Totalizarea nr.

3
TEMA1: PROCESUL INFECȚIOS. METODA BIOLOGICĂ DE DIAGNOSTIC
1. Notiuni de infectie, proces infectios si boala infectioasa. Particularitatile bolii infectioase. Factorii
implicati in procesul infectios.

INFECŢIA – totalitatea proceselor biologice care se produc în ma/o în urma penetrării mi/o patogene sau potenţial patogene (PP).
PROCESUL INFECŢIOS – interacţiunea dintre mi/o şi ma/o în diverse condiţii ale mediului ambiant. Manifestarea lui poate fi
inaparentă / asimptomatică (stare de portaj sănătos, eliminarea rapidă a mi/o) sau simptomatică.
Boala INFECŢIOASĂ – manifestarea supremă a procesului infecţios diferite simptome efectele metaboliţilor microbieni
(toxine, enzime, etc) sau de reacţia imună a gazdei la prezenţa bacteriei.
Particularităţile bolii infecţioase
1. provocata de agenţi patogeni
2. Contagiozitate (capacitatea de a se transmite de la o sursă la o persoană receptivă)
3. Specificitate (un agent provoacă o infecţie, ex.: Clostridium tetani este agentul tetanosului, etc.)
4. Evoluţie clinică stadială; Imunitate la reinfecţie (durată variabilă)
Apariţia maladiei depinde de multipli factori, în special de capacitatea agentului cauzal de a provoca maladia şi de gradul de
rezistenţă al gazdei la această invazie
Factorii implicati in prcesul infectios
Factori structurali (somatici)
 Adezine - fimbriile, glicocalixul, proteine de adeziune ale peretelui celular. Asigură aderarea bacteriilor la receptorii de pe
suprafaţa celulelor-ţintă sau la proteine matriciale extracelulare (colagen, fibronectină, laminină, elastină, etc)
 Proteine ale sistemelor de secreţie (tipuri I-IV)
 Capsula – antifagocitar, anti-complement Ag K
 Antigenul O - antifagocitar
 Peptidoglicanul (adeziune, agresie tisulară)
 Acizii teichoici/lipoteichoici (adeziune, toxicitate)
 Proteina A la stafilococi (acţiune antifagocitară prin fixarea Fc a IgG)
 Proteina M la streptococi (adeziune, antifagocitar)

2.ROLUL MICROORGANISMULUI ÎN PROCESUL INFECŢIOS. PATOGENITATEA ŞI

VIRULENŢA.Unitatile de virulenta.Aprecierea.
Relaţiile dintre mi/o şi ma/o gazdă: Comensalism (flora bucală, intestinală, etc); Parazitism (prezenţa mi/o este nocivă pentru
ma/o). Orice mi/o “parazit” capabil să provoace o infecţie (condiţii adecvate) este considerat patogen.
Există 2 tipuri de mi/o patogene:
Obligat (cert) patogene, care infectează persoane imunocompetente cu doze mici
Potenţial patogene (oportuniste), care pot cauza infecţie numai cu doze mari sau la persoane imunocompromise (deseori fac
parte din flora normală a organismului)
Mi/o patogene pot fi găzduite uneori fără a provoca maladia, astfel de persoane sunt numite purtători sănătoşi de germeni.
Microorganismele patogene se caracterizează prin:
 Patogenitate – capacitatea unei bacterii de a declanşa infecţia. Este un caracter de specie determinat genetic (cromozom,
plasmide, bacteriofagi). În cadrul unei specii patogene pot exista tulpini cu manifestare variată a patogenităţii – de la
absenţa totală până la foarte înaltă.
 Virulenţă – gradul de patogenitate al unei tulpini (măsură cantitativă a patogenităţii). Se apreciază prin infectarea
animalelor de laborator cu cantităţi diferite de mi/o.
Unităţile de virulenţă:
DLM – numărul de bacterii necesar pentru a ucide 80% din animalele infectate
DL50 – 50% letalitate
DCL – 100% letalitate
DI50/DI – provoacă boala la 50% / 80% animale
Modificarea virulenţei:
Amplificarea prin transfer şi recombinare genetică, condiţii optime pentru creştere
Reducerea (atenuarea) prin menţinerea bacteriilor în condiţii nefavorabile (t, factori chimici, etc), mutaţii
3.Factorii de patogenitate ai bacteriior: structurali, enzimele de patogenitate, toxinele si
caracteristica lor.
Factorii de patogenitate ai bacteriilor
Factori structurali (somatici)
 Adezine - fimbriile, glicocalixul, proteine de adeziune ale peretelui celular. Asigură aderarea bacteriilor la receptorii de pe
suprafaţa celulelor-ţintă sau la proteine matriciale extracelulare (colagen, fibronectină, laminină, elastină, etc)
 Proteine ale sistemelor de secreţie (tipuri I-IV)
 Capsula – antifagocitar, anti-complement Ag K
 Antigenul O - antifagocitar
 Peptidoglicanul (adeziune, agresie tisulară)
 Acizii teichoici/lipoteichoici (adeziune, toxicitate)
 Proteina A la stafilococi (acţiune antifagocitară prin fixarea Fc a IgG)
 Proteina M la streptococi (adeziune, antifagocitar)
Enzime de patogenitate (responsabile de persistenţă, diseminare şi producerea leziunilor)
 Plasmocoagulaza (formarea trombilor septici-efect antifagocitar, propagare în organism)
 Fibrinolizina (eliberarea bacteriilor din trombi)
 Hialuronidaza (diseminare, leziuni tisulare)
 Colagenaza (identic)
 Neuraminidaza (lichefierea mucusului)
 Proteaze (ex.: distrugerea Ig A secretorii)
 Dezaminaze
 Decarboxilaze
 Fosfataze, etc
Toxine bacteriene (responsabile de leziuni): Exotoxine (proteice, secretate în mediul extracelular); Endotoxine (LPZ, legate de
celula bacteriană)
Moduline şi invazine: Injectate la suprafaţa sau direct în interiorul celulei-ţintă; Induc penetrarea (internalizarea) şi propagarea
bacteriană. Se întâlnesc la Yersinia, Shigella, Salmonella, Escherichia
Alţi factori ce asigură persistenţa mi/o: Variaţii antigenice; Mimicria antigenic

Toxinele:
Caracteristica exotoxinelor:
 Proteine produse de bacterii G+/G-
 Pot fi secretate în mediul extern, eliberate în spaţiul periplasmic sau fixate pe suprafaţa celulei
 Termolabile (excepţie – enterotoxina stafilococică şi TS (toxina termostabilă) a E. coli)
 Hidrosolubile şi acţionează la distanţă
 Efectul se instalează după o perioadă de incubaţie
 Manifestă tropism (specificitate de acţiune)
 Toxicitate înaltă (DLM de ordinul ng/kg)
 Exotoxinele sunt imunogene (induc sinteza anticorpilor - antitoxine)
 Antitoxinele neutralizează activitatea exotoxinei (faza de fixare pe receptorii celulari)
Exotoxinele tratate cu formol 0,4% şi menţinute la 39-40°C timp de 3-4 săptămâni se transformă în anatoxine. Ele sunt lipsite de
toxicitate dar păstrează imunogenitatea (utilizate în calitate de vaccin).
Suportul genetic al exotoxinelor: cromozom (dizenterică), plasmide (toxina antraxului, toxina tetanică), profagi (toxina difterică,
botulinică).

Tipurile de exotoxine:
Toxine citolitice. Dereglează membranele celulare prin acţiune enzimatică (fosfolipaza /lecitinaza, sfingomielinaza) sau prin
formarea porilor (streptolizina O, α-toxina/hemolizina S.aureus, leucocidina)
Toxine citotoxice, de tip A-B (acţionează în interiorul celulei). Ex.: toxina difterică, botulinică, tetanică, holerică, etc
Au structură bipartită: fracţia polipeptidică B (cell binding) este responsabilă de legarea de receptorii specifici din membrana
celulei-ţintă, fracţia polipeptidică A (active) pătrunde în celulă (prin endocitoză sau translocare) şi determină activitatea toxică.
Fiecare citotoxină acţionează strict specific: toxina difterică – inhibă sinteza proteinelor, toxina botulinică şi tetanică –
neurotoxine, inhibă eliberarea neurotransmiţătorilor, toxina holerică şi pertusică – activează adenilat-ciclaza membranară, etc

Obţinerea exotoxinelor bacteriene

  Cultivarea tulpinii toxigene în mediu lichid
 Filtrarea culturii pentru separarea toxinei
 Purificarea toxinei
 Concentrarea toxinei
 Determinarea activităţii toxinei (se măsoară in unităţi de floculare – Lf )
Caracteristica endotoxinelor:
 Complexe LPZ din peretele celular G- (cel mai toxic component este lipidul A).
 Este eliberată în urma lizei bacteriilor (sub influenţa sistemului imun al gazdei sau a unor AB).
 Termostabilă
 Ne-imunogenă
 Nu poate fi transformată în anatoxină
 DLM de ordinul mg/kg
 Efectul se manifestă imediat
 Determină efecte generale, indiferent de provenienţă

Mecanismul de acţiune al endotoxinei : LPZ induce secreţia unor substanţe biologic active (citokine pro-inflamatoare: IL-1, IL-6,
IL-8, IL-12, TNF-a) de către macrofage şi alte celule. Iniţial LPZ se leagă de o proteină serică (LPS-binding protein)  acest
complex interacţionează cu CD 14 de pe membrana macrofagului. Există şi molecule solubile de CD 14, astfel endotoxina poate
să acţioneze asupra altor celule, de ex.: celulele epiteliale. Un alt receptor macrofagic poate interacţiona cu LPZ – receptorul toll-
like (TLR4).
În doze mari citokinele pot provoca şocul endotoxinic (septic), comun pentru toate bacteriile G-:
 Febră (eliberarea pirogenilor IL-1, TNF de către celulele care au captat endotoxina)
 Leucopenie, urmată de leucocitoză
 Tulburări de coagulare (activarea factorului XII – formarea fibrinei şi obstrucţia capilarelor sanguine – coagulare
intravenoasă diseminată)
 Hemoragii (consumarea factorilor de coagulare) în diverse organe (rinichi, suprarenale, plămâni, creier)
 Vazodilatare, urmată de colaps vascular (sechestrarea periferică a sângelui, hipovolemie, acidoză metabolică, scăderea
bruscă a presiunii sanguine)
 În consecinţă au loc leziuni hemoragice şi necroză în diverse organe (rinichi, suprarenale, plămâni, creier...).
 Pronosticul este foarte sever.

4. Rolul factorilor de patogenitate in evolutia procesului infectios.

Pentru a produce o infecţie , bacteriile necesită factori de patogenitate:
1.Infecţiozitate = proprietatea unui germen de a pătrunde într-un organism receptivu n r e s e
m u l t i p l i c ă . U n e l e b a c t e r i i a u p u t e r e i n v a z i v ă m a r e 9 p a t r u n d r a p i d î n circulaţia sanguină ) alţi
germeni rămân cantonaţi la poarta de intrare acţionând prinexo şi endo toxine.

2.Multiplicarea = proprietatea bacteriilor de a se înmulţi;

3 . P a t o g e n i t a t e a   =   c a p a c i t a t e a u n u i g e r m e n   d e a   d e c l a n ş o   b o a l ă î n   o r g a n i s m u l   g a z d ă ;  patogenitatea
variază prin acelaşi germen;

4.Virulenţa = proprietatea unor tulpini aparţinând microorganismelor patogene de a  pătrunde şi a se multiplica într-
un organism susceptibil, provocând boala;

5.Toxigeneza = proprietate unor bacterii de a elimina toxine. Există 2 tipuri de toxine ;

 exotoxine = proteine secretate de bacterii şi care difuzând în ţesuturi şi
f i i n d antigene, deterimină apariţia de anticorpi,
 endotoxine = complexe de fosfolipide ,  p o l i z a h a r i d e ş i p r o t e i n e l e g a t e d e p e r e t e l e b a c t e r i i l o r
g r a m n e g a t i v e , d e c a r e s u n t eliberaţi prin moarte bacteriilor. Sunt mai puţin puternicifaţă de exotoxine
, efectulfarmacodinamic fiind uniform 9 pot produce şoc, febră, leucopenie, icter, diaree şi fiind slab
antigenic nu determină anticorpi ).
5. Dinamica evoluţiei bolii infecţioase

I. Perioada de incubaţie (de la penetrarea mi/o până la apariţia primelor simptome). Durata variabilă (ore – ani), ea oscilează între
cîteva ore (în holeră , toxicoinfecții,pestă) pînă la cîteva luni și chiar ani , (în lepră).Durata perioadei de incubație depinde de
imunitatea generală și specifică al organismului uman, de reactivitatea lui, de sensibilizarea, de influența factorilor nocivi din
mediul extern, de condițiile sociale și de de doza și virulența agentului patogen. Microbul se adaptează, se multiplică, produce
toxine, enzime, etc. Infecția poate fi urmată de îmbolnăvire dacă organismul nu e în stare să reziste infecției.
II. Perioada de invazie (prodromală, de debut). Apar primele semne clinice, nespecifice (febră, frison, inapetenţă, astenie, etc), cu
exceăția rujeolei (macule roșii pe mucoasa bucală, pete Filatov) și variolei ( erupții pe față și membre). Durata – 2-3 zile.

III. Perioada de stare (a manifestărilor clinice specifice). Durata variabilă.Procesul infecțios atinge cuminația. Cele mai tipice
simptome ale bolii infecțioase sunt febra , inflamația, afectarea SNC și SNV , dereglări funcționale și organice în sistemul
cardiovascular , respirator , digestiv, excretor, modificări cutanate sub forma de erupții .

IV. Perioada terminală (convalescenţă şi vindecare, sau cronicizare, sau stare de portaj, sau deces) în caz de evoluție favorabilă
ea trece în stadiul de reconvalescență în care uneori boala se termină prin criză-scăderea bruscă a temperaturii , traspirații
,colaps vascular; alteori prin liză-reducerea treptată a febrei și stingerea fenomenelor morbide. Perioada de reconvalescență
variază. Vindecarea nu e în toate cazurile asociată debarasării de agentul cauzal . Infecția se poate finisa cu recidive,complicații,
infecții secundare sau deces.

Pătrunderea și răspîndirea microbilor în organism

 Sursa de infecţie: omul bolnav, reconvalescent, purtător sănătos (infecţii antroponoze) sau animalele (infecţii
zooantroponoze)

 Mecanismele de transmitere

1. Prin contact (direct, indirect)

2. Fecal-oral (alimentar, hidric, etc)

3. Aerogen (aer-praf, aer-picături)

4. Transmisiv (prin intermediul vectorilor)

5. Vertical (transplacentar)

 Microbii penetrează prin tegument, mucoase sau direct în sânge (porţi de intrare). Un microb poate avea una sau mai
multe porţi de intrare.

 Doza infecţioasă – ex.: dizenterie – 102 mi/o, febră tifoidă – 105 , holeră – 109 .

 La poarta de intrare bacteria aderă la celule (adeziunea) şi se multiplică local (colonizarea), formând focarul primar de
infecţie.

 Infecţia poate rămâne localizată sau poate să se răspândească (invazia) pe cale limfatică, sanguină, pe calea nervilor
sau prin continuitate (din aproape în aproape).

 În ţesutul afectat mi/o se multiplică şi provoacă leziuni direct prin intermediul enzimelor sau toxinelor sau indirect, via
mecanisme imune.

 Mi/o se elimină cu diferite secrete sau excrete ale ma/o, prin care are loc contaminarea altor gazde sau obiecte

Pe parcursul procesului infecțios bacteriile pot pătrunde din focarul primar în singe , ca apoi să se răspîndească prin tot
organismul. Această stare se numește bateriemie, iar în cazul virozelor – viremie.

Septicemie – bacteriile invadează numeroase organe și țesuturi ale organismului ( antrax, pestă, etc.) . Se caracterizează prin
fenomene de inflamație și de generență celulară , exteriorizează același tablou clinic indifferent de specia agentului causal

Septicopioemia – procesul septic însoțit de formarea unor focare purulente .

Toxinemie – condiționată de bacteriile toxigene .

6. Criteriile de apreciere a rolului etiologic a agentului cauzal (postulatele lui Koch)

1. Bacteria trebuie să fie prezentă la toate persoanele bolnave

2. Bacteria trebuie să fie izolată de la bolnav şi menţinută în cultură pură

3. Cultura pură inoculată la un voluntar sau la un animal experimental trebuie să reproducă simptomele bolii

4. Aceeaşi bacterie trebuie să fie reizolată de la voluntarul sau animalul infectat

Actualmente se insistă pe genomul bacterian (prezenţa genelor de patogenitate)

7. Formele de manifestare a infecției (infecția acută, cronică ,secundară, endogenă, reinfecție,

suprainfecție, recidivă).

Infecția acută – debut inopinat și evoluție erelativ scurtă ( gripa , rujeola , scarlatina, tifos exantematic , etc.). Infecțiile virale sunt
însoțite de acumularea vurusurilor și moartea celulelor invadate .

Infecția cronică – evoluția îndelungată cu persistența agentului în cellule , țesuturi , organe (febra palustră, turbeculoza, lepra ,
sifilusu , bruceloza, etc.)

Infecția secundară – organismul care a suportat o infeție devine mai sensibil față de îmbolnăvire cu alte afecțiuni (după o gripă se
instalează o inflamație pulmonară , după o variolă – o infecțe stafilococică ) .

Infecție endogenă – (autoinfecțiile) apar în urma ativizării microorganismilor proprii : microflora pielii , mucoaselor , tubului
digestive , căilor respiratorii , căilor urinare , conjunctivelor ochilor ; de pe urma tulburărilor echilibrului mediului intern al
macroorganismului. De exemplu : hipotermia microflorei căilor respiratorii superioare provoacă diferite procese inflamatorii ; în
caz de răcire menstruație , regim alimentar inadecvat se activează virusului herpesului . Din autoinfecții fac parte rinofaringita ,
angina , apendicita , conjunctivita , otita , colicistita , ect.

Reinfecție – o infecție repetată cu aceeaș specie de microorganisme ce a provocat afecțiunea ce s-a terminat prin
reconvalescență ( sifilis , etc. )

Suprainfecție – o reinfectare a organismului , la care boala de fond nu a ajuns la reconvalescență .

Recidiva – o revenire a simptomelor aceleiași afecțiuni . Se atestă în caz de nivelul scăzut al activității imunologice a organismului
în perioada de boală și reconvalescență (tifos abdominal , febră tifoindă recurentă , etc.)

Persistența microorganismelor

Persistența se caracterizează prin existența îndelungată a agentului patogen în organismul omului ( virusul hepatitei B ,
herpesului , rubeolei , etc.). De pe urma persistenței îndelungate a virusurilor se elaborează anticorpi contra anumitor agenți cu
care omul se reinfectează sau se infectează multiplu fără a face boală . Persistența duce la : variabilitatea tulpinilor de angenți ,
forme grave de îmblonăvire a SNC . Persistența ține de insuficiența imunității .

Factori ce asigură persistenţa mi/o:

- Variaţii antigenice (sinteza succesivă a unui număr mare de diferite variante ale moleculelor sau structurilor de suprafaţă,
pentru a se proteja de răspunsul imun al gazdei)

- Mimicria antigenică

Stare de purtător de germeni patogeni

Starea de purtător de se consideră ca o formă a toleranței imunologice a organismului , este o formă de corelație dintre agentul
patogen și marcroorganismul fără manifestare a bolii . Se instalează la organismele cu nivel scăzut al imunității postinfecțioase .
Purtătorii de angenți sunt tratați prin administrarea preparatelor ce stimulează elaborarea imunității . Starea de puurtător cu o
durată de pînă la 3 luni se coonsideră acută iar de durată mai lungă – cronică .( tifos abdominal , febre paratifoide , dezinterie ,
holera , meningita, scarlatina , etc. )
.8. Rolul mediului ambiant și soial în infecție

 Rolul mediului ambiant şi social în infecţie (condiţiile economice, condiţiile de viaţă, catastrofe ecologice sau naturale,
progresul în igiena publică, etc).

 Maladii sociale: tuberculoza, pediculoza (tifosul exantematic), sifilisul, legioneloza, etc.

 Rolul macroorganismului în procesul infecţios. Rezistenţa nespecifică a ma/o. Pentru menţinerea coerenţei
celulelor şi ţesuturilor şi păstrarea integrităţii sale ma/o pune în joc 2 categorii de procese apărute succesiv în cursul
evoluţiei:
- Imunitatea (rezistenţa) naturală, înnăscută, nespecifică – dezvoltată filogenetic, asigurată de factori constituţionali.
Răspuns maxim imediat, nespecific, antigen-independent. Asigură protecţie contra microorganismelor în general.
- Imunitatea achiziţionată, dobandita, specifică – s-a dezvoltat ontogenetic, antigen-dependentă şi antigen-specifică
(contra unui mi/o particular), răspuns maxim peste câteva zile de la agresie, se caracterizează prin memorie imunologică.
Declanșarea procesului infecțios depinde de : reactivitatea organismului uman , de cantitatea și calitatea agenților
patogeni , de prezența materiilor necesare agentului pathogen , de starea imunității, de influența ambianții și factorilor
sociali . În funcție de coraporturi acestor factori procesul infecțios se poate solda cu moartea agentului patogen , cu
moartea gazdei sau instituirea unor relații de adaptare mutuală între gazdă și parazit . Reactivitatea organismului uman ,
capacitatea lui imunobiologică de a inactiva mi-o patogen se află în funcție directă de ambianță de condițiile ecologice și
sociale de caracterul muncii și alimentării , de starea sanitaro igienică , etc.
Menstruația , sarcina și nașterea duc la mărirea sensibilității organismului femeii la bolile infecțioase
Subalimentația duce la acutizarea tuberculozei , dezinteriei etc. Deficitul de proteine , glucide, lipide duce la diminuarea
sintezezi aticorpilor . Hipovitaminoza duce la inhibiția fagcitozei , apariția cataractei , dezvoltarea leziunilor cutanate ,
afecțiunilor streptococice , etc. Surmenajul fizic și intelectual duce la slăbirea mecanismelor de apărare contra multor boli
infecțioase . Hipertermia duce la slăbirea org și scăderea imunității . Răcirea contribuie la apariția pneumoniilor și altor
boli . Factorii nocivi fizici , chimici, biologici de poluare a mediului ambiant subminează sistemele de protecție a
organismului . Radiațiile ionizante reduc capacitatea de protecție a mucoaselor a sîngelui a sistemului limfoido
macrofagic . Condițiile sanitaro-igienice proaste de muncă și trai duc la afecțiunea căilor respiratorii , afecțiuni alergice ,
afecțiuni ale pielii , etc.

9. Infecția experimentală , etapele și importanța practică

Se foolosesc : șoarecele , cobaiul , iepurele. Metoda biologică de examinare constă în infectarea animalelor pentru
obținerea (izolarea) culturilor de microorganisme , agenți cauzali ai bolilor cu studierea ulterioară a patogenității și
virulenții lor . Pregătirea animalelor către infectare include următoarele etape :
1. Alegerea animalelor – animale se aleg , animale sănătoase cu blana netedă și lucioase , active , cu alimentație bună ,
de aceeași vîrstă , sex și greutate .
2. Marcarea animalelor mici ( șoarecelor , șobolanilor ) – colorarea diverelor sectoare ale blănii sau prin aplicarea
semnelor de marcare la urechi . Pregătirea locului de inoculare – se tunde părul apoi pielea se spală apoi se
dezinfectează cu alcool și tinctură de iod
3. Fixarea animalelor – cu dispozitive speciale , masăde fixare , cutii.
4.Instrumentele necesare pentru inocularea animalelor ( seringi demontate , ace , pensete ș.a.) se fierb 30 min .
Materialul patologic sau suspensia de microorganisme sînt prelevate în seringă.
Metodele de inoculare (depinde de tropismul agentului față de anumite țesuturi ale organismului )
Incocularea per os se efectuează prin adăugarea materialului de infecție în alimente sau apă potabilă
Infectarea subcutanată – la iepuri și cobai pe spate și abdomen 3.0 – 5.0 ml la șoareci pe spate sau rădăcina cozei 0.5
ml . Se folosește pentru testarea toxinelor .
Injectarea intracutanată – tegumentul depilat spălat cu apă și uns cu glicerină se injectează cu 0.1-0.2 ml de produs. Se
folosește pentru testarea toxinelor dermonecrotice sau edematogene și testarea sensibilizărilor .
Inocularea percutană – cu vîrful unui bisturiu se fac zgîrîeturi în piele pînă la apariția limfei fără a provoca sîngerări ,
materialul de examinat se fricționează cu o baghetă de sticlă în pielea intactă sau scarificată.
Injectarea intraperitoneală – 1 ml la șoareci și cîțiva ml la cubai , în regiunea inferioară din stînga a abdomenului.
Injectarea intravenoasă . La iepurași se puncționează vena marginalăa urechii , 2-5 ml . La șoareci se puncționează una
din cele patru vene ale cozii - 0,5 ml
 Injectarea intramusculară . La cobai în masa musculară a coapsei , la iepurași în muschii cefei
Inoculări oculare – în sacul conjunctial sau intracornean
Injectarea intracerebrală – craniul se puncționează la jumătatea distanței dintre unghiul extern al ochiului și inserția
pavilionului urechii , acul pătrunde 3-6 mm , 0,03 ml
5. Supravegherea animalelor inoculate : se înregistrează starea generală , respirația, temperatura , greutatea , tulburări
nervoase , leziuni la locul de inoculare . Examenul unor prelevate intravitan , de ex. Sînge , examen anatomopatologice i
microbiologice , necroptice .

Tehnica necropsiei - sacrificarea prin ruperea măduvei spinale în regiunea cervicală , prin comprimarea puternică și
bruscă a gătului la șoareci și cobai , prin embolizarea venoasă la iepurași , prin metode chimice : cloroform , amital sodic.
Animalele sunt necropsiate după maxim o oră după sacrificare :
1. Fixarea animalului pe o planșetă de lemn
2. Dezinfectarea animalului
3. Se face o incizie tegumentară submentopubioană și care se prelungește spre rădăcina fiecărui membru , se decolează
pielea .
4. Se inspectează țesutul celular subcutanat , masele musculare , ganglionii limfatici .
5. se deschide cavitatea peritoneală și cavitatea toracică
6.Se puncționează cordul pentru hemocultură
7.se prelevă pentru examinare splina , ficatul , rinichii , plămînii
8. Se examinează macroscopic , se însemînțează pe medii adecvate și se efectuează amprente pentru microscopie
9. se incinerează animalul
10. Se dezinfectează instrumentarul