Citate:

- „Chipul celui care a fugit de acasă şi care se întoarce mulţumit în sătucul lui,
după ce a trecut prin tot soiul de situaţii pitoreşti, cu foarte puţină poftă de
muncă, bucurându-se de lucrurile cele mai simple, întotdeauna mărinimos şi
liniştit şi limpede în judecăţile sale, incapabil să sufere cu adevărat, mulţumit să
urmeze legile naturii şi să se bucure de o femeie, mulţumit, de asemenea, că se
simte singur şi liber de orice îndatorire” [Cesare Pavese]

- „Pe vremuri, oamenii îşi îngrădeau secretele. Te puteai adresa oricând unui
Dumnezeu care-ţi îngropa suspinele în neantul său. Nemângâierea noastră e că
nu mai avem cui ne adresa. Am ajuns să ne spovedim singurătăţile muritorilor”
[Emil Cioran]

- „Dumnezeu nu-i slujea la nimic. O despărţea doar de oameni, lăsând-o

singură” [Albert Camus]

- „Luciditatea şi refuzul de a iubi presupun un anume curaj deznădăjduit”

[Albert Camus]

- „Să dărui totul, să sacrifici totul fără speranţă de răsplată, asta înseamnă iubire”
[Albert Camus]

- „Sufletele care nu-şi spovedesc tainele niciodată sunt ca odăile cu ferestrele

închise, care nu se aerisesc” [Octavian Goga]

- „Întotdeauna mergem spre o ţintă anume, uneori determinaţi de voinţa noastră,

dar alteori şi asta poate că în împrejurări decisive pentru existenţa noastră, o
facem sub o voinţă necunoscută până şi de noi înşine. O voinţă puternică şi de
necontrolat ce ne determină să ne îndreptăm spre locuri unde trebuie să ne
întâlnim cu fiinţe sau lucruri care într-un fel sau altul sunt sau urmează să fie
primordiale pentru destinul nostru, favorizând sau împiedicând dorinţele noastre
aparente, ajutându-ne sau sporindu-ne neliniştile şi, uneori, odată cu trecerea
timpului, dovedind că aveau mai multă raţiune decât propria noastră voinţă
conştientă” [Ernesto Sabato]

- „Privirea care va putrezi, dar care este a noastră” [Ernesto Sabato]

- „În orice fiinţă se află germenele întregii umanităţi, toţi zeii şi demonii pe care
şi i-au imaginat popoarele, zeii pe care i-au adorat şi demonii de care s-au temut
se află în fiecare din noi, şi dacă ar rămâne un singur copil în urma unei
catastrofe planetare, acest copil va procrea aceeaşi rasă de divinităţi luminoase şi
perverse” [Ernesto Sabato]

- „Viaţa e o veşnică neîntâlnire” [Ernesto Sabato]

- „… cum ridica vântul spuma din întunericul mării spre cer ca pe o ceaţă, ca pe
o zăpadă a privirii şi a părerii” [Petru Creţia]

- „Din adâncul apusului se aude şoapta unor îndoielnice confesiuni” [Petru

Creţia]

- „Foşnetul valurilor sau vuietul lor ascuns auzului imensa şi veşnica tăcere din
adâncul mării” [Petru Creţia]

- „… ca şi când Dumnezeu ne-ar fi căutat prin ceaţă şi nu ne-ar fi găsit şi ar fi

rămas mâhnit în loc, cu negura pustie între el şi lume” [Petru Creţia]

- „Priveşte, în uitare de tine, ani îndelungaţi, şi într-o zi îţi va părea că eşti făcut
din pământ şi din ape, din cer şi din nori, din lumini şi din umbre, din culori, iar
într-o seară vei crede că apui, cu soarele deodată, şi că răsari cu noaptea” [Petru
Creţia]

- „Ţi-am deschis, toamnă, poarta, şi am intrat să-ţi văd desfrunzirea, ceţa, şi mai
purtam încă pe haină urma albă a norilor de vară” [Petru Creţia]

- „Suflare e sufletul şi, tot bătând, când molcom, când aspru, prin frunzişul
clipelor, spre seară s-a născut în lume, şi vechi şi nou, un mare vis” [Petru
Creţia]

- „Aproape ca şi cerul de albastră e umbra lucrurilor, pe zăpadă, într-o zi senină

când soarele începe să decline. Albastră ni se arată câteodată şi cernerea de
fulgi, de parcă însuşi cerul s-ar desface şi s-ar scutura uşor asupra noastră”
[Petru Creţia]

- „Altădată în umbra norilor bruni, lumina miezului de zi părea o lumină de

amurg şi apoi, chiar în aceeaşi zi, dintr-un cândva azi devenit aproape niciodată,
asfinţitul nu era decât o pânză uşoară şi fină de ploaie purpurie în adâncul unei
lumi întunecate” [Petru Creţia]

- „În seară cerul însuşi se topea încet în apa şi în umbra mării, şi venea cu ea,
vuind, şi se zdrobea, pulverizându-se de ţărm, şi-apoi se întorcea, uşoară ceaţă,
în tenebrele de sus” [Petru Creţia]
- „Trec anii şi se frâng de noi” [Petru Creţia]

- „Cât s-a zbătut copacul desfrunzit să-şi umple braţele cu norii prea înalţi, prea
trecători. Şi cum creştea şi nu putea fugi şi n-avea glas” [Petru Creţia]

- „La amiază, treceau peste cer norii, mulţi, ca nişte convoaie uriaşe de păsări
albe şi uşoare, şi cerul era plin de aripi şi înalt şi foşnitor” [Petru Creţia]

- „Un mare înger doarme în norul de plumb şi-l tot bat clipe şi valuri, veacuri şi
lumini” [Petru Creţia]

- „Am descoperit că orbesc începtul cu încetul, aşa că nu a existat un moment

anume. A venit treptat, ca un amurg de vară. Am început să descopăr că sunt
înconjurat de cărţi fără litere. Apoi prietenii mei şi-au pierdut chipurile. Apoi am
descoperit că nu mai e nimeni în oglindă” [Jorge Luis Borges]

- „Muzica, stările de fericire, mitologia, feţele modelate de timp, anumite

apusuri şi amumite locuri încearcă să ne spună ceva sau au spus ceva ce noi n-ar
fi trebuit să trecem cu vederea sau sunt pe cale să ne spună ceva; această
iminenţă a unei revelaţii care nu are loc este, poate, faptul estetic” [Jorge Luis
Borges]

- „Era la ceasul când încep să se audă murmuere firave, când marile zgomote se
sting, asemenea conversaţiilor prea aprinse în camera unui muribund. Atunci,
şipotul fântânii, paşii unui om ce se îndepărtează, strigătul îndepărtat al unui
copil, încep să aibă o stranie gravitate. În acele clipe se petrece un eveniment
misterios: se înserează. E ceasul când totul se cufundă într-o existenţă mai
profundă, mai enigmatică şi totodată mai de temut pentru fiinţele singuratice
care în ceasul acela stau tăcute şi gânditoare pe băncile din pieţele şi parcurile
din Buenos Aires” [Ernesto Sabato]

- „[…] clipa misterioasă în care sufletul părăseşte trupul şi acesta rămâne la fel
de mort ca o casă din care pleacă pentru totdeauna fiinţele care locuiau în ea şi,
mai ales, care s-au iubit şi au suferit în ea” [Ernesto Sabato]

- „Căci nu mai suntem cei care am fost pentru că noi clădiri au fost ridicate peste
dărâmăturile celor măcinate de foc şi bătălii, iar cele ce au mai rămas în picioare
sunt pline de singurătate, în timp ce aceia care le-au locuit abia de mai trăiesc în
amintirea confuză a cuiva sau în vreo legendă, stingându-se definitiv, uitaţi,
înlocuiţi de noi pasiuni şi nefericiri” [Ernesto Sabato]
- „Vor creşte, vor avea iluzii, se vor îndrăgosti, îşi vor disputa existenţa cu toată
cruzimea, soţiile lor se vor îngrăşa şi vor deveni vulgare, iar ei se vor întoarce la
cafenea şi la barul de demult, între prieteni, pentru ca, după aceea, copiii lor să
se căsătorească şi, în sfârşit, să-i ajungă ceasul morţii, clipa singuratică în care
unul îşi părăseşte ţărâna asta confuză” [Ernesto Sabato]

- „Dacă eşti dispus să suferi, să te sfâşii, să suporţi meschinăria şi răutatea,

neînţelegerea, resentimentul şi nesfârşita singurătate, atunci vei fi pregătit să
depui mărturie. […] Însă nimeni nu-ţi va putea garanta viitorul, viitorul care, în
orice caz, va fi trist: dacă ratezi, pentru că ratarea e întotdeauna un chin, iar
pentru un artist e tragică; dacă triumfi, pentr că triumful e întotdeauna un fel de
vulgaritate, o sumă de neînţelegeri, un fel de pipăit neruşinat” [Ernesto Sabato]

- „Personajele au sânge, iluzii şi speranţe, nelinişti şi dorinţe adevărate care, într-

un fel obscur şi misterios pare să servească ca toţi, în mijlocul acestei vieţi
confuze, să putem găsi un sens al existenţei sau cel puţin o bănuială îndepărtată”
[Ernesto Sabato]

- „Oricare istorie a speranţelor şi nefericirilor unui singur om, a unui tânăr

necunoscut, putea cuprinde în ea întreaga umanitate, putea servi pentru a găsi un
sens vieţii ….” [Ernesto Sabato]

- „Singurul lucru real era legătura între om şi zeităţile sale, între oameni şi
demonii lor. Ceea ce era adevărat era întotdeaina simbolic” [Ernesto Sabato]

- „Trebuie să vorbim despre catedrale şi case de prostituţie, despre speranţă şi

lagăre de concentrare” [Ernesto Sabato]

- „Una dintre tragicele neputinţe ale spiritului şi una din subtilităţile lui e
imposibilitatea lui de a se manifesta altfel decât ptin trup” [Ernesto Sabato]

- „Din nefericire, tatăl nu mai este, iar între noi au rămas nespuse lucruri
esenţiale. Când dragostea e deja nerostită, iar vechile răni rămân fără alinare,
descoperim ultima singurătate: aceea a îndrăgostitului fără iubită, a copiilor fără
părinţi, a tatălui fără copii” [Ernesto Sabato]

- „Am visat din când în când la marile profunzimi ale mării, misterioase
adâncuri submarine, înverzite, albătrii, dar transparente” [Ernesto Sabato]

- „Aparţin acelui gen de oameni care s-au format din rătăcirile vieţii” [Ernesto
Sabato]
„Când pierdem sentimentul cu care am trăit ani în şir, ne întoarcem în locurile
unde ne-am lăsat neliniştile pline de întrebări cu privire la existenţă” [Ernesto
Sabato]

- „[…] pemtru că mereu am avut nevoie să fiu sprijinit, asemenea unei case
vechi sau prost construite” [Ernesto Sabato]

- „Acolo unde există durere, există pământ sacru” [Oscar Wilde]

- „Seara dispare treptat, şi mă văd înconjurat de întunericul care sporeşte

îndoielile, descurajările şi neîncrederea într-un Dumnezeu care să justifice atâta
durere” [Ernesto Sabato]

- „Copiii împărtăşesc seninătatea copacilor şi fecunditatea pământului” [Ernesto

Sabato]

- „Într-o privinţă, niciodată n-am încetat să fiu copilul singuratic care se simţea
abandonat […]. Şi, într-un fel sau altul, am avut mereu nevoie de compasiune şi
mângâiere. […] După o vreme, am continuat să o visez pe mama, pe care o
vedeam printre lacrimi, în timp ce mă îndreptam spre o singurătate infinită. Iar
când viaţa îmi brăzdase deja chipul cu suferinţe, de multe ori pe o bancă din
piaţă, trist şi abătut, aşteptam din nou un tren de întoarcere” [Ernesto Sabato]

- „I-ai văzut pe supravieţuitori întorcându-se acasă mândri şi zgomotoşi şi

aducând moartea celorlalţi ca pe o cauţiune a riscului acceptat, moarte pe care o
descriu ca înspăimântătoare, fiindcă li s-ar fi putut întâmpla şi lor” [Saint
Exupery]

- „O auzeam văitându-se. Prinsă în această noapte fără margini, evoca amintirea

lămpii de seară, a camerei care ar fi adăpostit-o, a uşii care s-ar fi închis în urma
ei. oferită universului întreg, care nu avea nici un chip,chema la ea copilul pe
care-l îmbrăţişezi înainte de a adormi şi care e o întrupare a lumii. Supusă, pe
acest platou pustiu, trecerii necunoscutului, cânta pasul bărbatului care răsună
seara pe prag, pe care-l recunoşti şi care te linişteşte. În mijlocul necuprinsului,
implora să i se redea obstacolele, care, doar ele, permit existenţa.

Invoca eternitatea casei, ce poartă în ea tot satul, în aceeaşi rugăciune de seară”

[Saint Exupery]

- „Omenii trăiesc într-un loc anume, iar înţelesul lucrurilor se schimbă odată cu
înţelesul casei” [Saint Exupery]
- „O civilizaţie se clădeşte pe ceea ce li se cere oamenilor, iar nu pe ceea ce li se
dă” [Saint Exupery]

- „Clădeau ura ca pe un templu din aceleaşi pietre pe care le-ar fi folosit pentru a
clădi dragostea” [Saint Exupery]

- „[…] deciziile mele au fost ezitări eşuate – eu am amânat mereu, am

tergiversat mereu, lăsând, într-un fel, destinul să decidă îm locul meu” [Paler]

- „Îmi place să îmi imaginez respiraţia lui Dumnezeu sau chipul eternităţii într-o
amiază imobilă de vară, în care stai culcat în iarbă, te uiţi printre crengile
copacilor, vezi fragmente de cer, e linişte, nu-i nicio pală de vânt, nu mişcă nicio
frunză, nicio creangă şi nu simţi decât mirosurile – mirosurile vieţii, mirosurile
verii – triumfătoare, şi aceea este respiraţia lui Dumnezeu, şi eşti fericit” [Paler]

- „A cunoaşte vărsarea, a domina cursul fluviului, a-şi asuma finalmente viaţa ca

destin – iată adevărata nostalgie a oamenilor” [Camus]

- „Sentimentul religios poate foarte bine să vindece, dar el însuşi rămâne o

durere profundă” [Kierkegaard]

- „În golul cenuşiu din interiorul eului meu nu există decât ruine. Dar dacă se
află ruine, atunci a existat un templu, coloane strălucitoare, un altar încins?” [E.
Ionesco]

- „Sexul femeii mi s-a părut întotdeauna un fel de rană, în partea de jos a

pântecelui, între coapse. O rană deschisă, uriaşă, profundă, ce nu putea fi
vindecată niciodată” [E. Ionesco]

- „Maică-mea muri pe neaşteptate. Am fost copleşit de remuşcări şi de neputinţă.

De remuşcări pentru că ea îşi ratase viaţa de două ori, prima dată din cauza
tatălui meu, a doua oară pentru că nu fusesem la înălţimea aşteptărilor ei şi nu o
ajutasem, nu putusem s-o fac să-şi răscumpere viaţa” [E. Ionesco]

- „Mediocritatea noastră este cea care ne determină să părăsim, să renunţăm” [E.

Ionesco]

- „Cât despre trecut, pe acesta îl schimbăm tot timpul. De fiecare dată când ne
amintim ceva, amintirea se schimbă puţin” [Borges]

- „Dacă un bărbat schimbă femeia, el o face ca să găsească la cea nouă o ureche

virgină pentru poveştile lui” [Michel Tournier]
- „Ceea ce ne lipsea era o casă de cuvinte în care să locuim împreună. Pe
vremuri, religia le aducea soţilor un edificiu real – Biserica, şi-n acelaşi timp
imaginar, populat cu sfinţi, ilustrat de legende, răsunând de imnuri, care-i apăra
de ei înşişi şi de ameninţările exterioare” [Michel Tournier]

- „Copilul este tatăl omului” [Michel Tournier]

- „Noaptea este, în esenţă, timpul anarhiei” [Michel Tournier]

- „Albastrul de pe ţărm nu se termina niciodată. Oamenii veneau să privească

marea şi nu se mai ştie dacă mureau sau nu. Cei vii îşi aduceau aminte de ţărm
doar când nu mai puteau să înghită praful galben ridicat de vânt de pe drumuri,
sau când apele de izvor erau mai sărate decât ale mării. Oricât de grea ar fi fost
viaţa, dacă femeile ştiau să iubească, era bine. Înainte de cununie, copilele erau
trimise pe ţărm cu anul; femeile – dacă uitau să iubească, erau alungate pe ţărm.
Iată de ce nu am înţeles niciodată cum doar copiii erau bătuţi cu nuielele lungi şi
subţiri dacă erau prinşi că vor să fugă spre mare” [Nichita]

- „Nu e lucru mai trist pe lume decât un pat pustiu” [Gabriel Marcia Marquez]

- „Au continuat să fie legaţi printr-o afecţiune serioasă, lipsită de dezordinea

amorului, ea respectându-l într-atât încât nu mai făcea dragoste cu nimeni în
prezenţa lui”[Gabriel Marcia Marquez]

- „Îşi păstra suficientă luciditate ca să-şi dea seama că firele care-l legau de
această lume erau atât de firave încât se puteau rupe fără durere, în somn, la cea
mai mică mişcare, dar motivul pentru care făcea tot ce-i stătea în putere ca să le
păstreze era teama că nu-l va întâlni pe Dumnezeu în beznele morţii” [Gabriel
Marcia Marquez]

- „Morţii nu aparţin nimănui altuia decât familiei” [Gabriel Marcia Marquez]

- „Femeile se dăruiesc numai bărbaţilor îndrăzneţi, aşteptând de la ei să le

insufle acea siguranţă de sine după care tânjesc atâta pentru a putea înfrunta
viaţa” [Gabriel Marcia Marquez]

- „Iubirea pământeanî vine din dorinţa de a fi cu celălalt pentru a nu te teme,

pentru a te ascunde. Iubirea pământeană există pentru a nu trebui să te confrunţi
cu absolutul” [Olga Tokarczuk]

- „Oamenii care călătoresc devin mai înţelepţi nu numai pentru că ei cunosc

mereu noi privelişti şi întâmplări, ci tocmai pentru că ei înşişi devin pentru sine
nişte peisaje trecătoare, pe care le pot privi lesne de la o distanţă confortabilă”
[Olga Tokarczuk]

- „Aerul mirosea a pământ uscat şi a cai odihniţi peste noapte” [Olga Tokarczuk]

- „Reflexele roşietice pe care soarele, apunând, le împărştie pe pământ sunt o

prefigurare a ceea ce însoţeşte noaptea: teama de sânge, paşii tăcuţi ai morţii,
coşmarurile” [Olga Tokarczuk]

- „[…] pentru a da asigurări lumii că au fost concepuţi într-un pântec onorabil”

[Alejo Carpentier]

- „Pare imposibil, băieţii se duc la casele de toleranţă şi trag concluzia că

femeile de afară sunt altfel” [C. Pavese]

- „Dacă Dumnezeu există, orice înjurătură este o lovitură de ciocan în cuiele de

pe cruce” [C. Pavese]

- „Adeseori, societatea îl iartă pe criminal, niciodată pe visător” [Oscar Wilde]

- „Când oamenii ne vorbesc despre ei înşişi sunt interesanţi aproape întotdeauna.

Iar dacă ai putea să-i mai şi pui în raft vâd devin obositori, tot atât de uşor cum
poţi face cu o carte, atunci când devine anostă, ar fi absolut perfecţi” [Oscar
Wilde]

- „Ca să ştii ceva despre tine însuţi, e necesar să cunoşti totul despre ceilalţi. Nu
trebuie să rămână stare de spirit cu care să nu poţi simpatiza, nici mod de viaţă
stins pe care să nu-l poţi reînvia. Nu propia viaţă ne-o trăim, ci vieţile morţilor,
iar duhul sălăşluind înlăuntrul nostru nu este o unică entitate spirituală care să ne
facă personali şi individuali. Este ceva ce a trăit în locuri temute şi în morminte
străvechi şi-a făcut sălaş. Poartă amintirea unor ciudate păcate. Este mai înţelept
decât suntem noi şi înţelepciunea lui este amară” ” [Oscar Wilde]

- „Suntem liberi, nu avem de dat nimănui nicio socoteală – ne place să credem,

dar în realitate depindem de propriile noastre prejudecăţi şi obiceiuri proaste, de
amintiri agreabile şi penibile, de simţurile altora imprimate în noi” [Augustin
Buzura]

- „O înfrângere le rechema pe celelalte, durerile de ieri amplificau marea tristeţe

de azi” „Suntem liberi, nu avem de dat nimănui nicio socoteală – ne place să
credem, dar în realitate depindem de propriile noastre prejudecăţi şi obiceiuri
proaste, de amintiri agreabile şi penibile, de simţurile altora imprimate în noi”
[Augustin Buzura]

- „Periodic, destinul te verifică dacă eşti unde trebuie să fii, dacă îţi duci la
îndeplinire misiunea pentru care ai fost adus pe pământ, şi tot periodic te
avertizează că viaţa e scurtă, irepetabilă, că nu ai dreptul la absenţe prea lungi”
[Augustin Buzura]

- De la o anumită vârstă, eşti mai aproape de cei plecaţi, vorbeşti cu ei, îi înţelegi
şi te înţeleg, lumea ta se mută, pe zi ce trece, dincolo, unde se află cei alături de
care ai trăit, şi spre care te împing oboseala, spaimele, neputinţele aduse de
vârstă” [Augustin Buzura]

- „O întâmplare, aparent banală, apare câte un cineva şi, cu un gest ferm, uneori
în glumă, alteori cu mare gravitate, trage hainele de pe noi, ne descoperă aşa
cum suntem, ne obligă să ne vedem limitele, puterea, ne spune că suntem atunci
şi acolo şi că, în esenţă, nu avem dreptul să spunem mai mult decât: Sunt
[…]”[Augustin Buzura]

- „Gesturile sunt cele care se servesc de noi, iar noi suntem instrumentele,
marionetele şi întruchipările lor” [Milan Kundera]

- „Nu aflăm niciodată de ce şi cu ce îi supărăm pe alţii, cu ce le suntem

simpatici, cu ce ne facem caraghioşi, imaginea noastră e pentru noi cel mai mare
mister” [Milan Kundera]

- „Eul nostru e doar o simplă aparenţă, insesizabilă, indescriptibilă, nebuloasă, în

timp ce unica realitate, prea uşor sesizabilă şi descriptibilă e imaginea noastră în
ochii altora” „Nu aflăm niciodată de ce şi cu ce îi supărăm pe alţii, cu ce le
suntem simpatici, cu ce ne facem caraghioşi, imaginea noastră e pentru noi cel
mai mare mister” [Milan Kundera]

- „Amândorura revenindu-ne un salariu onorabil, dar nu mai mult de atât, ceea

ce ne îndreptăţea să strângem vise în tăcere, vise de oameni liniştiţi, care sunt
atenţi la cheltuieli, care întreabă mereu prteţul lucrurilor înainte de a hotărî dacă
le cumpără sau nu, prizonieri în hainele şi în mintea lor, grijulii cu morala
publică, cu convenţiile sociale, încercând să se încadreze în normă, adică în acea
oribilă medie a unei majorităţi resemnate, care-şi permite, atunci când aceasta nu
implică prea multe riscuri, să critice guvernul, să spună că ţara şi oamenii sunt
măcinaţi de corupţie” [Tahar Ben Jelloum]
- „Te căsătoreşti cu o fată tânără, subţirică, fermecătoare şi pasională, şi iată că,
în câteva luni, descoperi că te-ai căsătorit cu toată familia ei. Fraţii şi surorile îţi
invadează cu naturaleţe casa, se simt bine, beau şi fumează […]” [Tahar Ben
Jelloum]

- „Toate vieţile pe care le-aş fi putut avea încep de aici: fata care ar fi putut fi
iubita mea şi nu a fost” [Italo Calvino]

- „Oamenii care nu pot să se mişte ori să trăiască devin marii sterilizatori, marile
obstacole din viaţa altora” [Anais Nin]

- „În seara asta sunt o mare Mamă: pântec, casă şi pat” [Anais Nin]

- „Tocmai ne scoteam hainele unul altuia, aşa cum face de obicei un cuplu care
face dragoste prima dată, aşa este în nopţile inaugurale care iau înfăţişarea
neprevăzutului sau în care cei doi se prefac că nu au premeditat nimic, pentru a
lăsa pudoarea întreagă şi a avea o senzaţie de inevitabil care le va îngădui să nu
se esimtă vinovaţi… A întreba e un mod de a te eschiva să faci ceva, nu numai a
întreba, ci şi a vorbi şi a povesti te ajută să te sustragi de la săruturi, de la
lovituri, de la orice măsuri care ar trebui luate. […] Hainele acelea încă mai
resporau. Aşa cum se întâmplă de obicei în nopţile inaugurale, în care nu există
respect pentru hainele care se scot, nici pentru cele care a rămas, există doar
respectul pentru trupul nou şi necunoscut” [Anais Nin]

- „Absolvire religioasă a trecutului” [Anais Nin]

- „Orice curtare devine infamă, privită din afară sau când ţi-o aminteşti, o
manipulare reciprocă acceptată de amândoi, simpla îndeplinire laborioasă a unei
formalităţi, şi ambalajul social a ceva ce nu e în realitate decât un instinct”
[Anais Nin]

- „Carnea oferită îţi dă încredere şi îţi stârneşte pofta de a abuza” [Anais Nin]

- „În orice biografie există un episod mai mult sau mai puţin jignitor, deprimant
sau sinistru” [Anais Nin]

- „Una din legile naturii: dacă copiii sunt cum trebuie, atunci sunt ai tatălui, însă
dacă nu „funcţionează” rămân pentru toată viaţa o anexă a mamei” [Susana
Tamaro]
- „Cei aleşi nu sunt viermi, ci vulturi, condiţia lor naturală e zborul, cunosc
frumuseţea şi adevărul, nu se amestecă cu murdăria aflată dedesubt” [Susana
Tamaro]

- „[...] fericit este cine poate fi fericit nu altunde, nu alcând, ci în casa lui,
înţelegând prin asta nu finitul ostil şi opac, în cruda şi oarba lui particularitate
[...], nici finitul deficitar şi plictisit de sine, visând steril, în febra unei exaltări
pasive a sufletului, mereu alte finituri, ci universalul concret, o formă a
universalului istoric-determinat, o structură completă dar deschisă, imperfectă
dar autoperfectibilă, contingent specifică, însă ideal generică, un loc ale cărui
legi şi al cărui trecut nu sunt întoarse spre sine, ci confluente în libera ordine
universală a unui singur viitor omenesc, mai cuprinzător şi mai înalt” [Petru
Creţia]
- „Pământul, stirpea, limba, cu întregul lor trecut, din care facem parte, ne-au
fost date prin destin, însă devin ale noastre printr-o liberă alegere, care ne obligă,
ca urmare a unei determinări interioare neabătute, să le slujim cu tot ce ne stă în
putinţă. Pentru că doar înlăuntrul lor, clipa vieţii noastre capătă sens şi durată,
înscriindu-se într-o istorie. Din câte sensuri poate avea amor fati, iubirea de
propria soartă, acesta e cel pe care l-am ales” [Petru Creţia]

- „Tetis, mama lui Ahile, spune că l-a crescut ca pe un arbore tânăr care se
înalţă, ca pe o viţă de vie care urcă pe colina însorită a unui deal” [Petru Creţia]

- „Eu nu am fost niciodată copil. Nu am avut copilărie. [...] Lungi răgazuri

senine ale nevinovăţiei, surprize ale descoperirii de fiecare zi a universului. [...]
Nu le cunosc sau nu mi le amintesc. Le-am aflat din cărţi, mai târziu, le ghicesc
acum în copiii pe care-i văd. Le-am simţit şi le-am încercat pentru prima dată
după ce am trecut de 20 de ani, în unele clipe fericite de armistiţiu sau uitare de
sine. Copilăria înseamnă iubire, bucurie, zburdălnicie, iar eu mă văd în trecut,
întotdeauna, singuratic, gânditor. Încă de atunci, cea mai bună parte a vieţii mele
se afla în mine. [....] Încă de pe acest prag al vieţii am învăţat să gust bărbăteasca
plăcere a acelei infinite şi nedefinite melancolii care nu doreşte uşurări şi
consolări, ci se mistuie în ea însăşi, fără niciun scop, creând încetul cu încetul
acea obişnuinţă a vieţii interioare şi solitare, care ne îndepărtează pentru
totdeauna de oameni. Nu-mi aduc aminte deloc să fi fost copil. Mă revăd mereu
sălbatic şi îngândurat, însingurat şi tăcut, fără un zâmbet, fără nicio izbucnire de
adevărată plăcere. [la vârsta de şapte ani] Iar buzele acelea atât de strânse,
strânse de bună voie, nu sunt făcute să se deschidă la râs, la vorbă, la rugăciune,
la ţipăt. Sunt buzele strânse ale unuia care va pătimi fără a lăsa să se vadă
neplăcuta slăbiciune de-a se tângui. Sunt buze care vor fi sărutate prea târziu
[...], toate acele zile moarte, acei ani nesfârşiţi, viaţa aceea închisă în sine,
tristeţea fără temei, nostalgia de neînlăturat după alte ceruri şi alţă tovarăşi. Sunt
un om pentru care Dumnezeu nu a existat niciodată. Pentru mine, Dumnezeu nu
a murit niciodată, pentru că niciodată nu a fost viu în sufletul meu. Simţeam că
nimeni nu mă iubea şi nici că ar putea să mă iubească. Mi să părea că orice
frumuseţe a vieţii îmi era refuzată [...].Rămâneam băiatul tăcut şi sărac la care
nimeni nu se uita cu drag. [...] O minte care începea să observe ceea ce alţii nu
văd şi să hrănea dintr-un loc în care cei mulţi nu găsesc decât gol şi pustiu [...]
necruţătorul amurg îmi însoţea nostalgia cu dangătele albe ale unor clopote
neascultate de nimeni [...] liniştea rece şi încruntată a pământului care suferă şi
trudeşte în adânc...Fiecare dintre noi e un Adam care trebuie să dea din nou un
nume tuturor lucrurilor.Tânărul, înainte de a se apropia de viaţă spre a pune
stăpânire pe ea, poartă în sine aşteptări şi năzuinţe atât de măreţe şi încrederi atât
de puternice într-un sublim la îndemâna lui, într-o putere divină, încât realul,
viaţa aşa cum se scurge ea nu pot fi pentru el decât palmele unor neîncetate
dezminţiri. Îmi plăcea enorm să tulbur conştiinţele cu întrebări neaşteptate,
serioase, fundamentale, cu una dintre acele întrebări pe care nimeni nu le pune
niciodată, întrebări pe care nimeni nu îndrăzneşte să şi le pună nici lui însuşi, dar
care aşează sub semnul îndoielii ideile acceptate, valorile şi viaţa însăşi.Voiam
să-l împing pe fiecare în adâncul lui, acolo unde nimeni nu coboară de bună
voie, să-l pun faţă în faţă cu sine însuşi....Trebuie să-l scoţi din cuibul călduţ al
obişnuinţei pe cel care nu cunoaşte furia proaspătă a vântului şi sănătosul îngheţ
al zăpezilor decât din spatele geamurilor casei sale.Istoria lăuntrică a sufletului
meu nu a fost nici îmbogăţită, nici transformată datorită prezenţei femeilor. [Ele]
nu mi-au dat un îndemn către divinele înălţimi.Nimeni nu se poate cunoaşte pe
sine însuşi, nimeni nu poate vede, spre a judeca aspru şi necruţător ceea ce
simte, gândeşte şi face. Vicleanul amor propriu, mult prea iscusita vanitate,
speculantul interes, temătoarea ruşine, obraznica ruşine sunt mereu gata să
ascundă, să învăluie, să acopere, să scuze şi să justifice.Nu există înălţimi de
neatins, ci numai aripi prea scurte.De multe ori am lăsat o pagină la jumătate,
într-un punct mai greu.Umanitatea e o femeie care nu se lasă înduioşată decât de
către cel care o adoră sau o înspăimântă.Vreau să mai trăiesc până ce voi fi în
stare să-mi agonisesc bucata mea de pâine în cuptorul lumii.Omul care a
renunţat la orice răsplată şi lucrează pentru ceea ce este sortit pieirii ştiind că
totul va pieri, acela e singurul om demn, cu adevărat demn să locuiască împăcat
în acest univers: aspiră spre înălţimi ştiind că nu le va atinge, se oferă pe sine
însuşi întreg ştiind că nimeni nu-i va da preţul ce i se cuvine. Adevărata nobleţe
a omului, eroismul său cel mare constă în a şti să trăiască până atunci când toate
temeiurile vieţii sunt distruse în el” [Giovanni Papini]

- „De îndată ce a fost făptuit primul păcat, moartea a devenit o trebuinţă

lăuntrică. Dacă Dumnezeu nu ar fi orânduit-o, la fiecare ocară adusă Lui omul
şi-ar fi putut închipui că va mai izbuti cândva să dreagă cumva lucrurile, să
desfiinţeze părăsirea printr-o întoarcere [Adrienne Von Speyer]

- „Dumnezeu e într-atât de viu încât credinciosului nu-i rămâne nimic altceva de

făcut decât să se încredinţeze cu desăvârşire călăuzirii sale, să lase răspunderea
în seama Lui, iar acolo unde se cuvine ca omul însuşi să-şi asume răspunderea
să o facă în faţa Lui şi Lui să-i lase şi împlinirea ultimă. Dar asta înseamnă să
întemeieze totul pe Cuvântul lui Dumnezeu, el însuşi fiind doar un răspuns la
acest cuvânt” [Adrienne Von Speyer]

Citate

„Pe vremuri, oamenii îşi îngrădeau secretele. Te puteai adresa oricând unui
Dumnezeu care-ţi îngropa suspinele în neantul său. Nemângâierea noastră e că
nu mai avem a ne adresa. Am ajuns să ne spovedim singurătăţile muritorilor”
(Cioran)

„Dintr-o dată, redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul
e spectacol. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a
făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi
ridicol” (Paler)

„Iubindu-mă cu o iubire absolută – acel cineva care te iubeşte fără să te

înţeleagă” (Breban)

„Sufletele care nu-şi spovedesc tainel niciodată sunt ca odăile cu ferestrele

închise, care nu se aerisesc” (Goga)

„Întotdeauna mergem spre o ţintă anume, uneori determinaţi de voinţa noastră,

dar alteori, şi asta poate că în împrejurări decisive pentru existenţa noastră, o
facem sub o voinţă necunoscută până şi de noi înşine. O voinţă puternică şi de
necontrolat ce ne determină să ne îndreptăm spre locuri unde trebuie să ne
întâlnim cu fiinţe sau lucruri care, într-un fel sau altul, sunt sau urmează să fie
primordiale pentru destinul nostru, favorizând sau împiedicând dorinţele noastre
aparente, ajutându-ne sau sporindu-ne neliniştile, şi, uneori, odată cu trecerea
timpului, dovedind că aveau mai multă raţiune decât propria noastră voinţă
conştientă” (Sabato)

„În orice fiinţă se află germenele întregii umanităţi, toţi zeii şi demonii pe care şi
i-au imaginat popoarele, zeii pe care i-au adorat şi demonii de care s-au temut se
află în fiecare din noi, şi dacă ar rămâne un singur copil în urma unei catastrofe
planetare, acest copil va procrea aceeaşi rasă de divinităţi luminoase şi perverse”
(Sabato)

„Totul va fi trecut, uitat, şters; până şi zidurile cele mai semeţe, precum şi
înfricoşătoarele şanţuri care înconjurau fortăreaţa inexpugnabilă” (Sabato)

„Cum ridica vântul spuma din întunericul mării spre cer ca pe e din noi, şi dacă
ar rămâne un singur copil în urma unei catastrofe planetare, acest copil va
procrea aceeaşi rasă de divinităţi luminoase şi perverse” (Sabato)

„Totul va fi trecut, uitat, şters; până şi zidurile cele mai semeţe, precum şi
înfricoşătoarele şanţuri care înconjurau fortăreaţa inexpugnabilă” (Sabato)

„Cum ridica vântul spuma din întunericul mării spre cer ca pe o ceaţă, ca pe o
zăpadă a privirii şi a părerii” (Creţia)

„Din adâncul apusului se aude şoapta unor îndoielnice confesiuni” (Creţia)

„Foşnetul valurilor sau vuietul lor ascund auzului imensa şi veşnica tăcere din
adâncul mării” (Creţia)

„Ca şi când Dumnezeu ne-ar fi căutat prin ceaţă şi nu ne-ar fi găsit şi ar fi rămas
mâhnit în loc, cu negura pustie între el şi lume” (Creţia)

„Priveşte, în uitare de tine, ani îndelungaţi, şi într-o zi îţi va părea că eşti făcut
din pământ şi din ape, din cer şi din nori, din lumini şi din umbre, din culori, iar
într-o seară vei crede că apui, cu soarele deodată, şi că răsari cu noaptea”
(Creţia)

„Ţi-am deschis, toamnă, poarta, şi am intrat să-ţi văd desfrunzirea, ceaţa, şi mai
purtam încă pe haină urma albă a norilor de vară” (Creţia)

„Suflare e sufletul şi tot bătând, când molcom, când aspru, prin frunzişul
clipelor, spre seară s-a născut în lume, şi vechi şi nou, un mare vis” (Creţia)

„Aproape ca şi cerul de albastră e umbra lucrurilor pe zăpadă, într-o zi senină

când soarele începe să decline. Albastră ni se arată câteodată şi cernerea de
fulgi, de parcă însuşi cerul s-ar desface şi s-ar scutura din lumini şi din umbre,
din culori, iar într-o seară vei crede că apui, cu soarele deodată, şi că răsari cu
noaptea” (Creţia)

„Ţi-am deschis, toamnă, poarta, şi am intrat să-ţi văd desfrunzirea, ceaţa, şi mai
purtam încă pe haină urma albă a norilor de vară” (Creţia)

„Suflare e sufletul şi tot bătând, când molcom, când aspru, prin frunzişul
clipelor, spre seară s-a născut în lume, şi vechi şi nou, un mare vis” (Creţia)

„Aproape ca şi cerul de albastră e umbra lucrurilor pe zăpadă, într-o zi senină

când soarele începe să decline. Albastră ni se arată câteodată şi cernerea de
fulgi, de parcă însuşi cerul s-ar desface şi s-ar scutura uşor asupra noastră”
(Creţia)

„Altădată, în umbra norilor bruni, lumina miezului de zi părea o lumină de

amurg şi apoi, chiar în aceeaşi zi, dintr-un cândva azi devenit aproape niciodată,
asfinţitul nu era decât o pânză uşoară şi fină de ploaie purpurie în adâncul unei
lumi întunecate” (Creţia)

„În seară, cerul însuşi se topeanit aproape niciodată, asfinţitul nu era decât o
pânză uşoară şi fină de ploaie purpurie în adâncul unei lumi întunecate” (Creţia)

„În seară, cerul însuşi se topea încet în apa şi în umbra mării, şi venea cu ea,
vuind, şi se zdrobea, pulverizându-se de ţărm, şi-apoi se întorcea, uşoară ceaţă,
în tenebrele de sus” (Creţia)

„Cât s-a zbătur copacul desfrunzit să-şi umple braţele cu norii prea înalţi, prea
trecători. , şi venea cu ea, vuind, şi se zdrobea, pulverizându-se de ţărm, şi-apoi
se întorcea, uşoară ceaţă, în tenebrele de sus” (Creţia)

„Cât s-a zbătur copacul desfrunzit să-şi umple braţele cu norii prea înalţi, prea
trecători. Şi cum creştea şi nu putea fugi, şi n-avea glas” (Creţia)

„La amiază, treceau peste cer norii, mulţi, ca nişte convoaie uriaşe de păsări albe
şi uşoare, şi era cerul plin de airipi şi înalt şi foşnitor” (Creţia)

„Sinelelt şi foşnitor” (Creţia)

„Sinele fiecăruia îşi are drept mal trupul său de stâncă, pieritor” (Nichita)

„Sufletul e un trib de unul singur şi o piramidă fără de nicio piatră. Nimicirea

sufletului se aşează în nedragoste, după cum fiinţa se aşează în trup” (Nichita)
„Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă
ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete” (Nichita)

„Orizontul era de fapt actul incestului dintre ceva ce eşti şi altceva ce ai vrea să
fiecăruia îşi are drept mal trupul său de stâncă, pieritor” (Nichita)

„Sufletul e un trib de unul singur şi o piramidă fără de nicio piatră. Nimicirea

sufletului se aşează în nedragoste, după cum fiinţa se aşează în trup” (Nichita)

„Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă

ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete” (Nichita)

„Orizontul era de fapt actul incestului dintre ceva ce eşti şi altceva ce ai vrea să
fii” (Nichita)

„Nemurirea sufletului preocupă multe spirite alese, pentru că ele refuză simgurul
adevăr ce le-a fost dat: trupul. Căci trupul nu le pune probleme sau mai bine zis,
unica soluţie pe care el le-o propune le este cunoscută: este un adevăr ce va
putrezi şi care tocmai de aceea are o amărăciune şi o nobleţe pe care nu au
curajul să o privească în faţă” (Camus)

„… Apoi am descoperit că nu mai e nimeni în oglindă” (Borges)

„Muzica, stările de fericire, mitologia, feţele modelate de timp, anumite apusuri

şi anumite locuri încearcă să ne spună ceva sau au spus ceva ce noi n-ar fi trebuit
să trecem cu vederea sau sunt pe cale să ne spună ceva; această iminenţă a unei
revelaţii care nu are loc este, poate, faptul estetic” (Borges)

„Era la ceasul când încep să se audă murmure firave, când marile zgomote se
sting, asemenea conversaţiilor prea aprinse în camera unui muribund; atunci,
şipotul fântânii, paşii unui om ce se îndepărtează, strigătul îndepărtat al unui
copil încep să aibă o stranie gravitate. În acele clipe se petrece un eveniment
misterios: se înserează. E ceasul când totul se cufundă într-o existenţă mai
profundă, mai enigmatică şi totodată mai de temut pentru fiinţele singuratice
care în ceasul acela stau tăcute şi gânditoare pe băncile din pieţele şi parcurile
din Buenos Aires” (Sabato)

„[…] clipa misterioasă în care sufletul părăseşte trupul şi acesta rămâne la fel de
mort ca o casă din care pleacă pentru totdeauna fiinţele care locuiau în ea şi, mai
ales, care s-au iubit şi au suferit în ea” (Sabato)
„Nu există om care în ultimă instanţă să merite dispreţul sau ironia, dat fiind că,
devreme sau mai târziu, cu sau fără valută forte, îl găsesc nenorocirile, moartea
fiilor sau fraţilor săi, propria-i bătrâneţe şi propria-i singurătate dinaintea morţii”
(Sabato)

„Am fi noi oare atât de aspri cu semenii noştri dacă am şti cu adevărat că într-o
bună zi vom muri şi că nu vom mai putea schimba nimic din ceea ce am spus”
(Sabato)

„Uneori, foarte rar desigur, părea că petrece alături de el clipe de tihnă, ca şi

cum ea ar fi fost bolnavă şi el un sanatoriu sau un loc însorit în munţi, unde se
retrăsese ca să aibă în sfârşit parte de linişte” (Sabato)

„Căci nu mai suntem cei care am fost pentru că noi clădiri au fost ridicate peste
dărâmăturile celor măcinate de foc şi bătălii, iar cele ce au mai rămas în picioare
sunt pline de singurătate, în timp ce aceia care le-au locuit abia de mai trăiesc în
amintirea confuză a cuiva sau în vreo legendă, stingându-se definitiv, uitaţi,
înlocuiţi de noi pasiuni şi nefericiri” (Sabato)

„Dacă eşti dispus să suferi, să te sfâşii, să suporţi meschinăria şi răutatea,

neînţelegerea, resentimentul şi nesfârşita singurătate, abia atunci vei fi pregătit
să depui mărturie. […] Însă nimeni nu-ţi va putea garanta viitorul, viitorul care,
în orice caz, va fi trist: dacă ratezi, pentru că ratarea este întotdeauna un chin, iar
pentru un artist este tragică; dacă triumfi, pentru că triumful e întotdeauna un fel
de vulgaritate, o sumă de neînţelegeri, un fel de pipăit neruşinat” (Sabato)

„Singurul lucru real era legătura între om şi zeităţile sale, între oameni şi
demonii lor. Ceea ce era adevărat era întotdeauna simbolic” (Sabato)

„Din nefericire, tatăl nu mai este, iar între noi au rămas nespuse lucruri esenţiale.
Când dragostea este deja nerostită, iar vechile răni rămân fără alinare,
descoperim ultima singurătate: aceea a îndrăgostitului fără iubită, a copiilor fără
părinţi, a tatălui fără copii” (Sabato)

„Realitatea dură este o confuzie dezolantă de idealuri frumoase şi realizări

stângace, dar întotdeauna vor fi câţiva încăpăţânaţi, eroi, sfinţi şi artişti care, în
vieţile şi operele lor, ating bucăţi din Absolut care ne ajută să suportăm
realităţile dezgustătoare” (Sabato)

„Mă simt un martor trist al inevitabilei transformări a lucrurilor, care se îmbracă

într-o eternitate străină celor care le folosesc” (Sabato)
„Am visat din când în când la marile profunzimi ale mării, misterioase adâncuri
submarine, înverzite, albăstrii, dar transparente” (Sabato)

„Aparţin acelui gen de oameni care s-au format din rătăcirile vieţii” (Sabato)

„Când pierdem sentimentul cu care am trăit ani în şir, ne întoarcem în locurile

unde ne-am lăsat neliniştile pline de întrebări cu privire la existenţă” (Sabato)

„… Pentru că mereu am avut nevoie să fiu sprijinit, asemenea unei case vechi
sau prost construite” (Sabato)

„Se aude toaca bisericii, ritmica chemare la rugăciune. O femeie s-a oprit din
lucru şi se închină. Nevăzut, Dumnezeu se apropie de casele oamenilor, mână
vitele în staul, mătură ograda, udă florile, aprinde candela de sub icoană, dă tărie
busuiocului şi pace oamenilor” (Ernest Bernea)