După eșecul Revoluției de la 1848, majoritatea revoluționarilor au luat calea
exilului. În străinătate se aflau și destui studenți aflați la studii. Toți aceștia au reprezentat elita care a înfăptuit unirea Principatelor la 1859. La momentul întoarcerii acasă au început să ridice problema pământului, a învățământului dar si a unirii, inspirați de ceea ce au văzut, studiat și trăit în țările occidentale. Acești emigranți au stabilit contacte strânse cu personalitățile și cercurile democratice ale timpului și au tipărit lucrări publice ce au evidențiat problema unirii românilor. Emigrația română a scos publicații în străinătate, ce s-au adresat populației din Principate și care au pregătit condițiile favorabile unirii. Unirea celor două principate a început practic în anul 1848, atunci când s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. A urmat apoi Războiului Crimeii (1853 – 1856), în urma căruia Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus. În anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris, finalizată cu o Convenţie, care s-a referit şi la problema românească. Astfel, printr-un act internaţional care ţinea cont doar parţial de voinţa românilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Practic Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne. Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei. A urmat toamna anului 1858, când în principate a început organizarea alegerilor pentru domnitor. La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l- a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza. În Ţara Românească, alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, bucureştenii au fost mobilizaţi pentru a susţine candidatura lui Cuza. În şedinţa din 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porţii Otomane și a Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte. Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri pe parcursul domniei sale. Prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a format un stat unitar care a adoptat numele de România, cu Capitala la Bucureşti, cu o singură Adunare şi un singur Guvern. Înfăptuirea „Micii Uniri” a creat o condiție pentru căpătarea independenței naționale, a fost deschisă calea reformelor ce aveau să înlăture relațiile semifeudale și să creeze instituții moderne burgheze. Unirea reprezintă un pas important, deoarece a avut un larg răsunet asupra românilor aflați sub stăpânire străină, aceasta este piatra de temelie care a stat la baza construcției statului național unitar român modern. Alexandru Ioan Cuza a fost între anii 1859-1866 domn în „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, un interval scurt de timp, dar în care a reușit să realizeze reforme cât într-o epocă istorică îndelungată. Poate că a ținut seama, cât a putut, pe parcursul scurtei sale domnii de îndemnurile lui Mihail Kogălniceanu – „Fii dar omul epocei, fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare, iar tu, ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi.’’ Devenit domnitor, Cuza a dus o activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. Reformele iniţiate de Alexandru Ioan Cuza au pus bazele dezvoltării moderne a României, dar personalitatea lui Cuza, extrem de controversată, pune încă probleme în istorie. Cu toată opoziţia boierimii, a marii burghezii şi a Bisericii, Cuza a iniţiat împreună cu primul său ministru Mihail Kogălniceanu reforme interne importante: reforma fiscala în 1861, prin care se instituia impozitul personal şi cel funciar, secularizarea averilor mănăstireşti în 1863, cu scopul de a trece in proprietatea statului marile averi ale bisericilor si mănăstirilor, legea rurala din 1864, prin care au fost împroprietătiţi peste 400 de mii de ţărani şi alţi 60 de mii au primit locuri de casă si grădini; reforma agrară a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale şi a reprezentat unul din cele mai însemnate momente din istoria României moderne. În timpul domniei sale a fost reformată şi justiţia, au fost concepute o nouă lege electorală, Codul Civil şi Codul Penal inspirat de legislaţia franceză, învăţământul primar a devenit obligatoriu şi s-au înfiinţat Universitatea de la Iaşi în 1860, cea din Bucureşti în 1864 şi a fost organizată Armata naţională. Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I a făcut că actul de la 1859 să fie ireversibil.