Reanimator Extreme Edition

TEMA: Analizați
literatura și elaborați
un comentariu
privind
interdependența
școlilor filosofice din
Grecia Antică .
[Введите подзаголовок документа]

User
[Выберите дату]
Filosofia antică greco-romană
Filosofia antică europeană își are leagănul în Grecia antică, de unde derivă și numele:
"iubire" (philia) de "înțelepciune" (sophia) = φιλοσοφια. Leagănul filosofiei antice se
situează în regiunea ionică pe coasta orientală a mării Egee în Asia Mică și în teritoriile
numite Grecia Mare din Sicilia și sudul peninsulei Italice. Aici își are originea, începând
cu secolul al VII-lea î. Chr., filosofia ionică a naturii a gânditorilor presocratici. Ea are
legături cu alte culturi ale antichității (egipteană, mesopotamică, persană și ebraică).

Bufniţă pe zidurile Acropolei, simbolul înțelepciunii la atenieni

Supremația politică a Atenei după războaiele victorioase împotriva perșilor prin

crearea ligii delio-atică a dus în secolul al V-lea î.Chr. și la dezvoltarea culturală a Atenei,
inclusiv a filosofiei, Atena devenind astfel centrul politic și cultural al Greciei. La atenieni,
filosofia era simbolizată prin bufnița zeiței Pallas-Athena. În acest timp au început
dezbateri cu privire la probleme esențiale ale existenței, asupra ordinei cosmice, naturii
omului și asupra modului ideal de comportare în societate. Gânditorii au început să-și
pună întrebări: De unde derivă totul? Când și cum a fost începutul (arché) omenirii? Care
este cauza primară a existenței? Ce este adevărul (aletheia)? Ce este binele sau fericirea?
Atena a devenit centrul de întâlnire al sofiștilor și a fost orașul lui Socrate, a cărui filosofie
a dăinuit, prin intermediul operelor lui Platon, dealungul istoriei până în zilele noastre.
La rândul său, Platon a creat o școală filosofică în cadrul "Academiei", în timp
ce Aristotel și-a dezvoltat sistemul său filosofic, politic și moral în cadrul peripateticilor.
Scurt timp după aceea au apărut la Atena școala epicureică și cea stoică. La Roma,
împăratul și filosoful Marc Aureliu precum și filosoful Seneca erau impregnați în special
de stoicism. Propagarea creștinismului în lumea romană a marcat sfârșitul elenismului și
a făcut trecerea către epoca medievală.

Presocraticii
Presocraticii sunt filosofii care au trăit începând de la mijlocul secolului al VII-lea î. Chr.
până în epoca lui Socrate, fiind considerați întemeietorii filosofiei europene. Prin
descoperirea gândirii filosofice, gândirea ca raționament începe ea însăși să se
autocunoască. Raționamentul este formulat în primă linie sub formă de dialog, care
decurge după regulile logicei, enunțate pentru prima dată de filosofii greci. Cu ajutorul
rațiunii - cuvântul grec corespunzător "logos" este greu de tradus - se
dezvoltă geometria, teoria muzicei și astronomia. Filosofia presocratică s-a dezvoltat
din filosofia naturii în regiunea ionică din Asia Mică în diferite școli:

 Școala ionică, având ca reprezentat principal pe Heraclit.

 Școala milesiană, reprezentată de Thales din Milet, Anaximandru și Anaximene.
 Școala pitagoreică, creată de Pitagora în secolul al VI-lea î. Chr.
 Școala eleată, apărută în secolul al V-lea î. Chr. prin Xenophan din
Colofonia și Zenon din Elea. Parmenide se asociază și el acestei școli.
 Școala atomistă, având ca adepți pe Leucip și Democrit.
Filosofii naturii încercau să înțeleagă fenomenele naturale și modul lor de desfășurare.
Primul filosof cu această tendință, în același timp și important matematician, Thales din
Milet, considera că elementul primordial din natură ar fi apa, în timp
ce Anaximene propune ca element princeps aerul. Anaximandru introduce aici noțiune
abstractă denumită de el απειρоν (apeiron, cuvânt greu de tradus; filosoful
german Friedrich Nietzsche îi dă sensul de Grenzlos-Unbestimmbar, în limba
română nemărginit-indeterminabil). Empedocle din Acragas, colonie grecească din Sicilia,
azi Agrigento, admite patru substanțe primordiale, focul, pământul, aerul și apa, care
se pun în mișcare prin forța iubirii (atracției) sau urei (respingerii).
Pitagora pune la baza intregii realități monada (unitatea), generatoare de numere,
importantă fiind determinarea armonică a numerelor. Pitagoreii Philolaos, Hippasos din
Metapont și Archytas erau matematicieni renumiți și au influențat filosofia lui Platon,
precum și "Cartea elementelor" a lui Euclid. Prin dovedirea imposibilității de a măsura
rapoartele de lungime ale laturilor unui poligon regulat, au demonstrat că numerele
raționle sunt insuficiente pentru determinarea acestor lungimi. Geometria, teoria muzicii,
teoriile calendarului și ale rapoartelor astronomice, elaborate de școala pitagoreică au
rămas valabile până după sfârșitul evului mediu.

Heraclit, detaliu din fresca lui Rafael Sanzio Academia din Atena

Într-o formă elementară, Heraclit pune bazele dialecticii cu două milenii înaintea

lui Hegel. Celebra maximă "Totul curge" (πανα ρει, panta rhei) aparține lui Heraclit,
precum și aserțiunea "Nu poți intra de două ori în același râu". Noțiunea filosofică centrală
la Heraclit este Logos-ul, un principiu unificator al contrariilor, care guvernează totul și
stă la baza tuturor lucrurilor.
Xenophan critică viziunea homerică dominantă a vremii privind
reprezentarea antropomorfică a zeilor și insistă asupra procesului de dezvoltare a omului
în procesul cunoașterii și perfecționării sale continue. La rândul său, Parmenide, printr-o
strânsă argumentație logică, consideră mișcarea drept rezultat eronat al observației de
fiecare zi, în concordanță cu afirmația paradoxală a lui Zenon din Elea, conform căruia
"săgeata pornită din arc stă pe loc".
Democrit a preluat teoria atomistă a dascălului său Leucip, dezvoltând-o într-un adevărat
sistem filosofic, conform căruia la baza existenței se află atomii, particule solide,
imperceptibile, necreate și eterne, în continuă mișcare, care exprimă lumea reală: "plinul"
(to on) și "vidul" sau "neantul"" (to menon), din a căror combinare iau naștere toate
lucrurile care alcătuiesc universul, atât corpurile materiale cât și sufletul omenesc.

Filosofia greacă clasică - Secolele V și IV î. Chr

Cele cinci decenii între războaiele cu Perșii și Războiul peloponesiac (cca. 478 - 431 î.
Chr.) constituie perioada clasică înfloritoare a Atenei, în care s-a desăvârșit democrația
atică, s-a realizat un program bogat de construcții pe Acropole, s-a dezvoltat arta și alte
manifestări ale culturii, în special în perioada istorică cunoscută sub numele "Secolul lui
Pericle". În acest timp s-a construit Parthenonul, templul dedicat zeiței Atena Parthenos,
cu statuia zeiței realizată de sculptorul Phidias, cel care a executat și statuia lui Zeus din
Olympia (una din cele șapte minuni ale lumii antice"). În
teatru, Eschil, Sofocle și Euripide au creat tragedii nemuritoare. În această perioadă de
mari transformări politice și sociale, apare necesitatea unei orientări spirituale, pentru
care sofiștii caută să găsească soluții din cele mai diferite.

Şcoala ateniană, Frescă de Rafael în Stanza della Segnatura, Palazzo Vaticano

Sofiștii
Apariția sofiștilor în secolul al V-lea î. Chr. a constituit o revoluție în gândirea elenică, ei
introducând spiritul critic, ideea de eficiență a acțiunii, antidogmatismul. Expunându-și
învățăturile în prelegeri publice, sofiștii puneau omul în centrul reflecției filosofice
(Protagoras: "Omul este măsura tuturor lucrurilor"), în locul zeilor și al "principiilor
primordiale". Sunt de menționat:

 Protagoras din Abdera (490-420 î. Chr.)

 Gorgias din Leontini (480-390 î. Chr.)
 Antiphonos (480-411 î. Chr.)
 Prodicos din Keos (465-399 î. Chr.)
 Hippias din Elis (465-390 î. Chr.)
 Thrasymachus (495-400 î. Chr.)
Filosofia devine astfel o preocupare publică, problemele fiind dezbătute în piața orașului
(agora) sau în cercuri cu audiență largă. Aici gândirea filosoficâ se dezvoltă în libertate,
temele - adesea contrarii - fiind discutate pașnic (agon) într-un schimb de opinii și
argumente. O impresie deosebită cu rezonanță până în zilele noastre este exercitată
de Socrate, datorită modalității lecțiilor ținute de el și a atitudinii sale în fața vieții.
Socrate și discipolii lui
Socrate (Σωκρατης: Sokvátes) este considerat părintele filosofiei europene occidentale,
pentru că a pus în centrul filosofiei sale ființa umană, detașându-se astfel de predecesorii
săi cu preocupări asupra studiului și interpretării naturii. El a fost în același timp
inițiatorul metodei căutării adevărului prin dialog, dezvoltând astfel
investigația dialectică.

Socrate - Sculptură în marmoră, copie după Lysipp (?), Muzeul Louvre, Paris

În cursul dialogului, Socrate reușea prin întrebări țintite și repetate să descopere

contradicții logice în argumentele interlocutorului și prin aceasta să-l conducă la
formularea unor concluzii care îi demonstrau falsitatea punctelor de vedere inițiale, fără
artificii retorice. El denumea această metodă "maieutică" (μαιευτικη: maieutikè), afirmând
că era capabil, prin felul său de a formula întrebările, să "extragă" din spiritul
interlocutorului cunoștințe existente în ei fără să o știe, asemenea unei moașe (meseria
mamei sale) care ajută la nașterea copilului. Gândirea socratică gravitează în jurul
cunoașterii de sine, care se realizează pe două căi: a) mediat, pe cale oracolară, prin
metode mantice de prezicător; b) în mod direct, acțiune datorită unui "demon"
(δαιμων: daimon), adică unei voci interioare (și nu demon în sensul malefic al
cuvântului), o putere superioară, imagine a propriei conștiințe. Deviza sa era "Știu că nu
știu nimic" ("Εν οιδα οτι ουδεν οιδα") și recomandă elevilor săi inscripția de pe
frontispiciul templului lui Apollo din Delphi: "Cunoaște-te pe tine însuți" (Гνωθι
σεαυτον: gnothi seautón), care nu trebuie interpretată în sensul introspecției moderne, ci
al necesității omului de a-și cunoaște locul său în cetate și în natură, cu certitudinea
faptului de a fi muritor.
Deoarece Socrate nu a lăsat nimic scris, învățătura lui este cunoscută în istoria filosofiei în
cea mai mare parte datorită elevului său Platon, care - în dialogurile sale - a transmis
posterității metoda și conținutul gândirii socratice.
Platon
Platon

În opera sa, Platon dezvoltă și propriile sale învățături, astfel încât uneori este greu de
deosebit între ceea ce îi datorează maestrului său și ceea ce îi aparține lui însuși. Teoria
ideilor lui Platon, cu alegoria cavernei în care se găsesc oamenii, într-o umbră considerată
viața reală, înainte de cunoașterea adevărului, este concepția sa filosofică cea mai
cunoscută. Ideile sunt prezente de totdeauna în spatele aparenței, ele existență
independente într-o sferă superioară, sunt eterne și singure reprezintă adevărul, în timp
ce lucrurile nu sunt decât imaginea ideilor din care derivă. Filosoful, singur capabil să
contemple ideile, este destinat să guverneze cetatea. Platon credea
în metempsihoză (inspirat de concepțiile pitagoreice). Corpul omenesc nu ar fi decât un
receptacol temporar al sufletului, care este nemuritor și - prin moartea trupului - devine
liber în lumea Ideilor. El se poate reîncarna într-o lume sensibilă.
Academia
Platon a creat "Academia" (Ακαδημεια) în anul 387 î.Chr., numită așa după numele erolui
legendar Akademos. Platon își va ține lecțiile sale la Academie timp de aproape douăzeci
de ani, fiind apoi înlocuit de nepotul său, Speusipp. Tot aici au
predat Xenocrate și Alkinoos, ultimul fiind autorul lucrării "Introducere în doctrina lui
Platon".
Aristotel

Aristotel

Aristotel frecventează Academia lui Platon, dar se distanțează curând de maestrul său și

devine principalul lui critic. În timp ce în sistemul filosofic al lui Platon, "Ideile" erau o
realitate absolută, transcendentă și imuabilă, inaccesibilă cunoașterii raționale, Aristotel
își propune ca scop cercetarea realității în natură și în societatea umană, din care rezultă
apoi sistematizrea cunoștințelor dobândite. Acumulând ca filosof cunoștințe
enciclopedice, Aristotel abordează studiul unor domenii speciale, cum
sunt dinamica, kinetica, forma și substanța. El pune și bazele logicei clasice,
dezvoltând silogistica, teoria și sistematica științei.
Filosofia aristoteliană poate fi divizată în trei părți:

 Filosofia teoretică (care are ca obiect cercetarea în scopul cunoașterii

adevărului): fizica, matematica și teologia.
 Filosofia practică: studiul economiei, etica, politica și retorica.
 Filosofia poetică: cuprinde toate activitățile umane care produc opere de artă.
Liceul și școala peripatetică
Lyceul (Λυκειον: Lukeion) era un gimnaziu în Atena, unde Aristotel își ținea lecțiile, aflat
în apropierea templului dedicat lui Apollo Lyceano, de unde și numele. Unul din
obiceiurule lui Aristotel era de a-și ține prelegerile în timp ce se plimba cu discipolii lui,
de aceea numele de peripateticieni (περιπаτητικος: peripatetikos = cei care discută
mergând) dat aristotelienilor.
Printre cei mai importanți discipoli ai lui Aristotel se numără:

 Teofrast (ca. 372 - 327 î.Chr), succesor al lui Aristotel la conducerea Lyceului. A

scris un tratat asupra "Caracterelor" (Ηθικοι Χαρακτηρες), operă care l-a inspirat în
timpurile moderne pe La Bruyère, și mai multe studii asupra plantelor.
 Straton (ca. 340 - 268 î.Chr.), preocupat de științele naturale.
 Alexandru din Afrodisia, a scris numeroase și importante comentarii asupra
filosofiei lui Aristotel.

Curente filosofice în perioada postsocratică ("Micii

socratici")
Școala cinică
Cinismul (Κυνικοι: Kynikoi, derivă din cuvântul grec vechi κυων, care înseamnă câine),
școală filosofică fondată de Antisthene (444 - 365 î.Chr.), al cărei principal reprezentant a
fost Diogene din Sinope (413 - 327 î.Chr.), a fost denumit astfel pentru că:

 caracterul câinelui ar fi sălbatic, rătăcitor

 filosofii "cinici" se adunau într-un gimnaziu denumit kynosargion ("câine
sprinten")
 ei se mai întâlneau și într-un cimitir pentru câini la periferia Atenei.
Mișcarea cinică trebuie înțeleasă ca o reacție împotriva dominației exercitată în acel timp
de filosofia platoniciană. Antisthene spunea, în bătaie de joc, că el vede un cal trecând pe
stradă, dar nu poate vedea "noțiunea (ideea) de cal". Pe de altă parte, comportarea
cinicilor provoca intenționat publicul, mâncau, urinau, se acuplau în plină piață, neținând
seamă de convenții. Diogene locuia într-un butoi, îmbrăcat sărăcăcios, luptându-se cu
câinii pentru o bucată de carne crudă. Filosofia sa poate fi dedusă din anecdotele care
circulau pe seama lui. Într-una din zile, putea fi văzut umblând prin Atena cu un felinar
aprins în mână, strigând: "Caut un Om". Omul, în sensul Ideilor platoniciene, nu poate fi
găsit, există doar diverși oameni concreți.
Krates din Theba, discipol al lui Diogene, propaga arta virtuții și a ascetismului, a făcut
trecerea de la cinism către stoicism, fiind învățătorul lui Zenon din Citium. Krates a fost
căsătorit cu Hipparchia, una din puținele femei filosoafe din antichitate.
Cinismul s-a caracterizat printr-o sfidare a oricărei convenții sau norme sociale. Cinicul
pledează pentru o viață naturală, apropiată de animalitate și acuză normele sociale, ca
fiind împotriva firii. Scopul vieții este fericirea, iar ea nu poate fi atinsă decât prin virtute,
realizată prin ascetism.
Cirenaismul[modificare | modificare sursă]
Cirenaismul, școală filosofică fondată de Aristippe din Cirene (435 - 356 î.Chr.), are ca
doctrină hedonismul, o morală a plăcerii (ηδονη / hēdonē = plăcere). Filosofia cirenaică
este apropiată de epicureism, cu deosebirea că cirenaicii experimentau plăcerea în
mișcare, având un caracter dinamic, ceea ce îi diferențiază de plăcerea resimțită în asceza
epicuriană. Alți reprezentanți ai școlii cirenaice au fost Antipatros din Cirene și Hegesias.
Școala din Eleia
A fost fondată de Phaidon, fidel învățăturilor lui Socrate, căruia i-a fost discipol. Platon dă
numele său dialogului care evocă moartea lui Socrate. Se cunoaște foarte puțin despre
doctrina acestei școli. Unul din reprezentații ei, Menedemos, a transferat sediul școlii
la Eretria ("școala din Eretria").
Școala megarică
Școala megarică a fost creată de Euclid din Megara (a nu se confunda cu
matematicianul Euclid din Alexandria, creatorul geometriei clasice, zise "euclidiene").
Filosofii megarici au jucat un rol important în dezvoltarea logicii, dând
preferință dialecticii, și a metafizicii. Reprezentanți ai școlii megarice:

 Euclid din Megara, elev al lui Socrate, a făcut parte din cercul restrîns de discipoli
care au fost prezenți la moartea maestrului lor.
 Eubulide din Milet, dialectician redutabil, creator de silogisme.
 Stilpon din Megara, a popularizat disputele oratorice. A avut ca discipol pe Zenon
din Citium, fondatorul stoicismului.
 Diodor Chronos, filosof excelând în arta dialecticii.