaie îţi simţeam buzele fierbinţi,
respiraţia, mâna ce îmi mângâia părul ud. Ploaia ne apropia până la unu.
Umbrela exista în săruturi. În apropiere o casă veche cu amintiri ne proteja
de ploaie pentru a rămâne în tăcere, ascultând o muzică răvăşitoare

111
,,Umbrelele din Cherbourg”. Ce film frumos, răscolitor, iubire neîmpărtăşită
...dar aşa poate fi şi viaţa.
Ploaia a trecut, curcubeul pe cer a răsărit.
Filmul minţii mele s-a închis. Pe stradă am fost trezită de oameni
grăbiţi, udaţi şi ei de ploaia de vară, fiecare cu gândurile lui. Acei oameni
puţini ce îţi lasă în suflet bucuria de a fi, zâmbetul lor îmbrăţişându-te cu
privirea. Pe acei oameni îi ador dau savoare vieţii, clipei trecătoare şi parcă
îţi spun ,,eşti cea mai frumoasă femeie prin ploaie”.

Rânduri trimise fratelui meu, într-una din zile.

Cioburi.
Calci pe cioburi aproape zilnic dar nu te dor întotdeauna.
Când eşti mic spargi lucruri din greşeală iar mai târziu le spargi la
nervi până când sunetul zdrobirii ascuţite îţi taie energia negativă şi o
aşează într-un puzzle pe care îl iei cu făraşul.
Cioburile sar adesea din buza cănii de cafea. Ştii că aduce ghinion
dar nu te înduri să o arunci, consideri că o mai poţi folosi şi bei din partea
opusă privind imperfecţiunea ca o rană veche, acceptată până când ţi-o
aruncă cineva
Trăim cu cioburi în noi? mă întreb.
Cu siguranţă fiecare îşi poartă cioburile lui. Iubirile vechi sunt
adesea cioburile cele mai dureroase, de cele mai multe ori amintirile te
răscolesc. Realizezi că dacă vrei să scapi de ele nu ai cum, te însoţesc pe
drumul tău. Sigur pe tema lor putem să construim o întreagă filozofie. În
cioburi se sparg relaţiile în general: cele de rudenie, cele de prietenie, cele
de parteneriat, de iubire. Şi aşa adesea călcăm pe cioburi. Uneori din
greşeală, alteori voit cu încăpăţânare ştiind că doare. Suntem vulnerabili
...durerea aminteşte de trup iar trupul e mânios şi plin de patimi.
Cioburile pot deveni arme, pot oglindi, pot străluci, pot aduce sau
nu ghinion sau pot inspira pe cei cu fire de artist. Păcat că nu realizăm la
timp că cioburile nu mai pot alcătui întregul iniţial. Întotdeauna lipsesc
fărâme iar lumina nu mai zideşte la fel...
Chiar şi timpul încearcă să ciobească din viaţă cu fiecare secundă.
Ai avut această percepţie, sunt sigură.

112
 Unii spun că sparg ghinionul, poate fi aşa, că vine din gândirea
populară. Dar ştii, am întâlnit persoane ce ascund cioburile sub covor
pentru că doare adevărul şi nu vor să îşi arate suferinţa. Unii dintre ei fac
depresii serioase crezând că ciobirea sufletului nu e datorată alegerii sale
la un moment dat.
Mie îmi place să reconstruiesc, dacă e posibil. Dar iar vorba
populară îmi spune: ,,ciorba reîncălzită nu mai este bună”. Mare dreptate
au popularii aceştia. Trebuie să te ridici la un înalt nivel de spiritualitate
pentru a reclădi, a ierta profund, a nu-ţi mai aduce aminte de cioburi...
Despre cioburi in adevăratul sens numai de bine, a spart ghinionul
iar fabrica de sticlă nu va sta degeaba. Le vor recicla si va da cu siguranţă
alte cioburi lucitoare, diferenţiate prin timp de aşezarea lor în puzzelul vieţii…

Azi am scris fiind inspirată de focul verii. Îţi trimit şi ţie să ne

aducem aminte de tinereţe.
Trage scaunul şi stai lângă mine.
Sau aşează-te pe covor. E uzat şi aspru dar culorile amintesc de
viaţă. Ascultă şi taci. Povestea e despre fugă.
De multe ori am vrut să mă iau de mână şi să fug cu mine în lume.
Cred că nu ţi-ai închipuit că aş face-o. Am rămas să ard precum stelele
căzătoare.
E firesc să cobori în alţii urcând în tine, e simplu să te cauţi în ruine
şi să te scoţi la soare dar când simţi focul sfâşiind întunericul. Poate îl cauţi
cu mâini tremurânde. Nu e simplu să rămâi flacără. Vin valurile şi te sting
dacă lemnul nu are esenţă.
- De ce mă priveşti aşa?! Sunt eu. Tot eu.
Îmi plac greierii, da. De mică mă simţeam atrasă de cântecul lor în
noapte. Un greiere curajos în iarba încinsă a verii, pare o veşnicie purtată
în buzunarul de la piept sau un fluier de lemn împins în suflet, să cânte
când ploaia calcă lumea. El rămâne, se ascunde, aşteaptă să treacă ploaia
după o frunză de brusture. Focul verii a adus ploaia şi curcubeul pe cer.
Vino lângă foc. E vară, ştii?! Îngenunchează, cuprinde-l în mâini şi
simte-i puterea! Niciodată focul nu fuge. Arde.

113
 Îţi scriu o poezie, poate o rescriem împreună. Titlul ei „Gânduri de
august”:

Fac ordine, adun gânduri,

strâng emoţii, aerisesc litere,
aranjez sertarele inimii
aspir praful din colţuri
lustruiesc fiecare secundă
ce este încărcată de amintiri.
Fac loc în sufletul plin de lut

114
MARIAN DUMITRAŞCU
Născut 24.08.1976, Ploieşti.
A publicat poezie şi proză în revistele Viaţa Românească, Apostrof, Actualitatea
Literară, Revista de Suspans, Nautilus…
Contributor la volumele colective Ficţiuni Reale, Best of Mistery and Horror nr.1,
Bumerangul lui Zeeler.

116
 Bumerangul lui Zeeler

Doli Star a apărut pe platou cu o oră întârziere şi a mai întârziat o oră

la machiaj, ca să i se mascheze cearcănele, să i se ascundă herpesul răsărit pe
buza inferioară şi, finalmente, să fie transformată într-o Elizabeth Bathory
irezistibilă şi dominantă.
„Scuze,” şi-a făcut ea intrarea. „Am pus aseară gheara pe-un minor
foarte atletic. Mi-a luat cam mult să-l prind din urmă. Minorii atletici sunt
insaţiabili, dragă.”
Bab a zâmbit. A zâmbit şi s-a gândit Dragă.
După o oră şi-ncă o oră, Doli a cerut cafea neagră, pentru că
„Sunt destul de dulce.”
Lui Bab i-a fluierat iar prin minte. Dragă.
Doli a solicitat la cafea biscuiţi săraţi şi Bab a bănuit că Sunt destul de
dulce. În schimb, Doli a replicat
„Că nu îngraşă, dragă.”
Apoi Doli a făcut ceva care să explice contractul de zece mii pe secundă:
a arătat ca o Elizabeth Bathory irezistibilă şi dominantă şi a jucat scena trei ca o
Doli Star, dragă. A început să ningă într-o zi cu soare, Doli a ţipat
„Vai, dragă!”
iar Bab a urlat
„Tăiaţi!”
Tăiaţi! a strigat Bab şi-n momentul în care avocatul celei care-i jucase
rolul de soţie pentru aproximativ un an, muză în prima jumătate, depresie de
iarnă în cea de-a doua, şi-a deschis diplomatul pe birou şi-apoi a deschis
gura. Avocatul l-a privit pe deasupra ochelarilor şi a diagnosticat scurt că
viaţa nu-i toată o artă.
„Nu degeaba i-am dat rolul ăla de vampă, ca să spun aşa,” a decis Bab
la sfârşitul demonstraţiei de praf în ochi.
Roni, care-i reprezentase lui interesele până în momentul în care Lidia,
muza şi blocajul, îl invitase într-o după-amiază la o apă plată înecată în vin
roşu franţuzesc, şi-a dat ochelarii de pe nas cu un gest expert, sugerându-i, în

117
memoria vechii lor amiciţii şi a contului îngrăşat pe spinarea unui bun client,
că nu-l prea vede bine.
„Bab,” a spus avocatul. „Bab, Bab, Bab. Prietene. Ia-o mai uşor. Las-o
mai moale. Îţi distrugi viaţa.”
„Nicio chestie,” a replicat Bab. „Omu’ n-are decât una. Maximum,
două. Aşa şi cu prieteniile.”
S-a scuzat o secundă, le-a înmulţit între pereţi de faianţă, a dat afară
cinci cafele, s-a spălat pe faţă cu apă rece. S-a aplecat asupra tabloului lui
Mendeleev cu Washington la nara dreaptă şi a strănutat. S-a ales praful de
chimie. L-a pocit pe preşedinte în pumn, cu tot cu vultur, cu tot cu piramidă
şi autograful trezorierului şef şi l-a aruncat în oglinda de deasupra chiuvetei.
Preşedintele a zburat înapoi din sticla reflectantă şi Bab l-a prins reflex. L-a
desfăcut, l-a netezit. De pe bancnota mototolită acum se-ncrunta la el
Franklin. L-a ascuns repede în buzunar.
„Toate mi se-ntorc însutit,” s-a destăinuit celui din oglindă. A scos
limba. Şi-a aranjat părul. Cravata. A mimat compătimire. A luat mina unui
om de afaceri încrezător în şansele de reuşită. A pozat în seriosul regizor
nominalizat de două ori la Chipsul de Aur.
„Puteai să te fi făcut şi actor,” i s-a adresat Copia.
„Puteam,” a recunoscut Bab.
„Dacă n-ai fi auzit voci.”
„Mereu există un dacă.”
„Dacă n-ai fi crezut că ai ceva de spus.”
„Hm.”
„Dacă n-ai fi auzit voci,” i-a spus Oglinda.
„Am mai auzit replica asta.”
Şi.
Am început s-aud voci,” i-a zis Bab mai pe seară lui Gino.
„Tare,” a afirmat Gino. „Asta se numeşte inspiraţie.”
„Doctorul meu ar găsi că se numeşte altfel,” a mormăit Bab.
„Obişnuiam să adorm cu televizorul aprins. Îi dădeam sonorul încet. Mă
ajuta să adorm. Acum nu mai pot. Să dau sonorul încet. Nu mai pot să dau
pe mute. Nu mai pot să sting televizorul.”
„Tare,” a repetat Gino aprecierea. „Şi cum o să se numească?”
„Ce?”
„Filmu’.”
„Filmu’?!”
„Filmu’…” a ridicat Gino din umeri, într-o traducere aproximativă
Despre ce naiba vorbim noi aici?

118
 „Filmu’ vieţii mele. Ca să spun aşa.”
„Tare,” a fost de acord Gino.
Şi.

În acea noapte, Doli a venit c-o sticlă de şampanie de Formula 1, pe

care abia o putea ţine.
„Nu ştiu dac-ai observat, dar întotdeauna am avut o simpatie pentru
tine,” a ţinut să-l înştiinţeze, odată ajunsă pe canapea, cu un pahar într-o
mână şi un Slims în cealaltă. „Dar cred c-ai văzut tu ceva. Nu poţi să n-ai un
suprasimţ al observaţiei. La ce superfilme faci. Nu se poate să nu ai ochi,
dragă.”
Herpesul era încă ascuns sub vopsele de mii suta de grame, un lucru
bun. Un alt atu îl constituia faptul că firma de cosmetice cu care colabora de
vreun an o obliga prin contract să nu treacă pragul unor kilograme. Un alt
plus era acela că… era o femeie în cameră, ca să spun aşa.
„Nu pune mâna pe artişti,” a râs Doli, după câteva pahare.
Dragă.
A lăsat-o să doarmă în dormitor şi a făcut greşeala de a da drumul la
televizor.
Pe un canal, cineva vindea cuţite care tăiau chiar şi alte cuţite.
Pe altul, Bob Dylan cânta Everything is Broken.
Pe altul, Tom îl fugărea pe Jerry, cu o tigaie aruncată ameninţător
deasupra capului.
Pe altul, trupele ruseşti invadau Ucraina.
Pe altul, Zeeler tuna „Îmi spun să ucid! Îmi spun să ucid! Îmi spun să
ucid!”
Bab s-a lungit pe canapea, între perne, cutii goale de bere şi aburi de
alcool.
„Am început s-aud voci,” s-a auzit cu claritate, din sistemul surround.
A tresărit. S-a ridicat în capul oaselor. S-a privit pe sine, strănutând în
grămăjoara albă: o dată într-o realitate consumată, o dată în oglindă – şi-a
treia, pe ecran.
„Puteai să te fi făcut…”
„…actor,” s-a completat, cu vocea sugrumată.
„Vreau să-ţi zic că te iert,” s-a inserat o voce feminină. Doli îi zâmbea
din pragul uşii, strângând în talie cordonul halatului lui de baie. „C-ai jucat
mizerabil,” a zâmbit în continuare femeia. Irezistibil. Şi dominant.
La televizor, trupele ruseşti se retrăgeau din Ucraina.
„Chiar…?” a făcut Bab, şi n-a mai continuat.

119
 „Chiar. Dar în seara asta ţi-ai mai spălat din păcate. Ca să spun aşa.”
Soneria telefonului a exorcizat cadrul. Bab a întins o mână îngheţată
după receptor.
„Pe-unde umbli?” s-a precipitat Gino, la celălalt capăt al semnalului.
Bab a mormorosit ceva de neînţeles.
„Te-am trezit? Scuze. Da-i prea tare ca să nu-ţi spun. Băiatu lucrează
pentru tine. Băiatu ţi-a obţinut rolul pe care ţi-l doreai. Se face remake-ul
după ‘Bumerang’. Vor să dai probă pentru rolul lui Zeeler. Da-i mai mult…
de probă. E ca şi rezolvat.”
Şi.
„Omule, rahatul ăla de avocat e un… un… un căcat! Te-a lăsat în curu’
gol,” i-a adus la cunoştinţă, o mare noutate. „Şi voiai rolu ăsta de cân’ te ştiu.
Este? ESTE?”
„Nu voiam niciun rol!” a contrazis cu putere Bab.
„E foarte tare, rolu’,” i-a dat înainte Gino. „E-o poveste cam pentru
copii de şcoala primară, cu îngerul ăsta întunecat care-ţi ghiceşte cele mai
ascunse dorinţe, ce să zic, şi-ţi aranjează el viaţa, hm, cum ai vrea tu să fie, dar
e un rol de forţă. Ai văzut ce-a putut să facă Zeeler din el.”
„A făcut pe dracu’.”
„Trebuie să munceşti!” l-a contrat scurt Gino. „Te paşte falimentul. Şi
uitarea.”
„Trebuie să regizez, da.”
„Bab” a spus Gino, adresându-se nu unui amic, ci unui tip foarte,
foarte problematic. „Lasă-le naibii de prostii. Te duc de râpă.”
„E Gino?” s-a interesat Doli, cu o satisfacţie pe care cu greu şi-o putea
masca în glas. „Ţi-a zis? Ţi-a zis că vor să-l regizez? Hai că mai ai o
recomandare. Ca să spun aşa.”
Mai târziu, după alte câteva sticle golite, Bab s-a văzut iarăşi la
televizor. Îl plimba pe Vivaldi. Vivaldi, şoricarul pe care-l avusese în copilărie
şi care încercase să muşte dintr-o roată în timp ce maşina rula prin faţa casei.
„Un căţel tâmpit de tot, mămico. Nici nu-mi pare rău de el” spusese, cu
lacrimi în ochi, în faţa paharului cu lapte, la masa din bucătărie. Apoi s-a
văzut târât de Bach pe terenul de joacă ce se-nvecina cu locuinţa care-i oferise
pentru întâia dată mândria titlului de proprietar. Bach nu era Vivaldi. Când
se opintea pe picioarele din spate lăsa impresia că e capabil să tragă după el o
maşină sport pe bulevardul viselor, dus-întors. Bach dispăruse de-acasă într-
o amiază ploioasă, fugind dincolo de stradă şi terenul de joacă, pentru a
răsări (odată cu soarele şi) împreună cu Lidia, care întrebase din uşă,
zâmbind radios „E căţeluşul dumneavoastră? E ud tot, sărăcuţul.”

120
 Şi.
Cu acest diminutiv, ecranul televizorului s-a înnegrit. Bab se vedea
încă pe ecranul fără semnal, o siluetă umbrită stând pe canapea, reflectată în
sticla întunecată a aparatului.
A scos o doză din buzunar şi-a supt-o în mare grabă, ca să spun aşa.
„Puteai să te fi făcut actor,” i-a transmis oglinda neagră un ecou, ca să-
i intre bine în cap ideea asta.
A mai scos o doză şi şi-a albit vârful nasului. El se mişcase. Însă
oglinda, oglinda îl fixase. Îl ţintuise pe loc, într-un moment static, într-un
tablou înnegurat, cu ramă cu butoane. Şi-a ridicat o mână deasupra capului.
Cel din ecranul rece a uitat să-i urmeze mişcarea. A făcut cu mâna. Cel din
ecran nu i-a răspuns la salut – a rămas înţepenit pe canapea, cu capul atârnat
într-o parte.
S-a refugiat din acea imagine fără a se uita în urmă. A fugit de pe
canapea şi a căutat companie. În dormitor, Doli adormise, cu o mână
atârnând pe marginea patului, încă purtându-i halatul. Adormise profund.
Bab l-a apelat pe Gino. „Nu sunt aici”, l-a întâmpinat mesajul înregistrat, apoi
s-a auzit bip-ul.
„Gino. Gino! Vino şi scapă-mă de curva asta!” a ţipat la telefon. Nu l-a
ajutat cu nimic. Nu şi-a descărcat nici furia, nu şi-a păcălit nici temerile. Şi,
deşi ţipase foarte, foarte tare, cât de tare putuse, Doli nu-l auzise. Nu se
mişcase. Nu deschisese ochii. Nu se trezise. Tăiaţi! Tăiaţi!
Tăiaţi!
A sunat la poliţie. A adunat în viteză probele incriminatorii de prin
casă şi le-a ascuns într-un ghiveci din curte. A dat fuga în baie şi s-a spălat pe
faţă. S-a strâmbat în oglindă. A luat masca unui bărbat serios, de succes. S-a
studiat cu atenţie.
„Mai ai ceva de comentat?”
Oglinda a tăcut.
Din stradă, s-a auzit o sirenă. Cât să fi trecut de când apelase poliţia?
Un minut, două? Soneria de la intrare a ţiuit. Ajuns în hol, a găsit uşa larg
deschisă. S-a-ntors în living. Televizorul era aprins. Pe ecran, Doli Star
plângea în cea mai realistă scenă pe care o jucase vreodată. Ce film e ăsta, s-a-
ntrebat. Pe ecran, doi poliţişti puneau întrebări. Unul dintre ei se aplecase
deasupra unui bărbat întins pe o canapea. Îi lua pulsul. Bab a recunoscut
imediat canapeaua. A recunoscut decorul propriului living. Şi-a dezlipit ochii
de la televizor înainte ca frica să-i paralizeze şi ultima fărâmă de raţiune şi a
inspectat realitatea înconjurătoare. Singura fiinţă din încăpere era el, Bab
Bentli. Şi unde naiba erau adevăraţii copoi?

121
 „Chemaţi ambulanţa” a spus poliţistul de lângă canapea, în
abonamentul de cablu. „Sau mai bine să-l cheme cineva pe Doe.”
„Pe cine?” a întrebat celălalt poliţist.
„Pe John Doe.”
Celălalt poliţist n-a schiţat nicio mişcare.
„Pe legist, deşteptule”, a ridicat colegul lui de serial TV tonul.
„Scuzaţi, doamnă”, s-a întors actorul-om-al-legii spre Doli. „Soţul
dumneavoastră? Îmi pare rău.”
„Nu”, a sughiţat Doli, din pragul livingului, acoperindu-şi goliciunea
cu halatul lui Bab. „Dragul de el… nu, nu, nu… eram doar colaboratori… şi
buni prieteni.”
Iar lui Bab i-a zburat prin minte. Ce scenă siropoasă. Dragă.
Apoi canalul şi imaginea s-au schimbat şi Zeeler, cu mantie neagră şi
pălărie ţuguiată în rolul lui din „Bumerang” s-a răstit la el de pe ecran:
„Ai făcut sacrificiile?”
„Ce…?” s-a trezit Bab iniţiind o întrebare.
„Ai sacrificat tot ce-ai iubit?” a spus Zeeler, fixându-l cu privirea. „Mai
ai vreo dorinţă? Vreo poftă? Un vis de terfelit…?” Zeeler zâmbea într-o parte
şi ochii îi scânteiau sub borurile pălăriei.
„Ce…” a bâjbâit Bab, dar n-a găsit a mai avea ceva de spus.
„Atunci, hai odată! Trăieşte-ţi viaţa pe care vrei s-o trăieşti! Omu’
n-are decât una. Maximum, două.”
Zeeler îi ţinea în lesă pe Vivaldi şi Bach, iar în fundal păreau să fie
multe feţe cunoscute. Păreau să fie mama, fratele lui cel mic, care murise de
leucemie la vârsta de nouă ani, prietena din liceu cu care experimentase
întâiul sărut, care stătea sprijinită de prima lui maşină, cu flăcări pe capotă…
şi mulţi, mulţi alţii. Şi Lidia era acolo, dar nici urmă de Roni, avocatul. L-a
observat şi pe Gino într-un colţ, făcându-i cu mâna.
Aşteptându-l.
„Tot ce trebuie să faci”, i-a explicat Zeeler tragând cu putere de lesa în
care se încorda Bach, pe care mirosul îl atrăgea undeva în afara cadrului, „tot
ce trebuie să faci e să spui pentru ultima dată.”
„Ce?”
„Să spui Tăiaţi!”

122
IOAN CORIN CULCEA
 Născut în 25.04.1955, în Puchenii Moşneni, jud. Prahova.
Este membru al următoarelor grupuri de creaţie: Uniunea Internaţională a
Oamenilor de creaţie, Cenaclul Direcţia 9 Bucureşti, cenaclul „I. L. Caragiale”
(Ploieşti), cenaclul literar „eCreator”, etc. Este redactor la revistele online „Info
Art”, Bucureşti şi „24pharte”, Ploieşti; Este prezent în Istoria Literaturii Române
2019 ed. Verbana-Craiova.
Cărţi de poezie publicate: Templul meu, ed. Genius, 2016; Lemuriana mea,
ed. Genius, 2017; Timp fără timp, ed. Ecreator, 2018; Adevărul în el însuşi, ed.
Grinta, 2018.
Este prezent în numeroase antologii cum ar fi: Dare de seamă - Antologia
editurii Art Creativ, Bucureşti 2019; Cuvântul care uneşte - Antologia revistei
Oltart Slatina 2019; Antologia Direcţia 9 - Bucureşti 2019 etc.
Colaborări la reviste înainte şi după 1989: Luceafărul, România Literară,
Amfiteatru, Săptămâna, Convorbiri Literar-Artistice, Marmaţia, Oltart eCreator, Revista
Nouă etc.
Premii şi distincţii: Premiul Academiei de Poezie şi Proză - 2018; Premiul
III la concursul Trofeul Univers Românesc XXL, Cea mai bună poezie de dragoste
a anului, la concursul Gala Poeziei de Dragoste etc.
Referinţe critice: Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Dan Mutaşcu, Angela
Nache, Daniel Marian: „O bibliotecă pentru balansoarul meu”, Ioan Romeo
Roşiianu: „Punte peste vremuri”; Alensis de Nobilis, Ion Stratan, etc.

124
 ÎNNOIRE DE PAŞTE

Se apropia Paştele... Pădurea mirosea a leurdă, toporaşi, viorele şi

floarea Paştelui. Era gustoasă leurda, când o striveai între dinţi. Luai
frunza prelungă, o îndesai în gură şi o mestecai până când gura ţi se
umplea de un suc galben-verzui, cu miros iute de usturoi. Era bună
leurda! Dar nu puteai să mănânci prea multă, aşa, goală, fără o bucată de
mămăligă. Iar mămăligă nu prea se găsea... Cu atât mai puţin, pâinea
făcută în casă! Anul trecut căzuseră ploi puţine şi porumbul abia dacă se
ridicase până la brâu... iar grâul plângea firav prin crăpăturile sterpe ale
pământului.
Se uscaseră ştiuleţii pe coceni, cu boabele supte.
„Ehee, s-a’ dus vremile când boaba dă porumb era cât măseaua
calului!” – reflecta, cu disperare în glas, Vasile Gogoi, cântărind un ştiulete
în mână, întorcându-l pe toate feţele... „Ia uite, parc-ar fi mâna cu negi a
lu’ Covrig!”
Bine că le rămâneau cel puţin cocenii, să le mai arunce vitelor în
iesle câte un „braţ”, când începea să pişte gerul! Nu erau ei prea foioşi, dar
tot mai bine, decât nimic! Ca să nu piardă prea multe frunze, nu îi tăiau
decât noaptea, când luna le lumina calea cu blândeţe. Îi legau în snopi, îi
încărcau în căruţele ce se hurducau atăt de tare, înaintând printre ştofleci
şi dimineaţa plecau spre casă, cocoţaţi fără teamă în vârful snopilor. Apoi
îi aranjau în glugi înalte, transformate până la lăsarea iernii în culcuşuri
călduroase şi ascunzători pentru copii.
Când nu erau la şcoală, copiii se duceau cu animalele la păscut... zi
de zi, cum se duc muncitorii la serviciu.

125
 Codin, al lui Bărbosu, se întâlnea cu Gigel Găleată şi cu Mucavei, la
răspântia aproape de capul satului şi plecau împreună, cu caprele la păscut.
De cele mai multe ori se afundau în mijlocul pădurii... şi caprele
după ei... Nu aveau voie, dar cum puteau să le sature, pentru ca seara,
întorcându-se acasă ţanţoşi, să fie lăudaţi de săteni la tot pasul?!
Aşa că, în câteva ore caprele se umflau în burtă, de parcă ar fi fost
borţoase, iar ei jucau cărţi şi fumau ţigări meşteşugite din chică de porumb
sau frunze uscate. Improvizaţii meschine, dar totuşi nevinovate în
inconştienţa lor decrepită...
Când nu tuşeau, înecându-se cu fumul gros şi murdar, vorbeau rar,
preţios, aruncând cărţile cu sete, în aşa fel încât să pliciuiască peste cele de
jos, icnind din gâtlej, încreţindu-şi fruntea...
- Mergem vineri, să trecem pă sub Domnu’? – întrebă Gheorghe
Mucavei.
Dacă nu aveţi flori, vă dau io!
- Flori avem, da’ n-avem cu ce să ne înnoim! Asta e buba! Toţi copiii
trebuie să se înnoiască dă Paşte cu ceva, măcar cu o pereche dă ciorapi, aşa
zice mama. Da’, dă unde bani, că nu creşte pă drum!? – răspunse Codin,
trăgând supărat şi matur prea devreme, din ţigarea butucănoasă, suflând
imediat fumul din gură.
- Parcă ziceai că o vinde mă-ta pă Bătrâna, să-ţi cumpere haine! Ş’-
aşa nu o ascultă dăloc, dă dân picior când o mulge şi varsă laptele!
- Dă mine ascultă, ştii bine! Numai dă mine ascultă! Io nu vreau s-o
vânză! Mai bine rămâi cu ţoalele astea! Ce, cu pantofii rupţi nu pot să trec
pă sub masa dân biserică? Pot!... Cine îmi mai face mie iezi care să îmi
sară în braţe când bat dân palme, dacă o vindem?
- Da’ ce, bă, te omoară? O vinde şi gata! Şi ai şi haine noi dă Paşte! –
interveni Găleată în discuţie.
- Tu vorbeşti, bă, grăsanule! Ai uitat când era să cază capra ta în
puţu’ lu Petre Calu? Se urcase cu picioarele dân faţă pă ghizdu’ puţului şi
tu, în loc să fugi repede, stăteai ploştit în loc, ca un bou şi urlai: „Aoleoo,
Rozica mea, aoleoo, Rozica mea!” Era bine să cază? Nu era! Atunci, ce mai
vorbeşti! – se supără Codin.
- Da’ ce, e după tine? – îl sâcâi în continuare Gigel. Dacă vrea mă-ta
să o vânză, o vinde! Ce să-i dea dă mâncare la iarnă? Că ea e singură, fără
bărbat şi n-a avut cine să care „burian”!
- Pariu, că n-o vinde? – se îndârji Codin.

126
 - Pariu! Da’ pă ce pariem?
- Pă un colcovan dă mămăligă, cu brânză!
- Bine, bate palma! Taie, Mucavei!
A doua zi însă, Codin nu mai fu trezit cu noaptea în cap... Când se
deşteptă singur, soarele îi înţepa prin fereastră ploapele. Cum de nu îl
sculase mama lui, să plece la păscut cu Bătrâna? Oare s-a dat după treburi
şi a uitat? Nu se poate! Un gând întunecos îl înfierbântă!:
„Dacă...” Sări din pat şi nu se opri decăt în grajd.
Era gol!
Gherghina se sculase când începuseră să cânte cocoşii, legase capra
cu un lanţ mai scurt şi o pornise pe jos, spre oraş. Nu stătuse prea mult pe
gânduri, căci totul fusese judecat mai demult, dar acum parcă o gheară o
strângea de gât... Începu să se întrebe cu teamă şi dacă Bătrâna va rezista
atâta cale, cu gleznele ei subţiri, ce trosneau la fiecare pas.
Capra parcă simţise ceva, smucea de lanţ înapoi şi behăia... Îi era
milă de ea, dar ce putea să facă? Nu prea mai aveau de-ale gurii şi trebuia
să-i cumpere şi ceva haine lui Codin, să fie şi el cât de cât în rândul lumii,
acum, de Sfântul Paşte.
Plecase până să se lumineze de ziuă şi să nu îi pună lumea zeci de
întrebări, nu că i-ar fi fost frică să răspundă, că doar nu o furase, dar
simţea că face un lucru pe care numai ea trebuia să îl ştie... Parcă şi-ar fi
tăiat carnea cu un cuţit şi ar fi ascuns rana, învelind-o pe furiş cu şorţul...
aşa se simţea acum.
Trecuse de casa lui Păiuş şi ajunsese la şosea, când se lumina de
ziuă. Răsuflă uşurată. Se opri puţin, aşezându-se pe o piatră kilometrică,
dar nu pentru oboseala ei, ci pentru capra care începuse să gâfâie. Şi nu
făcuseră decât vreo patru kilometri, iar până la obor mai aveau de mers
încă de două ori pe atât.
„Oare va rezista, săraca?” – se gândea... „Dacă o să fete pă drum?
Mă blesteamă Dumnezeu. Mai bine îmi vedeam dă treabă, mâncam şi noi
ciorbă dă ştir şi lobodă, cum am mâncat până acu’, începuseră să răsară şi
urzicile, aşa că nu muream... nu moare omu’ aşa dă uşor!... Da’ Codin? Să
râză ăilalţi dă el, că are hainele cârpite? Chiar dacă este ele curate, tot
cârpite rămâne! Pă boala! Trebuie să fac rost dă bani neapărat!”
- Hai, Bătrâno! Hai, maică, să mergem! Ai mai văzut
vrodată maşini? N-ai mai văzut! Astea merge singure. Pui gaz în
ele, cum pui în lampă şi merge. Tu doar coteşti. Ehee, ce ştii tu, ştii doar să

127
mănânci şi să behăi. Da’ nu te întrebi dă unde mâncare cât e iarna dă
lungă! Dă unde, Bătrâno? Nu te speria dă maşini, că nu dă peste noi! Ăştia
are alte treburi mai mari, nu să ne calce pă noi!... Da’ ce ştii tu, nu ştii
nimica!
Soarele începuse deja să se ridice deasupra capului, fierbinte, şi
Gherghina îşi lepădă una din basmale, că-i şiroiau pe obrazul încreţit
picături de apă sărată. De vreo câţiva ani începuse să îşi ia pe cap două-
trei basmale, de când simţise acele înţepături de ace. Ştia că nu e de bine,
dar nu avea nici timp şi nici bani, să se îngrijească. Îi mai trecea, din când
în când şi o lamă de cuţit prin inimă, de îi lua pentru câteva clipe
respiraţia. Rămânea aşa, cu gura crispată de durere, fără să scoată însă,
nici măcar un geamăt.
„Îţi trebuie odihnă, ţaţi Gherghino, nu te mai speti atât cu munca!”
– o sfătuiau vecinii... Dar ea le răspundea hotărât: „Pă boala, odihnă! O să
mă odihnesc dăstul în mormânt!”
- Acu’ e-acu’! – îşi zise femeia, simţind soarele
lovind-o în creştet . Pân’-acu’ am mers noi cum am mers, da’ să
vedem d’-acu’ încolo! Doamne-ajută! Şi, mutând lanţul în mâna stângă, îşi
făcu larg semnul crucii.

Când îşi pironi ochii în pustietatea grajdului, Codin simţi o

greutate în piept, care apoi înaintă în sus şi i se opri în gâtlej, ca un nod.
Încercă să îl îndepărteze înghiţind în sec, dar nodul se umflă mai tare,
până când se pomeni cu el rostogolindu-i-se în gură, amestecat cu o
fierbinţeală şi nişte sunete care parcă nu erau ale lui.
Aceeaşi fierbinţeală o simţi şi în pleoape şi în lacrimile nestăvilite.
Apoi veni ura! Îl ura pe Găleată, care câştigase pariul, o ura pe maică-sa,
că nu ţinuse seamă de rugăminţile lui, ura minciuna de care se simţea
gâtuit, ura pe toată lumea... îl ura pe Dumnezeu, că nu făcea nici o
minune!...
Se trânti pe burtă, lângă porumbarul din fundul grădinii şi plânse...
până spre seară, când, printre sughiţuri i se păru că aude un behăit moale,
ce i se târa sfârşit prin urechi, prin creieri şi i se pierdea undeva în partea
stângă a pieptului. Oare i se păruse? Bătrâna lui behăia mai puternic, mai
hotărât, mai viu... parcă mereu vroia să îţi spună ceva! Doar ea era şeful şi
mergea întotdeauna înainte!

128
 Odată chiar îi vorbise: într-o seară târzie, când se rătăcise prin
pădure. Dorise să o hrănească pe săturate, să îi ţină pentru două zile, cât
urma să fie el plecat la oraş, la nişte rude... şi nu băgase de seamă când
seara înaintase pe nesimţite, până se făcuse întuneric de-a binelea. Nu mai
ştia cât orbecăise prin pădure, strigând-o, iar când a auzit-o behăind, toată
frica ce îi strânsese inima până atunci a pierit, alungată şi risipită în noapte
de acele sunete calde, atât de apropiate lui. Şi când capra a venit lângă el, a
mângâiat-o pe grumaz, iar ea şi-a lipit capul de el. Atunci a auzit clar o
voce: „Ce, naiba faci, bă, Codine? Hai mai repede acasă!” Şi s-a lăsat
condus de Bătrâna, până când au ieşit din adâncul pădurii.
Nu, nici acum nu i se păruse! Auzi mai aproape behăitul şi, în
momentul când sări de la pământ, poarta grădinii scârţâi. Nu o văzu pe
maică-sa... O văzu doar pe Bătrâna lui lăţoasă, care, de cum ajunse în
grajd, se trânti pe aşternutul de paie.
În spatele lui auzi:
- Codine, mamă, anu’ ăsta nu o să ai cu ce să te
înnoieşti de Paşte! N-am găsit s-o vânz pă Bătrâna! Şi mare minune,
să nu fete, săraca, după atâta drum! La noapte să stăm cu felinaru’ aprins,
că nu mai are mult!
Codin nu s-a mai culcat deloc. A stat lângă iesle, la lumina
felinarului, vorbind cu prietena lui.
Înspre miezul nopţii aţipise un pic, rezemat cu capul de perete,
când animalul începu să zvâcnească din picioare şi să geamă. Fugi şi o
trezi speriat pe mama lui:
- Mamă, hai repede, că fată Bătrâna!
Capra era prea obosită şi nu avea putere să fete. Gherghina a trebuit
să bage mâinile până la încheieturi şi să tragă iedul afară. Când l-au văzut
ieşind, au răsuflat uşuraţi.
- Văz că nu fată cârpele! – zise maică-sa, după
câteva minute de aşteptare, apăsând uşor cu palma burta caprei.
- Înseamnă că mai face unul!
Şi într-adevăr, animalul începu să se zvârcolească din nou şi să
icnească. Al doilea ied parcă ieşi mai uşor, apoi, după puţin timp apăru şi
placenta.
Iezii încercau să se ridice pe picioarele nefiresc de lungi, depărtate
într-un echilibru precar, dar cădeau înapoi, neputincioşi. Capra îi lingea
de zor, cu limba ei aspră, până când părul le rămânea curat şi strălucitor.

129
 - Mulţumesc lu’ Dumnezeu că a fătat acasă! Ce mă
făceam dacă o apuca pă drum! Gata, acu’ hai să ne culcăm şi noi! –
zise Gherghina, ridicându-se de jos cu greutate.
Când se deşteptă, băiatul dădu cu ochii de maică-sa. Şedea pe
marginea patului, lângă el şi îşi ştergea obrazul cu şorţul. Lui Codin i se
păru că plânge... Nu plângea mama lui din orice! Dar iată că, în lumina
răsăritului de primăvară, lacrimile ei străluceau pe obrajii crispaţi precum
clopoţeii de mărgăritar, înfloriţi în preajma sfintei sărbători a Paştelui.
Gherghina îi luă mâinile în palmele ei crăpate şi îl învălui cu aceeaşi
limpezime albastră a ochilor, acum parcă puţin vinovată în puţina ei
întunecime:
- Codine, mamă, nu mai e Bătrâna!...

130
MARIA UDREA
 Născută la 13 august 1968 în satul Budeşti, judeţul Vrancea.
Membră a Uniunii Internaţionale a Oamenilor de Creaţie
Membră a Societăţii Scriitorilor Români;
Membră a cenaclului literar „Antim”, a cenaclului literar ,,Mircea Eliade” şi
„I.L. Caragiale”, Ploieşti
Debut editorial: „versul, visul, clipa…”, editura Naţiunea Bucureşti –mai,
2017;
Prezentă cu poezie în următoarele antologii: Antologia de poezie
românească ,,Speranţa în versuri” – 2017, Antologia Izvorul Cuvântului ,,Colecţie
de poezie şi proză scurtă” – 2017, Antologia Izvorul Cuvântului ,,Prieteni” –
2018, Antologia „Mi-s muza, muzul poeziei/prozei” – Academia de Poezie şi
proză etc.

132
 Parcă nu suferise destul…

Amintirea acelor seri o urmărea oriunde. Uneori se lăsa pradă

momentului şi încerca să se bucure de viaţă, dar acele dăţi erau rare şi de
scurtă durată. Îi veneau în minte scenele cele mai mizerabile, împărţite cu
copiii ei, ani la rând. Lumina stridentă din sufragerie ar fi trebuit să o
relaxeze. Iubea lumina, o diviniza! Întunericul o înspăimânta de moarte!
Îşi privi florile din fereastră; verde peste tot! Ici, colo, doar câte o floricică.
Încercă să alunge trecutul, să îl ignore, dar îi fu imposibil! De ce,
Dumnezeule, a trebuit să-şi amintească acea seară?
Copiii trebuia să mănânce. Terminase de gătit şi urma să pună
masa. Doru îşi terminase sticla de vin şi acum voia alta.
- Hei, care se duce să-mi ia o sticlă de vin?
- Doru, ai băut destul şi e şi foarte târziu!
- Nu înţeleg de ce vorbeşti tu, te-am trimis pe tine? Băieţi, care se
duce să-mi ia o sticlă de vin de la tanti Geta? …ăla eu…ăla eu…ăla eu…bă,
n-auziţi?
Băieţii îl priveau cu teamă, implorându-l din priviri să nu-i trimită,
dar era imposibil, nu aveau scăpare.
Nu erau mari. Sorin avea nouă ani şi Marius, opt. Laura îi privea cu
lacrimi în ochi. Ştia ce e în sufletul lor.
- Te rog, Doru, lasă-i în pace! E târziu şi tanti Geta ştii că se culcă
odată cu găinile, sigur a închis poarta!
Tonul tatălui crescu şi parcă se cutremură camera când răbufni din
nou cu ochii spre cei doi fii mai mari ai Laurei:
- Băăăă, v-am rugat să vă duceţi după o sticlă de vin! Acum!!!
- Mă duc eu, zise femeia resemnată.
- Nu! Se duc ei! Tu vezi de ale tale!
Laura era la limita răbdării:
- Mă duc eu, zise din nou ridicând glasul spre a fi înţeleasă. Nu îi
las singuri pe stradă la ora asta.
Luă sticla în grabă şi ieşi. După ea şi băieţii. Cel mic, care avea doar
trei anişori, se uita la masa întinsă, dar nu îndrăznea să mai ceară nimic,
deşi îi băteau lingurile în stomac de ceva timp.

133
 - Staţi aici! - le zise femeia, celor doi fii. Jucaţi-vă în curte până mă
întorc!
Nu le ardea de joacă. Rămaseră cu ochii pe poartă, în aşteptarea
mamei. Ochi plini de lacrimi…de teamă, de mila ei…Dumnezeu ştie…
Femeia făcu în aşa fel să o scoată pe tanti Geta afară şi obţinu
afurisitul ăla de vin pe care Doru îl voia cu atâta disperare. Se întoarse
acasă. Copiii o aşteptau la poartă.
- Lasă, mamă, că dacă mai bea, adoarme, zise cel mare.
Îi sărută pe frunte şi intrară.
Urmă o cină de pomină, cu înjurături şi pornografii verbale de mai
mare ,,frumuseţea”! Erau obişnuiţi. Aşa era în toate serile. La masă, găsea
el întotdeauna un motiv de gâlceavă.
Pentru un timp se potoli. Adormise chiar! Cel mic se juca cu o
maşinuţă, ceilalţi doi jucau X-0 pe un caiet, Laura îşi terminase tabieturile
în bucătărie şi se retrăsese şi ea lângă ei cu o carte în mână. De multe ori se
refugia în cărţi. În sfârşit un pic de linişte!
Deodată, Doru se ridică în fund, buimac din somn şi începu să strige:
- Sorin, adu-mi oliţa să mă piş! Îşi scoase mădularul din pantaloni şi
îl vântură în vânt; Băăăă, oliţa, n-auzi?
Toţi îl priveau înmărmuriţi.
- Bă, mă piş pe voi! Ce staţi aşa, ca la fotograf?
- Doamne, Doru, ce te-a apucat? Mergi la veceu omule!
- Tu eşti proastă? Vrei să mă piş prin casă? Aduceţi oliţa aia odată!
Marius fugi în hol, luă ligheanul şi i-l aduse. Ba mai mult, i-l ţinu
până se termină de uşurat. Pe Laura o trecură toate căldurile! Îi venea să îl
omoare! Cum să-şi scoată scârbăria aia de sculă în faţa copiilor…
Omul, îmbălsămat de atâta alcool, se trânti din nou în pat şi
adormi. Acum, de-a binelea. Laura îşi mângâie puii şi îi îndemnă să se
întoarcă la jocurile lor, apoi ieşi în hol. Îşi cuprinse faţa în palme şi izbucni
în plâns. Nici nu mai ştia cât timp plânsese. Când se întoarse în cameră,
văzu că până şi cei mici adormiseră. Se băgă în pat. Lângă ea, Doru,
duhnind de băutură, sforăia împăcat că şi-a uşurat băşica.
Laura adormi foarte târziu (doar trupul, sufletul încă suspina înăbuşit).
………………………………………………………………………………
De ce oare această amintire îi revenise în minte după atâţia ani? Şi
nu era singura…Cât o va mai urmări trecutul?
…întrebări la care nu va găsi niciodată răspuns.

134
TEATRU
OCTAVIAN ONEA
 Născut la Iaşi, la 11 Februarie 1944.
Studii: Gimnasiul şi liceul la actualul Colegiu Naţional „I. L. Caragiale” din
Ploeşti 1955-1962 (diriginte: N. I. Simache). Facultatea de Istorie, secţiile Istorie
universală veche şi Arheologie şi Istoria veche a României şi Arheologie, la
Universitatea Bucureşti, 1962-1967.
Profesia: Arheolog, muzeograf
A colaborat la reorganizarea Muzeului memorial „B.P. Hasdeu” din Câmpina
(tematica 1985 şi 1986), la achiziţionarea Casei natale a Poetului Nichita Stănescu din
Ploeşti (1998) şi a protejat integritatea proprietăţii Hasdeu de la Câmpina.
A înfiinţat şi condus gazeta Câmpina liberă (Decembrie 1989-7 Februarie 1998)
şi revistele Verva (Februarie-Iunie 1990) şi Poarta sărutului (Octombrie 2008- ).
A publicat studii, articole, cronici şi fragmente literare în reviste din ţară şi din
Republica Moldova cum ar fi: Flacăra almanah, Tribuna României, Luceafărul, Argeş,
Contemporanul, Ateneu, Almanahul Luceafărul, Ramuri almanah, Verva, Flacăra, Literatorul,
Ţara, Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, Cugetul – Revistă de istorie şi ştiinţe umaniste,
Hierasus, Axioma, Anuar, Arhivele Prahovei, Memoria, Literatură şi Artă, Destin românesc,
Pagini literare, Sinteze literare, România literară, Poarta Sărutului, Dacia literară, Revista
Nouă, Viaţa Românească, BiblioPolis, Scriptor, Convorbiri literare, Limba română, Ciripit de
păsărele, Oglinda de azi, Viaţa Românească, Viaţa Basarabiei ş.a.
Cărţi şi broşuri publicate: Alexandru Hasdeu între contemporanii săi români 1989;
Vechi încercări de constituire a Muzeului Hasdeu, 1995; Genealogia familiei Hasdeu
alcătuită de Tadeu Petriceicu Hasdeu, 1996; Şi totuşi, când s-a născut B.P.Hasdeu?, Ed.
Verva, Câmpina, 1998; Aron Pumnul - Studii genealogice: Istoria familiei Petriceicu-
Hajdău, 1998, ex Titus – Piesă în 3 acte, 2004, Teatru (Premiul pentru debut al Uniunii
Scriitorilor – Filiala Braşov), Ploeşti; Călătoria – Menodramă într-un act, Ed. Karta-
Graphic, Ploeşti, 2008; Hasdeu: Simţesc că mă fac zeu! sau De la Vladimirescu la tigaia lui
Dinescu. Culegere de mottouri, în două acte, cu cinci tablouri şi un epilog, 2017 etc.
Referinţe critice la opera plastică şi literară: Daniel Mihu, Ion Stratan, Vlad
Zbârciog, Virgil Potârcă, Glebus Sainciuc, Eugenia Ţarălungă, Ştefan Dimitriu,
Serghie Bucur, Victor Sterom, Christian Crăciun, Marian Chirulescu, Al Cistelecan,
Corin Bianu, Victor Bibicioiu, Traian D. Lazăr etc.
În prezent lucrează la o carte istorică despre Expediţia lui Alexandru
Macedon la Geţii din Nordul Dunării.

138
 HASDEU: SIMŢESC CĂ MĂ FAC ZEU!
sau
DE LA VLADIMIRESCU
LA TIGAIA LUI DINESCU

Culegere de mottouri, în două acte, cu cinci tablouri şi un epilog

PERSOANELE

Bogdan Petriceicu Hasdeu – membru al Academiei Române; Directorul

Arhivelor Statului; profesor universitar; membru în Consiliul Permanent
al Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor, 48 ani;
Iulia Hasdeu – fiica lui B. P. Hasdeu, studentă în Filosofie la Sorbona, 16
ani;
D-na Iulia Hasdeu – soţia, 46 ani;
I. C. Brătianu – Preşedintele Consiliului de Miniştri;
Un Fecior;
Nicolae Cosăcescu – caligraf;
Iuliu Tuducescu – copist;
toţi la Arhivele Statului;
Un Soldat;
Un Gardian public;
Directorul Teatrului, sau O Personalitate.

ACTUL II

Arhivele Statului de la Mănăstirea Mihai Vodă din Bucureşti.

O cameră mare, cu două uşi: una în stânga (1; se subînţelege şi când
nu este numerotată) şi alta în peretele din spate (uşa 2), din apartamentul
Directorului General.
Dulapuri cu rafturi de cărţi, două fotolii, o masă lungă, masivă,
înconjurată de scaune. Pe masă sunt cărţi şi trei testele cu hârtie de scris,

139
trei călimări, tocuri cu peniţe, o foarfecă, un ghem de sfoară şi un clopoţel.
Pe peretele din spate, Mihai Viteazul – gravura lui Saedeler, mare,
Diploma Leopoldină a lui Constantin Brâncoveanu, ambele înrămate, şi o
pendulă de perete, ce merge ceas.
Acţiunea se petrece la 2 Iulie st. n. 1886.
Persoanele sunt îmbrăcate ca atunci. Frumos.
Ortografia timpului.

TABLOUL II
SCENA 3

Iulia Hasdeu, I. C. Brătianu şi Un Soldat

(Pendula bate de şase ori.)

SOLDATUL (Ciocănind şi deschizând uşa.): Domnu’ Preşedinte de
Miniştri Brătianu!
IULIA: Naşu’! Ce surprisă! Sărut mâna. Bine aţi venit!
BRĂTIANU: Bine te-am găsit, draga naşului! Dacă asta e o surprisă,
atunci să scii că mai am una. Şi pentru ea am venit. Dar şi tu ne-ai făcut o
surprisă: studentă în Filosofie la Sorbona!
IULIA: Dar de ce este o surprisă să fiu studentă la Filosofie, naşule?
BRĂTIANU: Pentru cine te cunoasce, n’ar trebui să fie. În definitiv, tu ţi-ai
măsurat totdeauna forţele cu băeţii. La Bucuresci, n’ai fost elevă la Liceul
de Băeţi „Sfântu Sava”?
IULIA: Şi?
BRĂTIANU: Când, la 8 ani, ţi-ai trecut examenele claselor primare, toţi
am zis că este fantasia lui Hasdeu. Dar când ţi-a cerut dispensă, tunând că
se interzice fetelor să înveţe ca şi băeţii, se îngroşase gluma. Era împotriva
regulamentelor şcolare.
IULIA: Şi le-aţi modificat.
BRĂTIANU: Ar fi fost complicat. I-am satisfăcut cererea.
IULIA: Lasă, naşu’, după Facultate vin inspectoare în învăţămînt şi
schimbăm regulamentele. În definitiv, şi Alexandru Macedon, după ce a
studiat cu Aristotel, a pus filosofia în practică.
BRĂTIANU: Dar oare o să mai fim noi peste patru ani?! eu, adică,
Preşedinte al Consiliului? Şi aşa guvernarea durează de zece ani.

140
IULIA: Da, lunga guvernare liberală. Dar de ce vorbesci de patru ani,
naşule? Eu termin Facultatea în doi ani.
BRĂTIANU: Tare grăbită eşti, draga naşului.
IULIA: Şi în timpul ăsta îmi pregătesc şi doctoratul. N’am să’mi trec
vârsta, dar pe cartea de visită o să scriu: IULIA B. PETRICEICU-HASDEU
prima femee doctoră în Filosofie din lume. Iar primul exemplar vi'l dau
Dumneavoastră.
BRĂTIANU: Nu i’l dai lui Hasdeu?
IULIA: Nu. Dumneavoastră. Lui tata i’l dau pe-al doilea, ca pedeapsă că el
crede că o să fiu doctoră în Litere la 23 de ani. Şi că ar vrea să’mi trec
doctoratul întâi la Graz, în Austria, mai aproape de Bucuresci, şi apoi la
Paris.
BRĂTIANU: Poate se gândesce la cheltueli.
IULIA: Dar la Graz nu închiriem apartament şi angajăm servitoare?
BRĂTIANU: Sigur, dar poate că depărtarea Parisului îl ucide. Mi-a spus şi
mie că ar vrea să vă scie mai aproape. Când i se face dor, s’ar urca în tren
şi într’o zi ar fi la Viena.
IULIA: Ar fi toată ziua pe tren.
BRĂTIANU: Îl facem şi şef de tren. Dar, apropo, unde este Hasdeu acum?
IULIA: Are şedinţă. La ce i-o fi trebuind şi Consiliul Permanent al
Instrucţiunii Publice, când este Director General al Arhivelor Statului,
Profesor de Filologie comparată la Facultatea de Litere, Profesor de Istorie
la Şcoala de Belle Arte şi la Şcoala Superioară de Răsboi şi Vicepreşedinte
al Academiei?!
BRĂTIANU: Unde ţine morţiş să fie Preşedinte. Dar îi dă peste mână
Mitiţă Sturdza.
IULIA: Şi mai are pe cap şi Dicţionarul.
BRĂTIANU: De care Regele este foarte încântat. Da’ ce, s’a plâns el de
Dicţionar?
IULIA: De câte ori!!... Îţi redau cuvintele sale: „Ceea ce fac eu este
Magnum Etymologicum, nu un vocabular de toate zilele. Va eşi ceva
monumental, dar obositor, obositor de tot.”
BRĂTIANU: Ia te uită! Şi noi care vedeam numai mândria lui Hasdeu.
Deşi, dacă mă gândesc, el a declarat şi în Academie că muncesce titanic la
Dicţionar. Am fost de faţă şi sciu: „Orice cuvînt oglindesce un lucru, o
fiinţă, o idee, o datină; aceste lucruri, aceste fiinţe, aceste idei, aceste datine

141
m’am încercat şi mă încerc a le apuca câne-cânesce din eri şi din azi al
poporului român.”
IULIA: Ai dreptate, naşule. Mândria este prima care se vede la tata. Şi
când este trist. Deşi, de felul lui este vesel şi optimist.
BRĂTIANU: Mie’mi spui?! Cine nu’i caută tovărăşia lui Hasdeu, isvor
nesecat de glume şi anecdote?! După încordarea unei reuniuni, este
reconfortant să stai în preajma lui la o gură de ceai sau de cafea. Singurul
inconvenient este că mă doare diafragma de atâta rîs.
IULIA: Ei bine, naşule, şi când este trist, mândria nu’l părăsesce pe tata.
Uite acest strigăt de jale. Şi de înălţare, totodată. (Scoate o scrisoare din
buzunar.) Îl port cu mine. Ne scrie la Paris: „În cruda singurătate la care
sum osândit, numai această colosală enciclopediă a poporului român,
numai contactul zilnic cu spiritul unei întregi naţiuni, numai satisfacţiunea
că fac singur ceea ce chiar duşmanii mei au recunoscut că nu poate face
nimeni, numai aceasta mă scapă de urîtul ce m’ar prăpădi. După vorba
unui împărat roman, simţesc că mă fac zeu, şi simţind’o – îmi vine a rîde.”
Şi, zâmbesce tata mai departe: „Iată că din serios, din patetic, am dat
d'odată peste comic.”
BRĂTIANU: Şi jalea şi rîsul au pus stăpânire pe el amândouă. Rîsu-
plânsu, cum zicea Zilot Românul. Ai avea, Lilicuţă, un prim răspuns la
întrebarea de ce’i trebue şi Consiliul Permanent: singurătatea. Singurătatea
desperată. Singurătatea acestui gigant, aş putea zice.
IULIA: Tata gigant! Auzindu-te cineva care nu’l cunoasce, ar crede că e
gogeamite găliganul.
BRĂTIANU: Ar fi prea puţin. Singur spune că face ceea ce nu este în stare
altcineva. Înseamnă că ceea ce face Hasdeu este tot ce se poate face mai
bine acolo unde’şi pune el mintea.
IULIA: Asta nu înseamnă să le facă el pe toate.
BRĂTIANU: Fii pe pace, pentru că însuşi Hasdeu s’a gândit să lase în
urmă’i o pleiadă de filologi şi istorici. Cei mai mulţi, elevi ai săi. Pe care i-a
trimis să înveţe la cei mai mari savanţi ai Europei. Noi înşine i-am ajutat,
oferindu-le burse îndestulătoare.
IULIA: Cu trimitere la D-ta, tata zice: „I-am ajutat prin noi înşine”.
BRĂTIANU: Cine a terminat, s’a şi întors. Grigore G. Tocilescu este unul.
Coleg acum cu Hasdeu la Universitate şi la Academie.
IULIA: Tata spune că România are acum nevoe de pedagogi.

142
BRĂTIANU: Dar şi cu aceşti pedagogi, eu am nevoe de autoritatea sa.
Uite, pentru că tot suntem în biuroul Directorului Arhivelor. Crezi că în
fotoliul lui n’au stat bărbaţi demni să’l ocupe? Să’l luăm numai pe
fabulosul fabulist Grigore Alexandrescu, fost ministru, pe care doar
Heliade îl întrecea în timpul său. Dar Hasdeu a fost singurul care a interzis
scoaterea documentelor originale din Arhive. Şi a introdus sistemul
copiilor legalisate.
IULIA: Ceea ce i-a ridicat lumea în cap.
BRĂTIANU: Inclusiv ministerele. Au trebuit cerbicia şi elocinţa lui să ne
convingă că dacă un document îţi este transcris de Arhive, ai în mână cea
mai bună lectură. Iar originalul, pe lângă faptul că este păstrat ca un bun
de tesaur, nu mai poate fi falsificat de cei care’l folosesc.
IULIA: Cum adică: falsificat?! Pentru ce să falsifice cineva un document?
BRĂTIANU: Pentru titluri sau avere. În tribunale se judecă procese
pentru averi colosale. O literă ştearsă ori schimbată, un nume de moşie
şters, ars cu chibritul, pătat sau înlocuit cu altul, poate însemna câştigarea
nedreaptă a unei sau a unor moşii. Iar acum, pas de mai fă escrocherii,
câtă vreme nu mânui originalul! De unde şi furia aproape generală
împotriva sa.
IULIA: Chiar aşa, naşu’?
BRĂTIANU: Mai ales la alegerile de deputaţi pentru Cameră, oposiţia faţă
de Hasdeu se manifestă pe faţă. Atunci – şi de fiecare dată se întâmplă la
fel – când se pune în discuţie validarea mandatului lui Hasdeu, oposiţia
cere invalidarea lui, pe motiv de incompatibilitate. Directorul Arhivelor
fiind funcţionar public, Hasdeu este pus să aleagă: fie mandatul, fie
Arhivele.
IULIA: Şi tata declară mereu că de Arhive nu se lasă odată cu capul! De ce
mai candidează atunci?!
BRĂTIANU: I-o cer eu! Scii că ambiţia mea şi a Regelui este să făurim un
Stat modern şi o naţiune puternică. Bărbaţi mult mai instruiţi şi mai
cunoscuţi în lume decât mine afirmă că Hasdeu este un geniu universal,
de o înspăimântătoare vastitate, unul dintre cele mai uluitoare genii ale
neamului românesc, dispunând de cunoscinţe neobicinuite în toate
domeniile, sciind tot şi fiind la curent cu toate. Dacă Hasdeu este
contemporanul nostru şi Dumnezeu ni l'a adus în ţară din Basarabia
înstrăinată – doar pentru puţină vreme înstrăinată, sperăm cu toţii –

143
suntem datori să’l folosim cât se poate de bine. Pe el şi pe toţi ceilalţi.
Adică, pe noi înşine.
IULIA: Cu câte peripeţii a trecut tata Prutul! Mereu cu teama ca planul său
să nu fie descoperit.
BRĂTIANU: Ei, vezi? Fiindcă eu cred că Dumnezeu l'a ocrotit şi ni l'a
adus, cum ni i-a adus şi pe Transilvăneni, pentru ca lucrarea s-o facem
laolaltă, toţi Românii.
I-a luat pe toţi locul, cum se spune în Argeşul meu.
IULIA: Bine, naşu’, dar pe alegătorii care’i dau votul, de ce’i amăgiţi?
BRĂTIANU: Nu’i amăgim deloc. Poporul are încredere în oamenii cu
carte. Mai ales în cei foarte învăţaţi. Cărora le trec totdeauna prin minte
idei neaşteptate şi cutezătoare. Pe care le pot şi înfăptui. Dacă învăţaţii
sunt alături de noi, cum este şi Hasdeu, poporul are încredere şi în noi. Iar
încrederea aceasta nu i-o desminţim: atunci când avem nevoe de
învăţăturile învăţaţilor noştri, le cerem să ni le exprime. Iar lui Hasdeu i-
am cerut ajutorul în mai multe rânduri.
IULIA: Odată eram de faţă. Tot aici. Aţi venit să’i cereţi Întinderea
teritorială a Ţării Românesci, capitol din Istoria critică a Românilor.
BRĂTIANU: Fusese rugămintea Regelui, care s’a gândit să folosim
studiul lui Hasdeu, la Congresul de Pace de la Berlin, din 1878.
IULIA: Tata s’a oferit să’l traducă îndată.
BRĂTIANU: Dar eu i-am spus că traducerea trebui făcută de un Frances,
ca să pară că textul e scris de unul de-al lor. Îi cunosceam bine pe Francesi,
ca să evit să le irit orgoliul nemăsurat.
IULIA: Aţi gândit bine. Tata îmi spune că el, dacă ar fi fost să scrie
franţusesce, ar fi trebuit să strice întâi limba francesă, prea osificată, după
gusturile lui. Pentru că el nu se poate exprima în şabloane. Fie şi
franţusesci.
BRĂTIANU: A fost un moment fericit atunci. Scii, Iulică, sunt momente
din viaţă pe care ai vrea să ţi le amitesci. Perioada studiilor de la Paris,
când gândurile mi se’ntorceau mereu acasă şi visam să fac din Bucuresci
un alt Paris.
IULIA: Şi Dumneavoastră aţi împărţit apartamentul cu mama
Dumneavoastră la Paris?
BRĂTIANU: Nu, mama a rămas acasă. Am împărţit o cameră cu fratele
meu, Dumitru. Deşi, n’ar fi prea multe de amintit: Anul 1848, Unirea,
aducerea lui Carol I, Independenţa, Regatul.

144
IULIA: Dacă l'aţi fi prins şi pe Tudor Vladimirescu, aţi fi participat la toate
momentele importante ale secolului XIX românesc.
BRĂTIANU: L'am prins şi pe Tudor în viaţă, fiind născut cu cinci zile
înainte de uciderea lui mişelească. Orăcăiam de mama focului. În alte
vremuri mi s’ar fi dat certificat de revoluţionar.
IULIA: Şi n’aveţi?
BRĂTIANU: Nu s’a născut cine să’l facă.
IULIA: Sciţi, naşu’, tata are un respect deosebit pentru oamenii mari ai
României. A şi început o colecţie de biografii, intitulată chiar aşa: Oamenii
mari ai României. Din care a dat o primă carte, despre Ioan Vodă cel Cumplit,
în care a marcat rolul său în istoria universală şi în viaţa poporului român.
Ideea asta, cu locul Românilor în istoria universală, este obsesia lui.
BRĂTIANU: Firesc, pentru un savant care scie totul despre istoria
universală. Pe tine, Lilicuţa naşului, nu te vede tot în istoria universală?
IULIA: Mai e vorbă? Doar ar trebui să’i întrec pe toţi bărbaţii din lume...
BRĂTIANU: Hasdeu l'a lăudat fără margini pe prietenul meu, Nicu
Bălcescu. Luând de model Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul.
Declarându-se elevul său: „Pe când toţi imberbii din giuru-ne se laudă a fi
ascultat pe ilustraţiunile profesorale de la Berlin şi de la Paris, fie-ne
permis nouă a avea o mândriă mai modestă: noi am auzit pe Bălcescu.”
Superb!
IULIA: Dacă n’a mai scris cărţi, a publicat numeroase articole. Şi dacă n’a
avut timp nici pentru articole, ne-a povestit nouă, mamei şi mie, ca un
adevărat Moldovean ce este. Dar acum nici timp de povestit nu mai are.
BRĂTIANU (Îl observă pe soldat): De ce n'ai eşit afară? soldat.
SOLDATUL: Aşa e ordinul, să trăiţi!: „Primul Ministru ca ochii din cap!”
BRĂTIANU: Şi de unde eşti? soldat.
SOLDATUL: Din Oţelu, să trăiţi!
BRĂTIANU: Ce rîu curge pe la tine prin sat? soldat.
SOLDATUL: Rîul Bratia, să trăiţi!
BRĂTIANU: Şi ce'ţi spune ţie rîul acesta?
SOLDATUL: Că sunteţi pământean de-al nostru, să trăiţi! Aşa se spune pe
toată valea rîului.
BRĂTIANU: Foarte bine. Acum poţi să eşi.
SOLDATUL: Ordinul se ezecută. (Iese.)

145
 SCENA 4

Iulia, I.C. Brătianu şi Un Fecior

FECIORUL (Intră pe uşa 2 şi vrea să aprindă lampa.): Pot să aprind

lampa?
IULIA: Doamne fereşte! Mai sunt două ceasuri până apune soarele.
(Feciorul iese.)
Sciţi, naşu’, tata crede că Ruşii ne-au lăsat o armată de agenţi secreţi.
BRĂTIANU: Mai ales printre birjari, ca să scie care pe unde umblă şi cu
cine se întâlnesce. Asta a însemnat o investiţie de o sută de mii de trăsuri
noui, de la Viena şi de la Paris, şi două sute şi ceva de mii de cai arabi. O
armată. Permanentă şi foarte mobilă.
IULIA: Obiceiurile Ruşilor, în care toată lumea spionează pe toată lumea,
l'au făcut pe tata să interzică tuturor, de la Soldat şi Fecior până la cel mai
înalt funcţionar, să asculte pe la uşi. Sub pedeapsa concedierii imediate.
Chiar eri era să’l concedieze pe Fecior; a scăpat, pentru că D-l Mumuianu
omisese să’l instruiască în această privinţă.
BRĂTIANU: O fi şi acesta?
IULIA: O fi, da nu sciu, că nu ne-a spus încă.
BRĂTIANU: Atunci de unde scii că este Rus?
IULIA: Mi-a venit aşa deodată şi m’am trezit vorbind.
BRĂTIANU: Lilica naşului, câtă vreme ne iubim ţara, n’au ce să ne facă.
Decât să transmită ceea ce văd.
IULIA: Pot să Vă spun un secret? Dar să nu mă spuneţi.
BRĂTIANU: Cum să te spun, dacă este secret?! Rămâne între noi. Ori cu
mine, ori cu pereţii.
IULIA: Când vorbesce despre D-ta, tata vă asemue cu Munţii Făgăraş.
BRĂTIANU: Ei, n’am luat de-acolo decât apa: Argeşul meu.

SCENA 5

Iulia, Brătianu şi Hasdeu

HASDEU (Care intră pe replica lui Brătianu.): D-ta ai putea lua şi

Dunărea, să ţi-o pui fular, D-le Brătianu. (Îşi strîng mâna.)
IULIA: Sărut mâna, tată dragă. (Hasdeu o îmbrăţişază.)

146
BRĂTIANU: Bine că ai venit, D-le Hasdeu, căci timpul mă zoresce.
(Pendula bate o dată. Arată orele 18,30.)
IULIA: Şi acum, naşule?
BRĂTIANU: Şi acum, draga naşului. Mă aşteaptă treburi de Stat.
HASDEU: De stat se poate sta şi-aci. Şi încă cum!...
BRĂTIANU: Nu se putea să nu mi-o întorci, D-le Hasdeu.
HASDEU: Părerea Ministrului Sturdza. A trecut azi pe-aci.
BRĂTIANU: Sciu. A intrat şi la mine, cu o insistenţă căreia nu i-am dat
curs. Pe unde-o mai fi fost?!, că m’a chemat la el însuşi Regele. Omul ăsta
are câteva dramuri de nebunie drăcească, de care nimeni nu’şi dă seama.
HASDEU: Şi ce-a spus Regele?
BRĂTIANU: Este uimit de înclinaţia către chefuri a funcţionarilor de la
noi, începând cu ofiţerii din Garda regală.
HASDEU: Ba începând chiar cu balurile Regelui şi ale Reginei. Dar eu sciu
că D-ta eviţi fie şi o alusie la petrecerea de azi de la Archive.
BRĂTIANU: N’am auzit nici o rumoare.
HASDEU: Nici n’ai s’auzi. Jumătate din specialiştii Archivelor, oameni de
mare calitate, sunt Ardeleni şi Bucovineni. Poţi să’i dai lui Onciul ş’un
butoi de jinars, că n’o să scoată nici o chiuitură. Numai aşa, văzându’i şi la
distracţie tăcuţi, îţi dai sama ce înseamnă a fi supus austriac.
BRĂTIANU: Nu mergi să’i antrenezi?
HASDEU: Îi las în voia lor, să se deslege şi să se dumirească. Un şef
totdauna stânjenesce.
Totuşi, mai şezi puţin, D-le Brătianu. (Către Iulia.) Dar Mamiţa?!
IULIA: Mi-a fost atât de dor de naşu’, ca şi de tot ce este în jur, că n’am
putut să mă deslipesc de el. Mă duc s’o chem. (Iese pe uşa 2.)

SCENA 6

Hasdeu şi Brătianu

BRĂTIANU: Am avut un plăcut moment de rememorare. Istoriile

frumoase mai trebue retrăite.
HASDEU: Spune şi D-ta, dacă pot să nu cred eu în Destin... Nu şi-a
închipuit nimeni, la nascerea mea, că eu, de la Cetatea Hotinului şi de pe
rîpa Nistrului – ripa Daciae, cum ar fi zis străbunii noştri Romani – voi
ajunge aci, la Mihai Vodă, în inima lui Mihai Viteazul. A fost un miracol şi

147
simt că nu e loc mai nimerit în Bucuresci pentru rememorări şi pentru
visări, ca la Mănăstirea lui Mihai Vodă. Unde nu este numai umbra
Marelui Mihai, dar şi a lui Tata Bălcescu.
BRĂTIANU: Exerciţiul acesta îmi dă o gură de oxigen şi, ca şi
maratonistul care a lăsat în urmă primii treizeci de kilometri, îmi spun că
merită să mai alerg şi să ajung la capăt.
HASDEU: Judecând după realisările pe care naţiunea română le-a făcut,
căci meritele pentru un om politic se văd în progresul ţării, şi nu în
succesul lui personal, tale, D-le Brătianu, ai dreptate să te compari cu un
alergător de cursă lungă şi nu cu unul care a mers ori a bătut pasul pe loc,
deloc sau înapoi.
BRĂTIANU: Dumnezeu mi-e martor – şi umbrele pe care le-ai pomenit –
că am făcut tot ce am putut eu mai bine. Iar pentru un om politic nu e timp
deloc de odihnă.
HASDEU: Şi nici pentru un om de litere sau de sciinţă nu e. Odihna a fost
făcută numai pentru boeri şi pentru călugări.
BRĂTIANU: D-ta, deşi stai în mănăstire, numai cu un călugăr nu poţi fi
asemuit. Cât privesce partea de boerie – căci te tragi din boerii mari, între
cari a fost şi un Domn al Moldovei – cel puţin mai ai parte de concediu, pe
care îl faci vara în străinătate, cu familia.
HASDEU: Dar şi acolo îmi petrec timpul în archive şi în bibliotece. Cum o
dovedesc toate rapoartele mele.
BRĂTIANU: Nu pune nimeni la îndoială că nu muncesci zi şi noapte. Iată
de ce ne-am gândit că ai merita o răsplată.

SCENA 7

Hasdeu, Brătianu, Doamna Hasdeu şi Iulia

D-NA HASDEU (Care a intrat pe uşa 2 împreună cu Iulia, pe replica lui

Brătianu.): Vai, cumătre, credeam că Hasdeu e mereu cu munca şi alţii cu
răsplata.
BRĂTIANU: Dar şi faptul că este lăsat să facă ceea ce voesce el să facă,
este o răsplată, cumătră dragă.
HASDEU: Are dreptate D-l Brătianu, dragă Iuliă. Dar să lăsăm lucrurile
mănunte şi să ne inviţi în cuhne la un ghiveci călugăresc, sau în sufragerie

148
la pălinca cea moţească, pe care am păstrat’o de la unchiul Domniei Tale,
neuitatul popa Simion Balint de la Roşia Montană.
D-NA HASDEU: Vă invit eu la mai multe, că m’am pregătit de o
săptămână pentru zioa de azi. Să ne bucurăm că D-l Brătianu e din nou
pintre noi şi să’i arătăm că tigaia Dinescu face clătite... o poesie!
BRĂTIANU: Dacă’i vorba de pălinca lui popa Balint, nu mai poate fi
alegere. Nicu Bălcescu l'a apreciat pe prefectul moţilor, când a fost să
medieze între Avram Iancu şi Lajos Kossuth.
D-NA HASDEU: Unchiu’ ne trimisese vorbă să să ducă Hasdeu să ia
steagul lui Avram Iancu şi să’l poarte pin Bucuresci, cum a purtat şi
steagul lui Tudor Vladimirescu. Acu’ cine şcie ce s’o mai fi făcut cu
steagul.
BRĂTIANU: Poate îl trimitem iar pe Candiano, dacă va vrea şi Regele.
HASDEU: Lilicuţă, vino şi tu, deşi pălinca’i treabă muerească numa’n
Ardeal. Iar tu numai prin mama eşti Ardeleancă.
IULIA: Prin tine Moldoveancă şi prin nascere Munteancă. Chintesenţă a
Daciei Traiane.
BRĂTIANU: Staţi aşa! Dar nu vă’ntrebaţi de ce-am venit?
HASDEU: Fiindcă Preşedintele Consiliului de Miniştri poate veni la
Archive oricând poftesce şi fără să anunţe presa.
IULIA: Fiindcă...
BRĂTIANU: Fiindcă azi e ziua în care cele două Iulie primesc daruri. Şi
am venit să vă anunţ că Guvernul României, luând act din ziare că
Domnişoara Iulia B. Petriceicu-Hasdeu a devenit prima femee din lume
studentă în Filosofie la Sorbona, a hotărît să’i acorde o bursă excepţională
de studii, în valoare de 6.000 lei pe an, în decurs de patru ani.
D-NA HASDEU: Vai, Domnule Brătianu, dar noi cheltuim la Paris mai
bine de o mie de franci pe lună!
BRĂTIANU: Cheltuiţi cât poftiţi, cumătră, dar ce v’am oferit este salariul
unui profesor universitar. D-l Hasdeu scie prea bine.
HASDEU: Efortul Guvernului este considerabil.
BRĂTIANU: Am dorit să fie pe măsura primei studente în Filosofie.
IULIA: Sper să se resolve totul în doi ani, naşu’.
D-NA HASDEU: Da’ di ce aşia de răpede, Lilică mamă?!
BRĂTIANU: Din partea noastră, nicio grabă. Tu să fii sănătoasă! Să faci
naşului şi cheltueli personale. Acum să eşim.

149
(Oprindu-se în faţa unui dulap.) Observ că ţi l'am restituit pe D-l de
Bauer. Prost obicei. I-ar fi stat bine în biblioteca mea de la Florica.
HASDEU: Lasă că ai D-ta obicee şi mai proaste.
(Ies toţi pe uşa 2.)

CORTINA

TABLOUL III

Seara.

SCENA 1

Aceiaşi şi Un Fecior

FECIORUL (Deschide uşa 2, lăsându-i să intre pe cei trei. Intră şi el, cu o

sticlă enormă în braţe.)
BRĂTIANU: Hai să te sărut, draga naşului!
IULIA: Sărut mâna, naşule, şi guvernare cât mai lungă!
D-NA HASDEU: Încă o dată, la revedere, cumătre.
HASDEU: Sărutări de mâini, D-nei Pia.
BRĂTIANU: Rămâneţi sănătoşi. (Iese, urmat de Fecior.)
D-NA HASDEU: Iulia, mamă, vino cu mama. Dragă Hasdeu, nu vii să ne
sărbătorim şi să mâncăm în voe?
HASDEU: Mie mi-a fost de ajuns. Poftă bună!
(Cele două Iulii ies pe uşa 2. Hasdeu lucrează.)

SCENA 2

Hasdeu şi Iulia

IULIA (Intrând pe uşa 2.): Am aţipit puţin, tată dragă.

HASDEU: Ar trebui să te odihnesci mai mult, Lilicuţa tatei. Ai toată viaţa
înainte, şi nu termene, ca tata.
IULIA: Ba da, tată dragă, fiindcă în doi ani voi să termin tot.

150
HASDEU: Ca şi Mamiţa, nu înţeleg nici eu de ce atâta grabă. Ceea ce mă
nedumeresce încă mai mult este lipsa mea de reacţie, incapacitatea de a
interveni. Asist la turbionul ce te-a cuprins şi nu fac nemic.
IULIA: Ba da, tată dragă, lucrezi cu mine cot la cot.
HASDEU: Statu – palmă, Barbă – cot. Atunci să mai lucrăm! Curând va
bate miezul nopţii.
(Amândoi lucrează în tăcere.)

SCENA 3

Hasdeu, Iulia, Un Gardian public şi Un Fecior

GARDIANUL (Se aude de afară.): Orologiul sună noaptea jumătate! Se dă

stingerea în tot oraşul!
HASDEU: Gata, a venit garda civică. Noapte bună, Lilicuţo dragă!
(Pendula bate miezul nopţii.)
IULIA: Noapte bună, tată dragă! (Hasdeu o sărută pe frunte. Iulia iese pe
uşa 2.)
GARDIANUL (Intră fără să bată.): Bună noaptea, D-le Hasdeu!
HASDEU: Bună să-ţi fie inima, ca fasolea Vinerea! Tot cu socialiştii, tot cu
socialiştii, Moş Grigore?
GARDIANUL: D’apoi cum?, D-le Derectur.
HASDEU: Eşti greu de clintit, când ţi-a intrat ceva în cap, Moş Grigore.
Punga cu tiutiun o găsesci în dulap, la locul ei.
GARDIANUL: Noaptea asta mă las de fumat, D-le Derectur. Dar aş vrea
să’mi daţi o hârtie, să fac raport.
HASDEU: Ai pe biurou câte coale poftesci. Dar să nu iei din cele cu antet.
GARDIANUL: Mulţam, mulţam, D-le Derectur. Şciţi, stăm noi şi ne
gândim: pentru ce vă străduiţi atâta, D-le Hasdeu?
HASDEU: Am o misiune. Pentru mine şi neamul românesc. Noapte bună,
Moş Grigore! (Iese pe uşa 2.)
GARDIANUL: Noapte bună, D-le Derectur!
HASDEU (Se aude.): Nu uita să stingi, Moş Grigore.
FECIORUL (Se aude.): Noapte bună, Stăpâne!

151
 SCENA 4

Un Gardian public şi Un Fecior

GARDIANUL (Se aşază pe un scaun, ia o coală şi un toc şi scrie.): Ra-port.

Dom-nul Haş-deu a-re o-mi-si-u-ne. Am vă-zu-to cu o-chì mei. Gri-go-re
Cart. (Presară cenuşă, o suflă, împătureşte coala şi o bagă în buzunar.)
Ia să văz eu cum i-ar sta neamului meu să stea în fotelu’ lu’ D-l
Derectur! (Se aşază pe locul lui Hasdeu şi se maimuţează.) Ei, dar vremea
mea a trecut. Mai trece şi-acum. Despre fecior, ce să zic? Nu s'au prins
buchile de el şi pace bună. Cât despre nepot, ăsta micu’ fuge de carte ca
Dracu’ de tămâe. Tot în spatele meu pică şi povara asta, pentru că numai
eu am voinţă. Vorba lu’ D-l Derectur: „Să vrei, ca să poţi!” Eu, Derectur...
– Mitică Onciu, ai făcut aia? Răpede un ceai!
– Tică Mumuianu, ai făcut aia? Răpede o cafea!
– Iosif Vissarionovici!
FECIORUL (Intră tiptil pe uşa 2.): Da, Grigore Andruţovici.
GARDIANUL: Răpede o răchiă, Iosif Vissarionovici!
FECIORUL: Ţi-am zis să nu-mi mai spui pe nume aici.
GARDIANUL: Bine. Ai adus răchia?
FECIORUL: Am adus o sticlă de pălincă. A fost sărbătoarea celor două
Iulii şi Cuconu habar n’avea. Parcă’i posedat, nu se mai gândeşte la altceva
decât la Dicţionar. Toţi care s’au perindat prin Arhive azi i-au făcut
apropouri. Da’ nimic. I-a zis Cucoana de la obraz.
GARDIANUL: Da, da, a fost 2 Iulie.
FECIORUL: L'a cinstit Cuconu pe Brătianu din ea. Adică, a vrut să’l
cinstească. Dar Brătianu, ştiind că Cuconu nu bea de fel, a refusat să bea
de unul singur. Cuconu i-a dat’o s’o bea acasă, şi când a plecat, mi-a
poruncit să i-o duc la trăsură. La poartă, Brătianu mi-a dat’o mie, că el are
destulă ţuică de Piteşti, de la Bratia şi Florica.
GARDIANUL: Nu-i pentru cine se găteşce, ci pentru cine se nimereşce.
FECIORUL: Acu’, s’o bem amândoi! (Scoate din buzunare două pahare.)
GARDIANUL: Să’mi torni numai o idee.
FECIORUL (Toarnă.): Să toastăm pentru prietenia popoarelor noastre!
Începută încă din antichitate. Noroc! (Ciocneşte şi dă paharul pe gât.)
GARDIANUL: Noroc! (Ia o înghiţitură.) Amarnică’i! Mă arde la burtă.

152
FECIORUL: Nu şugui, brat Grigore, e sirop curat. Davai-davai, dă-o pe
gât, să mai bem unul! Cum se zice la voi: hai noroc şi altu'n loc!
GARDIANUL (Trage iar un gât.): Mă opresc aici, naşe brat Iosif
Vissarionovici, îmi tae răsuflarea. Ş’apăi pe mine mă turteşce şi numai o
cinzeacă.
FECIORUL (Îşi toarnă iar un pahar şi'l dă pe gât.): Moale eşti, bă Grigore!
Otcă. Ca palinca asta. (Bea toată sticla.)
GARDIANUL: Ca Calinca.
FECIORUL: Net, net, Kalinka e ţeapănă! (Începe să cânte:) Kalinka,
Kalinka, Kalinka maia, / Kalinka, Kalinka, Kalinka maia, / Kalinka,
Kalinka, Kalinka maia! (Îl ridică de pe scaun pe Gardian şi scoate din
sertar pistoalele.Trage un foc.) Kalinka, Kalinka, Kalinka maia!

SCENA 5

Aceiaşi şi Hasdeu

HASDEU (Intrând ca o furtună, pe uşa 2.): Ce se petrece aici?

GARDIANUL: Iosif Vissarionovici ne înveseleşce cu un cântec de la el de-
acasă.
HASDEU: Porcul cel hărbareţ reapărut în Capitala României.
FECIORUL: Surpriză! Infiltrat chiar în Arhive. Nu spui D-ta mereu că în
Imperiul Ţarului, între fiecare zece indivizi figurează cel puţin un spion?
Că spionajul joacă rolul cel mai important şi este o aureolă a Rusiei, o fală
a naţionalităţii noastre? Şi că în fiecare capitală europeană circulează în
permanenţă o droae nenumărată de spioni muscăleşti? Că în Bucureşti au
fost totdauna o mulţime? Şi chiar în locurile unde vorbeşti nu se poate să
lipsească vro câţiva? Nu era logic să se afle şi aici, unde vorbeşti de
dimineaţă până seara?
HASDEU: Aici nu vorbesc în public.
FECIORUL: Ce dacă, vorbele de taină sunt şi mai preţioase. Deşi constat
că nu diferă cu nimic de cele publice: naţiunea română dornică de a ajunge
cât mai în pripă la treapta de cultură a surorilor sale din Occident; cnuta
muscălească; oribilul jug al Muscalilor; Basarabenii cei decapitaţi,
spânzuraţi, torturaţi sau surghiuniţi de barbarul Muscal; Muscalii n’au ce
căuta în Balcani, locul lor fiind în Urali; pururea ascunsul Mefistofeles:
Rusia, lucrând nu pe faţă, ci ocult; drama muscălească este o piesă în cinci

153
acte: primul act – dragoste, actul al cincilea – asasinat, cele trei acte de la
mijloc – ruble, decoraţii, titluri, minciuni şi infamii! etcetera etcetera.
HASDEU: Ai reţinut destul de bine.
FECIORUL: Spion în casa D-tale, ţi-am urmat îndemnul făcut pretutindeni:
„Să’şi facă dară infama meserie şi să raporteze că un Moldovean, un
Român din Basarabia a fotografiat Rusia”.
HASDEU: Aşa cum a fost, aşa cum este şi aşa cum va fi întotdauna.
FECIORUL: Nu le şcii D-ta prea bine pe toate. Anecdota de la Casa Regală
l'a avut erou pe însuşi Regele, surprins de Regină cu o Domnişoară de
onoare. „Elisbeth, e un glum!”, s’a scuzat Carol I. „Glum, glum, da de ţe
puţ desculţ?!”
HASDEU: Infamie!
FECIORUL: Crezi D-ta. Acuma, că tot ai aflat, s’a terminat şi cu latinitatea
limbii române. Limba română este limbă slavă, precum şcii şi nu vrei să
recunoşti. Cel puţin limba moldovenească e de provenienţă slavă, după
cum se predă în învăţământul din guberniia Bessarabscaia. Odată cu
creştinarea Românilor, limba slavă a devenit limba oficială a slujbelor
religioase. O mulţime de cuvinte privind credinţa propriu-zisă, cultul şi
organizarea ierarhică precum: sfânt, rai, iad, troiţă, utrenie, vecernie, maslu,
molitvă, a blagoslovi, vlădică, stareţ, pristol, sunt slave.
HASDEU: N’ai iscodit bine. Noi, Românii, suntem creştini apostolici. În
consecinţă, termenii de bază care exprimă credinţa sunt latini: creştin,
cruce, Dumnezeu, ânger, biserică, a boteza, păgân, păcat, a răposa, însuşi sfântul
D-tale şi altele şi altele. Iar Slavii au venit în secolul VI. Şi n’am putut lua
nimic de la ei înainte de creştinarea, pe la 864-870, a Bulgarilor, oricum, nu
înainte de inventarea alfabetului chirilic şi traducerea, de fraţii Chiril şi
Metodiu, a primelor cărţi de cult în slavonă.
FECIORUL: O să ziceţi că nici înainte de 1054, când a avut loc despărţirea
bisericii ortodoxe de cea catolică.
HASDEU: Este manifest că, după înfiinţarea Episcopatului cuman, în
Vrancea, la 1228, a devenit limpede, şi dincoace de Carpaţi, că Ungurii
folosesc catolicismul ca avantpost al expansiunii lor. Abia după agresiunea
ungară în extrasilva, au adoptat Românii cu hotărîre slavona ca limbă de
cult şi de cancelarie. Astfel, pe cale cultă, prin ritual, vor pătrunde în
română cuvintele pe care le-ai enumărat.
FECIORUL: Dar majoritatea uneltelor agricole au nume slave: sapă, lopată,
coasă, plug, greblă.

154
HASDEU: Până la unelte, nu uita terenurile: agru, arie; cerealele: grâu,
secară, mei, orz; animalele domestice: bou, vacă, viţel, junc, cal, capră, porc,
purcel, câne, găină; produsele: ceară, făină, pâne. Toate sunt latinesci, adecă
aparţin stăpânilor ţării. Nivelul mai ridicat al vieţii romane din Dacia
Magna i-a atras pe Slavii D-tale, cari s’au infiltrat aci ca mână de lucru.
Slavilor li s’au poruncit muncile agricole tot în termeni latini: ară!,
seamănă!, treeră!
FECIORUL: Slavii au venit ca prieteni. Este foarte cunoscută prietenia
ruso-română de-a lungul veacurilor, atât de folositoare neamului
românesc.
HASDEU: Mie, nu! Îmi este însă foarte cunoscută terminologia slavă a
părţilor constitutive ale plugului român: cobilă, grindei, cormană, plaz.
Instrumentele trebuesc aceluia care lucrează într’un mod regulat cu ele.
Numirile lor nu se mănţin la un popor printr’o simplă, platonică
tradiţiune. Slavii au fost argaţi la români şi, cum vezi însuţi, tradiţia se
păstrează.
FECIORUL: Destul! Cu D-ta nu se poate discuta. Până aici ţi-a fost. O să’ţi
luăm cuvîntul şi cuvintele, o să’ţi interzicem Dicţionarul şi toate cărţile, o
să te dăm afară de la Arhive şi de la Universitate, de la Consiliul
Permanent şi de oriunde! Începem Revoluţia! Aşa’i, brat Grigore?
GARDIANUL: Da, naşe brat Iosif Vissarionovici.
FECIORUL (Agită pistoalele.): Suntem martori la un eveniment epocal! A
început Revoluţia! Revoluţia s’a deslănţuit! S’a ridicat poporul
revoluţionar! Săvârşim Revoluţia armată! Revoluţia democrată! Revoluţia
populară! Revoluţia socialistă! Revoluţia mondială!
GARDIANUL: Revoluţia a devenit necesară! Proletari din toate ţările,
uniţi-vă’ţi! Porniţi lupta de clasă înverşunată! Sfărmaţi orânduirea cea
cruntă şi nedreaptă! Sfărmaţi lanţurile sclaviei! Salvaţi clasa muncitoare şi
ţărănimea muncitoare! Proletariatul n’are nimic de perdut decât lanţurile!
Proletariatul şi ţărănimea s’au înarmat! (Către Fecior.) Naşe brat Iosif
Vissarionovici, dă’mi bre şi mie un pistol!
FECIORUL (I'l dă pe cel din care s'a tras.): Să'l foloseşti cu credinţă, brat
Grigore.
GARDIANUL: Jos absolutismul! Jos burghezia liberală, trădătoare
patentată, criminală şi monarhistă monstruoasă! Jos politica consecventă
de duşmănie neîmpăcată şi atitudinea ostilă deschisă a României faţă de
puternicul vecin de la Răsărit! Libertate deplină!

155
HASDEU: Şi D-ta, Moş Grigore?
FECIORUL: Jos activitatea diverselor organizaţii de spionaj şi
contraspionaj împotriva Rusiei!
GARDIANUL: Avem idealuri, D-le Derectur. Nu spuneţi, D-ta şi acoliţii
D-tale, balivernele absurde şi minciunile cele mai grosolane şi mai
sfruntate, că Rusia este duşmanul de moarte al României şi, cu un
vocabular şi mai murdar, nu vorbiţi de ameninţarea permanentă a
pericolului slav? Nu spuneţi că Ruşii sunt un popor sălbatec, un popor
barbar, ce ameninţă civilisaţia europeană?
FECIORUL: Greşală gravă, D-le Hasdeu.
GARDIANUL: Poporul nostru nu va avea linişte până când burghezia
reacţionară nu va fi reprimată, nimicită şi lichidată definitiv şi desfiinţată
ca clasă, până nu va sdrobi fără cruţare ultimul exploatator!
FECIORUL: Cânilor – o moarte de câne! Voinţa poporului cere să
instaurăm prin violenţă şi teroare dictatura revoluţionar-democratică a
proletariatului şi o nouă orânduire: orânduirea socialistă!
GARDIANUL: Noi, marxiştii, am ascultat cererea poporului şi am purces
la instaurarea imediată a dictaturii, ca singurul mijloc legitim de a realisa
democraţia!
FECIORUL: În fruntea întregului popor, pentru libertatea deplină, pentru
revoluţia democratică consecventă, pentru republică! În fruntea tuturor
celor ce muncesc şi a celor exploataţi – pentru socialism!
HASDEU: V’a luat băutura minţile. Încetaţi imediat!
FECIORUL: Aha, s’a trezit instinctul de clasă!
Nu, D-le Hasdeu, muncitorii nu fac compromisuri. Ei au perfectă
luciditate, sunt vigilenţi şi vor sdrobirea necruţătoare a forţelor
reacţionare!
GARDIANUL: Vom duce Revoluţia până la capăt! Nu putem uita şi nici
ierta crimele şi masacrul împotriva poporului muncitor, nu ne mai
închinăm în faţa ticăloşiei burgheze!, că tot pălăvrăgeai despre ticăloşi.
FECIORUL: Gata cu prietenii ipocriţi ai poporului! S’a terminat cu
lichelele, cu nobilimea cultă şi sfidătoare, cu clica dominantă din România
imperialistă şi agresivă! S’a terminat cu intelectualitatea privilegiată, cu
faptele ei infamante şi şarlatania politică, cu resultate din cele mai tragice
pentru poporul român!
HASDEU: Lozinci.

156
GARDIANUL: Lozinci de avangardă, D-le Derectur! Pe care o să le înveţe
şi copiii, înainte să spue cuvântul „mamă”!
FECIORUL: Lacheii nu mai ascultă de nicio poruncă. Manifestăm un
dispreţ suveran, amestecat cu ură faţă de tot ce este învechit şi perimat.
Am instaurat dictatura revoluţionar-democratică a proletariatului.
GARDIANUL: Şi a ţărănimii, naşe brat Iosif Vissarionovici.
FECIORUL: Şi a ţărănimii, brat Grigore. De astăzi am instalat o conducere
democratică la Arhivele Statului.
HASDEU: De astă zi, deşi e foarte noapte. Adânca noapte din capetele
voastre.
Ce scii să faci D-ta, ca Director, Moş Grigore?
GARDIANUL: Noi muncim, nu gândim, şi nu avem o optică îngustă şi
prăfuită.
Ceea ce şciu foarte bine este că noi o să facem totul, D-le Derectur!
FECIORUL: Bă, Hasdeu, teme-te de progresul democratic!
GARDIANUL: Mă animalule!
FECIORUL: Bă, când am să mă strâmb eu la tine, când am să’ţi smulg
barba aia firoscoasă fir cu fir cu penseta, când am să’ţi împung testiculele
cu sula, când am să te perpelesc pe rotisor, când ai să-ţi mănânci
excrementele şi ai să’mi bei urina direct de la sursă, când am să te pun cu
tălpile pe plita încinsă, când am să’ţi trag unghiile cu cleştele şi am să-ţi
sdrobesc degetele în uşile astea bătrâne, atunci să te văd de’ţi mai dă mâna
să iei peste picior transformările democratice şi să mai înfrunţi
representanţii poporului!
GARDIANUL: Adevăraţii patrioţi ai României.
FECIORUL: Noi suntem prezentul şi viitorul ţării şi al întregii omeniri!
HASDEU: Viiturile.
FECIORUL: Bă, fiu de căţea, să nu mai deschizi gura, că’ţi bag pistolul
ăsta pe gât!
GARDIANUL: Huo! Ţi-au căzut obrăzarele mincinoase de pe faţa hâdă şi
acum apari în toată hidoşenia, banditule, ţi-am dat jos falsa aureolă de
luptător naţionalist şi fără scrupule. Te declarăm trădător cu antecedente
şi, în numele luptei de clasă, duşman al poporului!
FECIORUL: Eşti condamnat la torturile pe care ţi le-am prezis adineaori,
recidivist învechit în rele, lepădătură terminată şi putredă! S’a zis cu tine şi
cu întreaga ta activitate de o perseverenţă drăcească, s’a zis cu scrierile tale
şi cu planurile mârşave de viitor!

157
GARDIANUL: Nu vei mai putea să’ţi scrii nici testamentul.
FECIORUL: Gata cu mişcarea zornică, pe toate căile şi toate tărâmurile,
spre Occident. Vom construi o nouă cultură: cultura socialistă, şi vom
pune pe foc toate cărţile burgheze! Să înteţim flacăra revoluţiei! Vom
păstra numai operele literaturii ruse progresiste.
(Se apropie de un raft şi încearcă să dea foc cărţilor.)
HASDEU (Strigă.): Soldat! Soldat!
FECIORUL: Fii pe pace, armata e cu noi! E armata proletarilor!
Absolutismul a perdut principalul sprijin – „oastea sa de nădejde”! Să vină
soldatul să începem insurecţia armată generală!
GARDIANUL: Naşe brat Iosif Vissarionovici, nu pune foc acum, că arde
şi clădirea şi biserica şi e păcat de Dumnezeu!
FECIORUL: Brat Grigore, o să facem noi religia noastră socialistă!
GARDIANUL: Lasă că o să vină alţii să o dărâme şi să desăvârşească
victoria socialismului! Ca Derectur al Arhivelor Statului, aş avea nevoe de
biuroul ăsta, să aduc o mândreţe de pereche de cai în el.
FECIORUL: Că bine zici, băi Grigore, că şi eu am două capre în izbă, dacă
nu le-or fi mâncat cumva de foame... Da’ măcar Diploma asta a lui
Brâncoveanu, tot o ard acum! (Ia Diploma Leopoldină de pe perete. Hasdeu
se repede la el. Feciorul trage în el cu pistolul, fără să'l nimerească.)
HASDEU: Mă copii, şi eu am fost socialist odată.
FECIORUL: A! îţi lepezi pelea de şarpe şi vrei să proclami politica
împăciuirii!
HASDEU: Voi singuri mi-aţi arătat unde duce socialismul, aşa că m’am
lăsat.
FECIORUL: Te-ai lăsat şi de băut, da’ noi nu ne lăsăm!

SCENA 6

Aceiaşi şi Un Soldat

SOLDATUL (Intrând.): Nu mişcă nimeni! Am auzit că s’a tras. D-le

Hasdeu, sunteţi teafăr?
HASDEU: Pe ei, flăcău, că nu au gloanţe!
SOLDATUL (Ţinteşte spre Fecior.): Pune pistolul şi tabloul pe masă şi
treci cu faţa la perete şi mâinile sus. Uşurel, fără mişcări brusce, că’ţi sbor

158
scăfârlia aia pocită. Aşa. Treci la peretele din dreapta mea. Aşa. Mai la
stânga, mai la stânga. Stai!
D-le Hasdeu, luaţi pistolul şi puneţi’i glonţ. Acuma rămâneţi pe loc
şi ţintiţi’l pe Moş Grigore. Lăsaţi Feciorul în seama mea.
Moş Grigore, ezecută la fel ca Feciorul şi treci la doi metri în
dreapta lui. Aşa. Stai!
D-le Hasdeu, luaţi pistolul lui Moş Grigore şi puneţi’l pe fotel. Aşa.
Ţintiţi’l mai departe pe Moş Grigore. Aşa.
Moş Grigore, întoarce-te uşor spre cameră, tot cu mâinile sus.
Acum mergi spre masă. Aşa. Cu ce mână tunzi oile?
GARDIANUL: Mă, dacă eram cioban, nu mai veneam eu să mai lucru
aici. Sunt dreptaci.
SOLDATUL: Ţine dreapta mai departe sus. Ia acum cu stânga ghemul de
sfoară de pe masă şi întoarce-te spre Fecior. Aşa. Acuma du-te în spatele
lui.
Fecior, du mâinile la spate! Leagă-le bine, Moş Grigore!
GARDIANUL (Cu spatele la Soldat, face o legătură de formă.): Le-am
legat.
SOLDATUL: Doi paşi la stânga, Moş Grigore, şi rămâi cu mâinile sus şi
faţa la perete. Aşa.
Fecior, un pas înapoi şi stânga-mprejur! Aşa.
Acuma, Moş Grigore, ezecuţi să’l ducem la beci, sau dau alarma să
vie să te salte şi pe D-ta?
GARDIANUL: Ezecut.
FECIORUL: Staţi aşa!, vorba D-lui Brătianu. D-ta, Conaşule, cunoşci Rusia
foarte bine. Crezi că scandalul pe care îl provoci va rămâne nepedepsit?
Gândeşce-te că cele două Iulie ale D-tale se vor întoarce la Paris. Va sta
vreun soldat la uşa lor să le apere? Şcii şi D-ta că Franţujii îi admiră fără de
margini pe Ruşi. Ceea ce poate nu şcii, este că agenţii Ruşi nu sunt
tulburaţi cu nimic de Franţuji. Pace şi prietenie. Nu’i esclus ca cele două
Iulie să fie violate în grup, sechestrate într’un bordel şi să se audă că sunt
prostituatele Parisului.
HASDEU (Nu se abţine şi-i plesneşte două perechi de palme.): Canalie!
FECIORUL: Când aveai pistolul aţintit asupra Dumitale, nu erai aşa de
viteaz, D-le Hasdeu.
HASDEU: Fiindcă nu se moare prostesce. Să aibi răbdare, nu numai
impuls.

159
FECIORUL: D-ta gândeşci şi acţionezi foarte repede. Lasă-mă să plec şi te
asigur că nu vei mai auzi niciodată de Iosif Vissarionovici!
HASDEU: Decât că ai trecut pe sub Dunărea îngheţată cu ţigara aprinsă.
Îţi schimbi numele... Numai proştii şi nesciutorii se încred în Ruşi. Cei
sciutori şi deştepţi se feresc de voi ca de Diavol. V’am crezut când nu vă
cunosceam. Nu mai găsiţi voi naivi în ţara asta.
GARDIANUL: Nu se şcie, D-le Derectur. Prostia ţine o sută de ani. (Intră
D-na Hasdeu, în halat de casă şi o tigaie Dinescu în mână.)

SCENA 7

Aceiaşi şi D-na Hasdeu

D-NA HASDEU (Vede sticla goală pe masă.): Dumnezeule, asta’i pălinca

unchiului Balint!! L'aţi prădat pe D-l Brătianu!
HASDEU: Soldat, du’l la beci! Şi vezi să nu te întortocheze şi pe D-ta.
Pe Moş Grigore, lasă’l cu Dumnezeu, de va crede în El, să’şi ia de la
El plata pentru eresiile lui. L-or fi împresurat şi pe el necasurile.
(Gardianul şi Feciorul se îndreaptă spre uşa 1. Feciorul îşi desface
legătura, continuând să'şi ţină mâinile la spate. Gardianul deschide uşa.)
FECIORUL (Ajuns în dreptul Soldatului se repede spre el şi-i smulge
arma.): Fugi, Grigore!
GARDIANUL: Fug. (Fuge pe uşă.)
D-NA HASDEU (Se repede spre Fecior şi-i dă cu tigaia în cap. Feciorul
cade.): Ce stai, Soldat?, ia puşca! (Soldatul îşi ia înapoi arma şi o ţinteşte
spre Fecior.) Lasă’l în sama mea şi cată răpede o legătură!
SOLDATUL: Văz că vrea să se scoale.
D-NA HASDEU: Să să scoale?! Las’ pe mine, flăcău, că’i mai ard o tigae
Dinescu! (Îi arde iar o tigaie în cap.) Acum leagă’l sdravăn!
SOLDATUL (Se apleacă şi'l leagă.): Gata.
D-NA HASDEU: Umflă’l şi hai să mergem!
SOLDATUL: Mergeţi Dumneavoastră înainte.
D-NA HASDEU: Nu, că ţ’a mai luat puşca o dată! (Soldatul îl ridică pe
Fecior şi se opinteşte să'l scoată pe uşă.)
HASDEU: Să ţii minte, Soldat, ce înseamnă o nevastă româncă în traiul
pământesc!

160
FECIORUL: Că nu s’au grăbit ai mei să’ţi bage o nevastă rusoaică în pat...
(D-na Hasdeu îl mai frige în cap cu tigaia. Soldatul îl trage afară.)
HASDEU: Ar merita ca Moţii să’i păstreze casa natală de la Roşia
Montană şi să pună acolo o placă memorială. (D-na Hasdeu iese şi ea. Uşa
rămâne deschisă.)
FECIORUL (De afară.): Vezi să nu. (Se aude un pocnet de tigaie şi cum
Feciorul se prăbuşeşte.)
HASDEU: Dumnezeule, ce vrem noi să facem, şi ce vor ăştia!!...
Doamne, apără neamul românesc de duşmanii lui!
GARDIANUL (De afară.): Din lăuntru.
D-NA HASDEU: Din afară. (Se aude un pocnet de tigaie.)
GARDIANUL (Se aude cum se prăbuşeşte): Trăiască Revoluţia! (Se aud
paşi în alertă şi zarvă. Intră Cosăcescu şi Tuducescu.)

SCENA 8

Hasdeu, Cosăcescu, Tuducescu şi D-na Hasdeu

COSĂCESCU: Ura!
TUDUCESCU: A început Revoluţia! D-le Hasdeu, a venit Candiano?
COSĂCESCU: Unde este Candiano Popescu?
TUDUCESCU: Repede, să mergem după Candiano Popescu! (Ies.)
HASDEU: Măi băeţi, şi voi aţi luat’o rasna?
D-NA HASDEU (Intrând.): Feciorul a fugit. Zăluzii iştia doi au dat peste
Soldat şi l'au răsturnat. Atunci Feciorul s’a rădicat ş’a fugit. N’am putut
să’l ajung să’l mai pocnesc la mir.
COSĂCESCU şi TUDUCESCU (Intrând.): Daţi’l Dracului de Rus!... Să
vină Candiano!
HASDEU: Măi fârtaţi! Dracului să'i daţi Rusul şi ciocoiul p’o
spânzurătoare!

CORTINA

161
 EPILOG

În faţa cortinei.

DIRECTORUL TEATRULUI: Pentru cei prinşi mai departe în

propaganda rusească: în satul în care s’a născut cel mai mare lingvist şi
filolog român, astăzi nu mai vorbeşte nimeni româneşte. Pentru cei tari de
cap, prisonieri ai fantasmagoricelor teorii ruseşti privind limba română:
nici măcar moldoveneşte.

162
ESEURI
FLORIN DOCHIA
Născut în Câmpina, la 28 martie 1950.
Volume: poezie – 19; eseu – 4; cronică literară – 2; interviuri – 1
Când m-am născut eu, secolul trecut împlinea cincizeci de ani. Nu cred că acest lucru i-a
influenţat cu ceva dezvoltarea ulterioară. S-a sfârşit deplorabil, fără împliniri notabile; nimeni nu-i
va putea şterge, însă, pecetea de veacul cel mai criminal din toate câte s-au cunoscut. Şi încă,
precum doar prin/din suferinţă se naşte ceea ce dăinuie, nimeni nu-i va putea şterge pecetea de
veac al celor mai importante revoluţii şi eşecuri din istoria omenirii. Poate doar focul şi roata… Eu
aparţin secolului în care au murit utopiile. Aparţin secolului care a căscat prăpastia între viaţa
interioară şi aceea exterioară a fiinţei umane, amplificând schizofrenia civilizaţiei. Ruptura e în
fiecare dintre noi, fie că o recunoaştem, fie că nu.
Din această situaţie a fiinţei mele s-au născut poemele ce s-au scris mai departe şi toate
celelalte lucruri pe care le-am făcut, cu voie sau fără de voie. Viaţă adevărată nu le poate insufla,
mai departe, decât tu, cititorule. Poate că merită.
- membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Poezie Bucureşti
- membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România
- redactor-şef al publicaţiilor literare „Revista Nouă” (2000-2020) & „Urmuz” (2014-2020)
Geometria singurătăţii, poezie, Editura Premier, Ploieşti, 2003, (premiul Opera prima al
Festivalului Internaţional «Nichita Stănescu», 2004); Grădina de hârtie, poezie, cu
ilustraţiile autorului, Editura Premier, Ploieşti, 2003; Conserva de fluturi, poezie, Editura
Premier, Ploieşti, 2004 (cu desene de Lidia Nicolae); Puterea lui Don Quijote, studiu
aplicativ asupra surselor şi rosturilor creaţiei [interviuri cu personalităţi culturale],
Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2006; 33 - piatră pasăre, duh, poezie, Editura Fundaţiei
Culturale Libra, 2007 (cu 33 de desene de Lidia Nicolae); Şarpele dezaripat, poezie, Editura
Princeps Edit, Iaşi, 2008; Cântece pentru ştergerea umbrei, poezie, Editura Premier, Ploieşti,
2010; Elegii de pe strada mea, poezie, Editura Premier, Ploieşti, 2011; Prins în lumea
cuvintelor, 1, eseuri, Editura Premier, 2012; Stare de lectură, critică literară, Editura
Premier, 2013; Prins în lumea cuvintelor, 2, eseuri, Editura Premier, 2013; Elegiile căderii,
poezie, Colecţia Biblioteca de Câmpina, Editura Premier, Ploieşti, 2013; Orb pe mare,
poezie, Editura PIM, Iaşi, 2014 (cu 10 desene de Lidia Nicolae); Ferestre spre curtea
interioară, poezie, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2015; Cântece pentru Inanna /
Chansons pour Inanna, version française par Laura Şerban, cu 16 desene de Lidia Nicolae,
poezie, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2015; Prins în lumea cuvintelor, 3, eseuri, Editura
Fundaţiei Culturale Libra, 2015; Fenomenul K, eseuri, Editura Detectiv Literar, 2015; Stare
de lectură, 2, critică literară, Editura Detectiv Literar, 2016; Cântece pentru Inanna / Songs for
Inanna, english version by Adriana Bulz, cu 20 de desene semnate de Daniela Rîndaşu,
poezie, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2016; Întunericul. Alte elegii de pe strada mea,
poezie, Editura Rafet, 2017; Produse derivate, poezie, Editura Grinta, 2017 (Premiul
Naţional de Poezie „V. Voiculescu”, 2017; Noptalgii, poezie, Editura Detectiv Literar,
2018; 36 de zile cu Lilith, poezie, Editura Detectiv Literar, 2019; Nopţi cu Inanna Lee, poezie,
Editura Ecreator, Baia Mare, 2019; Sălbatice oglinzi, poezie, Editura Alana, Slatina, 2020;
Poeme din Carantină, poezie, Editura Detectiv literar, Bucureşti, 2020;
Premiul Opera prima al Festivalului Internaţional «Nichita Stănescu», 2004
Premiul Naţional de Poezie „V. Voiculescu” pentru „Produse derivate”, 2017
şi multe alte Premii mai mici sau mai mari, mai locale, mai naţionale.

166
 Nietzsche, Kafka şi paradigma Dionis

Sinistră-i existenţa omenească şi pururi fără sens:

fatalităţii îi ajunge o paiaţă.
Friedrich Nietzsche

Citindu-l pe Nietzsche, Martin Heidegger construieşte o imagine a

lumii în care arta, stilul de viaţă al artistului şi creaţia acestuia joacă un rol
important. Lumea însăşi, presupune Heidegger, este doar un set dinamic de
relaţii, proprietăţi şi atribute care construiesc întregul posibilităţii umane, cel
al sensurilor şi al semnificaţiilor omeneşti. Ca atare, esenţa lumii este ascunsă
şi uitată, nedezvăluită în întregime, îngropată adânc sub mai multe straturi
de interpretări metafizice şi anxietăţi religioase. Lumea artei, pe de altă parte,
oferă determinare şi dezvăluire. Ea ne trimite la câmpurile de bază ale
semnificaţiei, care altfel ar fi reprimate şi ignorate. Arta şi modul de a o pune
în valoare al artistului luminează nu numai totalitatea semnificaţiilor, ci chiar,
în primul rând, simpla posibilitate de sens.
„Mi-am pus inima şi sufletul în arta mea şi mi-am pierdut minţile în
acest proces” - mărturisea Van Gogh. Care ar fi rolul unui artist în existenţa
sa? Să descrie realitatea, sau să o schimbe? De ce atunci când artistul
dezvăluie adevăruri pătrunzătoare despre lume, el devine, în acelaşi timp,
înstrăinat de lumea aceea?
Spune Nietzsche: atât istoria, cât şi mitul sunt necesare pentru
sănătatea omului, a unui popor, a unei culturi, mitologia nu poate funcţiona
decât ca o ameliorare a prezentului, se recurge aşadar la un procedeu de
mistificare istorică. Doar avându-l pe Hristos, omul l-a putut inventa pe
Antihrist. Omul nietzschean este un dansator pe sârmă, un acrobat, un
individ privind intens abisul, acest abis privind, la rândul său, în el, cel care
„e doar o frânghie întinsă între animal şi Supraom – o frânghie peste un abis.
O traversare periculoasă, un drum periculos, o privire periculoasă înapoi, un
pericol tremurând şi stând nemişcat. [...] Ce e măreţ în om e că-i o punte, nu
un capăt: ce este vrednic de iubire-n om e că-i o trecere şi o pierzanie.” (1)
Are arta un rol transcendent? Dacă da, atunci ce ar dezvălui ea despre
viaţă? Iar dacă nu, atunci care sunt consecinţele psihologice pentru mintea

167
artistului atunci când el se confruntă cu această realizare? Ce se întâmplă
atunci când artistul confundă viaţa cu arta?
În căutarea unui răspuns la aceste întrebări, putem compara două
lumi diferite, folosind două parabole ale lor: textul lui Nietzsche despre un
„acrobat pe frânghie” din „Aşa grăit-a Zarathustra” şi povestirea lui Kafka
„Prima întristare” („Erstes Leid”, 1923) personaje fiind aici un acrobat la
trapez într-un spectacol de varietăţi şi managerul său. Dacă este vreo
învăţătură, comparaţia dintre Nietzsche şi Kafka o va dezvălui, poate chiar
din perspectiva lui Heidegger asupra vieţii artistice.
Povestea lui Zarathustra este cea a biruinţei; este descrierea
transformării sale – o metamorfoză. Zarathustra se schimbă pe parcursul cărţii.
Îşi începe călătoria ca un pustnic, cioban fără turmă care se îneacă cu un şarpe
ce i-a intrat în gură, meditând la „gândul abisal” aflat asupră-i drept „cea mai
mare greutate”. Îşi încheie călătoria consolat şi vindecat, „nu mai e păstor, nu
mai e om”, ci „schimbat, radiind, râzând”. Natura transformării sale,
metamorfoza sa de la leu la copil, se află în supunerea la voinţă. Nietzsche
discută despre această voinţă transformatoare atunci când descrie vindecarea
şi convalescenţa lui Zarathustra. Foloseşte metafora unei porţi pentru a-şi
susţine afirmaţia cu privire la natura iluzorie, dar profundă a testamentului
care supune. Zarathustra îşi începe discursul când declară: „Iată... acest
moment! De la această poartă, un moment e o cale lungă şi eternă ce duce
înapoi: în spatele nostru se află o eternitate. Trebuie să nu meargă ceea ce a
mers înainte pe această cale?” Un moment plasat pe o linie cronologică
liniară impune limite absolute capacităţii voinţei de a prelua şi a comanda
timpul. Trecutul nu poate fi desfăcut. „Imaginea timpului care aleargă înainte
şi înapoi în eternitate”, spune Heidegger, face ca timpul însuşi să fie văzut
din „moment”, din „acum”. „Cele trei cuvinte «Astăzi», «Ieri», «Mâine» sunt
cu majuscule şi sunt între ghilimele. Numesc elementele de bază ale timpului.
Modul în care îl pronunţă Zarathustra indică ceea ce Zarathustra însuşi îşi
spune de acum înainte, la baza fiinţei sale. Şi ce este asta? Că «mâine» şi
«ieri»”, viitor şi trecut, sunt ca „astăzi”. Astăzi, însă, este precum trecutul şi
viitorul. Toate cele trei faze ale timpului se reunesc pentru a fi aceleaşi într-un
singur prezent, într-o ultimă constantă. Metafizica numeşte acum această
constantă: eternitatea. Nietzsche consideră, de asemenea, că cele trei faze ale
timpului din eternitate sunt constanta lui acum. Dar pentru el, constanta nu
se bazează pe a sta, ci pe o întoarcere a aceluiaşi. Zarathustra, când îşi învaţă
sufletul acea legendă, este învăţătorul întoarcerii eterne al aceluiaşi. Este

168
plinătatea inepuizabilă a vieţii vesele şi dureroase. Acesta este urmat de
«marele dor» [«die große Sehnsucht»] al învăţătorului veşnicei întoarceri a
acestuia.” (2) Pentru a vizualiza „momentul” din „acum” - „a sta [în mo-
ment]”, aşa cum spune Heidegger - trebuie să aplici şi să afirmi cea mai
autentică confirmare a voinţei. A vedea timpul „din moment” înseamnă a
deveni artist-filosof, adică a deveni creatorul îndumnezeit care la ucis pe
Dumnezeu şi a spulberat vechile „tăbliţe” metafizice pentru a distruge certi-
tudinea tuturor valorilor morale, doctrinelor filozofice, credinţelor religioase
şi convenţiilor sociale. Şi în timp ce vechea lume metafizică urcă în flăcările
nihilismului – arta, „vrăjitoarea salvatoare”, apare ca forţă de consolare care
reafirmă voinţa, ca o confirmare dionisiacă a Fiinţei şi ca „o contramutare a
nihilismului” care, ca atare, „valorează mai mult decât adevărul”.
Este evident că artistul predominant, în capodopera lui Nietzsche, este
însuşi Zarathustra. Depăşindu-se, devine învăţătorul eternei reîntoarceri şi,
întrucât lumea fără Dumnezeu pe care o creează elimină vechea distincţie
între adevăr şi aparenţă, învăţăturile sale nu pot fi explicate decât în termeni
de creativitate artistică. Cu toate acestea, şi chiar înainte de a schiţa drumul şi
de a-şi începe călătoria (cu discursul său „despre cele trei metamorfoze”),
Zarathustra are o întâlnire/ciocnire foarte importantă cu un alt artist. Acest
contra-artist - inamicul care este totuşi profund admirat - este funambulistul,
acrobatul pe frânghie.
Întâlnirea metaforică cu funambulistul începe când Zarathustra se
rătăceşte la marginea pădurii şi ajunge într-un oraş. Tocmai a avut o
convorbire cu un pustnic bătrân, un reprezentant al vechii metafizici, care,
evident, „încă nu a aflat vestea că Dumnezeu este mort”. Această convorbire
se încheie când Zaratustra şi bătrânul se separă „râzând cum râd doi băieţi”.
Acest „râs de băieţi”, o reamintire preliminară a celei din urmă dintre „cele
trei metamorfoze”, este un preludiu extrem de semnificativ la întâlnirea cu
funambulistul, deoarece dezvăluie atât natura metamorfozei (a deveni copil), cât
şi atributele dionisiace ale afirmaţiei creative.
Cu toate acestea, Zarathustra trebuie să se confrunte mai întâi cu râsul
de altă natură. Nu este încă râsul eliberator al filosofului deja transformat, care
a rezolvat enigma şi a devenit artist; deocamdată este un râs ridicol, cel al
mulţimii batjocoritoare adunată în juru-i pentru a-i asculta discursurile,
tocmai când crainicul vine să facă introducerea funambulistului. În mod
ciudat, acest râs artistic eliberator, râsul batjocoritor al mulţimii, este
considerat de acrobat ca indiciu pentru a-şi începe performanţa artistică. De

169
îndată ce acrobatul îşi începe spectacolul, un bufon dansează şi el pe coardă,
batjocorindu-l şi reproşându-i că se aventurează acolo unde nu are ce căuta şi
că blochează calea celor superiori lui. Apoi, dispreţuind siguranţa acrobatului
funambul, bufonul sare peste el, provocându-i pierderea echilibrului ori
voinţei de a rezista şi căderea la pământ. În timp ce Zarathustra
îngenunchează lângă el, acrobatul, mutilat şi rănit de moarte, îşi recapătă
cunoştinţa şi afirmă că bufonul care l-a împiedicat este diavolul şi că diavolul
îl va trage de-acum în iad. Zarathustra, însă, neagă realitatea diavolului şi a
iadului, a lui Dumnezeu şi a cerului. Acrobatul, pe moarte, răspunde că, dacă
Zarathustra are dreptate cu privire la inexistenţa diavolului şi la mortalitatea
sufletului, atunci moartea nu este înfricoşătoare, iar viaţa nu are nicio valoare.
Conform raţionamentului echilibristului, dacă raiul şi iadul nu există, atunci
fiinţele umane nu diferă de animale şi, prin urmare, nu sunt responsabile
pentru acţiunile lor; de aici, concluzia nihilistă că totul este permis, nimic nu
se pedepseşte şi viaţa umană nu are vreun sens. Zarathustra respinge în
grabă inferenţa acestuia, îl calmează pe muribund şi îi spune că, din moment
ce a îndrăznit să-şi părăsească starea de siguranţă şi să-şi rişte viaţa, nu se
poate pretinde că viaţa lui nu ar avea sens. Acrobatul îşi exprimă recu-
noştinţa faţă de Zarathustra, iar Zarathustra, admirând omul pentru că şi-a
făcut din pericol o vocaţie, promite să-l îngroape cu propriile mâini. Bufonul
lui Nietzsche, pe de altă parte, simbolizează saltul artistic plin de bucurie (sau
metamorfoza) pe care ar trebui să-l (s-o) facem pentru a deveni. Zarathustra
însuşi va face saltul, pe tot parcursul călătoriei sale, şi va fi consolat. Saltul lui
Nietzsche este, astfel, saltul în afara metafizicii, dincolo de bine şi de rău, şi în
noul domeniu al vieţii artistice. Funambulistul nu reuşeşte, desigur, să facă
acest salt. El este capturat încă de lumea dominată de o morală evlavioasă şi
diabolică şi numai pe patul de moarte îşi recunoaşte robia. Asta ar fi
povestea, cu semnificaţiile ei cu tot – mai evidente ori mai ascunse.
Saltul lui Kafka, pe de altă parte, vom vedea că ţine cititorul blocat în
aceleaşi constrângeri metafizice pe care Nietzsche este atât de dornic să le
depăşească. Mai mult, saltul kafkian sugerează cu tărie că această metafizică
este, de fapt, inevitabilă. Pentru Kafka, acest cadru metafizic este condiţia
prealabilă a tuturor reprezentărilor noastre. Realitatea de pe singurul trapez -
trapezul pentru sine - este considerată o construcţie coerentă şi conceptuală.
Cu toate acestea, singurul trapez se transformă în insuficient; realitatea pe
care o prezintă este goală. Un al doilea trapez este necesar în mod necesar
pentru a completa tabloul metafizic şi a-i restabili pretinsa stabilitate.

170
 Că dintotdeauna Kafka a fost nietzschean, încă de la începuturi, este
confirmat de bunul său prieten Max Brod, când relatează prima lor întâlnire.
S-au angajat într-o dezbatere filosofică, în care Brod a luat partea lui Arthur
Schopenhauer, filosoful său preferat, în timp ce Kafka a luat partea lui
Nietzsche. Kafka a rămas totdeauna nietzschean, orientarea manifestându-se
în multe felurite moduri.
Relaţia lor nu este nicidecum simplă. Dar nimic nu este simplu în ceea
ce priveşte pe cei doi F. - Friedrich şi Franz. Există multe aspecte şi domenii
anume în care scrierile lui Kafka se referă evident la Nietzsche. Într-o contri-
buţie a lui Walter H. Sokel (3) sunt enumerate cel puţin cinci cazuri distincte
în care textele Kafka arată analogii semnificative cu gândirea nietzscheană.
Aspectul fundamental pentru ambii autori este dionisiacul. Cel mai
relevant text nietzschean, în acest caz, este Naşterea tragediei, dar dionisiacul
rămâne fundamental pentru Nietzsche în toate fazele gândirii sale. Al doilea
aspect se referă la ironizarea ascetismului şi a valorilor ascetice. Al treilea leagă
naşterea unui continuum individual de provocarea suferinţei ca instrucţiune
mnemotehnică. Un al patrulea şi al cincilea centru de interes se situează în
prejma unei concepţii complexe şi problematizate despre „adevăr” şi ceea ce
Nietzsche numeşte „spiritul gravitaţiei”. (4)
După Naşterea tragediei a lui Nietzsche, orgiile dionisiace ale lumii
antice au sărbătorit unitatea fiinţei prin implicarea ei în dansuri luxurioase.
Chiar dacă Nietzsche nu a revenit mai târziu în mod explicit la subiect, el a
rămas fidel credinţei în unitatea fiinţei de-a lungul vieţii sale raţionale. În cele
patru idei centrale ale gândirii sale de mai târziu - biruitorul, eterna
reîntoarcere, războiul împotriva idealurilor ascetice şi abordarea estetică a
existenţei – Nietzsche a rămas un dionisiac fidel. Întreaga existenţă este una,
iar individualizarea este, în cele din urmă, iluzorie.
Dar Nietzsche va scrie şi din perspectiv a spectatorului, a privitorului
şi a judecătorului critic al creaţiei, „lucrarea de artă”, aşa cum lumea trebuie
privită şi judecată. El îşi dedică toată energia intelectuală în efortul de a ajuta,
a face lumea să satisfacă estetic un spectacol în care ar putea, în multe moduri
încă inimaginabile, să evolueze. Aliat la această extindere a perspectivei de la
artistul-creator la spectatorul-evaluator este o mutare a dimensiunii
temporale din prezentul etern al lui Dionis spre viitor, aşa cum e prevăzut şi
promovat de Zarathustra. Astfel, esteticismul lui Nietzsche – în egală măsură:
estetică-moralitate – se bifurcă. Un aspect este moralitatea spectatorului, care
încearcă să ajute Voinţa de a face din ce în ce mai mult, din ce în ce mai

171
interesant şi forme fascinante de viaţă pentru a fi martori şi a se bucura.
Celălalt este imitaţia Voinţei ca artist care întruchipează veşnic legăturile
exterioare şi cele direcţionate spre activitatea universului, o versiune seculară
modernă a medievalului „Imitatio Dei”.
Idealul lui Zarathustra de „virtutea dăruitoare” (die schenkende Tugend),
care îndemnă omul să imite soarele ce străluceşte şi se dăruieşte tuturor fără a
ţine cont de niciun avantaj datorat donatorului şi fără orice interogaţie dacă
beneficiarii merită darurile, exemplifică moralitatea artistului creator.
Dăruirea nu este un mijloc pentru altceva; dăruirea este manifestarea fiinţei.
Este expresia unei bogăţii de energie care se revarsă pe sine, se auto-descinde
prin însăşi natura sa. Este fiinţa care trebuie să dăruiască, trebuie să adauge şi
să sporească fiinţa. Energia nu se poate conţine. Moralitatea unui artist are ca
singură lege necesitatea ce se risipeşte şi astfel îmbogăţeşte fiinţa. Aici
converge cu celălalt element al moralităţii lui Nietzsche, perspectiva specta-
torului, care completează etica artistului creator. Pentru a tinde spre o calitate
din ce în ce mai mare a spectacolului, arată, de asemenea, spre viitor. Este
legată de viitor, aşa cum este moralitatea creatorului/artistului îndreptată
spre exterior. Ambele se îndepărtează de ego, de individul, aşa cum este aici
şi acum. Ambele caută a transcende status quo-ul. Astfel, crearea unui
Supraom, pentru care omul va fi ceea ce a fost maimuţa faţă de om, devine o
datorie morală. Renunţarea la prezent pentru viitor, la ego pentru celălalt, ia
soarele ca o metaforă adecvată: soarele zilei nu numai că se ridică; de
asemenea cedează; el cedează noaptea aşa cum este eul atins de prezent spre
a ceda morţii, pentru a face loc unui mâine mai glorios.
Povestirea lui Kafka „Erstes Leid” relatează despre un trapezist de
varietăţi, care trăieşte doar prin şi pentru aventura sa, locuieşte acolo, sus: „îşi
aranjase viaţa în aşa fel încât, atâta timp cât a lucrat în aceeaşi companie, a
rămas pe trapez zi şi noapte, la început numai în căutarea perfecţiunii, mai
târziu şi din obişnuinţa care devenise tiranică.” (5) Orice apropiere de sol îl
înspăimântă, călătoriile dintr-un loc în altul sunt un chin şi, în acelaşi timp,
trăieşte cu spaima posibilei căderi, care, odată cu trecerea anilor, creşte şi
atunci cere tot mai multe trapeze, ca măsuri de siguranţă. A avea două
trapeze (ca o chestiune de necesitate) înseamnă a deschide posibilitatea
pentru trei. A face un lucru este, aşadar, totuna cu a face opusul. Imaginea
metafizică pe care Kafka o descrie aici seamănă cu o încercare de a lega
împreună două bucăţi de pânză cu un ac în al cărui ochi există o lamă mică ce
desface orice ar aduna acest ac. Cu toate acestea, chiar şi această analogie este,

172
într-o oarecare măsură, parţială, de fapt, lama de descusut nu este o parte a
acului, ci este ataşată de degetele mâinii care îl strânge. Şi astfel, ajungem într-o
stare de lucruri regretabilă - „Prima întristare” - în care coaserea este
descoasere şi descoaserea este coasere, afirmarea este negaţie, progresul este
regres şi invers. Această mişcare circulară dă naştere coşmarului kafkian, în
care fiecare posibilitate conţine în sine chiar obstacolul care-i împiedică
actualizarea. Trapezistul lui Kafka „realizează” astfel eşecul metafizic. S-ar
putea crede că este o eroare; oricine cunoaşte şi respectă legile gândirii
aristoteliene ştie că două afirmaţii contradictorii nu pot rezida într-un cadru
logic. Şi totuşi, Kafka nu este interesat de paradoxurile ca atare, ci mai
degrabă de ineficienţa pragmatică a metafizicii. În timp ce paradoxurile
provin din conjuncţia a două propoziţii contradictorii, situaţia kafkiană este
de aşa natură încât nici contradicţiile nu reuşesc să se materializeze - fiecare
propoziţie, prin realizarea ei, implică şi contradicţia ei. Spunând un lucru -
exact opusul său este simultan „efectuat”. Managerul constată schimbarea ce
se prefigurează, degradarea fizică şi mentală a artistului, şi începe să aibă
îndoieli asupra continuării participării la spectacole a trapezistului. La finalul
textului, după o discuţie între cei doi, ni se dezvăluie metafora inevitabilei
decăderi: „în somnul aparent calm în care se sfârşise plânsul, primele riduri
au început să marcheze fruntea netedă de copil a trapezistului.” (6)
Cei doi acrobaţi, iată, sfârşesc prin a redeveni, într-un fel, copii; ei sunt
cu totul dăruiţi jocului, în sensul întreg al artei spectacolului, dar şi în sensul
inocenţei infantile, nevinovăţiei, înstrăinării de lumea realului înconjurător.
Echilibristica lor sfârşeşte prin inevitabila cădere, spectacolul vieţii, orice
spectacol, are un final tragic.
(Oarecum hors d’oeuvre, dar nu chiar, aş aminti povestirea Acobatul,
din volumul „Cerbul însetat”, de Iulian Moreanu, Editura „Premier”, Ploieşti,
2012 – în viaţa „civilă” profesor de filozofie! –, în care personajul nu se
prăbuşeşte, ci se înalţă spre cer, în răspăr cu paradigma nietzschean-
kafkaescă: „Cu o jumătate de metru înainte de a atinge plasa de siguranţă,
acrobatul, asemenea unui planor, spre stupefacţia asistenţei, se îndreptă din
nou spre bolta arenei, ocoli sala în volte largi, pline de eleganţă, trecu pe
deasupra instrumentiştilor care începură entuziasmaţi să improvizeze o
melodie sprinţară, se lăsă la un metru deasupra capetelor invitaţilor din loja
oficială (care, curios, aplaudau de ziceai că sunt la o plenară, în Sala Palatului
şi căutau să vadă firul nevăzut ce-l susţinea pe acrobat) şi, în sfârşit, după ce

173
mai dădu câteva ture întregii arene, se îndreptă spre un geam deschis aflat
deasupra lojii orchestrei şi ieşi pe el, dispărând afară.”)
Nu trebuie trecută cu vederea moralitatea creştină, care dobândeşte o
relevanţă deosebită când avem în vedere terenul comun în care se desfăşoară
Nietzsche şi Kafka. Diferenţa esenţială dintre acrobatul lui Nietzsche şi
trapezistul lui Kafka se află în natura metafizică a lumilor lor respective.
Pentru Nietzsche, Dumnezeu este mort şi funambulistul trebuie să sară
dincolo de metafizică. Pentru Kafka, Dumnezeu nu poate muri niciodată -
dar nici nu poate trăi niciodată. Dumnezeu este absent în mod evident în
scrierile lui Kafka, dar, din nou, fiecare afirmaţie care confirmă absenţa sa
proclamă simultan prezenţa sa. În timp ce Nietzsche solicită abolirea trans-
cendenţei de la temelia noastră conceptuală, declarând „lucrul în sine” („das
Ding an sich”) kantian ca fiind gol, Kafka nu a putut să respecte această
dorinţă optimistă.
Într-adevăr, chiar cuvântul „Verwandlung” (metamorfoză, transformare)
joacă un rol crucial în povestea lui Zarathustra, care e numit „verwandelt” şi
se numeşte el însuşi o fiinţă „transformată”. Parabola cheie este „Von den
Verwandlungen”. Acest fapt verbal foarte evident în legătură cu povestea lui
Kafka poate servi ca punct de plecare pentru compararea celor doi autori.
Ce înseamnă termenul „Verwandlung” atunci când este aplicat lui
Zarathustra? Semnificaţia sa cea mai evidentă şi principală desemnează
schimbarea lui Zarathustra de la un pustnic dezgustat şi, prin urmare, retras
din om, în fiinţă dispusă şi dornică să ajute şi să se jertfească în încercarea de
a-i ajuta pe ceilalţi să treacă dincolo de ei înşişi. „Verwandlung” este o
transformare de la auto-îngăduinţă la îngrijorare activă pentru semenii săi, de
la o auto-centrare, la o altă viaţă, controlată. Este o formă de sacrificiu de sine
şi asta ne conduce direct la „Metamorfoza” lui Kafka.
În termeni zarathustrieni, naraţiunea lui Kafka despre Gregor Samsa
adoptă la protagonist conflictul dintre ego şi sine într-o serie de bătălii în care
sinele câştigă întotdeauna asupra ego-ului, până când triumfă complet, cu
perspectiva ca viitorii copii ai lui Grete să ia locul lui Gregor.
Pentru a înţelege „Metamorfoza” în legătura ei uimitor de strânsă cu
gândirea zarathustriană a lui Nietzsche, trebuie să ne uităm cu atenţie la
distincţia radicală a lui Zarathustra între ego şi sine. În concordanţă cu
holismul său dionisiac, Nietzsche derivă noţiunea ego-ului din conceptul de
individualizare, fenomenul trecător bazat, conform lui Schopenhauer, pe
Ideile iluzorii visate de Voinţă. Ca atare, indivizii sunt iluzii trecătoare.

174
Moştenind de la Schopenhauer această consideraţie scăzută pentru individ ca
trecător şi iluzionar, pe de o parte, Nietzsche o combină cu cea mai înaltă
consideraţie pentru marele individ, pe de altă parte. Cum putem explica o
astfel de evaluare duală? Ceea ce îi face pe oameni mari este Voinţa, care
lucrează în şi prin ei. Indivizii sunt mari precum navele şi manifestările
energiei care le formează şi care pulsează în ele.
Cu toate acestea, individul ca ego este reificarea şi idolatrizarea indivi-
dualizării prin despărţire şi, ca atare, ego-ul este iluzoriu, iar îngrijorarea
nejustificată faţă de el este prostească şi dispreţuitoare. Egotismul, self-regard,
mai exact egoregard (respectul de sine), este cea mai de bază self-alienation
(alienare, înstrăinare de sine). E pură idolatrie. Bazat pe iluzie şi pe o inter-
pretare fundamental greşită a existenţei, este trădarea Voinţei universale
pentru închinarea la un idol cu totul iluzionar. Degradează subiectul dinamic
într-un obiect static, o dezertare moral condamnabilă şi o trădare a Voinţei în
interiorul corpului.
În timp ce ego-ul este iluzoriu şi o consideraţie pentru el e nejustificată
şi reprobabilă, ceea ce Zarathustra numeşte sinele este o poveste cu totul
diferită. Sinele este motorul secret al individului şi legătura acestuia cu cos-
mosul. L-am putea privi ca reprezentant al Voinţei care lucrează în şi prin
intermediul individului. Aici devine clară legătura cu „Metamorfoza” lui
Kafka. În termeni nietzscheeni, metamorfozarea lui Gregor poate fi văzută ca
preluarea şi deplasarea ego-ului lui Gregor de către sinele propriu.
Poziţia dominantă a lui Gregor în familie, ca susţinător şi, prin
urmare, şef al ei, succesor al tatălui eşuat şi aparent aproape senil, este simţită
de familie ca opresivă. Această înălţare a ego-ului său, totuşi, l-a înscris, în
mod paradoxal, pe Gregor într-o cursă inevitabilă în afacerea căreia îi ser-
veşte. Metamorfozarea sa ca erupţie a sinelui inconştient al lui Gregor îl
elimină din poziţia şef al familiei şi, în acelaşi timp, ca sclav al afacerii. Prin
acelaşi paradox, în timp ce îşi eliberează familia de dominaţia sa opresivă,
care este simţită ca o uzurpare, el îi împovărează şi acum cu dependenţa sa
parazitară, încărcându-i cu dizgraţie şi ruşine.
Adevărata logică a metamorfozei sale ar fi finalizarea autodepărtării
sale din viaţa lui împreună cu ei, condusă de ego, încununarea supremă a
transcendenţei ego-ului său în moarte.
Iniţial, însă, erupţia sinelui lui Gregor în metamorfozarea corpului său
duce la eliberarea voinţei fizice din el, o activitate gratuită fără scop, este o
târâtoare energetică pasională pe pereţii şi tavanul camerei sale, în care

175
triumful energiei Voinţei condusă de corp asupra timidului ego raţional e
sărbătorit. Noul său vis, până acum, de stăpânire de sine şi îndrăzneală ar fi
fost cu totul imposibil pentru ego-ul său în forma-i umană. În acest sens,
putem vedea primul triumf al sinelui asupra ego-ului autoreflexiv, supărător
defensiv. Este prima etapă a transcendenţei ego-ului lui Gregor, dar nu încă a
depăşirii de sine, a sacrificiului de sine. Mama lui Gregor, care îl iubeşte,
observă această eliberare în fiul ei şi vrea să-i uşureze viaţa prin îndepărtarea
mobilierului din cameră. Dar, confruntat cu asta, Gregor îşi aminteşte de ego-
ul său ameninţat, care se revoltă împotriva acestei dezumanizări bine
intenţionate. Eul său încearcă să se reafirme şi să revină la statutul său de
odinioară, la viaţa sa de individ într-o poziţie de self-regard, respect de sine, şi
de comandă, prin apărarea disperată a tabloului cu femeia, care a servit
degradării masturbatorii a ego-ului său în erosul dionisiac.
Cu toate acestea, expresia dionisiacă a sinelui său vine în prim plan în
noul sens pe care muzica, transmisă de vioara surorii sale, i-o asumă. În
această nouă semnificaţie a muzicii, dionisiacul se iveşte puternic în Gregor.
Muzica, sora lui cântând la vioară, îi aminteşte lui Gregor de umanitatea sa,
de comuniunea cu sora sa, de familia sa, de unitatea cu specia sa, vizibile în
întrebarea retorică interioară: „Era un animal dacă era aşa de prins de
muzică?” („War er ein Tier, da ihn Musik so ergriff?”) Dar ego-ul lui Gregor
se reafirmă în visul erotic diurn cu sora lui care cântă doar pentru el.
Dorindu-şi sora şi muzica ei numai pentru el însuşi, el încalcă spiritul
comunitar al muzicii dionisiace. Dorinţa sa de a o ţine pe Grete prizonieră în
camera sa echivalează cu o fatală auto-contradicţie şi respingere a sensului şi
funcţiei universaliste atât a muzicii, cât şi a erosului.
Datorită visului său agresiv defensiv, izolaţionist, Gregor uită actuali-
tatea situaţiei sale şi, prin avansul său către Grete, distruge comuniunea
potenţială a familiei şi a locatarilor care se întâlnesc prin muzică. Şocul,
groaza, dezgustul şi indignarea iau locul acelui împreună-născuţi şi Gregor
va plăti cu viaţa pentru asaltul său auto-afirmativ asupra spiritului muzical
care formează comuniunea dionisiacă. După izbucnirea lui Grete împotriva
parazitismului său egocentric, Gregor îşi dă seama că adevăratul sens al sorţii
sale este să înceteze să fie el însuşi, să nu mai fie un ego şi să se abandoneze
în favoarea viitorului familiei sale. Mesajul suprem pe care îl dă muzica prin
sora lui este să înceteze să mai fie un sine individualizat. El moare reunit
emoţional cu familia, lăsând loc viitoarei treziri prin intermediul corpului
nubil al surorii sale.

176
 Conflictul dintre spiritul muzicii şi ego este, practic, analog în ultimul
text al lui Kafka, „Josephine, Cântăreaţa, sau Poporul de Şoareci” („Josefine,
die Sängerin, oder das Volk der Mäuse”, 1924). Dar mai util ar fi să
examinăm întâi textul-parabolă al „revelaţiei” kafkaeşti din „Judecata” („Das
Urteil”, 1913).
Spre deosebire de „Metamorfoza”, pe care a precedat-o îndeaproape,
„Judecata” nu are doar elementul muzical dionisiac, ci şi dimensiunea
timpului zarathustrian, viitorul. Cu toate acestea, prezintă o apropiere şi mai
izbitoare de funcţia dramatică şi tragică a dionisiacului, aşa cum este prezent
în analiza lui Nietzsche asupra tragediei atice. Condus de ego-ul său, Georg
Bendemann, protagonistul „Judecăţii”, se hotărăşte să-şi înlocuiască tatăl în
poziţia de centru al puterii familiale în toate aspectele sale - economic, social
şi sexual. Aspectele financiare şi erotice ale puterii se îmbină în cazul lui
Georg, deoarece se laudă că s-a logodit cu o fată dintr-o familie bună. Cu
toate acestea, în cursul naraţiunii, putem vedea cum sinele lui Georg obligă
ego-ul să se predea tatălui. Iniţial, Georg se află în punctul de rupere cu
sinele, reprezentat de prietenul din copilărie care, mai degrabă decât să-l
provoace şi să-l succeadă pe propriul tată, a ales să evite lupta afirmativă a
ego-ului şi să se exileze, în faţa eşecului economic şi a burlăciei permanente,
în Rusia. Sinele lui Georg e atras de acest prieten din copilărie. Dar e pe cale
să-şi taie legătura cu sine atunci când, într-o scrisoare, îşi confruntă prietenul
privind dezertarea de la modul său de viaţă, alegând succesul lumesc,
culminând cu logodna cu o fată dintr-o familie bună. Cu toate acestea, în loc
să-şi trimită scrisoarea, el intră pe tărâmul tatălui său, retras în camera
întunecată din spatele apartamentului, pentru a-l informa despre intenţia de
a se rupe de copilăria sa, aşa cum e întruchipată în prietenul burlac din Rusia.
În lumina a ceea ce se întâmplă ulterior, putem discerne natura duală,
ambiguă şi auto-contradictorie a actului de afirmare de sine al lui Georg. Deşi
în intenţia conştientă, egoul îi provoacă tatăl, sinele caută literalmente
judecata acestuia cu privire la intenţia sa. Intriga poveştii prezintă auto-
respingerea încercării de emancipare a ego-ului. Ascultarea instantanee şi cu
totul surprinzătoare a lui Georg faţă de verdictul tatălui său - sinuciderea
prin înec, fără nicio constrângere externă - adoptă victoria eului de copil în
Georg asupra ego-ului său de adult.
Sinele său este vasul şi instrumentul dionisiacului. Îl face pe Georg să-
şi scufunde ego-ul în râu. Pentru gânditorul preferat al lui Nietzsche în
aspectul dionisiac al gândirii sale, Heraclit, noţiunea de râu reprezintă ceva

177
înrudit cu ceea ce Schopenhauer avea să numească Voinţa, un dinamism
mereu curgător, ce duce spre marea nelimitată, cu care se uneşte. În textul lui
Kafka, moartea prin înec în râu semnifică scufundarea şi dizolvarea ego-ului
şi reîntregirea sa în totalitatea fiinţei. Cuvântul german pentru râu, „Fluss”,
pe care îl foloseşte textul lui Kafka, înseamnă „curgere”. „Curgerea” exprimă
mult mai clar decât „râul” curgerea fiinţei pe care metafora lui Heraclit a
râului o semnifică în gândirea dionisiacă a lui Nietzsche. În povestirea lui
Kafka, fluxul râului de jos îşi găseşte echivalentul exact în „nesfârşitul” flux al
traficului de sus, de pe podul de deasupra, sau al actului sexual - în germană
cuvântul „Verkehr”, folosit de Kafka, are ambele semnificaţii: Bewegung
Fahrzeugen / Geschlechtsverkehr. În cele din urmă, ambii semnificanţi ai
fluxului - râul şi traficul - sunt legaţi în textul lui Kafka de fluxul procreaţiei,
materialul seminal, căruia Georg îşi datorează existenţa şi la care chiar tatăl
său face aluzie cu întrebarea-i retorică: „Crezi că nu te-am iubit, eu, cel de la
care ai purces?” („Glaubst du, ich hätte dich nicht geliebt, ich, von dem du
ausgingst?”) invocând ambele aspecte ale erosului - sexul şi dragostea - într-
unul. Georg respectă condamnarea la moarte a tatălui său şi-i confirmă astfel
dragostea prin reciprocitate: „Liebe Eltern, ich habe euch doch immer
geliebt.” Ultimele sale cuvinte – „Dragi părinţi, v-am iubit întotdeauna” -
sunt probă de dragoste pentru ai săi. Prin reafirmarea propriei iubiri faţă de
ei, el se reuneşte în dragoste, anulându-şi ego-ul, existenţa independentă,
individualizată, ca o iluzie aberantă. Unindu-se cu familia sa îndrăgită, Georg
se reconectează şi la întreaga fiinţă, traficul infinit - „Verkehr unendlicher” -
de pe podul de deasupra râului în care dispare, cu dubla conotaţie a
„Verkehr”-ului, atât ca act erotic, cât şi în sensul comun, comercial. Prin scu-
fundarea sa în „flux”, Georg devine una cu actul sexual, conexiunea totală
care alcătuieşte cosmosul. Moartea, înţeleasă ca o anulare a ego-ului, deter-
mină unirea sinelui profund cu viaţa. În ascultarea faţă de tată, Georg se
reuneşte în mod simbolic cu părinţii în fluxul iubirii. În acelaşi mod, Georg se
reuneşte cu lumea din care face parte acea iubire, încetând să mai fie un
individ separat, un ego.
„Judecata”, textul „revelaţiei” kafkaeşti, constituie text dionisiac prin
excelenţă. A fost scris într-o trăire dionisiacă, într-un singur flux neîntrerupt
de cuvinte, „Fluss”, actul de a scrie reflectând exact ideea sa, fluxul care
umple spaţiul-timp al unei nopţi, fără pauză, fără întrerupere, într-un singur
întreg continuu. În „Judecata”, vâna dionisiacă a lui Kafka se apropie, chiar
mai îndeaproape decât în „Metamorfoza”, de ideea lui Nietzsche despre

178
tragedie şi tragic. În „Judecata”, individul ca auto-important, arogant încre-
zător, rebel asertiv, ca erou, este în cele din urmă condus să se predea fluxului
de viaţă care, conform cu Naşterea tragediei, se află în corul spectacolului. În
„Judecata”, refrenul nu este doar familia, ca în „Metamorfoza”, ci traficul
nesfârşit al lumii, fluxul ce ar fi întruchipat de râul cu care protagonistul se
contopeşte. Se cufundă literalmente în flux. În ceea ce priveşte funcţia
structurală, fluxul râului în care se îneacă Georg este acelaşi flux de fiinţă ca şi
materialul seminal al tatălui său, prin care Georg ieşise cândva în existenţa
individuală. Dar Georg a permis principiului individualizării, ego-ului său,
să-şi preia fiinţa.
În viziunea lui Nietzsche din Naşterea tragediei, individul poate fi, în
cele din urmă, doar iluzionar, iar acest lucru îl descoperă şi îl practică Georg,
atunci când adoptă judecata tatălui său ca fiind a lui şi încetează să mai fie un
individ separat.
„Judecata” se conformează structurii tragediei mansardate, aşa cum a
văzut-o Nietzsche. Reintroduce aceeaşi relaţie între individ, erou şi viaţa
colectivă, reprezentată de cor. Pe măsură ce refrenul supravieţuieşte căderii
eroului, tot aşa „relaţia infinită” a vieţii colective de pe pod supravieţuieşte
căderii literare a lui Georg în flux. „Contactul sexual” de pe pod îl depăşeşte
pe Georg. Semnifică o continuare victorioasă a vieţii, nu numai că supra-
vieţuieşte vieţii individului, ci, într-un anumit sens, îl reuneşte cu viaţa care îi
supravieţuieşte. În „Judecata”, dionisiacul se înscrie în fluxul cu care Georg,
în cele din urmă, fuzionează. În „Metamorfoza”, ea rezidă potenţial în muzică,
precum şi în fluxul generaţiilor de vieţi sugerate, în cele din urmă, de corpul
nubil al lui Grete. În ultimul text al lui Kafka, „Josephine, Cântăreaţa, sau
Poporul de Şoareci”, muzica şi viaţa colectivă a oamenilor sunt una. Titlul
arată atât contrastul dintre individ şi colectiv, cât şi sinonimia lor finală. Căci
„sau” din titlu separă şi uneşte pe Josefine cu oamenii şoareci. Prin muzică,
prin cântec, individul, eroina este literalmente portavoce şi mijloc al forţei
dionisiace. Prin şi în cântarea ei, Josefine îşi uneşte oamenii în visarea unei
copilării pe care nu au cunoscut-o niciodată în realitate. Muzica îi eliberează
de principiul realităţii, de lupta pentru existenţă, care este blestemul
individualizării. În cântarea Josefinei, indivizii se uită pe ei înşişi şi sunt uniţi
în sinele colectiv. Muzica îi conduce pe indivizi înapoi la fiinţa lor comună,
visul copilăriei lor în care sunt una.
În partea profundă a artei Josefinei se ascunde un paradox. Josefine
cântă cu adevărat sau „cântecul” ei aparent nu este cu adevărat decât un

179
şuierat sau un fluierat, un sunet pe care toţi şoarecii îl produc, dar pe care
încrederea ei de sine înfierbântată, înclinaţia ei, îndrăzneala ei, îl face să sune
ca un cântec? Ceea ce arată acest lucru este un fel de convergenţă a dioni-
siacului şi a apolinicului în arta ei. Cântarea Josefinei, în efectul său, este
dionisiacă în măsura în care uneşte oamenii, dar visând este şi apolinică. În
visarea comunitară, dionisiacul şi apolinicul se unesc. Cântarea ei nu conduce
la dansul orgiastic, ci la visul copilăriei şoarecilor; iar visarea, potrivit lui
Nietzsche, mai degrabă decât beţie veselă, este apolinicul, în artă. Arta Josefinei,
ca evocare a viselor este un Schein, o aparenţă, fluierat deghizat în cântec, şi
astfel e neapărat apolinic. Este o artă nu a intoxicării, ci a conjurării, o artă bazată
pe iluzie, care generează vise. Este o creaţie individuală de efecte colective.
În măsura în care Josefine este capabilă să-şi creeze iluzii, ea este
artista apolinică prin excelenţă şi, ca atare, este legată de principiul indivi-
dualizării. La fel ca mulţi mari artişti, primadone, genii, maeştri, ea insistă
asupra unicităţii sale, a unicităţii geniului. Ea insistă să fie diferită de toţi
ceilalţi şoareci, să fie specială şi incomparabilă şi, prin urmare, scutită de lotul
comun al tuturor şoarecilor - datoria serviciului comunitar de muncă la care
este supus, fără excepţie, fiecare şoarece. Insistând asupra scutirii de la acesta,
datorită realizării sale excepţionale, Josefine subminează fundamentul dio-
nisiac al artei sale, cântecele sale care generează visuri, care vorbesc tuturor şi
întruchipează astfel natura dionisiacă a muzicii. Cerând un statut special, ea
se exclude din comunitate şi, prin urmare, subminează fundamentul artei
sale ca apel universal. Mai degrabă decât fuzionarea cu restul oamenilor, ea
alege tăcerea în semn de protest faţă de tratamentul ei, iar tăcerea devine
soarta ei. Izolarea ei de sine este literalmente sfârşitul artei sale. Pentru ea arta
era un apel la natura comună a tuturor şoarecilor. Insistând asupra unicităţii
sale, ea reprimă ceea ce îi făcuse arta. Ea nu a devenit altceva decât un ego,
individual şi va împărtăşi soarta tuturor indivizilor, va înceta să fie, în cele
din urmă, uitată, scufundată, ca toţi eroii, în fluxul care este viaţa colectivă.
Naratorul numeşte asta răscumpărarea ei. Numai uitând şi uitându-se,
individul poate atinge - ceea ce este imposibil pentru viaţa individualizată -
fericirea finală ca scufundare în universal. Voinţa creativă va continua să se
individualizeze în ceilalţi, nu în Josefine. Cântarea ei oferă legătura care îi
unifică publicul cu sine şi cu ea. Ea este una cu ei în cântarea ei, dar nimic în
afară de ei. Într-o dezvoltare, la fel de explicabilă în termeni nietzscheeni,
apolinicul din Josefine se îndreaptă prea mult spre egocentric. Josefine
transformă iluzia estetică într-un cult al personalităţii, o iluzie a individului

180
ca fiind incomparabilă şi absolută. Prin aceasta, ea subminează şi distruge
fundamentul dionisiac al artei sale.
La fel ca în „Metamorfoza”, dorinţa de a satisface ego-ul, dorinţa de
izolare şi dorinţa de unicitate în splendoare exclud esenţa comunitară a
muzicii. În ambele texte, în cele din urmă, nu poate exista o coexistenţă între
arta muzicală şi egocentrism. Afirmarea ego-ului face din muzică o
contradicţie de sine, care este adoptată în ambele texte. Fără comuniunea
dionisiacă nu poate exista artă muzicală. Întrucât ea încetează să mai fie
artista dionisiacă, dionisianismul preia viaţa lui Josefine. Nu mai rămâne
amintire despre Josefine sau despre vreunul dintre eroii oamenilor şoareci.
Sfârşitul artei dionisiace este împlinirea triumfătoare a fiinţei dionisiace. La
fel ca toţi eroii naţiunii sale, la fel ca toţi indivizii mari şi distinşi, şi Josefine
nu poate scăpa de soarta comună a întregii existenţe individuale, fuzionarea
ei cu dispariţia în cursul universal al fiinţei.
În acest moment, devine evidentă analogia strânsă dintre finalul
textului „revelaţie” al lui Kafka şi ultimul său text - între „Judecata” şi
„Josefine”. Cele două texte se termină într-un mod analog. Protagonistul,
învins în şi prin afirmarea ego-ului său, sfârşeşte prin scufundarea şi unirea
cu fluxul „infinit” al fiinţei totale, care dăinuieşte şi reabsoarbe toată existenţa
de care a căutat să se emancipeze şi să se separe fără succes. Cu toate acestea,
în această reîntregire cu universalul, individul, în ambele texte, găseşte un fel
de răscumpărare, o întoarcere la existenţă în ansamblu.
…………...
(1) „Der Mensch ist ein Seil, geknüpft zwischen Tier und Übermensch – ein Seil über
einem Abgrunde. Ein gefährliches Hinüber, ein gefährliches Auf-dem-Wege, ein gefährliches
Zurückblicken, ein gefährliches Schaudern und Stehenbleiben. [...] Was groß ist am
Menschen, das ist, daß er eine Brücke und kein Zweck ist: was geliebt werden kann am
Menschen, das ist, daß er ein Übergang und ein Untergang ist.” [Friedrich Nietzsche, Also
sprach Zarathustra. Ein Buch für Alle und Keinen, 1883-1885; (1. vollständige Ausgabe aller Teile
1892). Erster Teil. Zarathustras Vorrede]
(2) „Die drei Worte »Heute«, »Ehemals«, »Einst« sind groß geschrieben und stehen in
Anführungszeichen. Sie nennen die Grundzüge der Zeit. Die Art, wie Zarathustra sie
ausspricht, deutet auf jenes, was Zarathustra selber sich im Grunde seines Wesens fortan
sagen muß. Und was ist dies? Daß »Einst« und »Ehemals«, Zukunft und Vergangenheit, wie
das »Heute« sind. Das Heute aber ist wie das Vergangene und das Kommende. Alle drei
Phasen der Zeit rücken zum Gleichen als das Gleiche in eine einzige Gegenwart zusammen,
in ein ständiges letzt. Die Metaphysik nennt das stete Jetzt: die Ewigkeit. Auch Nietzsche
denkt die drei Phasen der Zeit aus der Ewigkeit als stetem Jetzt. Aber die Stete beruht für ihn
nicht in einem Stehen, sondern in einem Wiederkehren des Gleichen. Zarathustra ist, wenn er
seine Seele jenes Sagen lehrt, der Lehrer der ewigen Wiederkunft des Gleichen. Sie ist die

181
unerschöpfliche Fülle des freudig-schmerzlichen Lebens. Darauf geht »die große Sehnsucht«
des Lehrers der ewigen Wiederkunft des Gleichen.” (Martin Heidegger, Gesamtausgabe, I.
Abteilung: Veröffentlichte Schriften 1910-1976, band 7, Vorträgen und Aufsätzen, Vittorio
Klostermann GmbH • Frankfurt am Main • 2000)
(3) Kafka for the Twenty-First Century, Edited by Stanley Corngold and Ruth V. Gross. First
published 2011 by Camden House, Series: Studies in German Literature Linguistics and Culture,
Volume: 104, Pag 64-74
(4) „Nu trebuia sacrificat Dumnezeu însuşi, iar din cruzime faţă de sine, să fie adorate
piatra, prostia, gravitaţia, destinul şi neantul? A-l jertfi pe Dumnezeu pentru nimic – acest
mister paradoxal al cruzimii extreme a fost rezervat generaţiei care tocmai îşi face apariţia: cu
toţii ştim deja câte ceva despre asta.” (Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău. Prolog la o
filozofie a viitorului [Jenseits von Gut und Böse: Vorspiel einer Philosophie der Zukunft], Humanitas,
2015, Traducere din germană de Radu Gabriel Pârvu, 55, pag. 73
(5) „hatte, zuerst nur aus dem Streben nach Vervollkommnung, später auch aus
tyrannisch gewordener Gewohnheit sein Leben derart eingerichtet, dass er, solange er im
gleichen Unternehmen arbeitete, Tag und Nacht auf dem Trapez blieb.”
(6) „scheinbar ruhigen Schlaf, in welchen das Weinen geendet hatte, die ersten Falten auf
des Trapezkünstlers glatter Kinderstirn sich einzuzeichnen begannen.”

182
TEODORU GHIONDEA
 ( n. Bucureşti, 1951)
-absolvent al Facultăţii de filosofie-istorie-cadru didactic (liceu) în
perioada 1990-2012
-activitate de „cercetător privat” în domeniul studiilor tradiţionale încă
din timpul studenţiei
-din adolescenţă înteresat de istoria religiilor şi de opera lui René Guénon;
câţiva ani mai târziu ataşat grupului de studii tradiţionale de orientare
guénonistă format în jurul lui Vasile Lovinescu; în prezent continuator al liniei
spirituale pe care a reprezentat-o acesta
-focalizarea cercetărilor, ulterior, în domeniul esoterismului islamic;
-colaborator al Editurii Herald din 2004 cu prima traducere în limba
română a unei cărţi fundamentale despre esoterismul islamic: Islamul –introducere
în doctrinele esoterice, de Titus Burckhardt
-coordonator, împreună cu regretatul Florin Mihăescu, a colecţiei
Philosophia perennis –colecţie importantă pentru studiul tradiţiilor punând la
dispoziţie texte fundamentale în ceea ce priveşte esoterismul şi iniţierea; a tradus
o parte din aceste cărţi : Iniţiere şi realizare spirituală, Omul şi devenirea lui după
Vedanta – dintre cele semnate de René Guénon, precum şi Omul Universal de
Michel Vâlsan şi Spiritul universal al Islamului de Charles-André Gilis; ultimele
două fiind şi rezultatul contactelor cu exegetul cel mai important, în aria
europeană, a sufismului: Ch.-A. Gilis, dar şi cu Muhammad Vâlsan – fiul lui
Michel Vâlsan şi sporadic cu Maurice Gloton şi Michel Chodkiewicz.
-este membru cofondator al revistei Scrieri şi studii tradiţionale a cărei
redactare a asigurat-o împreună cu acelaşi Florin Mihăescu.
-a publicat articole sau mici studii în diferite reviste sau cărţi cu colectiv
de autori, cu diverse ocazii, la cererea expresă a editorilor.
-traduceri (din limba franceză) nepublicate încă: peste 35 de cărţi şi
numeroase studii de mai mică amploare, toate din domeniul esoterismului
islamic
-a condus activitatea grupului de studii tradiţionale organizate prin
fundaţia Seeds for happiness având ca teme: Tasawwuf (Sufismul), Doctrină şi
tehnică spirituală la Vasile Lovinescu şi René Guénon şi guénonismul.
-prezentări de colecţii şi cărţi la diferite posturi de televiziune şi radio; în
ultimii 15 ani invitat de mai multe ori pe an la emisiuni de antropologie
filosofică, tradiţii, etc. la Socitetea Română de Radio – Radio Cultural

184
 DESPRE UMOR

(Între râsul Demiurgului şi tânguirea Shekinei)

Într-una din serile acelea „fără nume şi chip” s-a strecurat cu paşi
de taină între doi comeseni un subiect cel puţin la fel de interesant pe cât
de surprinzător formulat: umorul de natură metafizică; apariţia sa nu
trăda câtuşi de puţin dorinţa de originalitate şi nici intenţia de a atrage
atenţia asupra unui detaliu teoretic inedit, ci se înscria în traseul dogmatic
al unui crepuscul, deopotrivă recunoscut de cei doi a fi sub semnul a celui
mai enigmatic, poate, misterios, tainic scriitor al literaturii române: Ion
Creangă. Din aceeaşi familie mitică, fabuloasă cu Calistrat Hogaş,
humuleşteanul ne trasase de mai bine de o sută cincizeci de ani o Cale, cu
o „consistenţă” simbolică aparte, ce avea să se lumineze în finalul unei
lumi, al acesteia – o lume la fel de năzărită ca toate celelalte, cu asfinţiturile
sale şi „ceasurile alkionice” ale celui ce i-a fost discipol tăcut şi martor
unic: Mihai Eminescu. Nouă tuturor, oameni noi, adevărate entităţi urbane
psihizate, ne este dificil să percepem întocmai statura mitică, trans-istorică,
homerică a lui Creangă; a fost prezentat mai întotdeauna doar ca un
simplu povestitor, foarte talentat, deşi erau suficiente date pentru a ne
atrage atenţia că este vorba despre un caz deosebit. Pe scurt, nu am avut
„ochiul de bufniţă” al înţelepciunii autentice, pe care l-a avut în schimb
Vasile Lovinescu 1, pentru a ne dumiri, cât de cât, cum este posibil ca un
personaj de acest gen – din perspectiva noastră profană, superficială şi
marcată de o suficienţă simptomatică pentru un „europenizat” de secol
XIX sau XX – să ne dăruiască o asemenea moştenire spirituală. Iniţierea2
de povestaş a inegalabilului Creangă este quasi-imposibil de identificat în
detaliile sale istorice şi strict circumstanţiale, dar este certă şi ne aminteşte
de anonimatul sapienţial ce urcă, în aria spirituală sud-est europeană,

1 Semnalăm în acest sens cartea sa Creangă şi creanga de aur.

2 În ceea ce priveşte problema iniţierii dispunem în colecţia Philosophia perennis, de la Editura
Herald, de două cărţi fundamentale ale lui René Guénon: Scurtă privire asupra iniţierii şi Iniţiere
şi realizare spirituală.

185
până la aezii din perioada homerică; acesta s-a perpetuat în mediul
levantin, balcanic chiar, de-a lungul întregii istorii a acestui final de ciclu
uman. Amănunte importante ale biografiei sale sugerează o asemenea
funcţiune spirituală deosebită; poate că, în aceeaşi cheie, ar trebui să
privim şi Hanul Ancuţei (adevărat caravansaray), cu atât mai mult cu cât
apare orbul sărac – denumire ce aminteşte de homeros,în greaca veche
însemnând şi „orb” - care cântă, acompaniindu-se la cimpoi, Mioriţa. 3
Calitatea metafizică a unui anumit gen de umor se naşte din
Nostalgia Substanţei; angoasa abisului vastităţii acesteia induce, în cazul
unor altitudini spirituale de excepţie, în prezenţa certitudinii „zenitului”
realizării absolute a nous-ului, „dilatarea” ariei principiului de indivi-
duaţie, în aşa fel încât reacţia umană a vestigiului acestei personalităţi în
lumea noastră este una neaşteptată, surprinzătoare dar cuprinzătoare faţă
de acest orizont şi anume umorul. Abisul declină o permanentă
surprindere a nostalgiei Substanţei în ipostaza sa cea mai fertilă, în
favoarea unei auto-renunţări la adâncul de sens şi aspiraţie; atunci, apare
jocul, oscilaţia oricărui sens între identitatea sa şi altă identitate, adesea
alteritatea, asumată prin consistenţa Mayei. Substanţa nefiind aptă de
melancolie, în cel mai bun caz substituind-o cu nostalgia, acceptă „jocul cu
sine” şi se naşte umorul: o rafinare a latenţelor care devin capabile să se
substituie oricăror posibilităţi ce ţin de natura lor intimă. Aşadar, este un
joc al esenţelor devenite, secunde, un surâs atotcuprinzător al Stăpânului
care îngăduie manifestarea universală şi prin ea devenirea, fără a ne
solicita o poziţie definitivă şi unilaterală faţă de Tot. Umorul este un
răspuns pe care Substanţa, în starea de nostalgie profundă pe care o
suportă ca pe un semn de dependenţă şi adoraţie faţă de Spirit, îl naşte
prefigurând circumstanţele pe care natura sa le instituie, cu rezerva lipsei
de comună măsură ce o suportă nu ca pe o consecinţă ci ca pe o răsturnare
a sensurilor; aceasta din urmă induce acţiunea „umidului radical” 4
alchimic, o reacţie, de altfel, la prezenţa elementului principial sec, uscat,
ignific, ce reprezintă condiţia generică substanţială.
Shekina - forţa activă şi chiar trans-formală a Principiului - plânge iar
Demiurgul râde, ceea ce constituie o complementaritate logic-ontologică
3 A se consulta şi volumul lui Vasile Lovinescu Steaua fără nume, fragmentul Scrisoare despre
orbi şi orbeţi. Se spune că Homer era orb; este una din misterioasele însuşiri ale celor care
vehiculau, oral, Tradiţia sub forma baladei, a poemului, a legendei.
4 A se vedea termenul latin humor,-oris = „umezeală, lichid, lacrimi, lichidele din corp” - Ioan
Nădejde şi Amelia Nădejde Gesticone, Dicţionar latin-român, Ed. ADEVĂRUL.

186
esenţială din punctul nostru de vedere. Shekina suportă tragedia absenţei
Domnului ei, jucând între nostalgia Substanţei şi a manifestării universale,
pe de o parte, şi melancolia Duhului de cealaltă parte; este un joc al
jocurilor, în care identităţile sporesc gradul de iluzie al Mayei.
Povestea, la Ion Creangă, este o „apariţie”, este un excurs aparent,
permanent transmisibil unei alterităţi a subiectului, un drum spre
„viziune”, în care reperele esenţiale nu au stabilitatea logic-ontologică a
unui plan ce îşi dobândeşte limpezimea prin claritate, ci joacă permanent,
într-o adevărată horă a înţelesurilor, roluri diferite ce produc, prin
surprinderea totală a martorului, zâmbetul – exteriorizarea surâsului ca
matrice de adevăr. Dealtfel umorul are un puternic caracter ludic.
Dacă surâsul este aspectul interior al Adevărului îngăduit în
expresia sa paradoxală în raport cu non-manifestarea, zâmbetul este
aspectul exterior, este o mască a vitualităţilor care se pregătesc să inunde
suprafaţa „lucie” – şi deci luminată – a Existenţei universale. Povestea
humuleşteanului nu este o recunoaştere a texturii manifestării universale
dintr-un anumit moment – ce sfidează simultaneitatea principială – ci este
o recunoaştere directă a simultaneităţii în forma sa „expectorată”, proiectată:
neobişnuitul devine astfel iradiant, iscând surpriza unui orizont ce se
roteşte la maximum, ce cuprinde abisul oglindit al ascultătorului sau
cititorului; aceasta este una dintre trăsăturile cu caracter metafizic al
umorului său. Actul povestirii este, astfel, ziditor, creator de lume şi lumi;
martorul viu al acestuia se poate integra complet, esenţial, viu, în conţi-
nutul „ţesut”. Dacă un subiect tragic comunicat produce o stare omogenă,
corespunzătoare, prin empatie: tristeţe, plâns, etc., datorită mecanismului
inducerii unei evidente similitudini, unei „compasiuni” ce este lesne
explicabilă, zâmbetul, râsul, hohotul de râs, sunt misterioase, sunt tainice
prin sursa lor, dar nu ne îndoim că sunt reacţia firească a unei anamneze :
beatitudinea. Deşi cu un mare aport afectiv, empatia reclamă „luarea la
cunoştinţă”, similitudinea „virtuală”, echivalenţa situaţională anticipată;
sentimentul negativ este compatisant, necesită „participare”, în timp ce
umorul este individualizat invers reflexiv.
În perfectă complementaritate cu Creangă se află Mateiu Caragiale:
umorul devine ironie, parodie, batjocură, din raţiuni cosmice şi datorită
incapacităţii, din punct de vedere metafizic, a subiectului de a surprinde
Absolutul în fulgerarea sa; această incapacitate nu este a autorului, ci tot a
Substanţei care-şi dezveleşte „nurii”, ucigaş, provocator, scandalos, şi din

187
nou ucigaş. Personajele principale din Craii de Curtea-Veche – de prove-
nienţă balcanică, levantină (Pantazi grec, Paşadia turc iar Pirgu albanez,
deşi se sugerează originea sa ţigănească pentru derutarea cititorului) – se
înlănţuie într-un dans total, demiurgic, în hohotele nestăpânite ale
„Stăpânului acestei lumi” (princeps huius mundi) care îşi întrevede Stăpânul
Absolut şi „înşeală la cântar” (cum spune „ţuşa Smaranda”) dinaintea Lui
– îi permite lucrul acesta Maya – în fond materia sa onirică, faţă de care are
dreptul suveran întemeietor. Dacă la Creangă umorul este elementar,
primordial, în starea sa iniţială faţă de ciclul sau subciclul de umanitate în
care ne aflăm, cel al lui Mateiu Caragiale este „rezolutiv”, este crepuscular,
grotesc, negru chiar. Substanţa îşi manifestă „seducţiunea” în cele mai
sălbatice combinaţii, în cele mai neaşteptate şi „crude” consistenţe,
inclusiv schimonoseala, maimuţăreala. Orizontul noietic este deformat de
suferinţe secunde dar cu impact major; ieşirea din ţâţâni a lumii produce
incoerenţă, evaluare aberantă, „descreierare” calificată în forme ce
depăşesc chiar „nuanţele” psihiatrice; nu mai este nimic de spus, nimic de
adăugat, nimic de făcut: ezitând între „ieşirea la lumină” şi „afundarea în
miasmele obscure ale perversităţii” - uneori de mare subtilitate şi
rafinament intelectual la nivelul simbolului -, aspectul feminin al
Substanţei umanizate îşi consumă inapetenţele intelectuale adiacente şi
prin clipe de somnolenţă: este neutralitatea, letargia, plictiseala, în ultimă
instanţă o stare de „afazie”, cu o stranie auto-intoleranţă ca un gen de
imunitate faţă de ceea ce este principial – o imunitate ce este izvor şi
consecinţă în acelaşi timp în raport cu stabilitatea posibilităţilor de mani-
festare. Apare astfel şi pseudo-umorul, ilaritatea fără conţinut, explozia
cantităţii în structuri subtile, în mod simplu psihizate, care mimează
caracterul principial; în atare condiţii înţelegerea actului, a gestului scapă
complet şi în mod ireversibil; necesitatea îşi are sursa în scenariul divin
conform căruia se desfăşoară manifestarea universală, într-un anumit
mod, în contrast cu existenţa universală. Erodarea, degenerarea, diluarea
noetică a individului în desfăşurarea finală a ciclului de umanitate fac
imposibilă conştientizarea disfuncţiilor, a aritmiilor, a contrastelor „nere-
zolvabile”, aşa încât umorul autentic devine o paradigmă imper-sonală
temporală, a vremuirii şi a sleirii Marii Iluzii.
Incapacitatea de a sesiza conţinutul autentic al comicului este,
aşadar, un efect al îndepărtării treptate de Dumnezeu; exacerbarea existen-
ţială a limitelor, vidarea neîncetată de material noetic prin substituire

188
formală conduc la o stare de agitaţie mentală, o intensificare a actului
voluntar cu consecinţe pe măsura lipsei de continenţă care îl caracte-
rizează atunci când devine haotic, fără o motivaţie radicală, precisă. Râsul
poate ucide, aşa cum ucide şi durerea sfâşietoare a unui dor de intensitate
excesivă, dacă sursa sa interioară depăşeşte prin conţinut şi sens
determinările operative noetice ale individului.
Matricea râsului este surâsul, aşa cum suspinul este cea a plânsului,
a tânguirii; Domnul Iisus nu a râs niciodată, dar „surâde”, aşa cum apare
şi în viziunile Annei Catherine Emmerich. Surâsul Mântuitorului este un
simbol al circumstanţei divine în care Logosul se întrupează în istorie: un
moment de criză profundă, de „descentrare”, aceasta din urmă ca o
consecinţă a derulării ciclului de umanitate; întrând prin „contrasens” în
lume, Logosul întrupat suportă, operativ, disjungerea, contradicţia,
contrarietatea, prin dubla sa natură: divino-umană, care se exteriorizează,
spre creatură, în forma „surâsului”. Ulterior se amplifică în ipostaze din ce
în ce mai „substanţiale” şi chiar excesive; Domnul Iisus este trist sau se
întristează atunci când necomuna măsură dintre el şi oameni depăşeşte
paradoxul întâlnirii în duh.
Resorturile psihice, subtile deci, ale râsului sunt foarte puţin
cunoscute şi asta în primul rând deoarece râsul nu este empatic prin
identificare directă ci prin oglindirea în subconştient a situaţiei, a
circumstanţei, care declanşează mecanisme de identificare a unei fisuri
logice sau metalogice în realitatea reflectată. Nostalgia Substanţei nu
conteneşte, căci existenţa este în esenţă sacrificială, deci suferinţa nous-ului
nu este accident, prin urmare nu se supune fluctuaţiilor ontologice; aşa
cum am văzut, ea este abisală, inducând raporturi secvenţiale între
realităţi secunde care reconfigurează situaţional prin „sincope”, prin
intermitenţe ce afectează continuitatea de principiu în reflectarea acesteia;
în final se produce paradoxul – contradicţie, obstacol, o „disfuncţie” logic-
ontologică funcţională ce se impune în pofida înclinaţiei naturale spre
ordine. Demiurgul îl susţine prin actul enorm al „hohotului de râs”, ca o
falsă recreare a unei realităţi – o altă realitate – pe care o suprimă
instantaneu datorită raportului său cu Shekina, din care rezultă
contingenţa, caracterul relativ şi „pasager” al oricărei forme manifestate.
În faţa morţii, în cele mai vechi tradiţii, râsul Demiurgului era exteriorizat
prin individualizare, prin circumstanţiere.

189
 În universul shakespearian apar două personaje care întruchipează
diferit, dar şi complementar umorul: bufonul înţelept şi Falstaff; raportul
lor de complementaritate rezultă din participarea lor la adevărul principial
şi factual în moduri diferite. Deşi în teatrul shakespearian s-au identificat
trei categorii de personaje comice: bufonul, bufonul nebun înţelept şi
servitorul inteligent care induce umorul, cele două personaje evocate
reprezintă o altă perspectivă: sursa impersonală a umorului, chiar
„principială”, şi cea individuală. Primul, bufonul, identifică aritmia,
disfuncţionalitatea unor circumstanţe şi încearcă să inducă ordinea
primară, pe când cel de al doilea, înţelept în felul său, provoacă o
dezordine, un dezechilibru pe care ulterior, indirect, prin însuşi agentul
care a l-a creat, reconfigurează secvenţa de realitate manifestată.
Şi totuşi, umorul exclude, în situaţii anumite, orice analiză; este o
sinteză quasi-inexprimabilă a unei realităţi adharma – cum ar spune
hinduşii – adică în afara ordinii logico-ontologice; în atare circumstanţe se
mai foloseşte expresia „a râde ca prostul”, care, credem, se cuvine
înţeleasă în sensul neotestamentar de „sărăcie cu duhul” - calitate
interioară de extremă puritate spirituală, vecină cu „impersonalitatea”
principială adamică (Adam Qadmon).
Există un sens, un conţinut metafizic al umorului: faptul că
Demiurgul – aspectul de Creator pe care îl manifestă Principiului absolut –
produce lumea şi lumile, sau uneori le distruge prin hohote de râs, aşa
cum menţionează majoritatea tradiţiilor particulare – de bună seamă în
doctrina lor esoterică – este o dovadă că umorul trebuie considerat, în
esenţa sa, o consecinţă a disponibilităţii principiale de auto-sacrificiu, care
se traduce, în lumea noastră, prin suprimarea de drept a formelor
contingenţei; faptul produce, la nivel uman, această stare de contrarietate,
de „secţionare”, de întrerupere a continuităţii, a fluidităţii vremuirii care
are o consecinţă atitudinală directă: umorul, comicul, râsul. Prin natura sa,
omul este singura fiinţă care râde, căci filtrul endosmotic al psihicului său
este surprins şi antrenat într.-un proces de transfigurare: de la nostalgia
Substanţei la melancolia Duhului. Este un continuu „solve-coagula”, o
dilatare şi o constricţie, o oscilaţie existenţială care produce „sublimarea” -
în sensul alchimic al termenului – în aşa fel încât, sub directa influenţă a
intelectului divin reflectat, ca intelect, duh, spirit individual, nivelul
animic se reduce, se sublimează în formă pur spirituală; acesta este sensul
cel mai înalt al umorului, de aceea Demiugul râde. Binecunoscutul surâs al

190
lui Buddha, afin cu cel al Domnului Iisus, clatină lumile, le incită
interioritatea abisală producând indefinite enstaze, extincţii repetate până
la reducerea totală a contingenţei; este singura, unica reacţie, răspuns,
consecinţă adecvată la adevărul indus al manifestării universale în
raportul ei cu existenţa universală. Seducţia pe care o exercită asupra
omului este majoră: se exprimă printr-o imitatio dei …. şi atunci râde….iar
actul său, uman prin natură, devine atunci o şansă pentru depăşirea
condiţie sale precare şi limitate, condiţionate şi determinate de
contingenţă; gestul este oficiat ca un ritual de cei care însoţesc pe cel plecat
în momentul trecerii (ex.: culoarea deschisă a doliului în majoritatea
tradiţiilor orientale precum şi bucuria manifestată de paticipanţi la ritul
funerar în cazul majorităţii tradiţiilor vechi şi foarte vechi).
În teatrul clasic, tradiţional, cele două măşti: cea care râde şi cea
care plânge, nu sunt, la drept vorbind, decât cele două feţe ale aceluiaşi
personaj, căci numai Demiurgul este realitatea ultimă a manifestării
universale; între cele două expresii este un raport de complementaritate
recesivă: de aceea înclinăm să considerăm plânsul, tânguirea, suferinţa
exprimată prin tragismul expresiei o clipă trecătoare între hohotele de râs
ale Zeului, căci realitatea sufletului, cea animică, intermediară, nu este
decât o sclipire, o fulgerare a duhului veşnic viu.

191
SEVER AVRAM
 În perioada anterioară anului 1989, a activat în viaţa literară în special ca
şi critic literar şi de artă, calitate în care a şi primit premiul revistelor „Viaţa
Studenţească” şi „Amfiteatru”. A condus Cercul de Critică al Universtăţii din
Bucureşti, coordonat de Prof. Eugen Simion şi Cenaclul Literar „Universitas”,
coodonat de Prof. Mircea Martin.
În paralel şi mai ales după revoluţie, a publicat totodată poezie şi eseuri în
reviste precum „România Literară”, „România Liberă”, „Viaţa românească”,
„Ramuri”, „Dilema”, precum şi traduceri de volume literare (în limbile franceză,
spaniolă şi italiană).
Ca jurnalist, s-a dedicat mai mult analizei politice, interne şi externe,
precum şi relaţiilor internaţionale. A colaborat pentru publicaţii precum „Zig-
Zag”, „Expres Magazin”, „Tineretul Liber”, „Viitorul românesc”, dar şi cu posturi
de radio şi televiziune: Radio Europa Liberă, Radio România, Televiziunea
Română etc.
Recent, a oferit spre publicare în Ziarul „24PHarte.ro”, o serie de mini-
eseuri legate de tema iniţiere spirituale, sub genericul „Apocrife profane”. Este,
de asemenea, membru al Cenaclului „I.L. Caragiale” din anul 1986, perioadă în
care a şi fost co-iniţiator şi organizator al primei ediţii a Festivalului „Nichita
Stănescu”.

194
Noul hedonism anti-consumist - antidot la sindromul Dorian Gray *

Celebrul personaj al lui Oscar WILDE, cunoscut sub numele de

Dorian Gray, a încetat demult să maifie doar un simbol estetic sau al unei
anumite decadenţe aristocratice dintr-un secol apus, ci a devenit între timp
un veritabil sindrom în psihiatrie, care se caracterizează în special printr-o
anume expresie de panică în faţa procesului natural de îmbătrânire sau a
degradării fizice a trupului.

Dacă un pacient nu reuşeşte să-şi rezolve asemenea probleme,

simptomele pot conduce chiar la depresie severă sau tentativă de
sinucidere. Ea poate apărea la cei care – tot mai mulţi, de fapt, în noile
generaţii de după 2000 – cred că este mai indicat să mori de tânăr,
rămânând frumos, decât să trăieşti peste o anumită limită de vârstă, când
ai putea deveni nedorit, neputincios sau chiar infirm.

Transpunând indirect mitul lui Dorian Gray, o autoare britanică de

profesie filosof al mediului, pe numele Kate SOPER, a dedicat un
captivant studiu consumismului, devenit mai recent o cauză majoră,
susţine ea a înseşi încălzirii globale şi a deteriorării stării planetei pentru
întregi generaţii viitoare. Aflând că doar 16% din populaţia globului are
şansa să consume 80% din resursele planetei, iar doar americanii sunt
răspunzători de un sfert din emisiile nocive de carbon, realizăm lesne că,
între timp, hiperconsumismul a ajuns de fapt noua ideologie cea mai
periculoasă cu care sunt nevoite să se confrunte toate societăţile, mai mult
sau mai puţin demografice ori avansate economic şi tehnologic.

Semnificativ mi se pare că putem vorbi deja astăzi despre o aşa-

numită „adaptare hedonistică”, care trimite în principal la o utopică,
bovarică satisfacere a unor nevoi de cele mai multe ori artificial stimulate
sau chiar inventate, cum arăta încă din anii ’60-’70 Herbert Marcuse,
referindu-se la expansiunea unui model de bunăstare ultra-materialist în
concordanţă cu generarea constantă a unor „noi nevoi”, extinse, desigur,
la o scară globalizată.
Personal, mă atrage mai puţin să aprofundez acum cauzalităţile
comerciale, economice sau doctrinare ale acestei stări de fapt. Cert este că

195
impunerea sau apologia unui fel anume de Fericirereprezintă imaginea
iluzorie şi răsturnată a propagandei pe care şi sistemul sovietic a încercat
să o acrediteze, evident dintr-un unghi de vedere mai degrabă de tip
cazon, spartan sau chiar sacrificial, în numele unor idealuri „cât mai
intangibile”, însă mai proslăvite în discursurile ideologice ale acelor
vremuri. Atunci când vorbeşte despre regulile materialismului, autoarea
engleză se raportează în mod direct la Oscar Wilde, a cărui definiţie a
modei este cumva perfect valabilă şi astăzi: „o formă de urâţenie atât de
greu de depăşit, încât ne vedem constrânşi s-o alternăm la fiecare şase
luni”. Altfel spus, pericolul cel mai mare vine din faptul că această
„cultură consumistă” este îndreptată către depăşirea şi revocarea în final a
oricărei dimensiuni spirituale pentru a o înlocui cu extazierea şi cultivarea
deliberată doar a unor nevoi ori plăceri pur fizice.
Unii autori, precum George STEINER, aumers ceva mai departe,
vorbind despre chiar o „neobarbarie”, dezolantă contrapondere la
ameninţatele valori ale umanismului european dealtădată. Fireşte, există şi
o dimensiune a drasticei afectări a mediului ambiant prin această” alter-
nativă hedonistă”, care a mers până la aşa-numita „clonare a oraşelor”,
însă m-aş opri mai degrabă aici la întoarcerea, deloc întâmplătoare, cum ar
fi spus Romulus GUGA, într-o mai veche piesă a sa, la un „nou Ev Mediu”
sau la o „nouă Epocă de Piatră”.

Există măsuri alternative la modelul de „bunăstare generalizată”?

Voi evita, pentru moment, să mă refer la cele economice sau

ecologice, pentru că n-ar fi relevantpentru economia discuţiei de faţă.
Recunosc însă că este interesant că încă de la finele anilor ’80, Herman
DALY şi John COBB determinaseră deja „Genuine Progress Indicator”
(indicatorul progresului pur), prin care valoarea adăugată era redefinită
prin includerea şi măsurarea altor componente, precum activităţile din
gospodăria proprie şi munca voluntară care pot reduce şi chiar înlocui,
cândva, infracţionalitatea şi poluarea. Se viza, cum avea să se vadă ceva
mai târziu, atingerea unei noi „filosofii a progresului”, prin care fericirea
să nu mai depindă de acea adaptare impusă la ultrahedonism, ci să dea
ocazia transpunerii în practică asupra unor măsuri aparent aspre sau
radicale, dar care să poată conduce, în cele din urmă, la „un consum mai
spiritualizat”. Autoarea citată chiar se eschivează să detalieze la ce
spiritualizare se referă, dar este vădit că nu una explicit sau izolat de tip
mistic, ascetic sau pur meditativ. Ar fi imperios necesară, în această logică,

196
o „renaştere verde”, care ar presupune în principal realizarea unei
reglementări necesare, educational cultivate, între preceptele etice pe de-o
parte şi sădirea convingerilor asupra „răspunderii estetice faţă de cultura
materială”. Altfel spus, la un mod ce se vrea antiutopic, proiectul post-
consumist ce se profilează ar consta într-o ruptură cel puţin graduală între
noţiunile de spiritualitate şi materialitate, dezvoltând, în fapt, o „abordare
proaspătă” asupra ambelor, oarecum pe urmele concluziilor rezultate în
urma dialogurilor dintre psihologii americani, de felul lui Daniel
GOLEMAN cu Dalai Lama.
Volens-nolens, demersul lui Kate SOPER, indiferent de premisele
ecologiste şi feministe de la care a plecat, converge către obţinerea unui
răspuns din partea educaţiei pe care ţine s-o definească contrastiv drept „o
pregătire pentru viaţă” şi nu doar ca pe o „industrie secundară”, cum cei
mai mulţi dintre contemporani au ajuns s-o prefigureze.

Mai e cu putinţă o armonizare între dezvoltarea societăţii şi cea

personală?

Am putea fi de acord că avem o ardentă nevoie de un model de

dezvoltare al societăţilor actuale şi ale viitorului. Mă despart însă, într-o
anumită măsură, de ideea că am putea să continuăm ca şi cum nu am
observa numeroasele discontinuităţi, fragmentarisme şi chiar entropia
izbitoare ce caracterizează stadiul post-post-modernist actual. Mai curând
cred că ar fi importantă o rupture profundă, inovativă şi asumată în raport
nu doar de aparentele avantaje ale comodificării stilurilor de viaţă şi
hiperconsumismului galopant, ci şi faţă de cel puţin câteva valori
cardinale la care ar merita să ne redefinim raportarea. Fără acest curaj
„disruptiv”, cum îl numesc experţii inovării, există riscul considerabil ca
schimbarea atitudinii noastre faţă de muncă, faţă de consum, plăcere
sauautorealizare, în ţările mai avansate sau prospere economic, să rămână
un simplu deziderat în gol, o nouă formă de utopie. Mă văd constrâns să
remarc faptul că simpla disjuncţie sau antagonizare între „political
correctness” şi „political incorrectness” (democraţie şi politici iliberale)
constituie mai curând dedublări sau disimulări ale inautenticităţii şi
ipocriziei cu care ne-am obişnuit să drapăm de la sine ambianţa cotidiană
sau discursurile noastre apologetice.Sursele re-autentificării noastre ca
indivizi s-ar putea dovedi dificil de regăsit sau alimentat atunci când
privim dominantele şi tendinţele societale din jur. Este clar că o
consonanţă între schimbarea modelelor colective de dezvoltare şi spinoasa

197
asumare a unei altfel de atitudini (să-i zicem anti-selfie sau anti-selfishness
exacerbat) este dificil de anticipat şi întrunit. Tot la fel cum a fost sau nu
este uşor să diagnostichezi în mod clar la cineva sindromul Dorian Gray,
tot la fel, probabil şi mai dificil, este să filtrezi şi să recentrezi subtil
atitudinile individuale în lumina acelei renaşteri de care vorbeam ceva mai
devreme, una de tip „anti-progres” formalist, excesiv materialist, egoistic.
Ca şi în cazul psihologilor în relaţia cu pacienţii lor, ne vom confrunta
probabil în masă cu negarea existenţei sindromului despre care se
vorbeşte în bibliografia de specialitate a gerontologilor, dar, pe de altă
parte, dacă întregi grupuri sociale, familiile, oricum s-ar reprezenta ele, nu
reuşesc să depăşească o iluzorie solidaritate solitară, izolaţionist-
conformistă, nu rămâne nici speranţa unei redresări, unei depăşiri a
narcisismului manipulativ şi manipulat cu care avem de-a face azi pe
scară largă.

Oricât de generoasă ar fi propunerea unei aşa-zise „eliberări

colective”, pe linia post-iluminismului, mă îndoiesc că orice formă de
discurs anti (anti-feminist, anti-rasist, anti-colonialist etc) ar putea duce la
transformarea societală dorită sau la o „epifanie personală”, adică la o
poziţionare mai conştientă, mai sobră şi mai asumată faţă de rolul şi
posibilităţile de acţiune ale propriei persoane în cadrul oricărui proiect
transformativ.
Timpul glorios al ideologiilor sau scenografiei parlamentare
dreapta-stânga a apus de ceva timp, vrem-nu vrem să recunoaştem. Există
slabe speranţe şi că oamenii se vor re-echilibra peste noapte şi vor adera,
raţional şi entuziast, la o a treia cale de dezvoltare (aşa cum o predicase
Olof Palme), mai puţin distructivă, risipitoare şi prea-încrezătoare de sine.
Menţinerea inechităţilor şi chiar antagonismelor substanţiale între continente
şi populaţii pare şi ea la ordinea zilei. Poate că însă tocmai eşecurile repetate
ale unor asemenea modele de „umilire colectivă”, prin McDonaldizare
forţată, pot aprinde un licăr de speranţă că ultraconsumismul poate lăsa, în
cele din urmă, locul unui „nou hedonism”, ceva mai modest, mai realist, mai
pragmatic în sens larg, şi în cele din urmă, mai înţelepţit.

Notă:
* Comentariu la: https://thenextsystem.org/learn/stories/new-hedonism-post-
consumerism-vision

198
TRAIAN D. LAZĂR
 Născut la 19 noiembrie 1941 în satul Iacobeni, comuna Dângeni, jud.
Botoşani. Este absolvent al Facultăţii de Istorie-Filozofie din cadrul Universităţii
Al. I. Cuza din Iaşi (1960-1965).
A fost cadru didactic pe profilul de istorie la Liceul din Mangalia (1965-
1971), Şcoala generală nr. 22, Ploieşti (1971- 1977), Liceul Industrial 1 Mai (1977-
1990), Liceul Ion Luca Caragiale, Ploieşti (1990-2007). Gradul didactic definitiv în
1968, gradul II în 1973, gradul I în 1979, gradaţia de merit în 1998 şi 2002.
Volume publicate pe teme de istorie: „Iuliu Maniu şi serviciile secrete
(1940-1944)” - 2006, „JURNALUL REGELUI MIHAI I DE ROMÂNIA”, vol. I
(1921-1940) -2011, „Primarul şi primăria Ploieşti la 1960”, „150 de ani sub semnul
Minervei” (Monografia Colegiului Naţional „I.L. Caragiale” Ploieşti-2014,
(coordonator al volumului împreună cu Petre Năchilă şi Vasile Moga), „Th.
Pâslaru, Povestiri şi istorisiri din trecut (1909-1917)” - 2017 (prezentare şi editare
în colaborare cu C. Dobrescu), „Regele Ferdinand. Acţiunea militară pentru
Marea Unire 1916-1917” - 2018, etc.
Publică articole şi studii de istorie şi literatură în diverse reviste de
specialitate cu am ar fi Magazin istoric, Convorbiri literare, Europa XXI, Revista
Română, Axioma, Argeş, Acolada, Jurnalul literar, Cronica veche, Dacia literară,
România literară, Prosaeculum, Apostrof etc.
Volume publicate pe teme de istorie literară: „IL Caragiale şi N Iorga în
noi ipostaze” - 2012, „Noutăţi de istorie şi critică literară” - 2013, „Scrisori din
exil”. Arhiva literară Basarab Nicolesco - 2016
Referinţe critice: Gabriel Dimisianu, Mihaela Albu, Marian Buciu, Basarab
Nicolesco, Dana Oprică etc.

200
 SUITA LITERARĂ. REPREZENTANŢI ŞI PRECURSORI

S-a răspândit, în ultima vreme, o structură literară care, grefându-se

pe unele dintre trăsăturile caracteristice ale postmodernismului, vrea să
justifice şi tinde să contureze o nouă specie a prozei. Întrucât nu este încă
omologată, noua specie este numită şi definită prin comparaţie/asemănarea
cu speciile existente: jurnal atipic, enciclopedie a înţelepciunii (T. Urian, în
Viaţa românească, nr 8/2019), jurnal de idei (G. Liiceanu în Caiet de ricoşat
gânduri, Ed. Humanitas,2019), antologie etc. Se recunoaşte însă că noua
structură se deosebeşte de cele ale căror denumiri i se atribuie ocazional.
În ceea ce ne priveşte propunem denumirea de suită literară întrucât, ca şi
aceasta, este constituită din mai multe părţi ori dintr-un ciclu de piese, scrise
în aceeaşi tonalitate, dar fiind contrastante prin caracter şi mişcare/dinamică.
Cunoaşterea umană în formele ei: ştiinţifică, religioasă, artistică etc.,
practică două operaţiuni esenţiale, analiza şi sinteza. Analiza procedează
la examinarea detaliată a obiectului cunoaşterii, iar sinteza are ca obiectiv
înfăţişarea unei imaginii de ansamblu a acestuia. Exprimarea (verbală,
scrisă, desenată, pictată, muzicală etc) a rezultatelor cunoaşterii dă naştere
disciplinelor, genurilor şi speciilor ştiinţei, religiei, artei. Cunoaşterea
literară se încadrează acestei axiome, iar rezultatele ei sunt textualizate în
genuri, specii şi subspecii literare analitice (proverbul, aforismul, reflecţia,
epigrama, nota, meditaţia etc), sau de sinteză (schiţa, nuvela, romanul,
poezia, poemul etc).
Suita literară este o sinteză de specii şi subspecii literare analitice
precum aforismul, reflecţia, maxima, proverbul, eseul, nota semnal, nota
de lectură, portretul literar, definiţia, reclama comercială etc. Momentele
structurale, secvenţele suitei par a fi nişte insule apropiate grafic, dar care
comunică, de cele mai multe ori, foarte vag. Ca structură literară, suita
literară se practică de cel puţin un secol, dar fără a fi denumită astfel.
Răspândirea actuală a unui asemenea mod de textualizare este justificată
prin schimbările prezente din societate şi mentalitate. Simpla alăturare a
secvenţelor disparate atestă fuga de uniformitatea la care, scriitorul şi
cititorul sunt siliţi de societatea contemporană, care copleşeşte prin
promovarea produselor materiale de masă şi, prin ricoşeu, a spiritualităţii

201
de masă. Este, probabil, şi o expresie a crizei de timp, a rapidităţii vieţii, „a
vieţii în fugă”, căreia i se adaptează atât creatorul literar cât şi cititorul.
Dintre promotorii actuali ai suitei literare, ne vom referi doar la cei
mai reprezentativi, Gheorghe Grigurcu şi Theodor Codreanu, iar dintre
predecesori la Nicolae Ciorănescu şi Lucian Blaga.
***
În paginile revistei Familia de la Oradea, cunoscutul poet şi critic
literar Gheorghe Grigurcu publică, număr de număr, la rubrica Asterisc,
câte un articol important după opinia redacţiei, de vreme ce, de obicei,
este plasat imediat după editorial.
Articolele au un titlu şi o tematică variabilă, dar forma de redactare,
structura este aproape identică de la un număr la altul al revistei.
Forma de structurare a textelor respective te determină să presupui
că articolele acestea reprezintă o specie distinctă, poate nouă, a genului epic.
Pentru a verifica supoziţia, vom proceda ca şi în alte ştiinţe, de
exemplu în biologie, unde prin descrierea „organismului” se constituie
baza sistematicii, a încadrării lui în tipologia genului.
Examinând textele publicate de Gheorghe Grigurcu în numerele
succesive ale Familiei din acest an, constatăm că fiecare articol este o
combinaţie/succesiune de specii şi subspecii diferite ale genului epic.
Articolul Donjuanismul lecturii din numărul 1/ianuarie 2019 al
revistei Familia (paginile 6-8) include 3 aforisme, 5 reflecţii/cugetări, 2
documente literare şi o amintire. Între aforismele din articol se numără
paradoxul: „Uneori te simţi mai sărac prin ceea ce ştii şi mai avut prin ceea
ce nu ştii”. Din una dintre cele cinci cugetări/reflecţii se inspiră titlul
articolului: „Donjuanismul lecturii. Cu fiecare carte care îţi place, treci de
la o fantasmă la alta, erotizându-le în succesiunea lor. Mariajul cu o
singură carte poate fi teribil”. Cele două documente menţionate repre-
zintă: un „citat” dintr-o scriere a lui Teodor Baconsky şi un fragment dintr-un
comunicat al Mediafax pe care autorul le reproduce fără vreo introducere
sau comentariu, în spiritul presei de informaţie. Am zice fără să ia
atitudine, dar însăşi selectarea este o atitudine, căci furnizează cititorului,
prin alegerea/selecţia făcută din masa informaţiilor, premizele pentru o
anume judecată: revalorizarea operei lui Cioran, în primul caz şi cultivarea
respectului faţă de personalitatea lui Lucian Blaga, în cel de al doilea caz.
Amintirea publicată relatează întâlnirea frecventă cu un bătrân, ce-şi
etalează decoraţiile de „veteran de război sau cavaler al stahanovismului”.

202
Autorul îşi face cunoscută poziţia faţă de acest fapt, care îi inspiră milă
faţă de persoana bătrânului, dar şi faţă de societatea al cărei mesager este.
Articolele lui Gheorghe Grigurcu din următoarele numere ale revistei
Familia din 2019 reprezintă variante ale structurii compozite a articolului
din numărul 1, cu reluarea sau dispariţia unora dintre speciile şi subspeciile
epice menţionate ori schimbarea dozajului lor şi apariţia altora noi.
În articolul lui Gheorghe Grigurcu din numărul 2/februarie 2019 al
Familiei (pp.34-36) remarcăm existenţa unui portret literar al lui Marin
Mincu, „critic şi poet marcant ... un megaloman agreabil... agitat, interesat,
extrem de mobil, (cu) alură de muschetar...cultivat, laborios”. Făcând o
paralelă între Marin Mincu şi Nicolae Breban, autorul este de părere că
„Ambii vor să fotografieze eternitatea folosindu-se de aparate ce poartă,
foarte la vedere, mărcile de fabricaţie ale efemerului”.
Titlul articolului este inspirat de reflecţia: „Tradiţia cea mai nobilă
cu putinţă: Dumnezeu a devenit poet creând lumea”.
Reţinem din text şi o notă de lectură referitoare la Jurnalul lui Kafka
privind păcatele pedepsite cu moartea în credinţa husită. Consemnând
informaţia, autorul se întreabă dacă nu sunt păcate şi monstruozităţile
comise pentru combaterea celorlalte păcate.
Există în acest articol şi note-semnal privind faptul că „Limba
română s-a înavuţit cu un cuvânt nou: ghidism (de la ghid)”.
Articolul lui Gheorghe Grigurcu din numărul al 3-lea pe 2019 al
revistei Familia (pp.7-9) evidenţiază apetitul autorului pentru concizie şi
pentru inedit, originalitate, semnificaţie şi impact puternic. În afara
formelor literare menţionate până acum, el recurge în acest scop la
maxime („Eleganţa: frivolitatea frumuseţii”) sau la reproducerea unei
reclame comerciale a Teatrului „Volksbuhne” din Berlin.
În articolul său din numărul al 4-lea al revistei Familia din 2019,
Gheorghe Grigurcu foloseşte în redactarea speciei literare pe care o cultivă
şi proverbul. Chiar titlul articolului, Proverb adaptat, dovedeşte aceasta:
„Proverb adaptat: spune-mi pe cine bârfeşti, ca să-ţi spun cine eşti”. De
asemenea, foloseşte definiţia, dar nu ca expresie a unei operaţiuni logice
(genul proxim şi diferenţa specifică), ci ca expresie literară, artistică. Iată
definiţia literară a termenilor epigon şi uitarea: „Epigon. Maniacala
dorinţă de-a copia modelul, nu de-a încerca să-l asimilezi, fapt riscant”;
„Uitarea: un premiu pe care ţi-l acordă viaţa pentru dezagrementele ce ţi
le-a hărăzit, dar un premiu cu care nu te poţi mândri”.

203
 Deducem, din cele spuse mai sus, că nu există decât limite
dimensionale, de volum, în alegerea speciilor şi subspeciilor epice folosite
pentru redactarea speciei epice, căreia îi aparţin articolele lui Gheorghe
Grigurcu din Familia-2019. Se impune folosirea celor succinte.
Articolele lui Gheorghe Grigurcu din numerele 5 şi 6 din 2019 ale
revistei Familia nu aduc informaţii în plus pentru precizarea speciilor şi
subspeciilor epice folosite pentru redactare şi pentru definirea speciei
literare cărora aparţin aceste texte.
La finalizarea trecerii în revistă, a „descrierii” organismului
literar/fiinţei literare existente în articolele lui Gheorghe Grigurcu din
numerele 1-6/2019 ale revistei Familia, reţinem cele două elemente ce o
caracterizează/individualizează: structura compozită, formată din alte
specii şi subspecii epice, alese dintre cele de mici dimensiuni/volum.
Asemenea individualităţi există şi în alte ramuri ale artei. Dintre ele,
pentru a nu mai reda în extenso procesul de comparare şi selectare, vom
spune că cea mai apropiată este suita muzicală, definită ca o compoziţie
muzicală din mai multe părţi, ori un ciclu de piese muzicale scrise în
aceeaşi tonalitate, dar contrastante prin caracter şi mişcare. Constatâm
deci existenţa a două forme asemănătoare de structurare a creaţiei artistice
în muzică şi literatură, suita muzicală şi suita literară. Nu este o excepţie,
ci încă o confirmare a faptului că în ramurile diferite ale stiinţei şi artei
există/se produc fenomene asemănătoare/apropiate: impresionismul din
pictură îşi are replica în critica literară impresionistă, mecanica cerească în
mecanica socială promovate, ambele de Spiru Haret, determinismul din
biologie în determinismul istoric etc. Sau, ca să apelăm la o referinţă
recentă, existenţa unor „similitudini surprinzătoare între arta barzilor
nordici şi muzica de jazz sau pictura lui Picasso”. (Viaţa românească, nr.
6/2019, pp.16-17)
Specia literară căreia îi aparţin articolele publicate de Gheorghe
Grigurcu în revista Familia-2019 este, deci, suita literară.
Gheorghe Grigurcu este un scriitor prolific. El cultivă suita literară
şi în paginile revistei Convorbiri literare. Ne referim la seria articolelor
publicate în numerele din 2018 şi 2019 ale Convorbirilor.
Suitele literare din Convorbiri au aceeaşi structură compozită formată
din aforisme, reflecţii, documente etc. Ele abundă în intertextualitate.
Autorul citează fragmente semnificative din şi despre scriitori (Kafka,
Tolstoi, Balzac, Pavese, Shaw etc), filozofi (Aristotel, Cioran, Berdiaev,

204
Kirkegaard...), teologi (Sf. Augustin, monseniorul Ghika), oameni de
ştiinţă (Konrad Lorenz), politicieni ( W. Gombrowicz, Simone Weil). Din
presă, sunt citate frecvent Dilema veche, Click, România liberă, Historia.
Aproape totdeauna citatele sunt fără comentarii introductive sau finale
ilustrând obsesia autorului pentru obiectivitate, concepţia autorului
despre informaţie ca sursă de cunoaştere şi nu de manipulare politică.
Curiozităţi de genul: speranţa de viaţă şi modul de viaţă al albatroşilor,
informaţia că sfârşitul lumii va avea loc la 10 mai 2061, recordul mondial
de mers pe picioarele dinapoi al cailor, asezonează distractiv şi colorat
textul. Aforismele şi reflecţiile de factură personală se inspiră din viaţa
cotidiană sau din universul livresc.
***
În urmă cu exact o sută de ani, în 1919, debuta în volum, cu poezie
în plan literar şi cu reflecţii şi cugetări pe teren filozofic, Lucian Blaga, în
placheta Pietre pentru templul meu, Biroul de imprimate „Cosânzeana” Sibiu,
1919 aparţinând, după opinia noastră, speciei suitei literare. Aceleiaşi
specii îi aparţin volumele Discobolul şi Ferestre colorate Secvenţele suitelor
literare ale lui Lucian Blaga conţinând gânduri, idei, păreri, meditaţii,
reflecţii erau numite şi publicate sub titlurile „Cugetări” „Frânturi”,
„Frângurele”, „Fragmente”, „Însemnări”, n.n.). Termenul aforism nu era
uzitat. Abia prin 1944, reputat creator în domeniu, Lucian Blaga, a folosit
termenul aforism, dar pus în ghilimele, „aforism”. (Lucian Blaga, Aforisme,
Editura Humanitas, 2008, p.8)
Suita literară Pietre pentru templul meu conţine şapte mici eseuri
însoţite de aforismele şi cugetările corespunzătoare tematic. Aceste afo-
risme sunt generate de trăirile interioare ale unui student la teologie şi
filozofie, fiind formulate îndeosebi pe teme filozofice şi religioase. Blaga
nu formulează aforisme şi cugetări umoristice ceea ce concordă cu
tematica abordată şi, probabil, cu firea autorului.
Primul eseu se referă la temeiurile pe care trebuie să ne funda-
mentăm existenţa. Printre cele 32 de secvenţe filozofice sau religioase
însoţitoare acestui prim eseu se află şi următorul aforism: „Filozofia e
<bemolul> vieţii: toate tonurile sufleteşti le adânceşte cu o jumătate de
ton”. Reproducem şi o reflecţie religioasă: „Cântecul unei păsări din
tăcerea unui codru secular, e glasul lui Dumnezeu din tăcerea veşniciei”.
(Lucian Blaga, Aforisme, Editura Humanitas, 2008, p.8,11)

205
 Al doilea eseu tratează despre multitudinea sensurilor termenilor
folosiţi în comunicare. Iată una dintre cele 25 cugetări pe tema eseului: „E
tragică soarta timpului nostru: ne trebuie o religie, dar nu găsim nicăieri
un Dumnezeu pentru ea!”
Examinarea limitelor ştiinţei constituie tema celui de al treilea eseu.
„... Se pare că însăşi fiinţa lucrurilor îi este inaccesibilă” cunoaşterii
ştiinţifice. Ea „prinde cel mult învelişul faptelor”, apreciază Lucian Blaga.
Autorul se pronunţă în favoarea cunoaşterii transcendente, ce foloseşte
„speculaţiile asupra acelei regiuni a lucrurilor, în care cu mijloacele
profane ale experimentului şi observaţiei nu putem ajunge” (Ibidem, p.17).
Acestei părţi îi sunt ataşate 33 cugetări, majoritatea filozofice precum:
„Ţinem la viaţă ca la o femeie iubită: pe zi ce trece îi descoperim mai multe
scăderi şi totuşi nu ne putem despărţi de ea”. Unele meditaţii filozofice
asupra prezentului atestă că Lucian Blaga era un observator atent şi un
reformator idealist. Într-o perioadă în care idealurile naţionale, sociale şi
politice se afirmau din plin, chiar cu violenţă, Lucian Blaga insista pentru
manifestarea permanentă, continuă, neîntreruptă a caracterului moral al
acestor idealuri: „Idealul unei omeniri, căreia moralitatea să-i fie ceva
organic şi natural, al unei omeniri, care face binele în chip necesar, nu mă
încântă tocmai aşa de mult, căci moralitatea pentru mine are valoare în
primul rând prin aceea că trebuie s-o cucerim în fiecare zi din nou”.
Cugetările religioase de aici ilustrează profunzimea gândirii şi sensi-
bilitatea autorului: „Religia multora nu e decât ameţeala, ce ei o simt
privind în abisul existenţei” (Ibidem, pp.22,24).
Condiţiile creaţiei culturale individuale sau ale unui neam, ale unei
epoci, constituie tema celui mai amplu dintre eseurile plachetei, eseul al
patrulea. Autorul insistă asupra a două dintre condiţii: „o concepţie adânc
trăită despre menirea omului pe pământ şi despre fiinţa misterioasă a
lumii din preajma noastră”; „o anumită atitudine sufletească în faţa vieţii
şi a lumii”, care nu trebuie să fie „teorie, ci o reacţie, mai mult trăită decât
cugetată”. (Ibidem, p.27 Prima dintre condiţii este versificată în „eu nu
strivesc corola de minuni a lumii...”). O cugetare religioasă ce însoţeşte
acest eseu exprimă plenar ideia călăuzitoare a vieţii autorului: „Doamne,
să nu mă laşi niciodată să fiu mulţumit cu mine însumi!” Personificarea
este folosită pentru a preciza filozofia de viaţă a altora: „Filozofia iederii:
numai târându-te te poţi înălţa”; „După ce apune soarele, orice licurici
crede că el îi e locţiitorul”. (Ibidem, pp. 42,46,48).

206
 Cel de al cincilea eseu încearcă să explice de ce nu se ajunge la
rezolvarea „problemelor mari” a „problemelor ultime” ale cunoaşterii.
Autorul indică două cauze: cunoaşterea ştiinţifică în loc să avanseze
bazându-se pe faptele de intuiţie (pe cunoaşterea empirică) se întoarce
făcând din acestea probleme de cunoaştere; cunoaşterea transcendentă nu
este curăţată, din când în când, de „fetişii vechi”. Cităm una dintre
cugetările pe temă religioasă, ce însoţesc eseul: „În nimic n-a fost omul atât
de pretenţios, de mândru şi de neruşinat ca în părerile sale despre
divinitate: inchizitorii ziceau că Dumnezeu e Inchizitor”. Şi un paradox:
„Întunerecul nu trebuie să-l luminăm pentru ca să-l putem vedea”.
(Ibidem, p. 52).
Relaţia dintre rasă şi cultură, cercetările şi descoperirile din biologie
ale lui Mendel, aplicarea lor ipotetică la oameni, sunt abordate în cel de al
şaselea eseu. Cele 67 secvenţe aferente sunt predominant cugetări filo-
zofice: „Când o idee o prefacem în Moloh-ul căruia îi jertfim toate celelalte
idei să ştim că facem metafizică”. (Ibidem, p.66).
În ultimul eseu, Blaga tratează problema modernizării României, a
progresului ei cultural după înfăptuirea Unirii din 1918. O analiză a
fenomenului la nivel european, a rolului occidentalizării sau a contribuţiei
proprii la modernizarea culturii unor popoare, îl duce pe autor la con-
cluzia priorităţii efortului intern, situaţie în care „aleşii poporului”,
personalităţile culturale au de jucat rolul central. O cugetare filozofico-
religioasă ilustrează convingător tema eseului: „Cele mai minunate
cuvinte, ce-au fost rostite pe pământ, sunt: <Împărăţia lui Dumnezeu nu
vine cu înfăţişare externă. Nici nu poţi zice, că este aici sau dincolo, căci
iată împărăţia lui Dumnezeu este în voi înşivă>. Orice reformă radicală
religioasă trebuie să purceadă din cuvintele acestea. Să nu pornească oare
şi la noi, tot de aici?” (Ibidem, p.80)
Suitele literare ale lui Lucian Blaga prin micile eseuri şi cugetările
textualizate ţin de creaţia sa filozofică. O atestă, între altele şi faptul că, o
parte, au fost republicate sub titlul de Încercări filozofice, editura Facla,
Timişoara, 1977. În prefaţa volumului Zări şi etape, Lucian Blaga scrie că a
inclus în această carte „diversele încercări filozofice, apărute între anii
1919 şi 1930, toate anterioare Trilogiilor” şi le publică deoarece a constatat
„că ele ar putea să intereseze încă pe atâţia din rândurile noilor generaţii”.
Textele „cuprind fără îndoială o seamă de prefigurări ale concepţiei

207
sistematice de mai târziu” constituind „prefigurări, tatonări, etape”.
(Lucian Blaga, Zări şi etape, Editura Minerva, 1980, p.7).
În context, semnalăm cititorilor volumul Caiet de ricoşat gânduri sau
despre circulaţia ideilor de-a lungul timpului, Editura Humanitas, 2019, jurnal
de idei structurat pe modelul suitei literare şi care ar putea să fie, ca şi în
cazul lui Blaga, o treaptă spre constituirea unui sistem filozofic de către
autor, Gabriel Liiceanu.
***
În câmpul literar se produc permanente schimbări, unele genuri şi
specii literare înfloresc, iar altele se ofilesc. Alexandru Zub constata că,
„memorialistica recluziunii politice - detentio honesta în expresie juridică –
a ajuns în ultimii ani, din motive lesne de înţeles, un gen foarte cultivat”.
(Expres cultural, nr.5/2019, p.4)
Suita literară nu este o specie nouă a prozei, ci o specie care a
dobândit o mai largă răspândire în actualitate, ca modalitate, a scriitorului
şi cititorului, de a ţine pasul, prin redactarea concisă şi structurarea
fragmentară, cu viteza ameţitoare şi masa copleşitoare a informaţiilor de
comunicat şi receptat. Cultivând polifonia narativă şi viziunea calei-
doscopică a realităţii, suita literară oferă o alternativă uniformizării,
automatismului şi rutinei specifice modernităţii.
Admiterea existenţei unei specii a prozei literare precum suita
literară ar deschide noi perspective în abordarea creaţiilor Şcolii de la
Târgovişte, evitând tautologii ori imprecizii frumos formulate de genul:
„texte care nu sunt nici romane, nici povestiri, nuvele sau schiţe, ci pur şi
simplu texte”; „... Dicţionarul lui Mircea Horia Simionescu nu este nici
eseu, ignorând „legea demonstraţiei”, nu este nici roman sau culegere de
proze scurte pentru că nu admite canoanele legilor povestirii, ci <e o
literatură fără alte preocupări>” (Ion Holban, în Convorbiri literare, nr
8/2019, pp.37, 39).

208
FLORIN MANOLE
 Născut în 1963, la Bârlad.
Este absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii
Bucureşti
Este vicepreşedinte al Asociaţiei Culturale „24pharte” şi a Cenaclului „I. L.
Caragiale” din Ploieşti.
În perioada 1990-2000 a practicat jurnalismul la „Zig Zag”, „Viitorul
Românesc”, „Evenimentul zilei”, „Expres”, „Naţional”, „Gardianul”, „Telegraful
de Prahova” etc.
A publicat eseuri şi poeme în revistele „Idei în dialog” şi „Cuvîntul”.
Este prezent în antologia cenaclului I.L.Caragiale, sub semnul
integratorului, ed.Grinta, Cluj, 2020.
Face parte din grupul care a iniţiat proiectul „Parcul de Sculpturi
Contemporane Ploieşti Vest”.

210
 O poveste lină despre cum a devenit imposibilă
orice fel de alegere şi orice fel de noutate

Începutul (un fragment)

Începutul şi sfârşitul. Treimea căreia îi aparţin a fost înjosită şi

adorată. Am fost flămând, însetat, străin, gol, bolnav şi întemniţat. Nu am
lăsat nimic scris. O sigură dată am desenat cu degetul pe nisip. Aici, sub
coastă, am semnul unei răni făcută cu suliţa. Este doar unul din semnele
care îmi brăzdează adânc trupul. Aceste simboale 1 m-au sleit de puterile
mele omeneşti şi mă adaugă şirului finit de oameni pe care îi ascult sau le
datorez ascultare. În văzul tuturor am blestemat un smochin prea puţin
folositor. Am fost iubit şi asemănat cu Soarele cel sfânt de pe Cer. În taină
am fost condamnat la moarte de preoţii Legii. Am renunţat la dreptul de a
fi de negăsit; am predicat în pustie şi oamenii au venit în pustie după
mine. M-am răstit la oameni în Templu şi i-am alungat şi nimeni nu m-a
înfruntat. Am unit legile în una singură, legea iubirii, despre care, ulterior,
teologii au afirmat că asigură maximum de libertate: fericirea. Atârnat de
Lemn, înfăşurat în resturi de cârpe, păzit de soldaţi, am cerut ajutor, am
simţit întristarea adâncă şi neînfricarea. Profeţii dinaintea mea au vorbit
despre naşterea mea ca început al înţelepciunii lor. Pentru a statornici
această cunoaştere am rămas viu şi fără păcat.
Am primit această putere, aparent inumană, prin naştere, ca
purcedere din pura subiectivitate divină, purcedere pe care toate religiile
şi-o asumă doar ca intuiţie sau extaz, ignorând astfel cea de-a treia
persoană a fiinţei Tatălui, pe care Avraam o întâlneşte la stejarul lui
Mamvri - dar nu îi este dat s-o poată descoperi şi poporului său. Ascunsă
le va rămâne Treimea până astăzi. Asupra inexistenţei sfântului Duh,
preoţii Legii oricum s-au pus de acord, măcar că Acesta l-a profeţit pe
Isaac, s-a ospătat din bucatele Sarei şi a vorbit prin proroci. Cât despre
practicarea religiei lor pe care, ca şi pe oricare altă religie, am desăvârşit-o,
încheindu-le astfel pe toate celelalte, numai Tatăl poate cunoaşte sfârşitul,
mântuirea şi îndumnezeirea credincioşilor, de la Adam încoace, ca

1 Cuvântul „simboale” este o formă a cuvântului „simbol”, folosit mai ales în spaţiul de credinţă
creştin ortodoxă. De ex. Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Ed. Antim, 1997, pp. 118 - 119

211
neavând El nici un om de pierdut, dar şi fiind Acela care supune pe fiecare
om înfricoşatei Sale judecăţi. Sunt viu într-o lume care se descoperă, dar în
care Duhul Domnului este frecvent asimilat unui echivoc. Eu însumi sunt
acest Duh; detronare a oricărui idol sunt şi coborârea smerită a minţii în
inimă. Totdeauna cu faţa spre Ierusalimul strămoşului meu David, pot
aborda răul, îl pot mustra şi învinge; înţeleg Duhul Tatălui, claritatea
laudei cântată în lumină 2 şi viaţa veacului ce va să vie.
La început, Duhul sfânt i-a cuprins pe patriarhi şi pe unii leviţi.
Apoi, pe vremea primului Templu, se spune că existau preoţi care îşi
însemnau mâinile cu sânge şi luau păcate asupra lor pe ascuns.
Binecuvântarea avea loc noaptea, iar credincioşii, unii dintre aceştia,
simţeau prezenţa lui Mesia. E posibil să fie vorba de o erezie.
Dar secta ori sectele acestea au luat amploare. Au încercat chiar să
impună o etică. Transmiteau un mesaj plenar, ignorau orice formă de
promisiune, mai ales pecuniară. Au existat reacţii paradoxale, izolate, ce
au rămas înscrise până astăzi ca manifestări legitime ale religiei oficiale.
Disidenţii, beneficiari nemijlociţi ai puterii Duhului, au înfăptuit încă de
pe atunci răspunsurile ulterioare ale Părinţilor cei sfinţi ai nevoinţelor şi
pustiei. Fireşte că nu se punea problema unei schimbări. Cu toate acestea,
ca noutate, au fost acceptate comentarii pe marginea celor Cinci Cărţi şi
implicit a celor 613 porunci. Astfel, beneficiarii tainicelor binecuvântări –
autori ai Cărţilor şi deopotrivă proroci pentru că ascultau voia Tatălui -
ajungeau să-şi ignore condiţia şi să trăiască bucuria atemporală a
binecuvântării sau să fie pedepsiţi aspru ca fiind nerecunoscători doritului
şi celui demn de încredere şi unic Eliberator. Această bucurie incredibilă –
nu exista pe vremea aceea bucuria vindecătoare de moarte – a luminat
câteva chipuri. Unii locuitori ai Sionului au început să-şi piardă
luciditatea. Procesul a durat în jur de o mie de ani, cifră adulată apoi în
numele unor utopii. Cei care purtau lumina pe chip au început să fie iubiţi
iar scrierile şi întâmplările vieţii lor formează până azi Cărţile. Cu timpul
însă, iubirea aceasta a căutat iarăşi faţa omului şi mai puţin lumina
chipului omenesc. Încă şi pe vremea mea, preoţii de la Templu se
îngrijorau şi de soarta celor mulţi, care asigurau bunăstarea tuturor,
nesocotind însă lumina sau, mai bine spus, pe cei care purtau lumina pe
chip. Cu toate acestea, de-a lungul întregii istorii a statului lor teocratic, s-a
impus şi credinţa că Eliberatorul este mai puternic decât îngrijorarea în

2 Estul e locul de unde vine lumina tainei existenţei.

212
sine şi de aceea, chiar El ar putea fi bunăstarea însăşi, dacă un credincios o
cere. Delăsarea a ajuns până acolo încât la un anumit moment poporul mai
avea de ales doar între plecarea în robie sau rămânerea împrejurul unui
Templu distrus.
În timpul robiei – reluarea, în fapt, a unei robii mult mai profunde
şi deja prezentă – nu s-au mai socotit anii de la Facerea lumii şi s-a adăugat
Cărţilor viaţa celor cu chipurile scăldate într-o lumină nevăzută, profetică,
abia acum vizibilă şi reală. Faptul că timpul, săgetat de această realitate, şi-a
bulversat sensurile a făcut ca robia însăşi să dispară fizic; apoi, încă
dinaintea construcţiei Celui de al Doilea Templu, şi-a refăcut simţită apariţia
Duhul Domnului. Pentru mulţi robia a devenit o închipuire a păcatului,
iar prefacerea cu fast a noului Templu, rostul profeţiei mele despre cea de
a doua distrugere a Sacrului.
Multă vreme nu s-a gândit nimeni că în vechiul Şalem, ca de altfel
în întreaga lume, sclavia, sărăcia şi moartea sunt discutabile. De aceea, m-
am suit în munte, am şezut şi am rostit Fericirile mele de neînţeles şi,
implicit, am făcut cunoscută nefericirea sau puterea amăgitoare. Prima şi
cea mai mare fericire este a celui a cărui duh ajunge sărac de patimă şi de
duhul lumii, iar puterea omului este adevărată şi reală, şi nu închipuită,
doar dacă are pecetea fizică a însângerării cu sângele meu, pe când mi-am
dăruit viaţa pentru prietenii mei. Pentru care am plâns în inima mea, şi am
lăcrimat.
Cuvintele mele au ajuns în cetatea Ierusalimului şi după zilele
acelea au trecut de zidurile ei. Curând, unii apropiaţi ai mei încep să
creadă ad litteram tot ce spun şi, într-un mod cu totul neaşteptat, au parte
de câştiguri în bani pe care i-au dăruit apoi ca milostenie. Astfel au adus
bucurie şi certitudine în inimile celor binecuvântaţi. Bogaţii au devenit şi
ei, brusc, interesaţi. Atunci am recomandat unui admirator de-al meu să
dăruiască totul şi să mă urmeze. Dorinţa mea a fost întâmpinată cu
suficientă rezervă. Pentru că oamenii sunt imprevizibili, adică liberi,
infinitatea combinatorie a posibilului prevede inclusiv uitarea acestui
episod, precum şi eventualitatea ca până la urmă să fiu părăsit. La
Templu, un preot a ţinut să expliciteze că cele spuse de mine nu sunt o
noutate, şi că eu însumi, în carne şi oase, fac parte dintr-o eternă şi inutilă
interpretare a Legii.
Apoi, mai mulţi cetăţeni au început să trăiască din renunţarea la
orice agoniseală şi din milostenia celorlalţi. Aşa s-a ajuns că, la un moment

213
dat, câţiva peşti au fost suficienţi pentru a hrăni mii de oameni. Orice
exces de acest fel a asigurat un bine imediat şi imperceptibil, în
conformitate cu bucuria acelor zile. Câţiva locuitori din apropiere au
căutat să înţeleagă cauzele acestei dezordini şi aglomerări de oameni care
i-a mulţumit pe toţi şi n-a ofensat pe nimeni. Alţii, pur şi simplu, au
mâncat din mâna aproapelui ignorând haosul primitor şi hrănitor din jur.
Dumnezeu oferă cu boierie în forme şi cantităţi imprecis ordonate; iar fiii
Lui primesc darurile după tipicul sacrei învălmăşeli cu care am fost eu
însumi adulat, întâmpinat şi respins. Eu şi mulţimile, în forma aceasta de
îmbulzeală suntem silueta prevestitoare a configuraţiei treimice. Urma
sfântului Duh, în dorinţa oamenilor de a-L întâlni pe Tatăl în mine şi pe
mine în nemurirea ucenicilor mei este o fervoare catalogată prea repede
drept îmbulzeală, îngrămădeală sau multe alte nepoliteţuri de acestă
infantilă manieră. Oamenii vorbeau fiecare pe înţelesul fiecăruia şi eu, la
rugămintea unui tată, am înviat din morţi o fetiţă. Şi totuşi oamenii erau
nedumeriţi, chiar dacă se vorbea cu glas tare şi la lumina zilei că de acum
înainte va fi accesibilă oricui iniţierea în taina vieţii eterne şi a învierii în
trup. Surprinşi, în expectativa lor eroică şi milenară asupra îndreptării
lumii şi a zilei celei de pe urmă, preoţii au renunţat, pe moment, la câteva
privilegii mai deşucheate cum ar fi, de pildă, deţinerea puterii absolute în
cetate. Asta m-a făcut şi pe mine să mă dezic de orice formă de putere.
Într-un fel, m-am alăturat preoţilor în acel moment şi poate, în mod cu
totul fals, am fost considerat egalul lor, eludându-se astfel simplitatea şi
originea curativă a entuziasmului şi candorii mele. Apoi am făcut publice
gândurile mele cele mai ascunse. Am pus un preţ (desigur, sub formă de
jertfă benevolă) şi am particularizat, până la nivelul fiecărui om, felul în
care cuvintele mele vor denomina implicaţia unei bătăi de inimă în
vederea răscumpărării lumii. Am început apoi să evaluez obiectul ce
înglobează în sine prezentul în cel mai înalt grad: banii. Marfă pe o piaţă şi
mereu novice orice om caută, fireşte, să se sustragă acestei condiţii aflată
în tăria egalitaristă şi de troc a Legii – ochi pentru ochi, dinte pentru
dinte… În ziua de sabat ne plecăm înaintea Domnului, este adevărat! Dar
mereu sub spectrul sclaviei, mereu supuşi unei posibile preţăluiri
incorecte. Cauzele unui astfel de statut antropologic prevăd fatalmente
moartea. Pe de altă parte, banii pot înlocui sau schimba între ele oricare
două fiinţe, stări sau fenomene ale naturii. Preoţii mimau uneori anumite
slăbiciuni tocmai pentru a induce părerea, falsă desigur, că monezile nu

214
sunt un instrument eficace. Şi totuşi nimeni nu a contestat vreodată puterea
banilor. Iar preoţii, până în ziua de azi, sunt bănuiţi de prefăcătorie. Li se cere
un comportament exemplar şi o credinţă mai presus de orice religie. Felul
meu de a fi, cuvintele mele sunt – am mai spus-o - la lumina zilei. Cunosc cu
precizie certitudinile universale şi posibila bucurie luminoasă de pe chipul
fiecărui om. Am cufundat zodiile una în alta şi pot cuprinde într-un punct
interior cea mai elaborată spirală, aşa încât nimic nu poate rămâne ascuns. Eu
sunt Cel de al Treilea Templu, rezidit trinitar în trei zile apocaliptice, unde
fiecare să poată locui în sine şi în grija adevărului şi astfel neatins de nicio
boală. Nici de amintiri, nici de plictiseală.
Este adevărat că într-un imediat am început să fiu imitat. Preoţii s-au
împotrivit unui astfel de comportament gregar ce risca să se generalizeze
sub ochii lor. N-au mai vrut să mă interogheze şi recurgând la un truc
ieftin, o invocaţie, au încercat să investească pe un anume ofiţer,
reprezentant al forţelor armate imperiale, cu puterea divină pe care o
primiseră de la patriarhi - iar aceştia, la rândul lor, prin misteriosul preot
Melchisedec, de la Dumnezeu – de a judeca şi de a vedea cine sunt eu. Nu
se mai cunoaşte astăzi formula magică pe care au folosit-o atunci, poate
împotriva voinţei lor. În realitate, formula aceea este o înşiruire de cuvinte
prin care se evita cu bună ştiinţă şi anacronism, spre ruşinea majorităţii
care a legitimat-o, doar o eventuală disensiune cu divinitatea şi de
asemenea, implicit şi spontan, evita faptul, deja accentuat în zilele acelea,
că abia acceptarea nemijlocită a perfecţiunii este adevărata smerenie. Cred
că atunci, în acele împrejurări, am afirmat pentru prima oară că eu sunt
Adevărul. Nerecunoscut de public am continuat acţiunea pe cont propriu.
Conflictul cu autorităţile a devenit inevitabil. Nu sunt încrâncenat
de felul meu, de aceea voi spune acum ceva care poate părea amuzant:
ştiu cu exactitate ce mi se va întâmpla, voi fi condamnat la moarte şi,
conform legilor în vigoare, voi fi crucificat. Şi încă o banalitate: toate
acestea vor avea loc pentru a fi împlinită Legea, pentru mântuirea şi
vindecarea de moarte a omului. Şi totuşi…
Odată cu împlinirea Legii, a urmat un moment de nelinişte. Preoţii,
dintotdeauna aprigi, au început, unii dintre ei, să se îndoiască. Au invocat
Cărţile, unii s-au dezis de incantaţia mistică din ajun şi n-au vrut, în ruptul
capului, să accepte că Dumnezeu este nemincinos şi îşi împlineşte prorocia.
Îndoiala lor era îndreptăţită dar în acelaşi timp întărea şi credinţa că dogma
este o continuitate a credinţei revelate care dă sens lumii şi că acceptarea

215
iubirii nu poate fi un păcat, ci este chiar libertatea de a-l anihila. De aceea
faptele mele, contestate de preoţi - care au renunţat la obligaţia de a mă
interoga – s-au impus lumii, mai ales, ca urmare a suspiciunii lor subiective.
Neliniştii acestui moment i s-a opus seninătatea imediată, nu neapărat
irevocabilă, a celor care m-au urmat. Eu însumi am primit atunci, cu anume
uşurare, nu şi fără teamă, sentinţa definitivă de condamnare la moarte.
Vinovăţia nedovedită, precum şi stăruinţa mea de a releva fiinţa
multiplă şi, în acelaşi timp unică, a persoanei divine, au contorsionat
teoriile preoţilor până când acestea au fost materializate în fapte
admirabile, nu însă de credincioşii lor ci de imitatorii mei. A imita
esenţialul poate fi considerat, până la urmă, un fenomen, chiar dacă sau
mai ales, atunci când centrul acestui fenomen se află pretutindeni, cu
marginile nicăieri sau într-o anumită dare de seamă despre orbi, în
discursul unui mare inchizitor, în loteria babilonică sau la poalele
muntelui vrăjit. Lumea a început să vorbească…Schimbarea a fost poate
prea rapidă. La început eu, apoi duhul meu şi iarăşi, la sfârşit, prezenţa
mea deofiinţă cu sine în care cu toţii una suntem. Un lucru e cert: de aceste
fluctuaţii ontologice nu va mai putea nimeni să facă abstracţie. Oricine se
va încredinţa duhului prezenţei mele absente, va fi viu în trupul său şi
mântuit şi îndumnezeit în eternitate – în măsura în care acest cuvânt va
mai avea un sens. Astfel, nestingherită, viaţa a început să acapareze tot,
inclusiv ceea ce până atunci era definit cu religiozitate de preoţi şi chiar
preoţia însăşi. Teologia a căpătat sensuri inimaginabile. Unii au sesizat că
duhul meu este o slăbire a dogmelor Legii sau chiar o anihilare progresivă
a acestora. Cu toate acestea, deşi acompaniată de iubire, posibilitatea
dispariţiei Legii în care eu însumi m-am născut, nu poate fi altceva decât
un sofism. Există şi certitudini: duhul meu slăbeşte sentimentele şi exclude
spontan sensurile umaniste, până la cele intime sau familiale. Numai cele
pentru care am fost judecat formează realitatea. În rest, orice, chiar dacă
poate fi văzut ori atins, nu există. Astfel, sensul aparţine vieţii însăşi, este
chiar viaţa mea şi a celor asemănători mie, iar adevărul acestei vieţi,
raţional sau duhovnicesc, nu poate fi nici căutat, nici găsit ci numai dăruit
prin mine. Această bucurie pe care unii o consideră târzie, alţii inutilă sau
de-a dreptul falsă nu este decât un atribut al nemărginirii, iar simplitatea
acestei bucurii, înţelepţită numai de revelaţie, creează elita celor mai
surprinzătoare sau obscure caractere omeneşti...

216
ADRIAN ŞURUBARU
 Adrian Şurubaru, născut la data de 29.01.1951 în Ploieşti, este absolvent
al Liceului Industrial de Petrol, promoţia 1971. După absolvirea liceului este
repartizat la I.R.C.R. Ploieşti de unde după câţiva ani se transferă la Rafinăria
Brazi şi mai apoi la institul de proiectări I.C.I.T.P.R şi I.M.I Berceni. După 1989
înfiinţează S.C. PERENA - Şurubaru S.N.C, având ca obiecte de activitate
traduceri, editare şi comercializare de ziare, cărţi şi reviste, activitate din care a
reuşit să publice în regie proprie doar două titluri - Filosofia creştinismului de
Immanuel Kant (reeditare după o ediţie interbelică) şi Maxime şi cugetări de
Napoleon Bonaparte (traducere personală din franceză). În 1990 - obţinut atestat
de translator proză din limba română în engleză acordat de Ministerul Culturii şi
Învăţământului.
Traduceri din franceză: Sven Hassel - Legiunea blestemaţilor 1991; Sven
Hassel: Lichidaţi Parisul 1991; Albertine Sarrazin: Astragalul 1992; Edgar
Wallace: Vagabondul 1998; Napoleon Bonaparte: Maxime şi cugetări 2006
(Editura personală Perena-Şurubaru S.N.C. - Ploieşti).
Traduceri din engleză: Eric van Lustbader Miko (Vrăjitoarea - titlul în
româneşte Inima dragonului) 1993, Don Pendleton: Executorul - Philadelphia
sub teroare, 1994.
Din anul 1980 lucrează la eseul De nomine conditorum nostrum, dezvoltat
continuu şi încheiat după 2010, în care analizează probleme istorice împletite cu
chestiuni lingvistice, eseu prezentat unei edituri americane interesată de subiect.
Este membru al cenaclului I.L. Caragiale din Ploieşti.

218
 Numele lui Dionysos - câteva chestiuni lingvistice
aplicate la mitologie

Este cunoscut rolul lingvisticii ca ştiinţă auxiliară a istoriei. Desigur

că primordialitatea aparţine arheologiei, însă acolo unde arheologia nu e
concludentă, este luat în calcul tot ce poate oferi un indiciu. Isoricul italian
Sabatino Moscatti observase just în Vechi imperii ale Orientului că o co-
incidenţă nu poate trece drept o demonstraţie, însă un cumul de
coincidenţe pot constitui o bază solidă de cercetare.
Una din etapele incipiente ale gândirii umane a fost mitologia, acea
colecţie de mituri care s-a putut constitui într-un sistem coerent, urmând
apoi religia, filosofia şi actualmente ştiinţa, fără a putea delimita cu
stricteţe data la care au apărut sau hotarele dintre ele. Este marele merit al
grecilor antici de a fi impus culturii universale modul raţional de analiză şi
cercetare a evenimentelor, stabilind caracterul de fenomen general valabil,
ceea ce a însemnat în realitate întemeierea ştiinţei, şi asta de foarte
timpuriu, odată cu şcolile filosofice ioniene, bogatul Milet având rolul de
premergător. Marile realizări ale Greciei antice n-au neglijat totuşi
niciodată mitologia începuturilor, deşi cum observase elenistul suedez
Martin P. Nilsson în Istoria religiei greceşti, grecii au beneficiat de
libertatea clerului lor, care s-a mulţumit cu respectarea unor sumare
ritualuri tradiţionale din partea credincioşilor, fără a impune cu stricteţe
constrângeri comportamentale sau intelectuale, ca în Asia de exemplu.
În cadrul acestei mitologii cunoscute azi lumii întregi, atent şi
amănunţit studiate, zeul trac Dionysos a ocupat un loc deosebit, deşi a
aparţinut celei de-a doua generaţii de zei. S-au scris despre el atât de
multe şi de autori atât de valoroşi, încât nu vom apela decât la cei mai
renumiţi dintre aceştia, având convingerea că momentul apariţiei
ultimului studiu dedicat lui Dionysos nu a însemnat nicidecum scoaterea
din uz a lucrărilor anterioare.
Scopul nostru aici este de a propune o interpretare a numelui său,
având în vedere specificul limbilor indo-europene de a forma cuvintele

219
din silabe-cuvânt. Înainte însă de a porni la drum, va trebui să amintim un
important fapt istoric, atestat de arheologie. În jurul anului 1200 î.Hr., deci
cam pe vremea asediului Troiei descris de Iliada homerică, a avut loc
numita coaliţie paneuropeană a popoarelor mării, având consecinţe
majore asupra întregului bazin est-mediteranean, doar Egiptul reuşind să
reziste, întinsul şi puternicul Imperiu Hitit dezmembrându-se în
numeroase state independente, Troia (prezentă în documentele hitite ca
Wilusha - Ilionul homeric, Tarwisha sau Truwisha) fiind distrusă.
Această Troie (nivelul VII descoperit de Schliemann), pare a fi fost locuită
de traci, menţionaţi de Homer ca aliaţi ai troienilor, cetatea având însă un
rege frigian, în persoana bătrânului Priam. Deşi cunoaşte pe Dionysos,
Iliada nu dă amănunte asupra cultului şi riturilor dedicate lui, nici Hesiod
nu insistă asupra zeului în Theogonia sa, abia dacă-i acordă două versuri.
Homer ne spune însă că cetatea Troiei mai fusese anterior dărâmată de
Dionysos, ceea ce ne abate atenţia spre expediţia lui Alexandru Macedon
în Asia. Deşi marea majoritate a expansiunilor de-a lungul epocilor a avut
loc până târziu pe direcţia est-vest, Alexandru porneşte în sens invers, şi
printr-un decret special i se acordă titlul de Dionysos. Cele mai bune
armate ale lui erau trace, iar evreii biblici din 2 Maccabei se plâng că sunt
forţaţi să treacă la cultul dionysiac (tracic la origine), fiind înfieraţi cu
semnul zeului, probabil iedera sau tyrsul.
Câteva cuvinte acum despre mitul propriu-zis, aşa cum s-a dedus
din scrierile despre el. Ne vom folosi de Dicţionarul de mitologie greacă şi
latină a renumitului clasicist popularizator al civilizaţiei greco-romane,
profesorul Pierre Grimal. Dionysos a fost fiul aventurosului Zeus şi al
Semelei, fi-ica regelui teban Cadmos şi al soţiei lui, Harmonia. Precum se
vede, el aparţinea celei de-a doua generaţii de zei, alături de Apollo,
Artemis, Hermes, etc. Când era deja însărcinată în luna a şasea, Semele îi
cere lui Zeus să i se arate în culmea splendorii sale celeste, pierzându-şi
astfel viaţa din cauza trăsnetelor expuse de olimpian. De teamă să nu
stârnească furia geloasei Hera, Zeus ia copilul şi-l ascunde în mod ciudat
în piciorul său, cosându-l până la sorocul naşterii acestuia, de unde
primeşte numele de zeu născut a doua oară (din nou). După ce descoperă
viţa de vie, Dionysos nu poate scăpa de răzbunarea Herei, care îi ia minţile
şi-l condamnă la un periplu îndelungat, din Tracia până în India, dar toate
aceste peripeţii sunt probabil rezultatul sintezei unor mituri asemănătoare
şi altor popoare cu care grecii veniseră în contact, cel puţin muntele Nysa

220
din India se spune a nu fi mai mult decât o extensie bazată pe rezonanţa
celor două nume, deşi dubla lui naşterea ar putea genera presupunerea că
un zeu atât de complex nu putea fi decât rezultatul unei lungi sinteze.
După numeroase dovezi ale puterii sale, zeul urcă la cer, stabilind pe
pământ dominaţia cultului său. Clasicistul englez Fracis M. Cornford
observase just că zeii lui Homer sunt limitaţi. Ei sunt într-adevăr scutiţi de
îmbătrânitre, dar nu sunt eterni (cf. De la religie la filosofie). Dionysos nu
pleacă însă la cer până nu coboară în Hades, cerându-i stăpânului
tenebrelor eliberarea mamei sale din lumea umbrelor, cerere împlinită.
Marele cercetător german Erwin Rohde, fost coleg de facultate cu
Nietzsche şi Duesen, cel despre care E.R. Dodds avea să spună că ei -
cercetătorii gândirii mitologice greceşti, - se trag cu toţii din Rohde, -
afirma în Psyché că în cultul lui Dionysos se află primul germen al
credinţei în nemurirea sufletului. Vom remarca aici similitudinile cu mitul
lui Orfeu, şi el trac de origine, şi el înrudit cu zeii, care însă eşuează în
încercarea de a-şi reînvia iubita, pe frumoasa Eurydice. Ca zeu al vinului
şi inspiraţiei, Dionysos era celebrat prin ceremonii tumultuoase, în care
figurau personaje mascate ce întruchipau geniile pământului şi fecun-
dităţii. Din cultul său iniţiatic nu lipseau cortegiile de femei (menade-le),
care umblau cu frenezie noaptea prin munţi, cuprinse de extaz mistic,
ajungând să capete puteri ieşite din comun, sfâşiind animale şi devo-
rându-le aproape vii. Aveau credinţa că în acest mod vor intra în posesia
zeului însuşi, sângele fiind de origine divină (cf. E.R. Dodds - Grecii şi
iraţionalul). E remarcabilă aici observaţia lui Walter Otto (Zeii Greciei) că
zeii nu pot şi nici nu vor să facă din oameni zei. Cei ce se apropiau prea mult
erau vinovaţi de hybris. Termenii filosofiei greceşti, dicţionarul profeso-
rului american Francis E. Peters ne arată că grecescul enthousiasmos
desemnează faptul de a fi posedat de o divinitate, fundamentul divinaţiei
(mantiké). E drept, divinaţia e mai puţin prezentă în cultul dionysiac,
apare însă în mitul lui Orfeu, cu care am arătat că are puncte comune.
Orfeu e cel ce introduce diferenţierea netă dintre trupul întinat de materia
telurică şi spiritul de origine divină. În vederea eliberării spiritului de
întinarea materiei corporale, Orfeu propovăduieşte purificarea urmată de
răsplată sau de pedeapsă. S-a subliniat nu o singură dată că nu-i indicat a
se confunda Orfeu cu orfismul, cristalizat desigur mult mai târziu (cf.
Reynal Sorel - Orfeu şi orfismul). În acest punct putem aminti observaţia
lui E.M. Cioran (Lacrimi şi sfinţi) că sfântul Augustin abia după ce s-a

221
tăvălit bine în mizeriile celor lumeşti s-a putut înălţa la culmile sale
spirituale. Totodată putem afirma că dacă oponentul lui Dionysos pleda
pentru purificare, Dionysos însuşi justifica motivele acestora, observându-se
şi faptul că exacerbarea şi explozia nebuniei putea avea ca scop şi rezultat
vindecarea de ea (cf. E.R. Dodds, op. cit.).
Pare evident faptul că Dionysos ca zeu al vegetaţiei conţine în mitul
său moartea şi naşterea, conjugarea dintre viaţă şi moarte, cum spune
Mircea Eliade în primul volum din Istoria credinţelor şi a ideilor reli-
gioase (cap. XV). Sălbăticia incredibilă a ritualului dionisiac, - considerat
de elenistul M.P. Nilsson ca având origini primitive (op. cit.), J.G. Frazer
discutând punctele comune cu străvechiul Osiris al Egiptului, însă
evidenţiind şi diferenţele în Creanga de aur, pe câtă vreme Herodot,
Macrobius şi alţi antici se grăbiseră a reduce mitologia greacă la rangul de
copie a celei egiptene, - aceste deviaţii bestiale nu putea duce decât la
reacţia contrară, tracul Orfeu fiind oponentul cel mai hotărât a-l desfiinţa,
plătind însă efortul său cu propria viaţă şi, oricât de maleabili faţă de orice
zeitate, după acceptarea cultului şi practicilor dionysiace, romanii îl
interzic în cele din urmă, iar pe de altă parte orficii realizează mai târziu
importanţa zeului, închinându-i chiar un imn. S-a spus că teoria reîncar-
nării (metempsihoza - samsara la brahmani) ar fi apărut în India, fiind
prezentă la circa un secol şi în Grecia. În asceza brahmanică, naşterea a
doua oară (dvija) - după iniţierea impusă discipolilor, - avea o importanţă
crucială, aşa cum pare a se reflecta şi în Evanghelie, puncte comune ce nu
neapărat pot implica un contact direct cu filosofia indiană, dar alături de
altele au îndemnat pe unii să presupună pentru Hristos o perioadă de
studii în India, anume intervalul tinereţii în care nu se menţionează nimic
despre el, uitând că nu cronologia strictă a unei vieţi se urmărea în
Scripturi, ci cu totul altceva.
Revenind asupra principalei caracteristici a lui Dionysos, aceea de
înnoitor al naturii, amintindu-ne de conglomeratul european al coaliţiei
popoarelor mării pornit contra estului bazinului mediteranean, - atestat
arheologic de traseul numit drumul săbiilor lungi, - ştiind că la acea dată
Europa cea slab populată şi săracă era groso modo locuită de două mari
neamuri, celţi şi germani (cf. Henri Hubert, Celţii şi civilizaţia celtică) nu
pare hazardată presupunerea că numele lui Dionysos ar accepta o tradu-
cere germanică, având în vedere modul de compunere a cuvintelor indo-
europene prin contopirea de silabe-cuvânt. În suedeză, ny (citit niu, ca şi

222
adjectivul englezesc new cu aceeaşi semnificaţie), înseamnă nou, prima
silabă (dio = zeu) neavând nevoie de demonstraţii sofisticate. Deci
Dionysos era sau zeul nou (născut a doua oară), sau zeul înnoitor. Putem
aminti aici observaţia lui Eliade că descifrarea numelor de zei în care mulţi
cercetători îşi puseseră speranţe nu a dezvăluit mai mult decât epitete,
nicidecum indicii asupra funcţiilor lor. În mod ciudat, renumitul filolog
francez al secolului XIX André Meillet, cel care a susţinut şi demonstrat că
Iliada şi Odiseea sunt creaţia unor autori diferiţi ai mai multor cânturi
adunate laolaltă, între ele fiind o diferenţă de circa jumătate de secol, iar
limba folosită nu-i potrivită pentru hexametrii Iliadei, el nu exemplifică
prin vreun cuvânt germanic. Nici Nilsson mai târziu nu apelează la
limbile germanice, deşi susţine că cel puţin palatele myceniene aveau o
arhitectură nordică, insistând asupra spiritului de luptători descrişi în
Iliada. Mai mult chiar, istoricul şi arheologul australian Gordon Childe,
reputat specialist în preistoria europeană, afirma în cunoscuta lucrare De
la preistorie la istorie (cap. IX) că lumea homerică numită epoca eroică, a
fost rezultatul unui adevărat transplant al societăţii nordice în sud-estul
european, dar nici el nu inserează măcar un cuvânt germanic. În Aventura
greacă (vol. I) istoricul francez Pierre Lêvéque spune că chinezescul
pu’tao=strugure, ar veni de la botrys al grecilor, posibilitate pe care n-o
putem pune în discuţie, însă despre ceea ce el consideră a fi un termen
pre-indo-european, numele vinului la greci, atât de drag lui Dionysos şi
grecilor începând din ianuarie când se desfundau butoaiele la sărbătoarea
numită Pythoigia (pythos=butoi, de fapt uriaşul vas de lut ars în care se
depozita vinul pentru fiert şi apoi pen-tru conservat de-a lungul timpului),
deci produsul rezultat din fermentarea strugurilor zdrobiţi se numea oiné.
Deşi puţin alterat, nu putem evita comparaţia cu englezescul actual wine!
Dacă limba engleză pare un anacronism în cazul Greciei antice,
aceasta stabilindu-se a se fi format abia după 1066 (cucerirea normandă),
vom aminti că primii elenişti ce au studiat sistematic limba greacă au
crezut că se află în faţa mai multor limbi, nu doar a unui singur idiom, şi
putem chiar avansa, remarcând câteva incredibile asemănări cu engleza
actuală: numele celebrei zeiţe Bendis, numele eroului Ahile, ţinut la botez
de călcâi, care a devenit astfel punctul său vulnerabil, şi Bakhos, celălalt
nume al lui Dionysos. Substantivul englezesc heel înseamnă călcâi, con-
cordanţă greu de evitat, în ciuda aparentei negaţii a, care după cum remarca
Socrate în dialogul Cratylos despre lingvistică, nu reprezintă obligatoriu

223
un negativ în greceşte. Bakhos se poate raporta la verbul englezesc to
bake = a coace, backen în germană. Se spune că numele tragediei, invenţie
apărută în cadrul jocurilor festive dedicate lui Dionysos, pentru care capra
era un animal reprezentativ, vine de la numele pieii de capră în care se
îmbrăcau protagoniştii scentelor improvizate în ocaziile solemne de
comemorare a zeului viei şi vinului. Această piele avea denumirea tragos,
foarte aproape de însuşi numele poporului de care zeul era cel mai legat şi
care-l consacrase, tracii (thrakos în scrierile greceşti). Dacă silaba tra- se
poate rezolva prin comparaţia cu stră- din româneşte aparent provenind
din latinescul extra, silaba finală gos se poate raporta la numele caprei în
limbile germanice - goat în engleză, Geis în germană etc. Dacă acestea vor
părea unora simple coincidenţe, putem relua observaţia lui Sabatino
Moscatti - mai multe coincidenţe nu sunt o demonstraţie, dar pot constitui
o bază bună pentru lansarea unei cercetări.
Altădată un mare şi venerat zeu cu un cult de lungă durată, azi
acesta n-a mai rămas decât în amintirea poeţilor; in vino veritas provine
din latină, nu de la greci sau traci, deşi e posibilă şi păstrarea unei vechi
moşteniri. Amintindu-ne frumosul epilog al lui Rohde la Psyché - „Izvorul
gândirii greceşti nu ţâşneşte în viaţa oamenilor cu aceeaşi forţă, şi întotdeauna în
acelaşi loc. El nu seacă însă niciodată, dispare pentru a reapărea, se ascunde
pentru a ieşi din nou la lumină. Disinunt ista, non pereunt” – Aceste lucruri
pot dispărea, dar nu pier. Tot în finalul cărţii lui fundamentale, acelaşi Rohde
se întreba dacă lumea elenă dispăruse, şi dă răspunsul - Mult, foarte mult
din ceea ce oferise înţelepciunea bătrâneţii sale continua să trăiască în speculaţia
credinţei creştine”. Poate nu întâmplător, zicem noi, parabolele despre vie şi
lucrătorii ei au locul lor în Evanghelie, iar îndemnul: Beţi vinul acesta, este
sângele Meu, al legământului celui nou! (Matei, 26:27) poate părea chiar un
ecou al cultului dionysiac.

224
EMILIA LUCHIAN
 Născută în 1951 la Brăila. Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut în oraşul
cu salcâmi. Absolventă a Facultăţii de Istorie-filosofie din cadrul Universităţii
„Al. I. Cuza” din Iaşi.
Profesoară de istorie, în perioada 1973-2020. Din 1992, la Colegiul Naţional
„Mihai Viteazul” din Ploieşti. Preocupări artistice şi în domeniile istoriei religiilor
şi istoriei artelor. A avut o bogată şi îndelungată activitate de voluntariat umanitar.
A fost membră sau colaboratoare în diferite asociaţii şi societăţi cultural-
ştiinţifice precum Ploieşti-Mileniul III, Fundaţia Oamenilor de Ştiinţă Prahova,
Centrul de Cultură „Brătianu” - Ştefăneşti, Liga culturală pentru activitatea
românilor de pretutindeni, Asociaţia Culturală Trinitas 2007, Asociaţia aromânilor
din Constanţa.
A publicat studii şi eseuri pe teme literare şi de istorie în revistele:
Axioma, România eroică, Prahova eroică, Atitudini, Vatra Veche, Clio, ieri şi azi,
Anuarul Muzeului de Istorie al Judeţului Prahova, Din Hrisoave adunate – Anuarul
Arhivelor Naţionale, Citadela, Homo religious, Curierul de Prahova.
Volume publicate. Aromânii, pretutindeni-nicăieri (2007). Fereastră în timp.
Oraşul Ploieşti în 1928 (2010). Oameni şi instituţii în Ploieştiul sfârşitului de secol al
XIX-lea (2017) (În colaborare) Ploieşteanul. Chip şi mască. (2017)
Referinţe critice: Gheorghe Calcan, Paul Popescu, Nicolae Dumitrescu,
Dorin Stănescu, Constantin Dobrescu.

226
 Nichita Stănescu şi eternul feminin (II)

Motto: Un verb lângă un substantiv ar fi sărutul.

(Nichita Stănescu, Sărutul)

Noi, oamenii, suntem definiţi prin ceea ce ne stârneşte afecţiunea.

Credem, uneori cu nesăbuinţă, că am găsit sufletul pereche care ne
oglindeşte principiile şi percepţiile. Căutăm să ne completăm, să unim cele
două emisfere care ne întregesc. Aceasta a gândit-o cu perseverenţă
Nichita. A fost un sentimental, dintr-un impuls lăuntric, dar şi din spiritul
de a se dezice de conformismul generalizat.
În viaţa lui Nichita a apărut o altă femeie, Doina Ciurea, fostă iubită
a lui Nicolae Labiş, devenită colegă de studii, sosind de la Şcoala de
Literatură şi Critică Literară Mihai Eminescu 1, acea Fabrică de scriitori de
pe Kisseleff, nr.10. Era o femeie frumoasă, având aceleaşi preocupări
literare. Personalitatea ei vizibilă a născut controverse. Prozatorul Marin
Ioniţă, coleg de studii, a denumit-o „Vrăjitoarea neagră”, poate pentru
culoarea părului creţ de la natură, ori pentru efectul apariţiei ei, a forţei de
seducţie, asupra celorlalţi.
Când a cunoscut-o Marin Ioniţă, era o adolescentă de abia dezghiocată
din copilărie, venită de la Constanţa, deci cu o alură urbană, emancipată,
elegantă şi cochetă. Tatăl fusese ofiţer superior de aviaţie(în uniformă albastră
de paradă), mutat cu serviciu şi familia la Craiova, Mediaş (Dumbrăveni) şi
apoi ajuns la Bucureşti. Doina se trăgea dintr-un neam, care deşi scăpătase,
că doar omul este sub vremi, păstra o tradiţie aristocratică. Avea o bunică,
Tanti Zoia, şi o mamă, Mimi, ce învăţaseră într-un pension la Paris, cântau
la pian, citeau romane clasice şi multă poezie, se îmbrăcau elegant cu rochii
din alte vremuri, cu dantele şi volănaşe, se coafau sofisticat, purtau bijuterii
de calitate şi conversau cu nonşalanţă pe diferite teme alături de soţii lor.
Casa Ciurea de pe Calea Moşilor, aproape de Piaţa Rosetti, era relativ
modestă, dar bine aranjată, cu mobilă de nuc, covoare bine întreţinute, iar în

1 Vatra Veche, nr. 3, din 2017, p. 10.

227
exterior se mai vedeau ornamentele de stuc. În curte îşi făcea veacul o
maşină veche decapotabilă, din perioada de glorie a familiei, pe care o
admira Liana, o nepoată de frate al Zoiei. Dar nu numai în casa Ciurea
sepăstra aerul de altă dată adaptat la noile timpuri, ci în întreaga familie,
pentru că Zoia mai avea fraţi proveniţi din a doua căsătorie a tatălui ei:
Lizica (învăţătoare în Ploieşti), Marioara (asistentă medicală, căsătorită cu
un profesor la Govora) şi Ion Alexandrescu (profesor şi gospodar la
Jilavele) – tatăl Lianei care ne-a povestit aceste lucruri 2 . Peste tot erai
primit cu căldură, iar pe o tavă, întotdeauna, erau farfurioarele din
porţelan fin cu şerbet sau dulceaţă şi celebrele ceşcuţe cu ornamente
argintii. Erau oameni cu o oarecare stare materială şi cu şcoală: preoţi,
învăţătoare, profesori, ofiţeri, negustori, cei mai mulţi având stupi şi
pământ. Gospodari, oameni de afaceri (străbunicul Lianei avea un bac
peste Ialomiţa, familia Ciurea avusese pentru un timp în administrare
parcul Romanescu din Craiova), aveau şi în acele timpuri ceva pretenţii.
Datorită diferenţei de vârstă, 13 ani, Liana şi-a cunoscut verişoara,
Doina, doar vizitându-şi rudele din Bucureşti. În februarie 1960, o problemă
cu dantura i-a adus pe Ion-tatăl şi Liana în casa Ciurea, de faţă fiind şi
Nichita, îndrăgostit de tulburătoarea Doina. Impresionat de necazul
micuţei, a mângâiat-o pe obraz şi i-a cântat la pian pentru a o înveseli. A
fost prima întâlnire a Lianei cu poetul, ea remarcându-i statura, ochii
albaştri, părul blond şi zâmbetul. S-au revăzut la nunta acestuia cu Doina
din 1962, Liana, copilă de 11 ani, remarcând buchetul de flori al miresei.
Doina, care moştenise din familie predilecţia pentruactivităţile
artistice şi culturale, se făcuse deja cunoscută în lumea literară. Părul
negru, ochii ei mari, cu gene lungi şi curbate în sus precum şi sprâncenele
stufoase îidădeau un aer deosebit. Marin Ioniţă era la rândul lui fermecat
de Doina, de buzele uşor congestionate ca la adolescentele cu hormonii
răvăşiţi, de momentele când oboseala învingea şi ea era gata să adoarmă ca
un copil legănat în braţele mamei sale. Doina ştia să cocheteze, privea
fugitiv, provoca prin falsa atitudine absentă. Încolţise în ea jocul de-a ispita:
O zvăpăiată. De-abia ţineam pasul – şi-a rememorat Marin Ioniţă trăirile 3.

2 Elena (Liana) Alexandrescu, interviu luat de Emilia Luchian, 4 aprilie 2020. Familia Alexandrescu
are încă gospodărie la Jilavele, jud. Ialomiţa. Ion Alexandrescu a fost profesor de fizică şi director
de şcoală mult timp la Jilavele. Liana, profesoară de chimie la C.N.Mihai Viteazul din Ploieşti,
premiată pentru manualele de chimie pe care le-a alcătuit, a primit în 2004, din partea preşedintelui
României, ordinul Meritul pentru Învăţământ în Grad de Ofiţer.
3 Marin Ioniţă, Kiseleff 10, Fabrica de scriitori, autobiografie, Ed. Corint, 2018

228
 Relaţia Doinei Ciurea cu Nicolae Labiş devenise notorie. Nichita a
mărturisit sentimentele pe care le avea faţă de Labiş: Nu-l iubeam – eram topit
de invidie. Fusese îndrăgostit de femeia pe care o iubeam. Cu toată tinereţea
lui,Nicolae Labiş era deja un nume în literatura română. Ranchiuna
poetului ploieştean avea şi alte rădăcini: El publica şi semnul tipărit al literei
mi se părea miraculos şi de neatins. Se spunea că Nichita nu a publicat în
timpul vieţii lui Labiş, deşi mintea îi era doldora de versuri şi poeme.
Soarta a avut ciudăţeniile ei. În cazul de faţă: poezia şi Doina. Când
îşi propusese să cucerească poezia, Nichita a cucerit-o şi pe Doina (Al. Condeescu).
S-au căsătorit, spre nemulţumirea rudelor din ambele tabere, în 1962,
divorţul survenind abia în 1981, deşi partenerii au fost mai mult despărţiţi
– teama lui Nichita de tribunal sau de o altă căsătorie, sau pur şi simplu
comoditatea lui recunoscută. Din acest roman de dragoste s-a născut una
dintre cele mai minunate creaţii nichitiene, O viziune a sentimentelor,
publicată în 1964 şi premiată de Uniunea Scriitorilor, în care este cuprinsă
şi poezia Leoaică tânără, iubirea. Dacă volumul Sensul iubirii (1960) a fost
caracterizat chiar de autor ca fiind cartea cea mai minunată din viaţa mea,
dar un act de crispare, ca orice debut, ca primul sărut, absolut stângaci şi
fără consecinţe, a doua carte îl consacră ca un poet solar al purităţii
adolescentine 4. Nichita considera, însă, că O viziune a sentimentelor era tot
Sensul iubirii, umbra cărţii, continuarea ei, pentru că, ce nu încăpuse în
primul volum, adică o parte din materialul numit creier, intra în al doilea.
Poezia erotică din ambele cărţi a avut-o ca protagonistă pe Doina şi
iubirea lor năvalnică, pătimaşă. Mă-ntorc la tine, mă întorc / Doiniri să
se-nfiripe! / Se frânge timpul între crengi / În ore şi în clipe. De unde pleca, se
întorcea aducându-i câte un cântec vechi sau un joc de doi făcut din sânge
şi din cuvinte (Cântec singur). Simţea fericirea înlăuntrul lui mai puternică
decât el, decât oasele lui, mai puternică decât ceea ce era mai dur, mai
rezistent în corpul lui. Avea o nevoie imperioasă de afecţiune, de
îmbrăţişare, de vorbit, când se despărţea ziua de noapte: Să stăm de vorbă,
să vorbim, să spunem cuvinte lungi sticloase. Era fericirea supremă, ca un
zbor spre înalt, când tâmpla i se izbea de stele (Cântec). De la dobândirea
conştiinţei de sine ajungea la extaz, ca într-un vis. Mintea i se unea cu
inima şi strălucea lumea lui interioară. Dacă ea lipsea, el o aştepta, cum

4 Alexandru Condeescu, „Poezia magna”, în Album memorial Nichita Stănescu, Ed. Viaţa Românească,
Bucureşti, 1984, p. 148

229
imaginar, era sperată sosirea noaptea a unui vapor pe mal de fluviu (Până
târziu, aşteptând o fată…).
Nichita a introdus o viziune personală în poezia de dragoste,
motive poetice proprii, ca ochii, umerii, plopii. Ochii nu sunt doar oglinda
sufletului, ci oglinda lumii: Marea se preface în păsări străvezii / câte le-ncap
ochii deschişi spre ea; În ochii tăi cu luna mă răsfrâng; Plopii mi-atingeau
umerii 5. Această iubire navalnică îl contrariază totuşi. În gândurile lui apar
romantice antiteze, de parcă s-ar constitui două entităţi în antonimie,
punându-se în lumină reciproc, încât devin un întreg, ca orice adevăr
profund: De mult negru mă albisem / De mult soare mă-nnoptasem. Îşi chema
iubita pentru a întruchipa o roată, simbolul perfecţiunii universului,
transformând infernul lui în rai, crucificându-se (Dezâmblânzirea, în Sensul
iubirii). Punţile slabe ale lui ar fi trebuit să fie calităţile ei şi, ca urmare, se
confirma unul din motivele dragostei lui. Poeziile pentru Doina sunt astfel
adevărate poveşti de iubire.
Dragostea are o putere uluitoare, devoratoare. Unu şi cu unu fac
unu! Nu este Altă matematică, ci senzaţia dată de profunzimea iubirii: …Te
iubeam / atât de mult, încât te uitam, / crezând că faci parte din mine. Uneori ea
părea altcineva, atât cât putea fi luna, soarele serii (Într-o joi cu dragoste). Cei
doi îndrăgostiţi aveau acelaşi freamăt, aceeaşi dorinţă, refăcând imaginea
perfectă a Androginului: Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume, / unul spre
celălalt, şi-atât de iute, / că timpul se turti-ntre piepturile noastre, / şi ora lovită,
se sparse-n minute6. Inspirat poate de acest poem, Mircea Cărtărescu nota în
Ciocnirea o întâlnire mai pătimaşă, aproape sălbatică până la desfiinţarea
diferenţei dintre ei. Contopirea fizică şi spirituală avea un efect devastator.
Impactul iubirii asupra fiinţei umane era prezentată prin evitarea metaforelor,
printr-o lipsă de lirism care parodia sentimentul: Şi ne-am apropiat din ce în ce
mai mult / până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele / pulverizându-ne hainele,
pieile, amestecându-ne inima / mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele;
/ ciobindu-ne şira spinării arzând…7 Rămânea la ambii poeţi, însă, nevoia vitală
de comunicare, atât de reală la autorul necuvintelor.
Nichita s-a întors spre iubirea romantică, Doina reprezentând
profanul şi diafanul în acelaşi timp. A creionat un adevărat portret, nu

5 Nichita Stănescu, „Cântec de dragoste la marginea mării”, „Lună în cânp”, „Dimineaţă marină”,
în Sensul iubirii, 1960, în Traian Lazăr, Nichita Stănescu, Individualizarea, revista Viaţa Românească, nr.
4, 2019, p. 63
6 Nichita Stănescu, „Îmbrăţişarea”, în O viziune a sentimentelor
7 Mircea Cărtărescu, „Ciocnirea”, vol. Totul, Cartea Românească, Bucureşti, 1985

230
doar femeii iubite, ci dragostei lor.Era învăluit de iubită, fără posibilitatea
de a evada. De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare, / care mi te-ncolăceşti ca un
fum, ca o viţă de vie / în jurul pieptului, în jurul tâmplelor, / mereu fragedă,
mereu unduitoare? // De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă / ca firul de iarbă ce taie
în două / luna văratecă, azvârlind-o în ape, / despărţită de ea însăşi / ca doi
îndrăgostiţi după îmbrăţişare? Iubita era când un fum sau o viţă care se
încolăcea în jurul lui pe nesimţite, când un vârtej de anotimpuri, mânând
din urmă tinerii cai falnici ce galopau cu coamele în vânt. De ce te-oi fi
iubind, ochi melancolic, [...] De ce te-oi fi iubind, ora de neuitat / care-n loc de
sunete / goneşte-n jurul inimii mele / o herghelie de mânji, cu coame rebele? // De
ce te-oi fi iubind atâta, iubire, / vârtej de anotimpuri colorând un cer… (Cântec
fără răspuns) 8.
Poemele de dragoste curgeau unele după altele, de parcă nu se mai
sfârşeau, ca o apă scăpată din zăgaz. Orele pluteau pe lângă umărul iubitei
ca nişte sfere albastre, mai înserat şi mai nocturn, având o trecere aproape
copilăroasă. Curgerea timpului se vedea numai în ochii ei. În întunericul
odăii, se năştea momentul de uitare de sine, de uitare a stelelor şi a orelor,
care se aprindeau şi se stingeau ca şi ochii iubitei, ochi prelungi ai
tăi,murind, / reînviind. Poetul era atât de îndrăgostit, încât suferea ca de o
boală a trupului, dar fără durere, cu un sentiment dulce de trezire şi de
visare. Mâinile îi erau îndrăgostite, gura lui iubea, încât abia putea merge
printre lucrurile din jur fără să se rănească, fiind călăuzit de zeii de fildeş pe
care-i înşuruba în lună, râzând fericit. Totul se rezuma la un cuvânt cu care
o îmbrăţişa mai mult decât cu braţele (Clar de inimă, Vârsta de aur a dragostei).
Era încântat de subţirimea ei, de coama neagră lăsată să fluture,
coamă inelată, ce îmbrăca umărul lui cu o mantie foşnitoare (Geneza). Iubea
glasul ei care ucidea fantome, încât inima lui devenea o planetă care se
învârtea în jurul ei (Melodie povestită). Ea trecea zveltă şi fragedă, suavă ca
trestia de baltă, în lumina proaspătă a zorilor, iar genele-i ameţitoare nu mai
puteau ascunde sfredelul privirii, care trecea prin pieptul lui tatuat cu
ancore şi cu sirene, ce ar fi trebuit să-l apere de ispite (Cântec). Gândurile şi
cuvintele lui de dragoste, tăinuite în adâncul sufletului, le rostea înainte de
a o zări de teamă să nu dispară farmecul întâlnirii. Conform mitului elen,
zidurile cetăţii creşteau, pietrele vrăjite aşezându-se singure, în timp ce
Amfion, fiul lui Zeus, cânta cu lira fermecată dăruită de Hermes. Tot aşa,

8 NichitaStănescu, „Cântec fără răspuns”, în O viziune a sentimentelor; poezia a fost pusă pe note de
Nicu Alifantis, în albumul Risipitorul de iubire, cu titlul „Fără răspuns”.

231
ca un oraş, se clădea lumea lui Nichita, ca şi iubirea lor, piatră cu piatră,
cuvânt cu cuvânt, sărut cu sărut (Amfion, constructorul).
Firea lui Nichita, mereu neliniştită, se temea de viitor, de timp. Se
temea de prea multă dragoste înfrigurată. A încolţit o întrebare, care a
devenit chinuitoare: nu cumva nefericirea năştea o iubire ce părea a fi
totală? Atât de nefericiţi să fim noi / încât să trebuiască să ne iubim? / Atât de
nestabili să fim noi / încât să trebuiască să ne prelungim / prin naştere / tristeţea
noastră urâtă / şi dragostea noastră înfrigurată? (Nedreptate). Grea presimţire.
S-a schimbat anotimpul, a venit toamna, iar inima trebuia ocrotită pentru
că uşor putea fi rănită (Acoperă-mi inima cu ceva, / cu umbra unui copac sau
mai bine cu umbra ta). Privirea ei întâmplătoare de sub sprâncenele-mbinate
îl curenta, încât şi soarele înţepenea pe boltă. În zadar se mai mândrea cu
şoimul de vânătoare pe care-l purta pe umăr şi care ţintise dragostea. Se
temea că nu o s-o mai vadă, că ea o să se ascundă într-un ochi străin ce se
va închide cu o frunză amară de pelin. Singura soluţie ar fi fost să tacă
precum pietrele şi să prefacă luna într-o mare dragoste (Emoţie de toamnă,
Aer de toamnă, Poetul şi dragostea – O viziune a sentimentelor). Erotismul lui
Nichita nu era carnal, corpul fiind perisabil, supus degradării, trăind doar
momentul, pe când iubirea era veşnică. Şi atunci a căutat elementele care
să-i confere trăinicie sentimentului: piatra, lemnul – copacul, osul, marea,
stelele.
Şi totuşi o iubea pe îndărătnica lui femeie. Farmecul dragostei lor
l-a urmărit mult timp: Şi tu, ce mai faci, dragostea mea? / Umbra ta, spune-mi-o,
cărui / s-o dărui, s-o nărui? În acest timp al căutărilor, lumea se umplea de
semne bune şi nebune. La început, când dragostea era idilică, spera ca iubind
să fie iubit. I-ar fi fost suficient ca el să fie eroul, darmai târziu a rostit:
Dacă cineva poate să iubească / e împărat / dacă cineva este iubit / este infinit / şi
dacă există iubire / din goluri se naşte plinul (Lambada).
Din nou se profila o ruptură în relaţiile matrimoniale, dar nu la fel
de rapidă ca prima. Nichita se plângea unui prieten că Doina îi corecta
poeziile. Era o impietate! Pe de altă parte, rigorile căsniciei îi diminuau
libertatea de creaţie, timpul, mişcarea. S-a dus momentul hârjoanei, când,
îndrăgostit şi gelos ca un adolescent, îi scotocea Doinei prin poşeta
confiscată 9 . La rândul ei, Doina era nemulţumită de escapadele lui cu
prietenii, de risipa de bani şi sentimente pe care începuse să o practice
Nichita. De altfel el şi-a recunoscut apartenenţa la specia umană, la

9 Stela Covaci, Destinul unei prietenii. Nichita Stănescu – Aurel Covaci, 2014, p. 20

232
reuşitele şi eşecurile ei: Sunt un om viu / Nimic din ce-i omenesc nu mi-e
străin. / Abia am timp să mă mir că exist, dar / mă bucur totdeauna că sunt. Are
defecte, nu se poate realiza pe deplin şi râde rar pentru că fie pluteşte pe
oceanul oval al fanteziei, fie are câte o treabă care-l face să fie serios, poate
încruntat (Sunt un om viu).
La un moment dat, Nichita a susţinut în faţa prietenilor săi o
adevărată prelegere despre femei, familie şi copii, acea teorie de echilibrist al
şefului familiei. Din cele trăite de el, era convins că şeful familiei, tatăl (?), era
dator să pondereze tendinţele centrifuge care apăreau inerent între membrii
ei, dovedindu-şi măestria de căpitan de vas care transporta o încărcătură
preţioasă pe o mare agitată şi plină de pericole. În situaţia în care acest căpitan
nu-şi mai putea exercita sarcina sau nu mai exista, prietenii, dar mai ales
familia lui ar trebui să-i continue ideile de pacifism familial (din amintirile lui
Mircea Gociman). Să fi fost un abandon al responsabilităţilor, un dor de
independenţă, o evadare din rutină? Greu de aflat, pentru că Nichita era
complex şi uneori imprevizibil. A păstrat sentimentul trecutului şi al
recunoştinţei faţă de a doua soţie, deşi se îndrăgostise „total” (numai pe ea am
iubit-o cel mai mult) de poeta Gabriela Melinescu.
Prietenii (Şt. Agopian) au fost mai critici la adresa Doinei, socotind
că nu era suficientă frumuseţea ei, că ar fi avut pe atunci talent modest de
scriitoare, cu aere de intelectuală rasată, ceea ce era incompatibil cu
genialitatea lui Nichita. Ca urmare poetul n-ar fi rezistat prea mult lângă
ea, un fel de „iubita mea lipseşte de acolo”. Şi totuşi…
În 1965 a apărut de sub tipar volumul Dreptul la timp, care
demonstra producerea unei metamorfoze lirice, pornite dintr-o nouă
experienţă, a neantului. Nichita s-a dus acasă la Doina (de fapt casa lor, de
pe B-dul Dimitrie Cantemir, pe care i-o lăsase după separare), dăruindu-i
un exemplar cu dedicaţie: Doinei, micul prinţ locuind pe inima mea smulsă şi
aruncată spre Capricorn – acest drept la timp, al nostru, Nichita, 18 februarie
1965, pe masa rotundă, din casa nouă 10 . Peste zece ani a repetat gestul,
oferindu-i un exemplar din Starea poeziei: Doinei, inefabilei, această carte care
ar fi trebuit să-mi justifice viaţa şi, vai, dacă viaţa mea o justifică pe ea, cu
melancolie şi cu o reverenţă, Nichita, în 1975.Cu puţin timp înainte de a trece
în nefiinţă, mai precis în octombrie 1983, parcă prevăzând că va fi ultima
lor întâlnire, Nichita i-a făcut o vizită acasă oferindu-i un volum din Opera

10 Vatra Veche, nr. 3, din 2017, p. 1

233
magna cu o dedicaţie concisă şi sobră, dar care putea ascunde o parte din
sentimentele trecute: Doinei Doamna, toamna mea.
La rândul ei, Doina şi-a continuat activitatea literară în stil propriu,
scriind poezii, preocupându-se de opera şi personalitatea poetului latin
Ovidiu, de difuzarea valorilor culturii nipone, traducând din opere japoneze
(Zbuciumul inimii de Natsume Soseki, împreună cu Elena Suzuki). Încurajată
de Geo Bogza, începând din 1969, a publicat mai multe volume de proză,
critică literară, schiţe: Dialog despre eroare, O lacrimă de privit, Tu care treci
pe-aici (surghiunul tomitan al lui Ovidiu), Schiţe bucureştene, Descifrări,
Nelinişti iunie, romanul Ion Ion şi un scenariu radiofonic (Procesul Ovidiu).
Doina s-a aplecat cu precădere asupra universului vieţii cotidiene din diverse
medii, multe scene fiind construite în perspectiva psihologiei comporta-
mentiste: lipsa de comunicare, povara existenţei zilnice, însingurare, nostalgie,
anxietate, criza de adaptare la lumea urbană industrializată a populaţiei
rurale. Uneori compătimea, alteori privea ironic sau amuzant situaţiile
ciudate. Criticul Nicolae Manolescu caracterizează scrisul ei ca fiind o proză
rafinată, de o răceală elegantă.
Cu toate aceste întâmplări, viaţa ei a fost atinsă de Nichita. Doina
nu s-a mai recăsătorit. A păstrat o parte din caietele lui pe când acesta era
student la filologie şi avea tendinţe haiduceşti. A strâns cu grijă şi poeziile
din adolescenţă, nepublicate în timpul vieţii.Nichita transcrisese poeziile
în 1955, dar cum au fost considerate neserioase, poezii băşcălioase, fără mamă,
fără tată, nu au văzut lumina tiparului. La nouă ani de la dispariţia
poetului, în 1992, Doina a dat publicităţii volumul Argotice. Versuri inedite.
Cântece la drumul mare. Ea a alcătuit, îngrijit şi prefaţat ediţia. Poeziile
aveau rădăcini ploieştene şi vigoare muntenească, amintind de harul lui
George Topârceanu, care i-a salvat pe ei, adolescenţii, de vulgaritate.
Umorul lui ne-a smuls din bancuri – spunea poetul.
Împăcată cu destinul, după zece ani de la moartea lui Nichita,
Doina, ca şi Gabriela Melinescu de altfel, a explicat cauza despărţirii lor:
Cred că am fost două individualităţi paralele astfel încât ne-am putut afla la un
moment dat în acelaşi plan, cum ar zice geometria. Fiecare a vrut să trăiască
iubirea şi şi-a creat propria imagine despre perfecţiunea sentimentului.
Amândoi au devenit mai săraci şi mai singuri. Din păcate, de cele mai
multe ori, realitatea nu corespunde cu imaginaţia. Toţi iubim la un
moment dat, cerebral sau pasional, aşa cum toţi ducem până în ultima
clipă afecţiunile şi adversităţile. Dragostea va vindeca lumea, nu ura.

234
 CUPRINS

POEZIE .................................................................................................................. 7
NICOLAE STANCIU ........................................................................................ 9
DANIEL BĂNULESCU .................................................................................. 15
RAMONA MÜLLER....................................................................................... 21
VALENTIN IACOB ........................................................................................ 27
DIANA PETROŞANU .................................................................................... 33
IOAN VINTILĂ FINTIŞ ................................................................................. 39
ARIADNA PETRI............................................................................................ 45
NICOLAE RAZVAN MINCU ....................................................................... 53
GRATIELA AVRAM ...................................................................................... 63
MARTIN CULCEA ......................................................................................... 69
LUMINIŢA BRATU ........................................................................................ 79
CONSTANTIN STAMATE ............................................................................ 85
GEORGETA POPESCU .................................................................................. 91
PROZĂ ................................................................................................................. 97
KATI RODICA ENACHE .............................................................................. 99
MARIA BEM .................................................................................................. 107
MARIAN DUMITRAŞCU ............................................................................ 115
IOAN CORIN CULCEA............................................................................... 123
MARIA UDREA ............................................................................................ 131
TEATRU ............................................................................................................ 135
OCTAVIAN ONEA ...................................................................................... 137
ESEURI .............................................................................................................. 163
FLORIN DOCHIA......................................................................................... 165
TEODORU GHIONDEA .............................................................................. 183
SEVER AVRAM............................................................................................. 193
TRAIAN D. LAZĂR...................................................................................... 199
FLORIN MANOLE ....................................................................................... 209
ADRIAN ŞURUBARU.................................................................................. 217
EMILIA LUCHIAN....................................................................................... 225