Numele trandafirului (Il nome della rosa) este un roman al scriitorului italian

Umberto Eco. Are o sumedenie de faţete -de la roman poliţist, la roman istoric,
politic sau filosofic.
Umberto Eco (n. 1932 – d. 2016) a fost scriitor, editor, filosof, semiotician,
președinte al Școlii Superioare de Studii Umaniste, Universitatea din Bologna, și
membru onorific al colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford. Printre cele mai
cunoscute lucrări literare ale sale se numără Numele trandafirului (1980),
Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri sau Cimitirul din Praga.
El descrie mai multe conflicte filozofice în cadrul romanului: adevărul absolut
contra interpretării individuale, arta stilizată contra frumuseții naturale,
predestinație contra liberului arbitru, religie contra spiritualității.
Eco a afirmat că a avut intenția de a găsi un „titlu complet neutru”. Într-o
versiune a povestirii, după ce a terminat romanul, Eco a propus inițial ,,Abația
Crimei”. Prin alegerea unui titlu precum „numele trandafirului”, Eco şi-a dorit în
mod explicit sã îşi elibereze cititorul de la anumite interpretãri. A ales, aşadar,
trandafirul care este bogat în semnificaţii încât ajunge să nu mai aibă nicio
semnificaţie. Prin această opţiune, Eco mărturisește că şi-a dorit să deschidă
interpretările posibile atât de mult încât să le facă pe fiecare dintre ele
irelevante.
„pentru că trandafirul este un simbol atât de plin de semnificații încât până
acum abia mai are vreo semnificație nouă”.

Organizat pe mai multe straturi, Numele trandafirului prezintă o abaţie

benedictină, în timpul conflictului dintre mai multe ordine religioase şi Papa
Ioan al XXII-lea, în anul 1327, iar întreaga acţiune se petrece pe parcursul a 7
zile. Acțiunea îi are în centrul său pe Guglielmo, un călugăr franciscan care a
slujit cândva ca preot al curții Inchiziției, un om abil, atent și inteligent, cu
multiple abilități de detectiv și pe discipolul său benedictin Adso, care este
naratorul poveștii, discipolul lui Guglielmo. Se îndreaptă către o mânăstire
izolată de lume pentru a participa la o întâlnire foarte importantă. Ajungând
acolo mai devreme, abatele Abbone le va cere ajutorul în rezolvarea misterului
morții fratelui Adelmo. Pe măsură ce înaintează în cercetarea faptelor și
dovezilor, bazându-se pe observație, logică, fratele Guglielmo plasează
biblioteca mânăstirii în centrul anchetei. Aceasta este un adevărat labirint, o
enigmă cunoscută numai bibliotecarului, ajutorului său și abatelui, pentru
restul rămânând un mister. În perioada investigației, mai mulți călugări mor,
toți în aceleași circumstanțe: cu degetele și limba pătate cu cerneală neagră.
Aparent, decesele sunt legate de o carte a lui Aristotel ale cărei pagini au fost
otrăvite în mod deliberat. În timpul investigațiilor sale, Guillermo nu numai că
va întâlni multiple enigme, dar va întâlni și față în față cu răul întrupat, foarte
perfect simulat sub vălul bătrâneții și înțelepciunea după imaginea clericului
orb Jorge de Burgos.
Romanul are un final incert: s-a descoperit foarte puțin și detectivul este învins.
Guglielmo găsește din greșeală soluția misterului; el credea că toate crimele
erau făcute după același tipar, însă erau doar întâmplătoare. Astfel, Eco a
răsturnat căutarea modernă a finalității, certitudinii și semnificației, lăsând
intriga să fie rezultatul întâmplării și lipsită de semnificație.

„Trandafirul de ieri rezistă datorită numelui său, dar noi avem doar nume ale
trandafirului fără rost (idei goale)”. Sensul general, după cum a spus Eco, era că
din frumusețea trecutului, care acum a dispărut, ne-a rămas doar numele.
„Biblioteca asta poate a fost facută să salveze cărțile pe care le adăpostește,
dar acum trăiește ca să le îngroape. De aceea a devenit izvor de necredință.”
„în univers nu există niciun raţionament” poate fi interpretatã în mai multe chei
„Romei de ieri i-a rămas doar numele, ne-au rămas doar simple nume”.