Gh.

IACOB

DIPLOMAŢIE

IAŞI – 2010
 SUMAR

DIPLOMAŢIA ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ ....... 5

CADRUL POLITICO-JURIDIC AL
ACTIVITĂŢII DIPLOMATICE ................................. 38

VOCABULAR DIPLOMATIC .................................... 54

SINTEZE ŞI STUDII DE CAZ ..................................... 77

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................... 91

OBLIGAŢII PENTRU EXAMEN ................................. 93

 DIPLOMAŢIA ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ

Adresându-se în primul rând studenţilor, demersul nostru are un

caracter didactic.
De aceea, prima problemă la care încercăm să răspundem este cea
privind definiţia diplomaţiei.
Dintre numeroasele definiţii şi interpretări ale „diplomaţiei” şi a ceea
ce înseamnă un „diplomat” am ales mai întâi o menţiune a lui Harold
Nicolson, unul dintre specialiştii în diplomaţie: „Teoreticienii secolului al
XVI-lea au susţinut ideea conform căreia primii diplomaţi au fost îngerii,
ca mesageri ce făceau legătura între Cer şi Pământ”1.
Etimologic cuvântul diplomaţie vine de la grecescul diplóô care
înseamnă „dublez”, desemnând acţiunea de a redacta actele oficiale sau
diplomele în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de
împuternicire trimişilor, iar celălalt se păstra în arhivă. Cel care avea
acest dublet era numit diplomat, iar activitatea sa diplomaţie2.
În Imperiul Roman listele de călători erau ştampilate pe ambele foiţe
de metal, erau împăturite şi cusute apoi într-un mod particular. Acestea
erau numite „diplome”. Treptat cuvântul „diplomă” a fost extins ca
semnificaţie şi asupra altor documente oficiale3.
Utilizarea termenilor „diplomaţie” sau „diplomatic” provine, însă, nu
din studierea arhivelor, ci din modul de conducere a relaţiilor interna-
ţionale. Termenul de „diplomaţie” a fost folosit în limba engleză încă din
anul 1645. În 1693, Leibniz publică Codex juris gentium diplomaticus
şi în 1726, Jean Dumont tipăreşte culegerea de tratate intitulate Corps
universel diplomatique du droit des gens4. În ambele cazuri, terme-
nul se referă la colecţii de documente privind relaţiile internaţionale. El a
fost extins însă şi la persoanele care se ocupau cu aceste probleme. Astăzi,
prin diplomatică se înţelege ştiinţa auxiliară a istoriei consacrată
modului de întocmire a documentelor şi autenticităţii lor.
Dintre definiţiile date diplomaţiei, am selectat câteva.

5
 Diplomatul şi cercetătorul Herman F. Eilts începe analiza diplomaţiei
cu o definiţie dată la 16045: „Un ambasador este un om onest trimis să
mintă în străinătate pentru binele ţării sale”. Ea aparţine diplomatului
britanic Sir Henry Wotton, care, în drum spre Veneţia s-a oprit la
Augsburg, în casa unui prieten. La plecare, la cererea gazdei a scris în
glumă aceste rânduri în „cartea de onoare a oaspeţilor”. Opt ani mai
târziu un publicist le descoperă şi publică, aducând mari neplăceri
diplomaţiei britanice şi, mai ales, autorului lor. Ca o răzbunare, spre
sfârşitul carierei, fiind întrebat de un tânăr cum poate fi pus în
încurcătură un adversar, a răspuns scurt: „Spune-i adevărul”, fapt
confirmat în dese rânduri de practică.
La începutul secolului al XIX-lea, De Flassan scria6:

„Diplomaţia este expresia prin care este desemnată, de un număr

de ani încoace, ştiinţa raporturilor exterioare, care are ca bază
diplome sau acte scrise, emanate de suverani. Diplomaţia nu este
acelaşi lucru cu diplomatica; aceasta are ca obiect cunoaşterea
cărţilor, a vârstei şi autenticităţii lor”.

Charles de Martens, în Ghidul diplomatic din 1866, defineşte

diplomaţia ca „ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor
sau, într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”7. Totodată,
continuă autorul, „Diplomaţia, din punct de vedere teoretic, poate fi
considerată ca având principii determinate, pentru că ea este fondată pe
noţiuni mai mult sau mai puţin pozitive şi pentru că ea are un obiect
precis şi distinct, acela de a reglementa raporturile care există sau trebuie
să existe între diverse state. În accepţia cea mai uzitată, ea este ştiinţa
relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai
restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”8.
Ernest Satow, diplomat britanic în primele decenii ale secolului al
XX-lea şi autor al unui ghid de diplomaţie, consideră că aceasta
„reprezintă modul de aplicare a inteligenţei şi tactului în conducerea
relaţiilor oficiale dintre guvernele statelor independente, extinzându-se
uneori şi asupra relaţiilor cu stalele vecine”9.
H. Nicolson dă următoarea definiţie10:

„Diplomaţia este conducerea relaţiilor internaţionale pe calea

negocierilor; este metoda utilizată de consuli şi ambasadori pentru a
regulariza şi întreţine aceste relaţii”.

6
 Diplomatul francez Jean Serres, care s-a preocupat şi de realizarea
unor lucrări teoretice privind diplomaţia şi protocolul, consideră că11:

„Diplomaţia este arta de a reglementa paşnic dificultăţile care pot

apărea între state. Diplomaţii sunt executanţii ei”.

Într-o nouă lucrare, relativ recentă12, găsim o prezentare ceva mai

detaliată13:

„Diplomaţia guvernează raporturile între state. Aceasta este arta

de a atrage simpatiile pentru ţara sa şi de a o înconjura de prieteni,
care să-i protejeze independenţa şi, de asemenea, de a regla în mod
paşnic conflictele internaţionale”. Ca urmare, „Obiectul diplomaţiei
este, pe baza utilizării metodelor paşnice şi a practicii concilierii, de a
strânge legăturile unei ţări cu guvernele aliate, de a dezvolta relaţii
amicale cu ţările neutre şi, de asemenea, de a ţine la respect guvernele
ostile”.

Pentru un autor american, James Rives Childs, „Arta diplomaţiei

constă în a face politica unui guvern înţeleasă şi, dacă e posibil, acceptată
de alte guverne. Politica este deci esenţa relaţiilor străine; diplomaţia este
procesul prin care politica este împlinită”14.
Pe coperta lucrării lui L. Dembinski apar trei definiţii15:

diplomaţie (subst.) = artă şi practică în relaţiile internaţionale;

comportament abil în relaţiile internaţionale, tact; diplomat (subst.)
– practician al diplomaţiei; persoană acreditată pe lânga guvernul
altui stat; persoană cu calităţi în diplomaţie; diplomatic (adj.) = care
ţine de diplomaţie (valiză diplomatică, corp diplomatic, imunitate
diplomatică).

În text autorul nuanţează definiţia diplomaţiei16:

Termenul de „diplomaţie” are diferite înţelesuri, după cum este

folosit de un istoric, un jurist sau un specialist în ştiinţe politice. În
cazul nostru, termenul de „diplomaţie” semnifică corpul instituţional
al organelor specializate, guvernate de reguli specifice şi al
activităţilor încredinţate acestora în scopul stabilirii, menţinerii şi
dezvoltării relaţiilor de pace ale unui stat cu alţi subiecţi ai dreptului

7
 internaţional. Termenul poate semnifica, de asemenea, interacţiunea
pe scena internaţională a «diplomaţiilor» naţionale”.

W. Watson, diplomat şi autor al mai multor studii şi lucrări privind

diplomaţia, subliniază17:

„... prin diplomaţie înţeleg dialogul dintre statele independente ...

Cred că este o greşeală a lega prea mult conceptul de diplomaţie de
ambasade şi serviciile diplomatice, aşa cum se face adeseori. Aceste
instituţii alcătuiesc doar o cale de realizare a dialogului ... De
asemenea, am găsit preferabil să nu folosesc cuvântul diplomaţie
sinonim cu politica externă a unui stat, cu toate că şi această utilizare
este frecventă ... Merită realizată distincţia dintre politica externă ca
substanţă a relaţiilor unui stat cu alte puteri ... şi diplomaţie ca proces
de dialog şi negociere, prin care statele dintr-un sistem îşi organizează
relaţiile şi îşi urmăresc obiectivele prin mijloace paşnice”.

În limba română, termenul de diplomaţie, în sensul de document în

accepţiunea veche (diplomă = hrisov), îl întâlnim la începutul secolului al
XVIII-lea (în Hronicul româno-moldovlahilor al lui Dimitrie
Cantemir), iar ca termen de drept internaţional şi de politică externă,
spre sfârşitul secolului al XIX-lea (fiind împrumutat din limba franceză).
Termenul „diplomat”, în accepţiunea pe care i-o dăm astăzi, apare pentru
prima dată în Vocabularul francez-român, din 1840, cu sensul de
persoană „care cunoaşte diplomaţia, se îndeletniceşte cu diplomaţia, se
află în diplomaţie”18.
Petre Tănăsie, autorul unui recent curs de „Uzanţe diplomatice”19,
consideră diplomaţia „ştiinţă, artă şi activitate”, menită să reprezinte
statele, să ducă la îndeplinire politica lor externă, sa le apere şi să le
promoveze interesele;
 ca ştiinţă, diplomaţia emite idei, concepţii, principii şi norme
privind conducerea relaţiilor internaţionale;
 ca artă ea ne oferă modalităţile, deprinderile şi abilităţile de a
înfăptui în cele mai bune condiţii orientările de politică externă;
 ca activitate, diplomaţia acţionează concret prin mijloacele care îi
sunt specifice, îndeosebi negocierile, pentru punerea în aplicare a
politicii statului.
Există triada relaţii internaţionale – politică externă – diplomaţie,
care sunt strâns legate şi se intercondiţionează între ele, dar nu sunt

8
sinonime. Relaţiile internaţonale reprezintă ansamblul raporturilor
oficiale, şi neoficiale, politice, economice şi de altă natură, pe care le
întreţine un stat cu alte state sau cu alte subiecte de drept internaţional,
organizaţii şi organisme internaţionale.
Politica externă este totalitatea obiectivelor şi mijloacelor urmărite şi
folosite de un stat în relaţiile cu alte state.
Diplomaţia serveşte obiectivele externe, fiind ştiinţă, artă şi
activitate depusă în slujba acestei politici”20.
În sfârşit, din articolul dedicat diplomaţiei, în Dicţionarul
diplomatic, selectăm câteva paragrafe21:

DIPLOMAŢIE. Conducerea raporturilor unui stat dat cu un alt stat,

sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale. D. cuprinde astfel,
deopotrivă, acţiunea proprie a agenţilor diplomatici şi activitatea
specifică a ministrului afacerilor externe (secretarului de stat), a
adjuncţilor săi, ca şi activitatea şefului de stat, a primului ministru,
precum şi a altor persoane în domeniul politicii externe. În acest fel, d.
se prezintă ca un instrument de bază al ansamblului relaţiilor externe
ale unui stat, al apărării drepturilor şi intereselor acestuia, al
conduitei sale practice în viaţa internaţională. Formă distinctă a
raporturilor bilaterale şi multilaterale dintre state, caracterizată prin
întreţinerea unor raporturi şi activităţi oficiale şi căutarea, prin
intermediul negocierilor, a unei acomodări a intereselor statelor prin
înţelegeri directe. În această accepţie, vocaţia d. rezidă în asigurarea
bunăstării popoarelor, menţinerea unor relaţii paşnice, de cooperare şi
de înţelegere între ele, cu respectarea personalităţii fiecărui stat şi
popor. În cazul unor neînţelegeri, d. este chemată să contribuie în mod
nemijlocit la identificarea căilor prin care să se restabilească
încrederea între state, stingându-se un anumit diferend şi
eliminându-se, sau atenuându-se cauzele care l-au determinat.

O a doua problemă la care ne oprim priveşte funcţiile diplomaţiei.

După J. Serres22, acestea pot fi caracterizate în patru termeni: a
reprezenta, a proteja, a informa, a negocia.
Funcţia de reprezentare23 constituie elementul primordial.
Ambasadorul reprezintă guvernul ţării sale faţă de autorităţile ţării unde
a fost trimis. El este dotat cu autoritatea necesară pentru a vorbi în

9
numele său, bază indispensabilă a oricărei negocieri. Însărcinat cu a
primi şi cu a transmite comunicările care se schimbă între cele două
guverne, el este intermediarul permanent şi sigur a raporturilor între
state, ca şi sursa oficială de a obţine toate informaţiile privind propria sa
ţară. O altă accepţiune a ideii de reprezentare este la fel de importantă.
Se ştie că diplomaţii sunt pentru masa populaţiei ţării lor de rezidenţă
imaginea ţării care i-a trimis. Conduita publică, ca şi viaţa privată a
ambasadorului şi a misiunii sale trebuie să fie ireproşabilă. Valoarea
morală a agenţilor constituie un criteriu esenţial al selecţiei şi trimiterii
lor. Un stat care ştie că este reprezentat printr-un om care nu merită
respect, nu se respectă el însuşi.
Fiecare guvern trebuie, în fine, să dea funcţionarilor pe care îi trimite
în străinătate, mijloacele necesare pentru a crea autorităţilor, ca şi
populaţiei, cea mai bună opinie posibilă despre ceea ce este ţara lor şi,
mai ales, de a duce un mod de viaţă care să provoace consideraţie.
Ambasadorii trebuie să poată primi în mod elevat cănd împrejurările o
cer, şi ei au, în această privinţă, responsabilităţi deosebite.
O altă misiune a ambasadorului este de a proteja24 resortisanţii săi,
ca şi comerţul şi navigaţia ţării sale. Vigilenţa ca şi imaginaţia şefului
misiunii trebuie să se exercite pentru a asigura pe concetăţenii săi,
pavilioanele ţării sale şi raporturile comerciale, respectănd acordurile în
vigoare. El trebuie să caute să îmbunătăţească statutul concetăţenilor săi,
să crească traficul comercial şi să întărească relaţiile culturale,
elementele esenţiale ale dezvoltării bunelor raporturi şi interese paşnice
între cele două ţări. Obiectivitatea în examinarea afacerilor, ca şi
moderaţia limbajului sunt îndispensabile în această privinţă.
O latură esenţială a activităţii ambasadorului este informaţia25.
Această muncă este continuă, directă şi bilaterală.
Ambasadorul trebuie să facă cunoscută, înţeleasă şi admisă politica
generală a ţării sale. Totodată, pentru a permite guvernului său să-şi
elaboreze propria judecată, el trebuie să informeze corect despre ceea ce
se întâmplă în ţara sa de rezidenţă şi în statele vecine, îndeosebi despre
proiectele autorităţilor, cu comentariile sale asupra a ceea ce vede şi
prevede.
Cercetarea informaţiei se va realiza prin toate mijloacele licite:
lectura presei, întrevederile cu funcţionarii Ministerului Afacerilor
Externe, colegii, notabilităţile cu care ambasadorul este în relaţii continue
sau întâmplătoare, observaţii în cursul plecării şi deplasării
ambasadorului şi membrilor misiunii sale. Guvernul ţării de rezidenţă nu

10
trebuie să împiedice diplomaţii de a circula şi de a se întrevedea în mod
liber.
În sfârşit, ambasadorul trebuie să armonizeze punctele de vedere ale
guvernului său cu cele ale celui unde a fost acreditat. Aceasta este munca
de negociere26, care constă în căutarea de soluţii prin mijloace paşnice, a
acordurilor tranzacţionale şi onorabile. Aceasta este una dintre sarcinile
cele mai pasionante şi, de asemenea, uneori, cele mai ingrate şi
înşelătoare ale profesiunii diplomatice.
S-a definit negocierea ca „arta posibiliului”. Nu se poate, de fapt,
negocia dacă nu există o voinţă reciprocă de întreţinere, pe plan general, a
unor relaţii paşnice şi amicale, de a găsi o soluţie problemei controversate.
De aceea, temperamentul personal al ambasadorului, simpatiile pe
care a ştiut să le obţină, încrederea pe care a dobândit-o se dovedesc
capitale. De asemenea, sunt supuse probei imaginaţia sa, supleţea
inteligenţei sale, simţul situaţiilor şi oportunităţilor în egală măsură,
formarea sa profesională etc..
Aici intră în joc munca de informare a misiunii, care trebuie să
cunoască obiectivele propriului său guvern, obiectivul maximum pe care-l
poate aborda, rezultatul minimum pe care-l poate obţine şi trebuie să fie
documentat asupra punctelor de vedere ale guvernului străin, ale
reacţiilor sale, asupra posibilităţilor şi limitelor în care ele se desfăşoară
şi pot evolua.
Există şi o viziune mai realistă – poate chiar prea realistă – asupra
funcţiilor diplomaţiei27.
Din această perspectivă, diplomaţia este văzută ca o „tehnică de
coerciţie”, pentru că „şi cea mai firavă structură a diplomaţiei pure
conţine importante resurse de presiune”. Este adus ca exemplu politica
regimurilor autoritare sau dictatoriale care renunţă la curtoazia şi bunele
maniere tradiţionale, preferând o atmosferă emoţională, care uneori este
eficientă.
Dacă nu întotdeauna este vorba de „coerciţie”, diplomaţie este cel
puţin o „tehnică de persuasiune”, pentru realizarea influenţei politice a
unui guvern.
Totodată, diplomaţia are un rol important în „reglarea” raporturilor
dintre state, căci tensiunile dintre acestea nu pot fi reduse sau eliminate
decât prin mijloace diplomatice.
În final, este recunoscut rolul diplomaţiei în realizarea acordurilor,
pentru că, dacă „un acord poate implica coerciţie, persuasiune, nici un
acord nu este posibil până nu îl acceptă ambele părţi”28.

11
 *

O problemă abordată în aproape toate lucrările privind diplomaţia se

referă la calităţile unui diplomat. H. Nicolson alege „portretul” pe care
îl realizează François de Callières, diplomat francez de la mijlocul
secolului al XVII-lea29:

„Un bun diplomat – scria el – trebuie să aibă spirit de observaţie,

darul sârguinţei, să nu se lase tentat de plăceri şi distracţii frivole, să
posede o judecată lucidă, capabilă de a aprecia lucrurile la justa lor
valoare şi să meargă drept la ţintă pe calea cea mai scurtă şi mai
simplă, fără a se împotmoli în rafinamente şi subtilităţi inutile.
Un bun diplomat trebuie să aibă o minte pătrunzătoare, capabilă
să-i dezvăluie gândurile oamenilor şi, pornind de la cea mai mică
schimbare a fizionomiei, sentimentele care îi animă.
Un diplomat trebuie să fie prompt, să ştie să se descurce, să
asculte, să rămână mereu politicos şi amabil. Nu trebuie să caute să
dobândească reputaţia de om spiritual şi nici, antrenat de dispută, să
ajungă la divulgarea unor informaţii secrete de dragul unui argument
hotărâtor. Mai presus de orice, un bun diplomat trebuie să posede
suficientă stăpânire de sine, pentru a rezista tentaţiei de a vorbi
înainte de a chibzui bine ce anume vrea sa spună. Trebuie să evite
greşeala de a crede că aerele misterioase, care creează secrete din
nimic şi exagerează fleacurile la proporţiile unor probleme de stat,
reprezintă altceva decât un simptom al lipsei de inteligenţă. Un
diplomat trebuie sa fie atent cu femeile, fără a-şi pierde însă capul.
Trebuie să fie capabil sa simuleze demnitatea, chiar dacă nu o are,
dar să ocolească, totodată, parada lipsită de gust.
Curajul constituie, de asemenea, o calitate esenţială, căci nici un
om timid nu poate trage speranţă să aibă succes în tratativele
confidenţiale. Diplomatul trebuie să aibă o răbdare de ceasornic şi să
nu fie victima prejudecăţilor. Trebuie să fie calm din fire, capabil să-i
suporte cu amabilitate pe neghiobi, să nu cadă pradă băuturii,
jocurilor de noroc, femeilor, furiei şi oricăror altor excentricităţi sau
gesturi deplasate. Mai mult, un diplomat trebuie să studieze istoria şi
memorialistica, să fie familiarizat cu obiceiurile şi instituţiile străine
şi capabil să spună, în orice ţară străină, cui îi aparţine puterea reală.
Oricine vrea să păşească în cariera diplomatică trebuie să
cunoască germana, italiana şi spaniola tot atât de bine ca latina;

12
 necunoaşterea celei din urmă constituie o dezonoare şi o ruşine pentru
oricare om de stat, căci latina e limba generală a naţiunilor creştine.
De asemenea, trebuie să mai posede noţiuni de literatură, ştiinţă,
matematică şi jurisprudenţă. În fine, trebuie sa fie o gazdă pricepută.
Un bucătar bun a fost nu arareori un excelent mediator”.

În privinţa raportului adevăr/minciună în diplomaţie, problemă

abordată şi în „diplomaţia curentă”, acelaşi autor aprecia30:

„Un diplomat trebuie să ţină minte că baza încrederii o constituie

politica deschisă; el trebuie să împărtăşească celorlalţi orice
informaţie, cu excepţia celor pe care trebuie să le tăinuiască în virtutea
datoriei sale... Un bun diplomat nu-şi va întemeia niciodată succesul
misiunii pe rea-credinţă sau pe făgăduieli imposibil de ţinut. Părerea
că un diplomat lucid trebuie să fie un maestru al înşelăciunii este
fundamental eronată, deşi larg răspândită.
În fapt, înşelăciunea constituie criteriul de apreciere a obtuzităţii
celui care o foloseşte; ea exprimă lipsa de inteligenţă şi neputinţa lui
de a-şi atinge scopul prin mijloace cinstite şi raţionale. Onestitatea
constituie aici, ca şi pretutindeni, cea mai bună politică. Minciuna
lasă întodeauna în urmă dâre de venin, şi un succes diplomatic, oricât
de strălucit, dobândit prin subterfugii stă pe o temelie nesigură
deoarece stârneşte la cei invinşi iritare, dorinţă de răzbunare şi ură,
izvoare permanente de adversitate. Utilizarea în diplomaţie a
înşelăciunii e limitată de însăşi natura acestui mijloc, fiindcă nici un
blestem nu apasă mai greu decât minciuna dezvăluită. Abstracţie
făcând de faptul că o minciună e nedemnă de un mare ambasador,
practic ea aduce mai mult pagubă decât folos, căci dacă poate asigura
astăzi o izbândă, creează totodată o atmosferă de suspiciune, care
mâine împiedică orice nou succes... Prin urmare, diplomatul trebuie
să fie un om al probităţii şi al adevărului, altminteri nu va reuşi să
inspire încredere” ...

J. Serres, scriind în secolul al XX-lea, nunţează această problemă31:

„Nu înseamnă că ambasadorul este obligat să spună în orice

moment tot adevărul. Există negocieri în care relevarea prematură
poate să impiedice un sfârşit fericit. El are totdeauna dreptul, dacă i
se pune o problemă insidioasă, de a refuza să răspundă. Depinde de

13
 priceperea sa să abată cursul unei întrevederi dacă vede că ea se
orientează spre un subiect delicat. Ceea ce îi este lui interzis, este să
mintă. Se poate întâmpla ca guvernul său să-i dea un asemenea ordin
(să mintă). Foarte rar ca acest fapt să nu fie descoperit. Dacă
ambasadorul care nu a spus adevărul se desconsideră, în mod sigur,
la fel se întâmplă şi cu guvernul, care prins asupra greşelii, nu a avut
curajul şi demnitatea de a-şi asuma deplina responsabilitate a actelor
sale. Mai ales, că nu este ca în timp de război, când interesul naţional
sau al aliaţilor este în joc şi când declaraţiile false constituie o
practică curentă. Dar atunci acestea sunt mijloace de război şi
scepticismul este regula”.

Concluzia unei analize privind „Succesul şi eşecul în diplomaţie” este

că un diplomat bun trebuie să răspundă la patru cerinţe fundamentale32.
Mai întâi, el trebuie să înţeleagă perfect şi corect situaţia în care îşi
desfăşoară activitatea, pentru a putea aprecia în orice moment raportul
dintre obiectivele sale şi punctele de vedere ale altor forţe implicate.
Apoi, trebuie să facă o evaluare cât mai exactă a capacităţii sale de
acţiune. Nu trebuie să aibă iniţiative fără acoperire, dar nici să se
mulţumească cu realizarea la parametri minimi a obiectivelor urmărite.
În al treilea rând, trebuie să manifeste o mare flexibilitate, să fie
pregătit pentru schimbări neaşteptate, să aibă variante de rezervă, să
aplice cu fineţe şi pricepere metodologia în negocieri. Este necesar „să facă
deosebirea pe cât mai mult posibil, între pincipiile abstracte şi interesele
concrete, rămânând ferm pentru acestea din urmă şi flexibil în privinţa
primelor”33.
În al patrulea rând, un bun diplomat acceptă compromisul doar în
limitele pe care şi le-a propus de la început, ştiind foarte clar care sunt
problemele negociabile şi care nu. El trebuie să fie capabil să ierarhizeze
priorităţile, pentru a putea renunţa la un moment al negocierii, la o
prioritate de mai mică importanţă pentru o alta majoră. Aceasta deoarece
„criteriul unei bune negocieri diplomatice stă mai puţin în ceea ce s-a
renunţat şi mai mult în cât s-a câştigat”34.
Totodată, în numeroase situaţii, un ambasador trebuie să-şi
coordoneze acţiunile cu cele ale altor ambasadori din aceeaşi capitală,
care au primit instrucţiuni asemănătoare de la guvernele lor, de obicei ale
unor ţări aliate sau prietene; în unele probleme coordonarea se poate
realiza şi cu trimişi din ţări cu care legăturile sunt nesemnificative35.

14
 De asemenea, un diplomat trebuie să cultive în afara raporturilor
oficiale cu guvernul, relaţii cu diverse personalităţi din administraţie,
cultură, partidele politice, mass-media ş.a.
În legătură directă cu calităţile unui diplomat este problema
raportului profesiune/amatorie sau, cu alte cuvinte, ce este de preferat,
diplomatul de carieră sau un amator din sfera politicii, armatei,
afacerilor, culturii etc.? La întrebare au răspuns atât cercetătorii asupra
diplomaţiei, cât şi diplomaţi în funcţie sau foşti diplomaţi; trebuie poate
precizat de la început că în practica politică s-a ţinut prea puţin seama de
concluziile studiilor teoretice sau părerile diplomaţilor.
Pentru Hugh S. Gibson37, „Diplomaţia nu este un lucru ce poate fi
stăpănit pe de-a-ntregul de orice sistem de educaţie şi profesionalismul
poate fi asigurat numai după o experienţă îndelungată”.
Un portret metaforic ne ofera George F. Kennan38: „Diplomatul de
profesie este în fond un fel de doctor. El are ca şi doctorul un grup vechi şi
iritant de pacienţi ... El va continua să-i trateze atât timp cât i se permite,
salvându-i cât de mult poate să facă greşeli, cârpind daunele făcute, pe
care nu le-a putut preveni. El va face acestea, deoarece este misiunea sa
profesională şi, probabil, pentru că îndrăgeşte în adâncul sufletului pe
aceşti pacienţi, chiar dacă se chinuie cu ei”.
Lincoln Gordon39, reprezentant al ambasadorilor care nu erau de
carieră, consideră că treptat diplomaţii de cariera ar trebui să ocupe „o
proporţie tot mai mare” în posturile diplomatice. În acelaşi timp, continua
autorul, „m-ar surprinde dacă 20-30% din posturile de ambasadori n-ar
continua sa fie ocupate de «semiprofesionişti»„.
Charles W. Thayer, înalt funcţionar diplomatic american, insistă
pentru folosirea în majoritatea cazurilor a profesioniştilor. Este de acord
că au existat şi situaţii când un amator s-a dovedit un ambasador abil,
fapt ce nu compensează nenumăratele eşecuri ale amatorilor. De
asemenea, nu este de acord cu folosirea misiunilor diplomatice drept
compensări pentru servicii politice.
Pentru a-şi susţine punctul de vedere citează şi opiniile lui Callières –
diplomat francez din secolul al XVII-lea – conform cărora, „Dacă preoţii,
militarii, avocaţii şi oamenii de afaceri sunt slabi diplomaţi, diletanţii
sunt cei mai slabi dintre toţi. Oamenii cu minte puţină ar trebui să se
mulţumească cu slujbe acasă, acolo unde greşelile lor pot fi uşor reparate;
pentru greşelile de afară, adesea nu se mai poate face nimic”41.
Autorul citează numeroase exemple din perioada contemporană, când
alegerea unui ambasador nu avea legătură cu pregătirea sa în

15
diplomaţie42. Preşedintele F.D. Roosevelt a numit în Germania un
profesor de limbă germană, cu vederi antinaziste, dar care ca diplomat
„era un dezastru”. Preşedintele Eisenhower a trimis în Asia de sud-vest
un ambasador care avea meritul că ştie zona respectiva din diverse
expediţii.
În astfel de situaţii, chiar dacă un stat nu riscă să refuze agrementul
– uneori poate chiar să nu aibă acest interes ! – găseşte căi să-şi exprime
nemulţumirea. Un exemplu este Canada, care la un moment dat s-a plâns
S.U.A că şi-a primit „partea sa de diletanţi” ca diplomaţi; reacţia a fost
promptă şi S.U.A au trimis o personalitate reprezentativă pentru
diplomaţie43.
În destule situaţii – care s-au transformat în tradiţie – schimbarea
diplomaţuilor de cariera cu amatori se datorează şi venirii la putere a
unui nou partid sau unui nou preşedinte. Spre exemplu, în urma
alegerilor „un ambasador în Scandinavia a citit în ziarul local că
Washingtonul a numit un succesor al său. Supărat a cerut confirmarea .
Imediat a primit-o, alături de o cerere urgentă pentru „demisia sa”44.
Asupra raportului profesionişti/amatori în diplomaţie avem mai
multe informaţii privind situaţia din S.U.A în diferite perioade istorice.
De subliniat că tendinţa generală a fost aceea de a mări ponderea
diplomaţilor de profesie. Faptul a fost impus de creşterea complexităţii
problematicii relaţiilor internaţionale, dar şi al rolului S.U.A în acest
cadru.
Astfel, dacă până la declanşarea primului război mondial, procentul
profesioniştilor era de aprox. 40%, după 1915, acesta creşte la 54%, iar
după 1940 la peste 60%, depăşind 65% în anii '5045.
După al doilea război mondial, o atenţie specială s-a acordat ţărilor
intrate în sfera de influenţă sovietică; în aceste ţări aprox. două treimi
dintre diplomaţi erau profesionişti.
În anumite etape, „fiecare dintre ambasadorii SUA din ţările de după
cortina de fier este profesionist”46. Aceeaşi atenţie s-a acordat şi zonelor
considerate sensibile de pe toate continentele47 globului.
Încercând să stabilească o tipologie pentru diplomaţi, E. Clark48
consideră că diplomatul este ca un actor care nu este niciodată sigur când
se află sau nu pe scenă. De aceea frazele alese şi zâmbetul „de serviciu”
devin parte intrinsecă a personalităţii sale.
Munca sa impune calm şi prudenţă. Nu de puţine ori, în convorbirile
oficiale, mimează ignoranţa în probleme foarte bine cunoscute, tocmai

16
pentru a avea mai mult timp de reflecţie. Deşi are opinii bine întemeiate,
un diplomat este obişnuit să converseze „cu o politicoasă îndoială”.
Un expert în diplomaţia de conferinţă, Johan Kaufmann49, oferă
câteva exemple privind frazele convenţionale care nu exprimă ceea ce ar
părea pentru un amator (novice), dar sunt imediat înţelese de către
diplomaţi. Astfel, declaraţia de tipul: „În timp ce au un mare respect
pentru distinsul delegat din ... care şi-a exprimat părerile cu inteligenţă şi
convingere, trebuie să scot în evidenţă faptul că .... „ înseamnă, în mod
probabil, „Nu sunt de acord cu delegatul din .....” . Sau, „Propunerea este
foarte interesantă, dar trebuie să evităm suprapunerea activităţilor
noastre cu cele ale altor organizaţii – trebuie „tradusă” în – „Propunerea
nu este compatibilă cu statutul acestei organizaţii”.
De altfel, există o adevărată „şcoală” de stabilire a unor formule
diplomatice care să „salveze aparenţele”. Acestea satisfac de multe ori
opinia publică, dar sunt exact înţelese de către cei avizaţi. Formulele
găsite la Madrid în privinţa lărgirii NATO şi anume invitarea tuturor
doritorilor, anunţarea celui de-al II-lea val, parteneriatele ş.a. pot fi citite
şi într-o astfel de „cheie” diplomatică.
Încheiem cu opinia lui Sir Harold Nicolson50:

„Acestea sunt calităţile diplomatului meu ideal. Adevăr, precizie,

răbdare, bună dispoziţie, modestie şi loialitate. Acestea sunt, în
acelaşi timp, calităţile unei diplomaţii model.
Cititorul poate să obiecteze: aţi omis inteligenţa, cultura,
discernământul, prudenţa, supleţea, farmecul, hărnicia, curajul şi
chiar tactul. Nu le-am omis. Le-am considerat ca subînţelese”.

O problemă, poate de cea mai mare importanţă este cea privind

diplomaţia „veche” şi diplomaţia „nouă”. De când putem vorbi de
practică diplomatică, până când există o diplomaţie „veche”, când începe
cea nouă? Astfel, pentru a delimita cele două epoci se poate opta pentru
mai multe momente istorice: Pacea din Westfalia (1648), Conferinţa de
pace de la Paris (1919-1920), Conferinţa de pace de la Paris (1946),
crearea O.N.U., căderea regimurilor comuniste din Europa ş.a.
În legătură cu începuturile diplomaţiei, W. Watson51 le fixează în
Epoca de piatră. Oferă exemplul Australiei, în care şefii, cu
consimţământul tribului, încheie alianţe, hotărăsc asupra războiului,

17
păcii şi prieteniei şi trimit soli – la ocaziile foarte importante, ambasadori
– care să trateze cu triburile din vecinătate. Astfel de soli sunt trataţi cu
deplina politeţe şi nu sunt niciodată molestaţi în nici un fel în timpul
misiunilor lor.
În alte grupuri de triburi primitive, ca şi în civilizaţii mai avansate,
crainicilor şi trimişilor le-a fost în mod virtual întotdeauna garantată
imunitatea. Nu este nici o îndoială că aceasta a fost din cauza unui tabu
religios, care oprea oamenii de a atinge sau molesta un trimis care venea
cu un steag de armistiţiu; de asemenea, pentru faptul că legiuitorii,
comandanţii şi guvernele au dorit să trimită mesaje şi să cunoască ce are
de spus cealaltă parte, chiar dacă nu credeau întotdeauna acest lucru.
Aspecte ale diplomaţiei sunt clar ilustrate într-o foarte veche
corespondenţă dintre Faraon şi marele rege al hitiţilor în secolul 14 d.H..
Textele de la Tell el Amarna sunt scrise în cuneiforma aramaică, care nu
a fost nici limba egiptenilor nici a hitiţilor, ci limba internaţională a
timpului. Cei doi conducători par să fi convenit că este în interesul
ambilor să păstreze relaţia dintre ei şi să nu permită ca iritarea la unele
manevre sau întârzieri ale celeilalte părţi să afecteze relaţia diplomatică
în sine. Astfel, când regele hitiţilor a primit de la faraon o plată în
lingouri de aur, care s-au dovedit a conţine înăuntru alt material, el i-a
scris, avertizându-l cu foarte mult tact, că există un administrator
necinstit în casa faraonului, care a înlocuit lingourile, sugerând că
administratorul necinstit i-a înşelat pe amândoi.
Atât de mult din diplomaţia modernă poate fi găsit în textelele de la
Tell el Amarna, încât unii autori au sugerat chiar, că nu există nici o idee
nouă în practica diplomatică până la fundarea Ligii Naţiunilor.
Destul de mult timp, raporturile între grupurile tribale, apoi feudale,
au fost doar episodice. Veneau misiuni pentru a stabili o alianţă, o
căsătorie, un tratat comercial, apoi se întorceau fără a lăsa în urma lor un
element permanent.
O revoluţie52 în cadrul metodelor relaţiilor dintre state s-a produs
atunci când s-a dobândit obişnuinţa de a menţine misiuni permanente în
capitalele străine. Această practică, inaugurată în sec. al XVI-lea, s-a
impus pe măsură ce state naţionale puternice şi unificate au înlocuit
suveranităţile feudale. Ea s-a generalizat în Europa în cursul secolului al
XVII-lea, atunci cănd, după tratatele din Westfalia, dezvoltarea relaţiilor
a multiplicat problemele ce trebuiau rezolvate. Cardinalul Richelieu a fost
marele teoretician al „negocierii permanente”.

18
 Lumea, desigur, a evoluat după această epocă, îndeosebi în cursul
secolului al XIX-lea. Se ştie că până în 1914 Europa a condus singură
jocul politicii internaţionale. A fost în fapt, o politică a Curţilor. Amintim
că în anul 1900 nu existau decât trei republici în Europa: Franţa, Elveţia
şi San-Marino.
Negocierile erau duse prin intermediul misiunilor diplomatice.
Ambasadorii primeau instrucţiuni generale, lăsându-se la latitudinea lor
de a manevra mai bine după circumstanţe; guvernanţii primeau
informaţii necesare pentru a judeca evenimentele. Foarte rar ca un
prim-ministru sau un ministru al afacerilor externe să se deplaseze
pentru a negocia. Asemenea călătorii, care urmăreau totdeauna un
obiectiv politic excepţional erau pregătite cu mult timp înainte şi
rezultatele, pe care întrevederea trebuia sa le consacre şi să le facă
publice, erau, în general, cunoscute dinainte.
Primul război mondial a bulversat echilibrul stabilit.
Şi Harold Nicolson consideră că demarcaţia dintre diplomaţia „veche”
şi cea „nouă” o face Conferinţa de Pace de la Paris (1919)53:

„Nu, nu telefonul a fost pricina trecerii de la vechea la noua

diplomaţie după anul 1919, ci convingerea că în afacerile externe sunt
aplicabile aceleaşi idei şi practici care în afacerile interne au fost timp
de multe generaţii considerate esenţiale pentru democraţia liberală”.

În viziunea sa trăsăturile „vechii diplomaţii” erau:

 concepţia care socotea Europa centrul de greutate internaţional;
 ideea că marile puteri angrenate în concertul Europei erau mai
importante şi cumulau mai multe răspunderi decât micile puteri;
 existenţa în fiecare ţară a unui serviciu diplomatic cu experienţă,
având aceleaşi norme de conduită profesională;
 în sfârşit, convingerea că tratativele trebuie să constituie mai de
grabă un proces decăt un episod şi că fiecare etapă trebuie să
rămână confidenţială.

Oprindu-ne doar la ultima caracteristică a diplomaţiei „vechi” trebuie

subliniat că negocierile, fiind secrete şi nesupuse unor limite temporare,
aveau mai mari şanse de reuşită. Spre exemplu, tratatul anglo-rus din
1907 a fost rezultatul unor negocieri care au durat 15 luni. În acelaşi
timp, însă, o atmosferă dominată de secret, punea, nu de puţine ori,
oameni politici şi diplomaţi în situaţii delicate. Ca rezultat al unor astfel

19
de practici, în anul 1914 Parlamentul Franţei nu cunoştea clauzele
secrete ale tratatului franco-rus54.
Şi în istoria României este cunoscut faptul că tratatul cu Puterile
Centrale din anul 1883 era cunoscut doar de Rege şi câţiva oameni
politici55.
Diplomaţia capătă noi dimensiuni după al II-lea război mondial şi
datorită creşterii numărului de state independente participante la viaţa
internaţională. Dacă în anul 1945 la Conferinţa de la San Francisco au
participat 50 de state, în prezent la ONU numărul acestora a crescut de
peste trei ori.
O primă consecinţă a fost creşterea numărului de misiuni
diplomatice, atât a celor permanente cât şi a celor temporare, cu unele
implicaţii asupra poziţiei şi prestigiului diplomaţilor şi a misiunilor
diplomatice în opinia publica. Unii autori vorbesc despre o
„democratizare” a carierei de diplomat. Noi credem că are loc o anumită
erodare a portretului „clasic” al diplomatului, care are o cultură generală
solidă, cunoaşte perfect scena relaţiilor internaţionale, manifestă
curtoazie şi fineţe în relaţiile publice etc. Prea puţini din membrii
corpului diplomatic dintr-o ţară oarecare mai corespund acestor cerinţe.
Mai ales, că lărgirea spectaculoasă a sferei relaţiilor internaţionale a
însemnat şi o creştere proporţională a diversităţii mediilor culturale,
politice, economice etc. De aceea se poate întâmpla „fie ca diplomatul să
nu se comporte aşa cum statul acreditar se aşteaptă, fie ca acesta din
urmă să nu acorde toate garanţiile sau tratamentul prevăzut prin lege”56.
În lucrarea sa „Diplomaţia contemporană”57. Robert J. Pranger
consideră că trecerea de la „vechea” la „noua” diplomaţie se datorează
creşterii complexităţii şi sofisticării comunităţii mondiale, a
interdependenţelor, mai ales de natură economică, a naţiunilor. El susţine
că „noua” diplomaţie priveşte mijloacele diplomatice noi, care să răspundă
noilor necesităţi ale relaţiilor internaţionale. În cadrul acestui proces un
rol tot mai important trebuie să revină diplomaţilor înşişi, care trebuie sa
se implice tot mai mult în viaţa publică.
Creşterea numărului de state determină sporirea importanţei
diplomaţiei multilaterale. Acest tip de activitate necesită noi genuri de
misiuni: misiuni permanente acreditate pe lânga organizaţiile
internaţionale; misiuni ad-hoc având sarcini impuse de evenimente
speciale; delegaţii la organisme şi conferinţe internaţionale.
Şi D. Hammarskjöld, în lucrarea „Tehnici diplomatice noi într-o lume
nouă”58, susţine diplomaţia multilaterală ca principala cale de a

20
corespunde interdependenţelor mondiale. Ca urmare, un diplomat trebuie
să reprezinte pe lângă interesele statului său şi pe cele ale comunităţii
internaţionale. De aceea este mai eficientă diplomaţia deschisă decât cea
secretă specifică „vechii” diplomaţii.
Noile tipuri de misiuni externe ale statelor diferă de misiunile
diplomatice tradiţionale prin statutul şi forma de organizare şi, adesea,
prin activităţile lor – mai ales în cazul misiunilor speciale. Cooperarea
internaţională s-a extins în zilele noastre la o multitudine de domenii.
Multe dintre ele vizează tehnica de vârf şi nu au foarte multe elemente în
comun cu diplomaţia tradiţională. Acest lucru este valabil în cazul
sistemului Naţiunilor Unite şi al altor organizaţii internaţionale „active”.
În cadrul unor astfel de misiuni şi delegaţii participă mai mult tehnicieni
decât diplomaţi, iar competenţele aparţin mai degrabă de ministerele
aferente decât de cel al afacerilor exterme. Evident, ele acţionează ca
reprezentanţi ai statului lor în relaţie cu alte ţări, indiferent de cât de
„tehnice” sunt problemele pe care le dezbat. De aceea, din punct de vedere
legal, aceste misiuni sunt considerate misiuni diplomatice.
Cu alte cuvinte, participarea experţilor la activitatea diplomatică se
poate realiza ca membri ai corpului diplomatic sau ca principali
negociatori în cadrul unor acţiuni organizate de ambasade. În prima
calitate ei sunt consilieri sau conduc birouri specializate ale ambasadelor.
În al doilea caz ei pot conduce efectiv negocierile asupra unor probleme de
strictă specialitate.
Extinderea competenţelor relaţiilor diplomatice are implicaţii şi
asupra interdependenţelor dintre posturile consulare şi cele ale misiunilor
diplomatice. Aceste două tipuri de misiuni externe ale statelor s-au
dezvoltat, încă de la început, independent unul de altul. Diplomaţii
reprezentau suveranitatea, pe când consulii – ale căror titluri oficiale au
diferit în timp şi de la ţară la ţară – reprezentau interesele cetăţenilor şi
ale statului acreditant. Distincţia s-a păstrat mult dimp, atât în teorie, cât
şi în practică.
Practica ne arată, însă, că diferenţele mai sus menţionate au devenit
de prisos. În primul rând, ţările direct angajate în comerţul internaţional
încredinţează competenţele directe misiunilor diplomatice sau
reprezentanţelor economice mai degrabă decât consulilor. Ca urmare,
posturile consulare în capitale sau în alte oraşe importante devin
redundante atâta vreme cât nu fac parte din ambasade.
Pe de altă parte, funcţiile consulilor privind cetăţenii statului
acreditant s-au extins considerabil, mai ales ca urmare a călătoriilor şi

21
migraţiei internaţionale. În consecinţă, din ce în ce mai multe state
încredinţează funcţiile consulare misiunilor lor diplomatice, în virtutea
convenţiilor de la Viena din 1961 şi 1963.
În sfârşit, există astăzi un numar considerabil de misiuni ale
organizaţiilor internaţionale în multe state sau acreditate pe lângă alte
organizaţii. Până acum, nu au fost privite în legătură directă cu misiunile
statelor. Deşi funcţiile lor diferă oarecum de cele ale misiunilor statului,
sunt totuşi subiecte de drept internaţional şi se bucură – în grade diferite
– de imunităţi şi privilegii diplomatice.
O deosebită importanţă prezintă diferenţele social-economice şi
politice dintre state. Un diplomat dintr-o ţară în curs de dezvoltare
acreditat într-una industrializată sau invers se va preocupa mai mult de
problemele economice decât de cele politice.
Nu pot fi ignorate – ca elemente de noutate în activitatea diplomatică
– actele de terorism îndreptate impotriva diplomaţilor, fapt care face ca
această profesie să fie astăzi uneori mai periculoasă decât în timp de
război.
Dupa cum concluziona L. Dembinski, „toate aceste tendinţe dovedesc
că limitele înguste impuse conceptului de diplomaţie prin tradiţie şi
doctrină sunt astăzi depăşite de impactul noilor cerinţe ale comunităţii
internaţionale”59.
Şi Eric Clark60 evidenţiază asemănările, dar mai ales deosebirile,
dintre ceea ce putem numi diplomaţia „veche” şi diplomaţia „nouă”. Dato-
rită perfecţionării mijloacelor de comunicare, dar şi a creşterii complexită-
ţii problematicii aflate în faţa diplomaţiei, limita dintre diplomaţia „ve-
che” şi cea „nouă” evoluează în timp, apropiindu-se, de perioada actuală.
În secolul trecut rolul unui şef de misiune – aflat la mare distanţa de
capitala sa – poate fi hotărâtor. Este citat exemplul ambasadorului Marii
Britanii la Constantinopol, Sir Stratford Canning, căruia i s-a cerut sa
promită că ţara sa va ajuta Turcia în cazul în care va fi atacată de către
Rusia şi Austria. Deoarece consultarea cabinetului de la Londra ar fi
durat aproape două luni, el şi-a asumat acest angajament. Pe când astăzi,
„oriunde ar fi diplomatul, este un mesager la capătul celălalt al telefo-
nului”61.
În perioada diplomaţiei „clasice” şefii de stat, primii miniştri sau
miniştrii de externe se deplasau foarte rar. În ultimele decenii a devenit o
practică obişnuită. Spre exemplu, în primele 21 de luni ale administraţiei
Kennedy, S.U.A au fost vizitate de peste 50 de şefi de state sau de
guverne.

22
 De asemenea, numărul persoanelor implicate în activitatea
diplomatică a crescut continuu. Primul secretar de stat american, Thomas
Jefferson avea 5 funcţionari, 2 mesageri şi un translator cu jumătate de
normă. În 1936 întregul personal al Departamentului de stat putea face o
fotografie împreună. În anul 1968 acelaşi departament avea 11.000 de
angajaţi, dintre care 7000 peste hotare62.
O situaţie asemanătoare găsim în Marea Britanie. În anul 1914 – în
plină glorie a Imperiului Britanic – lucrau în diplomaţie – inclusiv
personal auxiliar – 176 persoane la Londra şi 450 în diferite ţări. În anul
1969 existau 6400 diplomaţi, 240 ataşaţi speciali şi 7000 angajaţi locali63.
O notă specială pentru „noua” diplomaţie o reprezintă creşterea
numărului de vizite ale personalităţilor politice, ca şi a numărului de
tratate, convenţii, acorduri semnate. Spre exemplu, în anul 1981 SUA au
condus 88 de negocieri legate de relaţiile Nord-Sud. Iar între anii 1980-
1985 S.U.A au încheiat peste 100 de tratate şi aproape 2000 de acorduri
internaţionale64.
Implicarea personalităţilor politice de prim rang în activitatea
diplomatică a fost caracterizată ca „diplomaţia personală”, fiind
considerată una dintre principalele trăsături ale diplomaţiei „noi”. Încă
din anii '50 mass-media folosea termenul de „diplomaţie de vârf”, iar mai
apoi de „diplomaţie la cel mai înalt nivel”. După opinia lui E. Plischke,
exercitarea în SUA de către preşedinte a funcţiei de „diplomat principal”
nu garantează soluţii favorabile în toate problemele de relaţii
internaţionale, în care sunt implicate S.U.A65.
Între anii 1970-1974, preşedintele R. Nixon a efectuat 12 călătorii în
străinătate, iar preşedintele G. Ford, 7 între anii 1974-1975. H. Kissinger
a întreprins 23 de călătorii în anii 1975-1976. Conform statisticii
Departamentului de stat, între anii 1970-1977 la Washington au venit
222 delegaţii la nivel înalt66.
Volumul comunicaţiilor diplomatice este într-o continuă creştere în
ultimele decenii. Spre exemplu, la Departamentul de Stat al SUA sunt
transmise milioane de mesaje anual, dintre care peste 4000 de telegrame
pe zi. Dean Rusk declara că în cei 8 ani cât a fost secretar de stat a
semnat peste 2 milioane de telegrame, fără a include mesajele unor
instituţii care îi erau, de asemenea, subordonate67.
Extinderea activităţii diplomatice este reflectată şi în creşterea
documentaţiei68. Din 1970 arhivele Departamentului de Stat au crescut cu
peste 357.000 picioare cubice. Din acestea 167.000 picioare cubice au

23
rămas la Departament, restul fiind transferat la Arhivele Naţionale,
urmând a fi puse la dispoziţia cercetătorilor în termenele legale.
De asemenea, dacă în secolul trecut era publicat câte un volum pe an
de documente diplomatice, în ultimele decenii se publică 8-10 volume, de
aprox. 1000 de pagini.
Evoluţii interesante şi complexe au avut şi au loc şi în privinţa
caracterului activităţii diplomatice, „secretă” sau „deschisă”. Până la
primul război mondial rolul diplomaţilor era limitat pe lângă şefii de stat,
de guvern, miniştri afacerilor străine şi elita politică, eventual si cea
culturală. La sfârşitul secolului al XIX-lea ambasadorul Marii Britanii la
Washington, Lordul Lyons69 nu a rostit cel puţin un discurs în cei 5 ani
petrecuţi în S.U.A.
Pe timpul Conferinţei de pace de la Paris, diplomaţia americană, în
frunte cu preşedintele Wilson, a acreditat ideea că una dintre cauzele
războiului a fost diplomaţia secretă. De aceea politica externă a statelor
trebuia adusă sub controlul opiniei publice. Printre primii care s-a dezis
de acest principiu a fost chiar preşedintele Wilson. Într-o scrisoare
adresată secretarului său de stat, Robert Lansing, el explica: „Când m-am
pronunţat pentru o diplomaţie deschisă n-am vrut să spun că nu vor mai
exista discuţii private asupra unor probleme delicate, ci că nu vor mai
exista nici un fel de înţelegeri secrete şi că toate tratatele şi înţelegerile
internaţionale trebuie făcute publice”70. De altfel, după cum este bine
cunoscut, tratatele semnate la Paris au fost în bună măsură rezultatul
tratativelor secrete dintre cei patru mari, Wilson, Lloyd George,
Clemenceau, Orlando71. Este la fel de adevărat că s-a introdus
obligativitatea înregistrării la Liga Naţiunilor a tratatelor încheiate între
state.
Totodată, diplomaţia se caracterizează printr-o gamă nouă de metode
şi mijloace de acţiune. Dacă, în trecut, „tot ceea ce trebuia să faci era să te
plimbi cu regii”, acum „trebuie să fii pe placul şefului ţării, importatorilor
locali, telespectatorilor, sindicatelor comerciale etc.”.
Un ambasador englez dintr-o ţară mică crede că cea mai bună
imagine pentru ţara sa a fost rezultatul impactului pe care l-a avut la
televiziune printr-o declaraţie scurtă, repetată cu atenţie, într-un dialect
local. Unul dintre angajaţii săi i-a declarat: „Aproape am plâns când v-am
văzut. Acest interviu a făcut ţării tale foarte mult bine. Accentul era
perfect, mai ales că nu este o limbă uşoară”72.
Seria exemplelor este variată. Ambasadorul britanic la Varşovia a
invitat grupul pop „Marmelade” la o masă de „steack and chips” la

24
ambasadă, dupa ce cu o seară înainte participase împreună cu membri ai
ambasadei la spectacol. Colegul său de la Haga a inaugurat o cârciumă
englezească acolo, „Rose and range”, deschizând prima sticlă cu bere73.
Surprinzând această nouă orientare în activitatea diplomatică, un
raport al Seminarului de diplomaţie al ţărilor din Commonwealth
susţinea că „Datorită mass-mediei, ambasadorii vorbesc mai des cu
ziariştii, fermierii, studenţii, muncitorii decât cu monarhii sau şefii
statelor”74.
Nu în puţine cazuri raportul politică/diplomaţie este văzut diferit
de către politicieni şi diplomaţi.
Pierre Trudeau, în calitate de prim ministru al Canadei consideră că
„întregul concept al diplomaţiei de astăzi este puţin demodat. Cred că
mare parte din acest concept ne duce cu gândul la primii ani ai
telegrafului, când aveai nevoie de o telegramă ca să ştii ce se întâmplă în
ţara A, în timp ce astăzi poţi foarte bine să citeşti un ziar bun”75.
Richard Nixon reproşa ambasadorului S.U.A la Tokyo că nu a
desfăşurat o activitate mai eficientă pentru a impune interesele
economice americane76.
Pentru diplomaţi, misiunea lor nu este de a face politică, ci de a
executa. O astfel de abordare permite două alternative pozitive: dacă
misiunea dă greş, de vină a fost politica; dacă misiunea reuşeşte, politica
a fost bună, dar realizarea ei a depins în bună măsură de acţiunea
diplomatului. Un diplomat canadian sintetiza astfel aceste
raporturi:”lucrezi asupra unei probleme mai multe luni, liniştit şi cu
răbdare. Când totul este gata, ministrul vine şi semnează documentul cu
un stilou de aur. Apoi toţi cei de acasă spun cât de extraordinar este şi
susţin că noi, diplomaţii, nu mai suntem necesari de acum încolo”. Mai
mult, în alte situaţii noi „trebuie să găsim metoda de a traduce în fapte
ceea ce el a crezut că a realizat deja”77.
În final, apelăm tot la punctul de vedere a lui H. Nicolson78:

„După părerea mea, ar fi o greşeală să luăm drept exemplu pentru

metodele diplomatice moderne discuţiile din Consiliul de Securitate şi
din Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. Putem fi indignaţi de
risipa de timp, energie şi bani, putem regreta că în extinderea
sistemului parlamentar asupra afacerilor externe n-a fost ales drept
model un tip mai eficient de parlament, putem să deplângem faptul că
schimbul de invective din aceste foruri sporeşte tensiunea şi
dezorientarea în lume. Dar dacă la New York se duc tratative, în nici

25
 un caz ele nu se desfăşoară între zidurile înaltului edificiu de pe East
River. Ele au loc altundeva, potrivit principiilor curtoaziei, încrederii
şi discreţiei, care vor rămâne întotdeauna singurele principii capabile
să ducă la reglementarea paşnică a litigiilor ...
Astăzi (anii '60 – n.ns. – Gh.I.) când vechea putere papală sau
imperială, vechile instituţii ale concertului european şi ale echilibrului
de forţe aparţin trecutului, este regretabil că autoritatea exercitată de
Statele Unite nu are mai multă consistenţă, mai multă putere de
convingere şi mai multă fermitate. Nu sunt însă pesimist cu privire la
evoluţia metodelor diplomatice americane. Ştiu că americanii au mai
multe resurse decât a posedat vreodată oricare altă mare putere. Ştiu
că, deşi arborează dispreţul pentru învăţămintele istoriei, sunt
uimitor de prompţi în asimilarea experienţei altora. Şi cred că
principiile diplomaţiei serioase, imuabile prin natura lor, vor triumfa
în cele din urmă şi vor introduce calmul in haosul şi confuzia
provocate de trecerea de la vechea la noua diplomaţie”.

Să sperăm că generaţia secolului XXI va împlini aceste obiective.

O problemă aflată în strânsă legătură atât cu diplomaţia „veche” cât

şi cu cea „nouă” este cea a raportului dintre diplomaţie şi spionaj”.
Într-o interesantă analiză, E. Clark concluziona:

„Adevărul este că toate ţările spionează în funcţie de mijloacele de

care dispun utilizând cele mai convenabile metode: folosirea ambasa-
delor ca baze de spionaj este o cale bună din mai multe motive”79.

Procesele spionilor, atât din vest cât şi din est, arată cât de mult se
întrepătrunde lumea ambasadelor cu cea a spionilor. Opt diplomaţi
englezi şi cinci americani la Moscova, spre exemplu, erau în legătură cu
Oleg Penkorosky, un ofiţer de informaţii sovietic care dădea informaţii
vestului. Într-o ocazie, Penkorosky a transmis un film prin intermediul
unei cutii de bomboane, pe care i-a dat-o unui copil pentru mama lui –
soţia unui ataşat britanic la ambasadă80.
Spionajul nu este nou: chinezii îl practicau înainte de naşterea lui
Iisus Hristos şi practic metodele de înşelare şi tipurile de agenţi nu s-au
schimbat mult de-a lungul secolelor. Omul care îl spiona pe Benjamin

26
Franklin pentru englezi, în timp ce acesta conducea o misiune pentru a
asigura asistenţa Franţei pentru cauza colonială, şi-a transmis mesajele
punându-le într-o sticlă în trunchiul găunos al unui copac. Problema
fundamentală – obţinerea de secrete pe care cealaltă parte doreşte să le
păstreze – este de asemenea de când lumea. Dar aici priorităţile în tipul
de material căutat pot diferi. Americanii sunt cel mai mult interesaţi în
echipament militar, capacităţile şi politicile ţărilor comuniste. În privinţa
aspectului politic, se acordă o mare atenţie în strângerea de informaţii
care vor ajuta politicienii să judece în mod corect ce vor face ruşii sau
chinezii „dacă”. Cu toate că în mod normal era interesat de partea
militară, spionajul sovietic era direcţionat şi spre obţinerea de secrete
ştiintifice şi tehnologice. A fost semnificativ când, în 1971, Marea Britanie
a trimis acasă 80 de oficiali ruşi si a interzis altor 15 să se mai întoarcă;
s-a descoperit că majoritatea activităţilor clandestine s-au desfăşurat în
domeniul industrial, ştiinţific şi în tehnologia militară81.
Un om de ştiinţă şi om de afaceri pe care ruşii au crezut că l-au
recrutat în SUA (el de fapt a informat FBI despre contact şi a lucrat sub
instrucţiunile lui) a descris mai târziu informaţiile pe care îi interesau pe
sovietici: „În mod clar ei doreau rapoarte inginereşti şi ştiinţifice. Ei
credeau, aşa am dedus eu, că tehnologia loc nu era atât de avansată ca a
noastră şi cred că de fapt asta doreau. Ei nu avea, nevoie de informaţii
despre mişcări de trupe şi alte asemenea lucruri pe care le făceau spionii
din timpul celui de-al doilea război mondial. Ei vroiau tehnologie, noi
arme82, avioane mai rapide, rachete, chestii de genul ăsta”.
Cea mai „ocupată de spioni” capitală din lume era probabil Viena83 –
cel puţin după spusele Ministrului de Interne Austriac în 1970. El a
estimat că, cu cei peste 50.000 de agenţi secreţi (jumatate din Vest şi
jumatate din blocul ţărilor sovietice) oraşul reprezenta capitala
spionajului din toată lumea. Viena este în mod sigur folosită ca o casă de
clearing şi ca un punct de schimb pentru materiale – câteodată de la o
ţara la alta duşmană – prin intermediul unei a treia părţi.
Este arhicunoscut că ţările îşi spionează mai ales inamicii săi. Cu
toate că o mare agenţie de informaţii îşi va direcţiona cea mai mare parte
a muncii sale spre inamicul ei natural, ea va căuta de asemenea
informaţii secrete despre planurile şi intenţiile chiar ale celor mai
apropiaţi aliaţi. S.U.A, de pildă, a ştiut înainte de invazia Suezului în
1956 ce vor face Israelul, Marea Britanie şi Franţa. Serviciul american a
spionat toate cele 3 ţări, probabil interceptând mesajele radio.

27
 Reţelele informaţionale pot de asemenea fi „admise” neoficial să
opereze într-un mod clandestin într-o ţară străină, atâta timp cât ţara
respectivă simte că ţinta lor nu o reprezintă proprii cetăţeni. Un exemplu
clasic al unei asemenea operaţiuni este cea a serviciului sud-african la
Londra dirijat de ambasadă, care s-a concentrat asupra propriilor
„dizidenţi” naţionali şi asupra organizaţiilor anti-aparheid. I-a fost permis
să funcţioneze pentru o lungă perioadă şi chiar i s-a oferit cooperare. În
schimb, serviciul britanic a cerut informaţii.
Ofiţerul poate fi ceea ce sovieticii numesc „legal” sau poate fi „ilegal”.
Cei legitimi sunt ofiţerii care lucrează pentru ambasade; nelegitimi sunt
cei care se infliltrează într-o ţară, trăind acolo ca cetăţeni cu
naţionalitate, probabil lucrând sub acoperirea unei afaceri.
„Legalii” şi „ilegalii” au propriile lor sisteme de comunicaţii separate.
„Ilegalul” este deseori dotat cu un radio. „Ilegalii” au o problemă de
comunicare prin care semnalele ilicite radio pot fi înregistrate de
serviciile de urmărire ale ţării în care operează. Cu toate acestea,
mesajele pot fi iniţial înregistrate şi apoi transmise cu o viteză mai mare
astfel încât aparatul să nu stea niciodată prea mult în emisie pentru a fi
localizat.
Un spion israelian, Eliahu Shaul Cohen, care s-a infiltrat cu succes în
Siria dându-se drept un libanez cu descendenţă siriană, a lucrat atât de
bine încât era pe punctul de a deveni reprezentantul ministerului
apărării. El a trimis rapoarte cu date aproape în fiecare zi timp de
aproape 2 ani până când a fost arestat în 1965. Şi-a ales ca punct pentru
transmisiile sale clandestine un loc în cartierul diplomatic din Damasc. În
acest fel, semnalele sale codate erau unele dintre multe altele care erau
monitorizate de serviciile siriene. Schema sa a mers până în ziua în care
sirienii s-au decis să verifice un nou echipament rusesc şi au ordonat
tuturor misiunlor să înceteze transmisiile. Numai semnalul lui Cohen a
rămas şi a fost localizat; a fost judecat şi spănzurat85.
În comparaţie cu colegii lor din ilegalitate, diplomaţii spioni de la
misiuni au un mare dezavantaj. Ei se află sub supraveghere şi sunt
deseori urmăriţi. Ataşatul de presă sovietic la Ottawa la mijlocul anilor
'60 se plângea: „Sunt urmărit tot timpul, zi şi noapte. Sunt urmărit când
mă duc la pescuit şi cănd îmi iau soţia şi copilul de trei ani la o îngheţată.
Câteodată mă urmăreşte o maşină de poliţie, câteodată trei. Când se
întămplă să mă rătăcesc îi întreb pe ei drumul”86. Numărul celor care
trebuie urmăriţi în unele ţări poate fi uriaş (acesta este o explicaţie de ce
englezii au expulzat 105 sovietici, deoarece urmărirea devenea imposibilă

28
cu atât de mulţi ruşi la Londra; „cea mai mare parte din timp nu ştiam,
pentru cea mai mare parte din ei, unde se află”, spunea un ofiţer).
Experţii spun că este nevoie de 8 oameni pentru a supraveghea zi şi
noapte unul singur87.
În serviciile din vest, cel puţin, omul de la informaţii este sub
controlul ambasadorului. Documentul preşedintelui Kennedy din 1961,
prin care creşte autoritatea ambasadorilor asupra staffului misiunii a fost
rezultatul, în parte, al activităţilor CIA din cadrul ambasadelor, care au
scăpat de sub control. În mod normal, astăzi, angajatul CIA spune
ambasadorului ce activitate desfăşoară şi îşi arată rapoartele sale. Dar nu
va explica cum plănuieşte să-şi îndeplinească sarcinile, nici să divulge
sursa informaţiilor conţinute în rapoarte88.
Din cauză că protecţia codurilor este atât de importantă, camerele
pentru mesajele cifrate sunt păzite în mod special în toate misiunile 89. La
misiunea americană de la ONU camera de cod are o uşă din oţel groasa de
3 inci şi un sfert şi gărzi la intrare. Dezertorii în vest au relevat
precauţiunile luate de sovietici la ambasadele lor. În Ottawa cheile
cryptografice erau ţinute într-o valiză sigilată care era pusă în fiecare
noapte într-un seif de oţel care se află intr-o suită de camere închise cu
uşi din oţel. În Australia, cheia de la seiful unde se aflau documentele
cifrate era depozitată într-un plic sigilat cu ceară şi încuiat într-un alt
seif. În 1960 la ambasada sovietică din Washington existau substanţe
chimice care puteau distruge un strat de documente în câteva secunde.
Probabil cel mai dramatic exemplu pentru a ilustra cât de bine îşi
păstrează ţările codurile, este acela din 1956 la Ottawa, când a luat foc
ambasada sovietică. Ruşii au lăsat să ardă toată clădirea decât să permită
pătrunderea de străini.
În mod sigur un diplomat aflat într-o ţară „duşmană” ia drept normal
faptul că telefonul său este ascultat. La fel şi în cazul diplomaţilor care se
află într-o serie de ţări care au o astfel de reputaţie. Un ambasador
britanic spune: „Eu adopt sistemul fie nespunând nimic important, fie
spunând în mod deliberat lucruri în timpul conversaţiei pe care eu vreau
ca ei să le ştie”90.
Ambasadele ţărilor comuniste la Oslo (la mijlocul anilor '60) au
încercat să afle dacă telefoanele lor sunt urmărite. Astfel, la telefon ei
schimbau mesaje despre o presupusă demonstraţie la ambasada
americană. Demonstraţia era o ficţiune. Dar pentru momentul în care ei
au spus că va avea loc, ei puteau observa dacă exista o grupare a poliţiei
în zona ambasadei americane91.

29
 În 1964 Departamentul de Stat a anunţat că experţii au descoperit
40 de microfoane care au fost fixate în pereţii ambasadei americane la
Moscova cu 11 ani mai devreme. După acelaşi Departament, între 1949 si
1964 peste 130 de aparate de ascultat de diferite feluri au fost găsite în
misiunile americane din ţările comuniste. Probabil cel mai faimos caz a
fost acela al microfonului plasat în replica din lemn a Marelui Sigiliu al
SUA care a fost prezentat la ambasada americană la Moscova în 1945. A
fost descoperit în 1952 şi a fost prezentat de SUA în timpul dezbaterilor
Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite din 1960.
Biroul de Securitate al Departamentului de Stat a întâlnit un caz
într-o ţară comunistă unde un microfon a fost descoperit numai datorită
urletului unui câine92. Câinele a început că scheune în timp ce un expert
verifica casa unui ataşat militar. Animalul părea că suferă şi că se află
într-o luptă încinsă cu un duşman invizibil într-un colţ al camerei.
Fiind contrariat, inginerul a oprit munca pentru a cerceta. După
câteva minute de studiu, el a observat că pachetul unde luptătorul
invizibil se lupta cu câinele arăta semne că s-a umblat recent – ceea ce i-a
crescut curiozitatea. Ridicând mai multe plăci de parchet, el a descoperit
un aparat F.M. care transmitea către un ascultător aflat la distanţă toate
conversaţiile ce se ţineau în acea cameră.
Experţii de la informaţii spun că echipele de tehnicieni, indiferent
dacă au sau nu succes în căutările lor, au un efect determinant asupra
serviciilor secrete străine:” Printr-o continuă verificare îi descurajezi să
facă lucruri pe care le-ar face excesiv dacă ar fi altfel” spune un ofiţer de
informaţii american. „Este la fel ca verificarea oamenilor. Poţi să găseşti
numai 2% dintre ei care prezintă un risc potenţial – dar nu trebuie să
uităm pe toţi aceia căror le este frică să mai facă ceva din cauză că i-au
investigat”93.
După cum s-a observat, exemplele citate de E. Clark sunt din anii
războiului rece. Este de presupus că în ultimul deceniu orientarea
spionajului cunoaşte noi coordonate şi mai ales noi mijloace, în pas cu
tehnica anului 2000. Credem, însă, ca nu s-a renunţat cu totul la
„mijloacele clasice” pentru a obţine informaţii.
Am insistat asupra acestei probleme şi am ales un număr mai mare
de exemple pentru a oferi motive de reflecţie acelor politicieni care
vorbesc cu prea multă uşurinţă despre „cinste” în diplomaţie.

30
 O problemă, „veche” şi „noua” în acelaşi timp, se referă la
„codificarea” relaţiilor diplomatice.
În mod firesc, şeful unei misiuni diplomatice trebuie să aibă
posibilitatea de a reprezenta interesele statului acreditant. Prin tradiţie,
el s-a bucurat de o serie de privilegii şi imunităţi. Oricât ar părea de
curios, abia în anul 1961, prin Convenţia de la Viena, s-a asigurat cadrul
juridic pentru relaţiile diplomatice dintre state94.
Imunităţile acordate membrilor misiunilor diplomatice urmăresc ca
aceştia să-şi poată îndeplini misiunea lor. În acelaşi timp, însă , au
obligaţii precise faţa de statul acreditar.
Dintre imunităţi – prezentate în capitolul următor – o menţionăm
doar pe cea din art. 29 al Convenţiei95:
„Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus
nici unei forme de arestare sau detenţiune. Statul acreditat îl tratează cu
respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a
împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale”.
Principalele privilegii ale misiunii diplomatice sunt următoarele96:

 libertatea de comunicare;
 libertatea de mişcare;
 facilităţi vamale;
 facilităţi fiscale;
 dreptul de a aborda drapelul naţional pe clădirea misiunii, a
locuinţei şefului misiunii şi pe automobilul acestuia;
 facilităţi privind acordarea vizei;
 scutiri de prestaţii personale;
 dreptul de capelă (dreptul de a organiza slujbe în ritul statului
acreditant la sediul ambasadei);
 şi altele, dintre care unele pot fi stabilite în regim de
reciprocitate între doua state.

O ultimă problemă la care ne referim priveşte protocolul şi

precăderea.

„Ceremonialul diplomatic poate fi definit ca un ansamblu al

formelor de curtoazie folosite în raporturile dintre state. Protocolul
reprezintă totalitatea regulilor după care se conduce ceremonialul.

31
 În doctrina diplomatică se constată două tendinţe în ceea ce
priveşte importanţa ceremonialului şi protocolului; pe de o parte se
recunoaşte necesitatea respectării curtoaziei si normelor protocolare,
pe de altă parte se consideră că ele generează un formalism care
împovărează activitatea diplomatică. Permanenta lor actualitate este,
însă, demonstrată de faptul ca ele sunt în continuare respectate, deşi
în unele privinţe au fost simplificate. Unul din cele mai importante
argumente este că ceremonialul şi protocolul contribuie la înfăptuirea
egalităţii în drepturi a tuturor naţiunilor”97.

Unul dintre obiectivele Protocolului este de a determina ordinea

ierarhică după care trebuie dispuse autorităţile unui stat, ale unui
organism sau ale oricărui corp organizat sau grup social.
Respectul prezentărilor şi a formelor este esenţial în recepţiile oficiale
şi private. Orice greşeală protocolară tulbură armonia unei reuniuni.
Regulile curtoaziei intervin mai ales în denumirile şi titlurile date
invitaţilor şi în plasarea notabilităţilor printre personajele oficiale98.
Istoria diplomaţiei înregistrează zeci, poate sute de exemple, care
confirmă aceste aprecieri generale. Am selectat doar câteva.
În 1661, ambasadele franceze şi spaniole din Londra au trimis
delegaţii, după obiceiul timpului, pentru a întâmpina un ambasador
suedez tocmai sosit pe cheiurile Londrei. În timp ce escorta noului sosit se
forma pentru călătoria de întoarcere, contingentul francez a încercat să-şi
facă loc în locul de onoare în spatele caleştii suedeze. Delegaţia spaniolă,
care în mod providenţial adusese o escortă armată de aprox. 40 de
oameni, a atacat delegaţia franceză, le-a schilodit caii, au rănit birjarul
provocând un dezastru general. Astfel francezii au fost anihilaţi, spaniolii
ocupând locul de onoare. Când Ludovic al XIV-lea a auzit de incident el a
fost atât de mânios încât a rupt relaţiile diplomatice cu Madridul99.
O soluţie mai fericită a fost găsită cam în aceeaşi perioadă la Haga,
unde trăsurile ambasadorilor francezi şi spanioli s-au întâlnit pe o
stradelă îngustă, fiecare refuzând în mod solemn sa cedeze trecerea. După
o lungă dispută, s-a decis să se demoleze gardul de la marginea drumului,
astfel încât să poată trece fără a-şi acorda prioritate unul altuia100.
Ruşii nu erau mai puţini perseverenţi în apărarea prerogativelor lor.
Un secol după aceste incidente, la un bal la curtea Londrei, ambasadorul
Rusiei, sosind mai devreme, s-a aşezat în locul de onoare în dreapta
ambasadorului austriac al Sfântului Imperiu Roman. Francezul, sosind
câteva minute mai târziu şi găsind ceea ce el considera că fiind locul său

32
ocupat de catre rus, a sărit peste marginea banchetei pe care şedeau cei
doi, şi a reuşit să-şi facă loc între ei. Cearta care a urmat a dus în cele din
urmă la un duel între francez şi rus, în urma căruia rusul a fost rănit101.
Benjamin Franklin şi-a făcut apariţia la curtea de la Versailles
îmbrăcat într-o haină veche, cu capul chel neacoperit de vreo perucă. A
descoperit însă repede că pentru a putea să-şi aducă contribuţia la
apărarea Americii republicane, pe atunci fragilă, ar fi făcut mult mai bine
să se conformeze obiceiurilor locale decât sa adopte o tactică de atac
asupra obiceiurilor europene. În acest scop a născocit ceea ce el numea o
uniformă de curte modestă dar elegantă. Trimişii americani care i-au
urmat au adoptat exemplul său102.
În ciuda eforturilor lui Grotius si a altor autorităţi de a stabili
ordinea în acest haos, nimic nu a putut fi făcut până la războiele
napoleniene, care au răsturnat clasamentele ierahice încât unele reguli
internaţionale au devenit esenţiale. La Congresul de la Viena103 a fost
încheiată o convenţie specială care stabilea întâietatea trimişilor
diplomatici. Pentru a înfrânge pretenţiile diferitelor curţi la locul întâi,
convenţia a adoptat principiul „primul sosit, primul servit”.
Astfel, ambasadorul care a servit cel mai mult la post este considerat
decan, şi oricare altul dobândeşte întâietate în funcţie de data la care şi-a
prezentat scrisorile de acreditare. Miniştrii se clasificau după acelaşi
principiu.
Existau desigur excepţii. De exemplu în ţările catolice, nunţiul,
ambasadorul Vaticanului, este în mod automat decanul corpului
diplomatic.
După L. Dussault104, dacă precăderea înseamnă a stabili în mod
ordonat ce personalitate va avea prioritate într-un grup, cine trece
înaintea cui, aşezarea se referă la loc, la spaţiul care va fi ocupat. Cuiva i
se atribuie primul loc sau al doilea sau al treilea, în funcţie de rangul pe
care i-l atribuie protocolul. A hotărâ, că locul său va fi pe scenă sau în
sală, mai în spate, în mijlocul sau printre alte cinci personalităţi, la
dreapta gazdei sau la stânga sa, toate acestea ţin de stabilirea locurilor.
În acest domeniu posibilităţile sunt infinite. Prin conjugarea principiilor
de ordine protocolară şi a datelor referitoare la aşezarea invitaţilor se
determină locul pe care îl va ocupa o personalitate, fie că este vorba de o
ceremonie, un dineu sau o conferinţă105.
Alegerea este greu de făcut, dar asta nu e de mirare. Conform
diplomatului Van Veld Hoven, există 3.268.082 de posibilităţi de a aşeza
zece persoane la o masă! Ceea ce e uşor de înţeles, dacă ţinem seama de

33
toate variabilele. Este vorba de un dineu unde invitaţii vin în cuplu, sau
nu? Cu oaspeţi din afară? Vor sta la o masă rotundă, dreptunghiulară sau
pătrată sau vor fi aşezaţi la o masă de onoare cu invitaţi plasaţi doar pe o
parte? Gazda şi invitatul său principal sunt aşezaţi alături sau faţă în
faţă? Elementele de care trebuie să ţinem seama sunt adesea foarte
numeroase.
Deşi precăderea şi stabilirea locurilor se fac simultan, dacă ar trebui
sa stabilim o succesiune a operaţiilor, vom determina mai întâi ordinea
protocolară pe categorii de invitaţi, rezervând fiecăreia dintre ele rangul
celor care o compun, apoi vom stabili locul pe care îl vor ocupa, conform
planului de aşezare stabilit106.
De o importanţă majoră este precăderea oficialităţilor unui stat în
cadrul a diverse ceremonii. De aceea statele cu tradiţie au o adevarată
legislaţie în problemă. În penultimul capitol am selectat câteva din
regulamentele care privesc „Ordinea protocolară” în diferite ţări. Cu
regret trebuie să o spunem, că deşi am făcut mari eforturi, nu am găsit
aşa ceva pentru ţara noastră.

NOTE

1. H. Nicolson, Diplomacy, Londra, 1950, p.17.

2. M. Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970, p.31.
3. H. Nicolson, Diplomacy... , p.19.
4. E. Satow, A Guide to Diplomatic Practice, 1957, p.3, apud I.M. Anghel, Drep-
tul diplomatic, Bucureşti, 1984, p.8.
5. Herman F. Eilts, Diplomacy – Contemporary Practice, în Modern Diplo-
macy. The Art and the artisans, Ed. by Elmer Plischke, Washington, 1979,
p.3-4.
6. E. Satow, op.cit., p.1.
7. Ibidem.
8. M. Maliţa, op.cit., p.42.
9. E. Satow, op.cit., p.1.
10. I.M. Anghel, op.cit., p.17.
11. J. Serres, Le protocol et les usages, Paris, 1961, p.20, apud, M. Maliţa, op.cit.,
p.47.
12. J.Serres, Manuel practique de protocole, Paris, 1992.
13. Ibidem, p.16.
14. E. Plischke, op.cit., p.1.
15. L. Dembinski, The modern law of diplomacy. External missions of state
and international organizations, Boston, Dordrecht, Lancaster, 1988.
16. Ibidem, p.4.
17. W. Watson, Diplomacy. The Dialogue Between States, Londra, 1982, p.11.
18. I.M. Anghel, op.cit., p.10.

34
19. P. Tănăsie, Uzanţe diplomatice şi de protocol, Bucureşti, 1993.
20. Ibidem, p.11.
21. Dicţionar diplomatic, Bucureşti, 1979, p.356.
22. J. Serres, Manuel practique ..., p.24; vezi şi R.P. Barston, Modern Diplomacy,
Londra, New York, 1988, p.2-3.
23. J. Serres, Manuel practique, p.24; vezi şi G.R. Beridge, Diplomacy. Theory
and practice, Londra, 1995, p.34-35.
24. J. Serres, Manuel practique, p.26.
25. Ibidem,
26. Ibidem, p.27-28.
27. C.O. Lerche, Jr., Abdul A. Said, Diplomacy – Political Tehnique for Imple-
menting Foreign Policy, în E. Plischke, op.cit.
28. Ibidem, p.20-21.
29. H. Nicolson, Arta diplomatică ..., p.54-55.
30. Ibidem, p.52-53.
31. J. Serres, Manuel practique..., p.29.
32. C.O. Lerche, Jr., Abdul A Said, op.cit., p.21.
33. Ibidem, p.22.
34. Ibidem.
35. A. Watson, op.cit, p.125.
36. Ibidem, p.126.
37. W. Barnes, J.H. Morgan, Foreign Service as a Career, in E. Plischke, op.cit.,
p.277.
38. Ibidem.
39. L. Gordon, Carrerists vs. Noncareerists, în E. Plischke, op.cit., p.321.
40. Ch.W. Thayer, Case for Professional Diplomats, în E. Plischke, op.cit., p.232
şi urm.
41. Ibidem, p.327.
42. Ibidem, p.328.
43. Ibidem.
44. Ibidem, p.332.
45. E. Plischke, Career Status of United States Diplomats, în Idem, op.cit.,
p.300.
46. Clare Boothe Luce, Ambasadors: Profesionals or Amateurs, în E. Plischke,
op.cit., p.307.
47. Ibidem.
48. E. Clark, Corps diplomatique, Londra, 1973, p.15.
49. Ibidem, p. 17.
50. H. Nicolson, Diplomacy, ..., p.126.
51. W. Watson, op.cit., p.83 şi urm.
52. J. Serres, Manuel practique de protocole .., p.18 şi urm.
53. H. Nicolson, Arta diplomatică, Bucureşti, 1966, p.70.
54. Ibidem, p.65.
55. Vezi pe larg, Gh. Platon, V. Rusu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei, Cum
s-a înfăptuit România modernă, Iaşi, 1993, p.255 şi urm.
56. L. Dembinski, op.cit., p.5.
57. W. Christopher, Normalization of Diplomatic Relations, în Elmer Plischke,
op.cit., p.42.
58. Ibidem.

35
59. L. Dembinski, op.cit., p.7.
60. E. Clark, op.cit.
61. Ibidem, p.1.
62. Ibidem, p.2.
63. Ibidem.
64. R.P. Barston, op.cit., p.7.
65. E. Plischke, The New Diplomacy în E. Plischke, op.cit., p. 71.
66. R.J. Franger, New Diplomatic Tehniques in a New World, în E. Plischke,
op.cit., p.77.
67. E. Plischke, The New Diplomacy ..., p.63.
68. Ibidem.
69. E. Clark, op.cit., p.9.
70. Ibidem, p.8.
71. Vezi pe larg: S.D. Spector, Romania at the Paris Peace Conference: A study
of the Diplomacy of Ioan I.C. Brătianu, Iaşi, 1995; C. Botoran, I. Calafetea-
nu, E. Campus, V. Moisuc, România şi Conferinţa de pace de la Paris (1918-
1920), Cluj Napoca, 1983; V.Fl. Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor
de pace de la Paris (1919-1923), Iaşi, 1993; I. Ciupercă, România în faţa
recunoaşterii unităţii nationale. Repere, Iaşi, 1996.
72. E. Clark, op.cit., p.9-10.
73. Ibidem, p.9.
74. Ibidem, p.8.
75. Ibidem, p.1.
76. Ibidem, p.4.
77. Ibidem, p.3.
78. H. Nicolson, Arta diplomatică .., p.75-77.
79. E. Clark, op.cit., p.184; vezi şi A. Fontaine, Istoria războiului rece, vol. III,
Bucureşti, 1993.
80. E. Clark, p.185.
81. Ibidem.
82. Ibidem, p.188.
83. Ibidem, p.186.
84. Ibidem.
85. Ibidem, p.190.
86. Ibidem, p.191.
87. Ibidem.
88. Ibidem, p.192.
89. Ibidem, p.202.
90. Ibidem, p.203.
91. Ibidem.
92. Ibidem, p.204.
93. Ibidem, p.205.
94. Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (18 aprilie
1961), în „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 89/1968.
95. Ibidem.
96. Vezi pe larg: I.M. Anghel, Dreptul diplomatic ..., p.625-668. A. Bonciog, Drept
diplomatic ..., p.91-129; J. Serres, Manuel practique de protocol .., p.65-86;
Eileen, Denza, Diplomatic Law, New York, Londra, 1976, ş.a.

36
 97. T. Georgescu, Protocolul în relaţiile economice şi comerciale, Brăila, 1994,
p.16; vezi şi G.R. Berridge, op.cit., p. 5-7; Letiţia Baldrige, Codul manierelor
în afaceri, Bucureşti, 1994, p.233 şi urm.; D. Popescu, Conducerea afacerilor,
Bucureşti, 1998; Ştefan Pruteanu, Comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi,
1998.
98. J. Serres, Manuel practique de protocole .., p.107; 137.
99. Ch. Thayer, Diplomat, Londra, 1960, p.217.
100. Ibidem, p.218.
101. Ibidem.
102. Ibidem, p.229.
103. Ibidem, p.218-219.
104. L.Dussault, Protocolul – instrument de comunicare, Bucureşti, 1996, p.100.
105. Ibidem.
106. Ibidem.

37
 CADRUL POLITICO-JURIDIC
AL ACTIVITĂŢILOR DIPLOMATICE

Regulamentul de la Viena din 1815

cu privire la rangul agenţilor diplomatici

Pentru a preveni neînţelegerile care au avut loc frecvent şi care s-ar mai
putea ivi din pretenţiile de precădere între diferiţii agenţi diplomatici,
plenipotenţiarii puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris au convenit
asupra articolelor care urmează şi ei găsesc necesar să invite pe
reprezentanţii altor suverani să adopte acelaşi regulament:
Art. 1. Funcţionarii diplomatici se împart în trei clase:
a) aceea a ambasadorilor, legaţilor şi nunţilor;
b) aceea a trimişilor, miniştrilor sau altora, acreditaţi pe lângă suverani;
c) aceea a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă miniştri
însărcinaţi cu portofoliul Afacerilor Externe.
Art. 2. Ambasadorii, legaţii sau nunţii sunt singurii care au caracter
reprezentativ.
Art. 3. Funcţionarii diplomatici în misiune extraordinară nu au în
această calitate nici o superioritate de rang.
Art. 4. Ordinea de precădere a funcţionarilor diplomatici va fi
determinată, în fiecare clasă, de data notificării oficiale a sosirii lor.
Prezentul regulament nu va aduce nici o modificare în ceea ce priveşte pe
reprezentanţii Papei.
Art. 5. În fiecare stat se va stabili un mod uniform de primire a
funcţionarilor diplomatici din fiecare clasă.
Art. 6. Legăturile de rudenie sau de alianţa între curţi nu au nici o
influenţă asupra rangului funcţionarilor lor diplomatici. Acelaşi lucru este
valabil şi în cazul alianţelor politice.
Art. 7. În actele şi tratatele dintre mai multe puteri care admit
alternanţa, ordinea în care miniştrii vor trebui să-şi aplice semnăturile va fi
stabilită prin tragere la sorţi.
Prezentul regulament va fi inclus în protocolul plenipotenţiarilor celor
opt puteri semnatare ale Tratatului de la Paris în şedinţa lor din 19 martie
1815.

38
 Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 1818

Pentru a evita discuţiile dezagreabile care ar putea avea loc în viitor

într-o chestiune de etichetă diplomatică pe care anexa la actul general final
de la Viena, prin care au fost reglementate problemele de rang, pare să nu o
fi prevăzut, cele cinci Curţi au hotărât că miniştrii rezidenţi acreditaţi pe
lângă ele vor forma în raport cu rangul lor o clasă intermediară între
miniştrii de ordin secund şi însărcinaţii cu afaceri.

(Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii,

Bucureşti, 1970, p. 529-530)

Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice

(18 aprilie 1961)

Statele părţi la prezenta convenţie,

amintind că, dintr-o epocă îndepărtată, popoarele tuturor ţărilor recunosc
statutul agenţilor diplomatici,
conştiente de scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite
privind egalitatea suverană a statelor, menţinerea păcii şi a securităţii
internaţionale şi dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni,
convinse că o convenţie internaţională cu privire la relaţiile, privilegiile şi
imunităţile diplomatice ar contribui la favorizarea relaţiilor de
prietenie între ţări, oricare ar fi diversitatea regimurilor lor
constituţionale şi sociale,
convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a crea avantaje
unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor
diplomatice ca organe de reprezentare a statelor,
afirmând că regulile dreptului internaţional cutumiar trebuie sa continue a
guverna materiile care n-au fost reglementate în mod expres în
dispoziţiile prezentei convenţii,
au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1
În sensul prezentei convenţii, următoarele expresii se înţeleg aşa cum se
precizează mai jos:
a) prin expresia „şef de misiune” se înţelege persoana însarcinată de
statul acreditant să acţioneze în această calitate;
b) prin expresia „membrii misiunii” se înţelege şeful misiunii şi membrii
personalului misiunii;
c) prin expresia „membrii personalului misiunii” se înţelege membrii
personalului diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi ai
personalului de serviciu al misiunii;
d) prin expresia „membrii personalului diplomatic” se înţelege membrii
personalului misiunii care au calitatea de diplomaţi;

39
 e) prin expresia „agent diplomatic” se înţelege şeful misiunii sau un
membru al personalului diplomatic al misiunii;
f) prin expresia „membrii personalului administrativ şi tehnic” se înţelege
membrii personalului misiunii angajaţi în serviciul tehnico-administrativ al
misiunii;
g) prin expresia „membrii personalului de serviciu” se înţelege membrii
personalului misiunii angajaţi în serviciul casnic al misiunii;
h) prin expresia „om de serviciu particular” se înţelege persoanele folosite
în serviciul casnic al unui membru al misiunii, care nu sunt angajaţi ai
statului acreditant;
i) prin expresia „localuri ale misiunii” se înţelege clădirile sau părţile din
clădiri şi din terenul aferent care, indiferent de proprietar, sunt folosite
pentru realizarea scopurilor misiunii, inclusiv reşedinţa şefului misiunii.

Articolul 2
Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni
diplomatice permanente se fac prin consimţământul mutual.

Articolul 3
1. Funcţiile misiunii diplomatice constau în special în:
a) a reprezenta statul acreditant in statul acreditar;
b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale
cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia
evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea
guvernului statului acreditant;
e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţiile economice,
culturale şi ştiintifice între statul acreditant şi statul acreditar.
2. Nici o dispoziţie a prezentei convenţii nu poate fi interpretată ca
interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare.

Articolul 4
1. Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care
intenţionează să o acrediteze ca şef al misiunii în statul acreditar a primit
agrementul acestui stat.
2. Statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant
motivele refuzului agrementului.

Articolul 5
1. Statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită statelor
acreditare interesate, poate acredita un şef de misiune sau afecta un
membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe state, afară
numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta.
2. Dacă statul acreditant acreditează un şef de misiune în unul sau mai
multe alte state, el poate stabili o misiune diplomatică condusă de un
însărcinat cu afaceri ad-interim în fiecare din statele în care şeful misiunii
nu-şi are reşedinţa sa permanentă.
3. Şeful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al misiunii
poate reprezenta statul acreditant pe lângă orice organizaţie internaţională.

40
 Articolul 6
Mai multe state pot acredita aceeaşi persoană în calitate de şef de
misiune într-un alt stat, dacă statul acreditar nu se opune.

Articolul 7
Sub rezerva dispoziţiilor articolelor 5, 8, 9 şi 11, statul acreditant
numeşte la alegerea sa pe membrii personalului misiunii. În ceea ce priveşte
pe ataşaţii militari, navali sau aerieni, statul acreditar poate cere ca numele
lor să-i fie supuse mai înainte spre aprobare.

Articolul 8
1. Membrii personalului diplomatic al misiunii vor avea, în principiu,
naţionalitatea statului acreditant.
2. Membrii personalului diplomatic al misiunii nu pot fi aleşi dintre
cetăţenii statului acreditar decât cu consimţământul acestui stat, care poate
oricând să şi-l retragă.
3. Statul acreditar poate să-şi rezerve acelaşi drept ce priveşte cetăţenii
unui al treilea stat care nu sunt cetăţeni ai statului acreditant.

Articolul 9
1. Statul acreditar poate oricând, şi fără a trebui să motiveze hotărârea,
să informeze statul acreditant că şeful sau oricare alt membru al
personalului diplomatic a misiunii este persoana non grata sau că orice alt
membru al personalului misiunii nu este acceptabil.
În acest caz, statul acreditant va rechema persoana în cauză sau va
pune capăt funcţiilor sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi
declarată non grata sau inacceptabilă înainte de a ajunge pe teritoriul
statului acreditar.
2. Dacă statul acreditant refuză să execute sau nu execută într-un
termen rezonabil obligaţiile care îi incumbă conform paragrafului 1 al
prezentului articol, statul acreditar poate refuza să recunoască persoanei în
cauză calitatea de membru al misiunii.

Articolul 10
1. Se notifică Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar sau
oricărui alt ministru asupra căruia va fi convenit:
a) numirea membrilor misiunii, sosirea lor şi plecarea lor definitivă sau
încetarea funcţiilor lor la misiune;
b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane aparţinând familiei
unui membru al misiunii şi, dacă este cazul, faptul că o persoană devine sau
încetează de a fi membru al familiei unui membru al misiunii;
c) sosirea şi plecarea definitivă a oamenilor de serviciu particulari aflaţi
în serviciul persoanelor menţionate în alineatul de mai sus şi, dacă este
cazul, faptul că ei părăsesc serviciul acestor persoane;
d) angajarea şi concedierea de persoane care îşi au reşedinţa în statul
acreditar, în calitate de membri ai misiunii sau în calitate de oameni de
serviciu particulari având dreptul la privilegii şi imunităţi.
2. Ori de câte ori este posibil, sosirea şi plecarea definitivă trebuie să
facă de asemenea obiectul unei notificări prealabile.

41
 Articolul 11
1. În lipsa unui acord explicit asupra efectivului misiunii, statul
acreditar poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele a ceea ce el
consideră ca rezonabil şi normal, având în vedere împrejurările şi condiţiile
existente în acest stat şi nevoile misiunii în cauză.
2. Statul acreditar poate, de asemenea, în aceleaşi limite şi fără
discriminare, să refuze a admite funcţionari de o anumită categorie.

Articolul 12
Statul acreditant nu trebuie să stabilească, fără a fi obţinut în prealabil
consimţământul expres al statului acreditar, birouri făcând parte din
misiune în alte localităţi decât cele în care este stabilită misiunea însăşi.

Articolul 13
1. Şeful misiunii este considerat că şi-a asumat funcţiile în statul
acreditar de îndată ce şi-a prezentat scrisorile de acreditare sau de îndată ce
şi-a comunicat sosirea şi o copie a scrisorilor sale de acreditare a fost
prezentată Ministrului Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui
alt minister asupra căruia se va fi convenit, conform practicii în vigoare în
statul acreditar, care trebuie să fie aplicată în mod uniform.
2. Ordinea prezentării scrisorilor de acreditare sau a unei copii a
acestor scrisori este determinată de data şi ora sosirii şefului misiunii.

Articolul 14
1. Şefii de misiuni se împart în trei clase, şi anume:
a) aceea a ambasadorilor sau nunţilor acreditaţi pe lângă şefii de stat şi
a celorlalţi şefi de misiune cu rang echivalent;
b) aceea a trimişilor, miniştrilor sau internunţilor acreditaţi pe lângă
şefii de stat;
c) aceea a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele
afacerilor externe.
2. În afară de precădere şi etichetă, nu se face nici o diferenţă între şefii
de misiune în raport cu clasa lor.

Articolul 15
Statele convin asupra clasei căreia trebuie să-i aparţină şefii misiunilor
lor.

Articolul 16
1. Şefii de misiune primesc rangul în fiecare clasă după data şi ora la
care şi-au asumat funcţiile, în conformitate cu articolul 13.
2. Modificările aduse scrisorilor de acreditare ale unui şef de misiune,
care nu implică schimbări de clasă, nu afectează rangul său de precădere.
3. Prezentul articol nu afectează uzanţele care sunt sau ar putea fi
acceptate de statul acreditar în ceea ce priveşte precăderea
reprezentantului Sfântului Scaun.

Articolul 17
Ordinea de precădere a membrilor personalului diplomatic al misiunii
este notificată de către şeful misiunii Ministerului Afacerilor Externe sau
oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit.

42
 Articolul 18
În fiecare stat procedura ce trebuie urmată pentru primirea şefilor de
misiuni trebuie sa fie uniformă faţă de fiecare clasă.

Articolul 19
1. Dacă postul de şef de misiune este vacant sau dacă şeful misiunii este
împiedicat să-şi exercite funcţiile, un însărcinat cu afaceri ad-interim
funcţionează cu titlul provizoriu ca şef al misiunii. Numele insărcinatului cu
afaceri ad-interim va fi notificat fie de către şeful misiunii, fie, în cazul în
care acesta este impiedicat să facă acest lucru, de catre Ministerul Afacerilor
Externe al statului acreditant Ministerului Afacerilor Externe al statului
acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit.
2. În cazul în care nici un membru al personalului diplomatic al misiunii
nu este prezent în statul acreditar, un membru al personalului administrativ
şi tehnic poate, cu consimţământul statului acreditar, să fie desemnat de
către statul acreditant pentru a gira afacerile administrative curente ale
misiunii.

Articolul 20
Misiunea şi şeful său au dreptul să arboreze drapelul şi să pună stema
statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de
misiune şi pe mijloacele de transport ale acestuia.

Articolul 21
1. Statul acreditar trebuie fie să înlesnească achiziţionarea pe teritoriul
său, în cadrul legislaţiei sale, de către statul acreditant al localurilor
necesare misiunii sale, fie să ajute statul acreditant să-şi procure localuri în
alt fel.
2. El trebuie de asemenea, dacă este nevoie, să ajute misiunile în
obţinerea de locuinţe convenabile pentru membrii lor.

Articolul 22
1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenţilor statului
acreditar să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii.
2. Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile
potrivite pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii,
tulburarea liniştii misiunii sau micşorarea demnităţii acesteia.
3. Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se găsesc
acolo, precum şi mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul
nici unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii.

Articolul 23
1. Statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice impozite şi taxe
naţionale, regionale sau comunale asupra localurilor misiunii ai căror
proprietari sau locatari sunt, cu excepţia impozitelor sau taxelor percepute
ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate.
2. Scutirea fiscală prevăzută în prezentul articol nu se aplică acestor
impozite şi taxe când, după legislaţia statului acreditar, ele cad în sarcina
persoanei care tratează cu statul acreditant sau cu şeful misiunii.

43
 Articolul 24
Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi în
orice loc s-ar afla.

Articolul 25
Statul acreditar acordă toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcţiilor
misiunii.

Articolul 26
Sub rezerva legilor şi regulamentelor sale referitoare la zonele în care
accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate naţională,
statul acreditar asigură libertatea de deplasare şi de circulaţie pe teritoriuul
său tuturor membrilor misiunii.

Articolul 27
1. Statul acreditar permite şi ocroteşte comunicarea liberă a misiunii în
orice scopuri oficiale. Pentru a comunica cu guvernul, precum şi cu celelalte
misiuni şi consulate ale statului acreditant, oriunde se găsesc acesta,
misiunea poate folosi toate mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv
curierii diplomatici şi mesajele în cod sau cifrate. Totuşi, misiunea nu poate
instala si utiliza un post de radio-emisie decât cu asentimentul statului
acreditar.
2. Corespondenţa oficiala a misiunii este inviolabilă. Prin expresia
„corespondenţă oficială” se înţelege întreaga corespondenţă referitoare la
misiune şi la funcţiile sale.
3. Valiza diplomatică nu trebuie să fie nici deschisă, nici reţinută.
4. Coletele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte semne
exterioare vizibile ale caracterului lor şi nu pot cuprinde decât documente
diplomatice sau obiecte de uz oficial.
5. Curierul diplomatic care trebuie să fie purtător al unui document
oficial ce atestă calitatea sa şi precizează numărul de colete care constituie
valiza diplomatică, este ocrotit în exercitarea funcţiilor sale, de statul
acreditar. El se bucură de inviolabilitatea persoanei sale şi nu poate fi supus
nici unei forme de arestare sau de detenţiune.
6. Statul acreditant sau misiunea poate numi curieri diplomatici adhoc.
În acest caz, dispoziţiile paragrafului 5 al prezentului articol vor fi de
asemenea aplicabile, sub rezerva ca imunităţile pe care le menţionează vor
înceta să se aplice de îndată ce curierul a remis destinatarului valiza
diplomatică pe care o are în grijă.
7. Valiza diplomatică poate fi încredinţată comandantului unei aeronave
comerciale care trebuie să aterizeze la un punct de intrare autorizat. Acest
comandant trebuie sa fie purtătorul unui document oficial care să indice
numărul coletelor ce constituie valiza, dar el nu este considerat ca un curier
diplomatic. Misiunea poate trimite pe unul dintre membrii săi să ia în
posesie, în mod direct şi liber, valiza diplomatică din mâinile comandantului
aeronavei.

Articolul 28
Drepturile şi redevenţele percepute de către misiune pentru acte
oficiale sunt scutite de orice impozite şi taxe.

44
 Articolul 29
Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici
unei forme de arest sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul
care i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica
orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale.

Articolul 30
1. Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi
inviolabilitate şi de aceeaşi ocrotire ca şi localurile misiunii.
2. Documentele sale, corespondenţa sa şi, sub rezerva paragrafului 3 al
art. 31, bunurile sale se bucură de asemenea de inviolabilitate.

Articolul 31
1. Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a
statului acreditar. El se bucură de asemenea de imunitatea de jurisdicţie
civilă şi administrativă a acestuia, dacă nu este vorba:
a) de o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul
statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în
contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii;
b) de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic
figurează ca executor testamentar, administrator, moştenitor sau legatar, cu
titlul particular, şi nu în numele statului acreditant;
c) de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare
ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara
funcţiilor sale oficiale.
2. Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie.
3. Faţă de agentul diplomatic nu poate fi luată nici o măsură de
executare, în afară de cazurile prevăzute la alineatele a), b) şi c) ale
paragrafului 1 din prezentul articol şi numai dacă executarea poate avea loc
făra a se aduce atingere inviolabilităţii persoanei sale sau a locuinţei sale.
4. Imunitatea de jurisdicţie a unui agent diplomatic în statul acreditar
nu poate scuti pe acest agent de jurisdicţia statului acreditant.

Articolul 32
1. Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a
agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza
articolului 37.
2. Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă.
3. Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de
imunitate de jurisdicţie în baza art. 37 intentează o acţiune, el nu mai poate
invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nici o cerere reconvenţională direct
legată de cererea principală.
4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă sau
administrativă nu este considerată ca implicând renunţarea la imunitatea
privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o
renunţare deosebită.

Articolul 33
1. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 al prezentului articol, agentul
diplomatic este, în ce priveşte serviciile prestate statului acreditant, scutit
de dispoziţiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.

45
 2. Scutirea prevăzută la paragraful 1 al prezentului articol se aplică şi
oamenilor de serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului
diplomatic, cu condiţia:
a) ca ei să nu fie cetăţeni ai statului acreditar sau să nu aibă aici
reşedinţa lor permanentă;
b) ca ei să nu fie supuşi dispoziţiilor cu privire la asigurările sociale în
vigoare în statul acreditant sau într-un al treilea stat.
3. Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora nu li se
aplică scutirea prevăzută la paragraful 2 din prezentul articol trebuie să
respecte obligaţiile pe care dispoziţiile statului acreditar cu privire la
asigurările sociale le impun celui care angajează.

Articolul 34
Agentul diplomatic este scutit de orice impozite şi taxe, personale sau
reale, naţionale, regionale sau comunale cu excepţia:
a) impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal
încorporate în preţurile mărfurilor sau ale serviciilor;
b) impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare situate pe
teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă
în contul statului acreditant, pentru realizarea scopurilor misiunii;
c) drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva
dispoziţiilor paragrafului 4 din articolul 39;
d) impozitelor şi taxelor pe veniturile particulare care-şi au sursa în
statul acreditar şi a impozitelor pe capital prelevate asupra investiţiilor
efectuate în întreprinderi comerciale situate în statul acreditar;
e) impozitelor şi taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii
particulare prestate;
f) drepturilor de înregistrare, grefă, ipotecă şi de timbru în ce priveşte
bunurile imobiliare, sub rezerva dispoziţiilor articolului 23.

Articolul 35
Statul acreditar trebuie să scutească pe agenţii diplomatici de orice
prestaţie personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa, şi de
sarcinile militare ca rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri militare.

Articolul 36
1. Potrivit dispoziţiilor legale şi regulamentare pe care le poate adopta,
statul acreditar acordă intrarea şi scutirea de plata drepturilor de vamă,
taxelor şi altor drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de
transport şi cheltuielile aferente unor servicii similare, pentru:
a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii;
b) obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al
membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele
destinate instalării sale.
2. Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal,
afară de cazul că ar exista motive serioase să se creadă ca acesta conţine
obiecte care nu beneficiază de scutirile menţionate la paragraful 1 din
prezentul articol, sau obiecte al căror import sau export este interzis de
legislaţia sau supus regulamentelor de carantină ale statului acreditar. În

46
asemenea caz, controlul nu trebuie sa se facă decât în prezenţa agentului
diplomatic sau a reprezentantului său autorizat.

Articolul 37
1. Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria
sa beneficiază de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29-36, cu
condiţia să nu fie cetăţeni ai statului acreditar.
2. Membrii personalului administratriv şi tehnic al misiunii, precum şi
membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective,
beneficiază, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu au în
acest stat reşedinţa lor permanentă, de privilegiile şi imunităţile menţionate
în articolele 29-35, dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a
statului acreditar menţionată la paragraful 1 al articolului 31 nu se aplică
actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor. Ei beneficiază de
asemenea de privilegiile menţionate la paragraful 1 al articolului 36 în ceea
ce priveşte obiectele importante cu ocazia primei lor instalări.
3. Membrii personalului de serviciu al misiunii care nu sunt cetăţeni ai
statului acreditar sau nu-şi au în acesta reşedinţa permanentă beneficiază
de imunitate pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiilor lor şi de
scutirea de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile
lor, precum şi de scutirea prevăzută la articolul 33.
4. Oamenii de serviciu particulari ai membrilor misiunii, care nu sunt
cetăţeni ai statului acreditar şi nu-şi au în acesta reşedinţa lor permanentă,
sunt sctutiţi de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru
serviciile lor. În toate celelalte privinţe, ei nu beneficiază de privilegii şi
imunităţi decât în măsura admisă de statul acreditar. Totuşi, statul acreditar
trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel încât să
nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Articolul 38
1. Exceptând cazul în care privilegii şi imunităţi suplimentare au fost
acordate de statul acreditar, agentul diplomatic care are naţionalitatea
statului acreditar sau îşi are în acesta reşedinţa permanentă nu beneficiază
de imunitate de jurisdicţie şi de inviolabilitate decât pentru actele oficiale
îndeplinite în exerciţiul funcţiilor sale.
2. Ceilalţi membri ai personalului misiunii şi oamenii de serviciu
particulari care sunt cetăţeni ai statului acreditar sau îşi au în acesta
reşedinţa lor permanentă nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în
măsura în care le sunt recunoscute de acest stat. Totuşi, statul acreditar
trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel încât să
nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Articolul 39
1. Orice persoană care are drept la privilegii şi imunităţi beneficiază de
ele de indată ce pătrunde pe teritoriul statului acreditar pentru a-şi lua în
primire postul său, dacă ea se află deja pe acest teritoriu, de indată ce
numirea sa a fost notificată Ministerului Afacerilor Externe sau oricărui alt
minister asupra căruia se va fi convenit.

47
 2. Când funcţiile unei persoane care beneficiază de privilegii iau sfârşit,
aceste privilegii şi imunităţi incetează în mod normal în momentul în care
această persoană părăseşte ţara, sau la expirarea unui termen potrivit, care
îi va fi acordat în acest scop, dar ele continuă până în acest moment, chiar în
caz de conflict armat. Totuşi, imunitatea continuă în ceea ce priveşte actele
indeplinite de către această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca
membru al misiunii.
3. În caz de deces al unui membru al misiunii, membrii familiei sale
continuă să beneficieze de privilegiile şi imunităţile de care ei beneficiază,
până la expirarea unui termen potrivit, care să le permită să părăsească
teritoriul statului acreditar.
4. În caz de deces al unui membru al misiunii care nu este cetăţean al
statului acreditar sau nu-şi are reşedinţa permanentă în acesta sau al unui
membru al familiei sale care face parte din gospodăria sa, statul acreditar
permite retragerea bunurilor mobile ale defunctului, cu excepţia acelora
care au fost achiziţionate în ţară şi care fac obiectul unei interziceri de
export în momentul decesului său. Nu se vor percepe taxe de succesiune
asupra bunurilor mobile a căror prezenţă în statul acreditar se datora în
mod exclusiv prezenţei în acest stat a defunctului în calitate de membru al
misiunii sau de membru al familiei unui membru al misiunii.

Articolul 40
1. Dacă agentul diplomatic traversează teritoriul sau se găseşte pe
teritoriul unui al treilea stat, care i-a acordat o viză de paşaport, în cazul în
care această viză este cerută, pentru a merge să-şi asume funcţiile sau să-şi
ia în primire postul sau pentru a se intoarce în ţara sa, statul terţ îi va
acorda inviolabilitatea şi toate celelalte imunităţi necesare pentru a-i
permite trecerea sau întoarcerea. În acelaşi fel va proceda şi cu membrii
familiei agentului diplomatic care beneficiază de privilegii şi imunităţi şi
care însoţesc sau care călătoresc pentru a-l întâlni sau pentru a se întoarce
în ţara lor.
2. În condiţiile similare acelora care sunt prevăzute la paragraful 1 al
prezentului articol, statele terţe nu trebuie să stânjenească trecerea pe
teritoriul lor a membrilor personalului administratriv şi tehnic sau de
serviciu al misiunii şi a membrilor familiilor lor.
3. Statele terţe acordă corespondenţei şi celorlalte comunicări oficiale
în tranzit, inclusiv mesajele în cod sau cifrate, aceeaşi libertate şi ocrotire ca
şi statul acreditar. Ele acordă curierilor diplomatici, cărora li s-a acordat o
viză de paşaport, dacă această viză este cerută, şi valizelor diplomatice în
tranzit aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi ocrotire pe care statul acreditar este
obligat să le-o acorde.
4. Obligaţiile statelor terţe prevăzute la paragrafele 1, 2 şi 3 ale
prezentului articol se aplică de asemenea persoanelor respective menţionate
la aceste paragrafe, cât şi comunicărilor oficiale şi valizelor diplomatice,
când prezenţa lor pe teritoriul statului terţ este datorată forţei majore.

Articolul 41
1. Fără prejudiciul privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care
beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi

48
regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea, datoria de a nu se
amesteca în treburile interne ale acestui stat.
2. Toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredinţate
misiunii de catre statul acreditant, trebuie să fie tratate cu Ministerul
Afacerilor Externe al statului acreditar sau prin intermediul său, sau cu
oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit.
3. Localurile misiunii nu vor fi utilizate într-un mod incompatibil cu
funcţiile misiunii aşa cum sunt ele anunţate în prezenta convenţie, sau în
alte reguli ale dreptului internaţional general, sau în acordurile speciale în
vigoare între statul acreditant şi statul acreditar.

Articolul 42
Agentul diplomatic nu va exercita în statul acreditar vreo activitate
profesională sau comercială în vederea unui câştig personal.

Articolul 43
Funcţiile unui agent diplomatic iau sfârşit în special:
a) prin notificarea statului acreditant către statul acreditar că funcţiile
agentului diplomatic au luat sfârşit;
b) prin notificarea statului acreditar către statul acreditant că, în
conformitate cu paragraful 2 al articolului 9, acest stat refuză sa recunoască
agentul diplomatic ca membru al misiunii.

Articolul 44
Statul acreditar trebuie, chiar şi în caz de conflict armat, să acorde
înlesniri care să permită persoanelor care beneficiază de privilegii şi
imunităţi, altele decât cetăţenii statului acreditar, ca şi membrilor familiei
acestor persoane, indiferent de naţionalitatea lor, să părăsească teritoriul
său în termenele cele mai potrivite. El trebuie îndeosebi, dacă este nevoie, să
le pună la dispoziţie mijloacele de transport necesare pentru ei înşişi şi
pentru bunurile lor.

Articolul 45
În cazul ruperii relaţiilor diplomatice între două state, sau dacă o
misiune este rechemată definitiv sau temporar:
a) statul acreditar este obligat, chiar în caz de conflict armat, să
respecte şi să ocrotească localurile misiunii, precum şi bunurile şi arhivele
sale;
b) statul acreditant poate incredinţa paza localurilor misiunii, cu
bunurile care se găsesc aici, precum şi arhivele unui stat terţ acceptabil
pentru statul acreditar;
c) statul acreditant poate încredinţa ocrotirea intereselor sale şi ale
cetăţenilor săi unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar.

Articolul 46
Cu consimţământul prealabil al statului acreditat şi la cererea unui stat
terţ nereprezentat în acest stat, statul acreditant poate să asume ocrotirea
temporară a intereselor statului terţ şi ale cetăţenilor acestuia.

49
 Articolul 47
1. Aplicând dispoziţiile prezentei Convenţii, statul acreditar nu va face
discriminare între state.
2. Totuşi, nu vor fi considerate ca discriminatorii:
a) faptul că statul acreditar aplică in mod restrictiv una dintre
dispoziţiile prezentei Convenţii pentru motivul că aceasta este aplicată în
acest mod misiunii sale din statul acreditant;
b) faptul că unele state îsi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe
cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile
prezentei Convenţii.

Articolul 48
Prezenta Convenţie va fi deschisă semnării tuturor statelor membre ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii specializate, precum şi
oricărui stat parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi oricărui alt
stat invitat de Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite să devină
parte la Convenţie, dupa cum urmează: până la 31 octombrie 1961, la
Ministerul Federal al Afacerilor Externe al Austriei, şi apoi, până la 31
martie 1962, la Sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite la New York.

Articolul 49
Prezenta Convenţie va fi ratificată. Instrumentele de ratificare vor fi
depuse la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 50
Prezenta Convenţie va rămâne deschisă aderării oricărui stat care
aparţine uneia din cele patru categorii menţionate la articolul 48.
Instrumentele de aderare vor fi depuse la Secretariatul general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 51
1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a treizecea zi de la data
depunerii la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al
douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare.
2. Pentru fiecare din statele care vor ratifica Convenţia sau vor adera la
aceasta după depunerea celui de-al douăzeci şi doilea instrument de
ratificare sau de aderare, Convenţia va intra în vigoare într-a treizecea zi
după depunerea de către acest stat a instrumentului său de ratificare sau de
aderare.

Articolul 52
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor
statelor care aparţin uneia din cele patru categorii menţionate la articolul
48:
a) semnăturile puse pe prezenta Convenţie şi depunerea instrumentelor
de ratificare sau de aderare, în conformitate cu articolele 48, 49 şi 50;
b) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare, în conformitate
cu articolul 51.

50
 Articolul 53
Originalul prezentei Convenţii ale cărei texte englez, chinez, spaniol,
francez şi rus au aceeaşi valoare, va fi depus la Secretarul general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite, care va transmite o copie certificată conformă
tuturor statelor aparţinând uneia din cele patru categorii menţionate la
articolul 48.
Drept care plenipotenţiarii mai jos semnaţi, autorizaţi în modul cuvenit
de guvernele lor respective, au semnat prezenta Convenţie.
Încheiată la Viena, la optsprezece aprilie una mie nouă sute şaizeci şi
unu.
(„Monitorul Oficial”, partea I, nr. 89/1968)

51
 MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA I, Nr. 44/23.VI.2003

LEGI ŞI DECRETE

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR SENATUL

LEGE
privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României

Parlamentul României
adoptă prezenta lege.

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. – (1) Prezenta lege reglementează Statutul Corpului diplomatic şi consular

al României.
(2) Membrii Corpului diplomatic şi consular sunt, de regulă, diplomaţi de carieră şi
au un statut socioprofesional specific, conferit de atribuţiile şi răspunderile ce le revin
pentru înfăptuirea politicii externe a României, conform prevederilor prezentei legi.
Art. 2. – (1) Au calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al României:
a) ministrul afacerilor externe;
b) secretarii de stat şi subsecretarii de stat din Ministerul Afacerilor Externe;
c) personalul diplomatic şi consular care îşi desfăşoară activitatea în administraţia
centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasadele, misiunile permanente pe
lângă organizaţiile internaţionale şi oficiile consulare ale României, inclusiv
persoanele provenind de la Departamentul de Comerţ Exterior şi de la alte ministere
şi instituţii, pe perioada trimiterii lor în misiune în străinătate cu grade diplomatice
sau consulare.
(2) Ministrul afacerilor externe, secretarii de stat, subsecretarii de stat, secretarul
general şi secretarul general adjunct fac parte de drept din Corpul diplomatic şi
consular al României, pe durata exercitării funcţiei.
Art. 3. – (1) Statutul Corpului diplomatic şi consular al României se completează cu
prevederile cuprinse în legislaţia muncii şi în Statutul funcţionarilor publici, dacă prin
prezentul statut nu se stabileşte altfel.
(2) Pe perioada cât se află în misiune în străinătate, membrilor Corpului diplomatic
şi consular şi se aplică şi prevederile tratatelor la care România este parte, precum şi
alte reguli care decurg din normele dreptului internaţional.

52
 CAPITOLUL II
Gradele şi funcţiile diplomatice sau consulare.
Modul de acordare, echivalare şi păstrare ale acestora

SECŢIUNEA I
Gradele diplomatice sau consulare

Art. 4. – Membrii Corpului diplomatic şi consular al României pot dobândi

următoarele grade:
a) gradele diplomatice:
– ambasador;
– ministru plenipotenţiar;
– ministru-consilier;
– consilier diplomatic;
– secretar I;
– secretar II;
– secretar III;
– ataşat diplomatic;
b) gradele consulare:
– consul general;
– consul;
– agent consular.
Art. 5. – Membrii Corpului diplomatic şi consular al României ocupă, în
administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe şi la misiunile diplomatice şi
oficiile consulare, funcţii diplomatice şi consulare echivalente gradelor diplomatice sau
consulare pe care le deţin.

53
 VOCABULAR DIPLOMATIC

Accensiune, este – ca şi aderarea – actul internaţional prin care un stat

care nu a participat la negocierea şi semnarea unui tratat îşi exprimă
consimţământul de a deveni parte la el. Accesiunea sau aderarea este
posibilă atunci când prevederile tratatului o permit (dacă tratatul,
conţinând o clauză de accesiune – „accession clause” – este un tratat
„deschis”.
Acord, termenul se aplică în general înţelegerilor intervenite între state
în diverse domenii ale relaţiilor internaţionale, îndeosebi în domeniile
economic, comercial, financiar, cultural.
Acreditant, stat care numeşte un reprezentant diplomatic într-un stat
străin sau pe lângă o organizaţie internaţională.
Acreditar, stat în care este numit un reprezentant diplomatic al altui
stat.
Acreditare, procedură de numire şi de intrare în funcţiune a şefului unei
misiuni diplomatice în străinătate. În practica statelor se cere mai
întâi consimţământul statului străin pentru numirea diplomatului.
După primirea consimţământului, diplomatul este numit în funcţie
de către organul competent, conform normelor metodologice ale
statului acreditant. În statul de reşedinţă, după ce diplomatul ia
contact cu ministrul de externe, înmânează scrisorile de acreditare
şefului statului, în cadrul unei solemnităţi (în cazul unui diplomat cu
rang de ambasador sau de ministru plenipotenţiar). Însărcinatul cu
afaceri se acreditează pe lângă ministrul de externe al statului
acreditar. Remiterea scrisorilor de acreditare marchează momentul
intrării în funcţie a diplomatului ca reprezentant al statului său.
Ad-hoc, locuţiune latină cu sensul „pentru acest (scop)”. În dreptul
internaţional public se foloseşte pentru a caracteriza o instituţie
creată în vederea îndeplinirii unei sarcini speciale şi, în general,
temporare.

54
Ad interim. Expresia are în mod curent sensul de „provizoriu”, „care ţine
locul titularului”. În terminologia diplomatică, indică de obicei pe
agentul care îndeplineşte funcţia de şef al unei misiuni diplomatice,
atunci când postul de şef al misiunii este vacant sau şeful misiunii
este împiedicat să-şi exercite funcţiile.
Ad referendum. Ca o etapă intermediară între redactare şi semnarea
definitivă, un tratat poate fi semnat „ad referendum” („pentru a se
referi la el, până la hotărârea definitivă”).
Semnarea „ad referendum” intervine atunci când reprezentantul este
împuternicit să negocieze, dar nu are împuternicire sa semneze
tratatul decât „ad referendum”, ceea ce înseamnă „sub rezerva
aprobării guvernului” său.
Agrement. La numirea (acreditarea) unei persoane ca şef al unei misiuni
diplomatice, statul acreditant trebuie să ceară acordul prealabil al
statului de reşedinţă asupra persoanei respective (agréer = a accepta,
a aproba).
Acordarea agrementului este o prerogativă a statului acreditar, care
nu este obligat, în cazul unui dezacord să-şi motiveze refuzul.
Pentru a se evita eventualele refuzuri oficiale, este uzual să se
sondeze guvernul statului străin, în mod neoficial, înainte de a se face
o cerere formală pentru agrement (demande d'agréation).
Alternat. Este denumirea ce se dă ansamblului de reguli procedurale,
după care se efectuează punerea semnăturilor pe tratat, astfel încât
să fie respectat principiul egalităţii statelor. În cazul tratatelor
bilaterale, când sunt mai mulţi plenipotenţiari, semnăturile se pun
faţă în faţă, pe partea stângă şi pe partea dreaptă. Ele alternează în
aşa fel încât semnăturile plenipotenţiarilor pe exemplarul pe care-l
reţin pentru statul lor, să fie puse pe primul loc (pe partea stângă).
Când tratatul se semnează de către un singur împuternicit de fiecare
parte, semnăturile pot fi puse una sub cealaltă, alternând pe cele
două exemplare.
La semnarea unui tratat multilateral, plenipotenţiarii semnează în
ordinea alfabetică a statelor părţi.
Aide-mémoire, notă diplomatică înmânată de un agent diplomatic
celelalte părţi, în cursul unor tratative sau convorbiri, cu scopul de a
rezuma problema discutată, a preciza anumite aspecte ale acesteia
sau pentru a confirma declaraţiile făcute verbal. A.m. nu poartă
decât menţiunea locului şi datei remiterii. Nu este semnat si nu
conţine nici o formulă de politeţe.

55
Amendament (în dreptul internaţional), text propus spre a fi introdus
într-un proiect de act (tratat, rezoluţie, cartă, statut, regulament etc.)
cu scopul de a preciza, completa sau modifica una sau mai multe din
prevederile iniţiale.
Ataşat. Există trei categorii de ataşaţi. Din prima fac parte ataşaţii
navali, militari, ai aerului sau comerciali pe lângă misiunile
diplomatice pentru servicii de specialitate. A doua categorie o
formează ataşaţii diplomatici, reprezentând primul grad în ierarhia
agenţilor diplomatici. În a treia categorie, îi găsim pe ataşaţii onorari
(honorary attachê). Aceştia sunt voluntari nesalariaţi, tineri cu o
anumită poziţie socială care, îndeosebi în sistemul englez, îşi petrec o
perioadă de timp într-o ambasadă sau într-o legaţie la terminarea
studiilor universitare, până la stabilirea lor în societate.
Armistiţiu. Instrument juridic prin care beligeranţii s-au înţeles să
suspende temporar ostilităţile şi care reglementează raporturile
dintre beligeranţi în această perioadă.
Barter, operaţie prin care părţile convin să schimbe între ele mărfuri de
valori echivalente, care se derulează în baza acordului de b. În
asemenea operaţiuni nu intervin, practic, transferuri de sume de
bani, valorile mărfurilor care se schimbă compensându-se reciproc.
Caracteristic pentru o operaţie de b. este faptul că fiecare dintre
părţile contractante este în acelaşi timp şi vânzător şi cumpărător.
Operaţiunile de b., denumite şi compensaţii sau operaţii de troc, s-au
dezvoltat ca urmare a restricţiilor valutare impuse de diferite ţări.
Beligeranţă, participare a unui stat, a unei mişcări de eliberare
naţională la un conflict armat. Situaţia de b. prezintă importanţă în
raport cu legile şi obiceiurile aplicabile în caz de conflict armat, toate
părţile beligerante beneficiind, în condiţii de reciprocitate, de aceste
legi şi obiceiuri. Recunoaşterea b. are drept scop şi efect asimilarea
combatanţilor la un conflict neinternaţional cu combatanţii
participând la conflictele internaţionale.
Beligerant. Termenul defineşte situaţia juridică a unui stat aflat în
război cu alt stat. Statele beligerante au anumite drepturi şi obligaţii
prin legile şi obiceiurile războiului.
Acestea se aplică atât statelor beligerante cât şi părţilor aflate
într-un conflict armat cărora li s-a recunoscut calitatea de răsculaţi
sau de beligeranţi.
Boicot, mijloc de constrângere care constă în întreruperea relaţiilor
economice, a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale şi a

56
 altor mijloace de comunicaţii, precum şi ruperea relaţiilor
diplomatice. B. a apărut în practica internaţională la începutul sec.
XX. Pe baza Cartei ONU, dreptul de a hotărâ instituirea b. faţă de un
stat aparţine Consiliului de Securitate.
Bulă Papală, act oficial emis de Sf. Scaun pentru soluţionarea unor
importante probleme de drept canonic şi, câteodată, de ordin politic.
B.p. sunt redactate de către cancelaria papală, semnate de Papă şi
întărite cu o pecete sferică – bulă. În general, sunt denumite cu
primele cuvinte cu care începe textul lor.
Bune oficii. Prin „bune oficii” un stat intervine în litigiul existent sau pe
cale sa se declare între alte două state, mijlocind soluţionarea paşnică
a diferendului.
Punând bunele sale oficii la dispoziţia a două state părţi într-un
litigiu, un guvern joacă un rol mai important decât acela de simplu
canal de comunicaţie.
Bunele oficii nu se confundă cu mediaţia – mijloc de rezolvare paşnică
a litigiilor internaţionale – care presupune conducerea efectivă a
tratativelor de către mediator.
Caducitate, încetarea valabilităţii unui tratat ca urmare a faptului că
nici una din părţi nu-l mai aplică sau nu-l recunoaşte, dată fiind
apariţia unei situaţii care face imposibilă executarea sa.
Imposibilitatea de executare a unui tratat ca urmare a dispariţiei
definitive a unui element indispensabil executării tratatului. C.
diferă de abrogare, denunţare, şi de ieşirea din vigoare a tratatelor
conform prevederilor lor exprese.
Canal diplomatic, legătura şi comunicarea între două sau mai multe
state prin intermediul ministerelor de externe şi misiunilor
diplomatice, în forme şi metode specifice activităţii diplomatice.
Casus Belli, expresie latină cu sensul „caz (motiv) de război”.
Desemnează actele sau evenimentele care, violând sau ameninţând în
mod grav interesele fundamentale ale unui stat, justifică declararea
războiului.
Cifru diplomatic, ansamblul de caractere convenţionale (cifre şi semne)
folosite pentru transmiterea corespondenţei diplomatice, spre a i se
asigura respectarea caracterului său secret. Dreptul misiunilor
diplomatice de a folosi un cifru este unanim recunoscut.
Clase ale consulilor, categorii în care sunt împărţiti şefii posturilor
consulare. Conform Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile
consulare (1963), aceste clase sunt: consul general, consul şi agent

57
 consular. Statele au dreptul să-şi fixeze şi alte denumiri pentru şefii
posturilor consulare. Consulii, indiferent de clasa căreia îi aparţin, se
bucură, din partea statului pe al cărui teritoriu funcţionează, de
aceleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri faţă de acel stat.
Clase ale şefilor misiunilor diplomatice, categorii (ranguri) în care
sunt impărţiţi şefii misiunilor diplomatice. Au fost stabilite pentru
prima dată la Congresul de la Viena din 1815 şi completate la
Congresul de la Aachen din 1818. Convenţia de la Viena cu privire la
relaţiile diplomatice, din 18 apr. 1961, prevede, în art. 14, că: „Şefii de
misiune se împart în trei clase, şi anume: a ambasadorilor sau
nunţilor acreditaţi pe lângă şefii de state şi a celorlalţi şefi de misiune
cu rang echivalent; a trimişilor, miniştrilor sau internunţilor
acreditaţi pe lângă şefii de state; a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi
pe lângă ministerele afacerilor externe”. Şefii misiunilor diplomatice
de toate clasele se bucură de aceleaşi drepturi în îndeplinirea
funcţiilor lor. Deosebirea dintre diferitele clase apare numai în ceea
ce priveşte ceremonialul şi protocolul diplomatic; ambasadorii sunt
consideraţi ca reprezentând nu numai statul, ci şi personal pe şeful
statului; ei pot duce tratative cu şeful statului străin; de obicei,
ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari sunt numiţi de către şeful
statului, iar însărcinaţii cu afaceri, de către ministrul de externe.
Ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari sunt acreditaţi pe lângă şeful
statului de reşedinţă, iar însărcinaţii cu afaceri, pe lângă Ministerul
de Externe al statului de reşedinţă.
Cobeligeranţă, situaţie în care se află un stat care participă la război
alături de alte state, împotriva unui inamic comun, dar fără ca
această participare să aibă la bază un tratat de alianţă. Calitatea de
c. dă dreptul statului respectiv sa ia parte, împreună cu celelalte
state beligerante, la negocierile pentru încheierea păcii, să fie parte
contractantă la tratatul de pace, să primească reparaţii pentru
daunele cauzate de război etc.
Compromis. Este acordul intervenit între două state care convin să
transmită spre rezolvare, unei instanţe arbitrale sau judiciare
internaţionale, un litigiu pendinte între ele.
Prin „compromis” (care mai este denumit şi „compromis de arbitraj”)
se stabileşte şi procedura de urmat pentru soluţionarea litigiului.
Concordat, convenţie încheiată între guvernul unui stat şi papă, în
calitatea acestuia de cap al bisericii romano-catolice. C.
reglementează probleme cum ar fi: exercitarea libertăţii cultului

58
 catolic, învăţământul profesional, statutul clerului (in special în
desemnarea şi investirea episcopilor), drepturile şi obligaţiile
patrimoniale ale bisericii (inclusiv eventualele subvenţii de stat),
trimiterea unui nunţiu apostolic etc. Deşi, potrivit sistemului juridic
contemporan, c. au ca obiect esenţial raporturi juridice aparţinând
dreptului intern al unui stat, încheierea lor urmează normele
dreptului tratatelor.
Condominium, formă de exercitare în comun – de multe ori cu caracter
provizoriu – de către două sau mai multe state a suveranităţii asupra
aceluiaşi teritoriu. C. reprezintă un mod de rezolvare provizorie a
contrarietăţii de interese între state revendicând un anumit teritoriu.
Consens (înţelegere, acord în practica internaţională), mod de adoptare a
unei hotărâri în cadrul unor conferinţe sau al reuniunilor unor
organe internaţionale multilaterale, nu prin vot, ci prin asentimentul
tuturor statelor (organizaţiilor) participante.
Consul, persoană numită de un stat în calitate de şef al unui post
consular al său pentru îndeplinirea funcţiilor consulare într-o
anumită circumscripţie consulară. C. urmează în grad după consul
general. În Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile şi imunităţile
consulare (1963), c. este numit „funcţionar consular”, termen prin
care se înţelege orice persoană, inclusiv şeful de post consular.
Procedura de numire şi rechemare a c., sediul şi circumscripţia
consulară sunt reglementate de statul care îl numeşte, în înţelegere
cu statul de reşedinţă. Spre deosebire de diplomaţi, c. nu sunt
reprezentanţi politici ai statului lor. Ei nu reprezintă ţara lor în
totalitatea relaţiilor cu statul străin, ci numai în domeniul relaţiilor
consulare. În cazul în care ţara sa întreţine în ţara de reşedinţă şi un
consulat general, c. va fi subordonat consulului general.
Convenţie, înţelegerea realizată între două sau mai multe state prin care
se reglementează relaţiile lor într-un anumit domeniu. După
semnarea sa de catre reprezentanţii împuterniciţi ai statelor
contractante, c. intră în vigoare prin aprobare sau ratificare, dacă
această din urmă condiţie este prevăzută în c. Ca şi pentru orice alt
tratat internaţional, principiul de baza care guvernează materia c.
internaţionale este „pacta sunt servanda”, adică obligaţia de a le
respecta şi aplica cu bună credinţă.
Corespondenţa diplomatică, comunicare oficială, făcută în scris, între
şefii de stat şi de guvern, între Ministerul Afacerilor Externe şi alte
ministere ale statului acreditar şi misiunile diplomatice străine,

59
 precum şi între misiunile diplomatice acreditate în capitala aceluiaşi
stat. Formele c.d. sunt împărţite, după conţinut şi după aspectul lor
tehnic, în: notă personală; notă diplomatică, aide-mémoire;
memorandum; scrisoare particulară cu caracter semioficial. C.d. se
redactează în limba statului de la care provine şi este însoţită, în
semn de curtoazie, de o traducere neoficială în limba statului
destinatar. În corespondenţa diplomatică se folosesc şi alte limbi de
circulaţie internaţională (franceza, engleza, rusa etc.). C.d. are un
caracter oficial. În documentele c.d. nu se admit corecturi,
prescurtări şi sublinieri. C.d. se transmite prin curier special, dar
poate fi înmânată şi personal sau transmisă prin poştă.
Corp consular, totalitatea consulilor – consuli generali, consuli,
viceconsuli şi agenţi consulari – care funcţionează într-o anumită
localitate (oraş, port, regiune etc.). În cadrul c.c., precăderea
consulilor se stabileşte în funcţie de rang şi de clasă, iar în cadrul
aceluiaşi rang, după data intrării în funcţiune, în mod oficial, a
consulului, cu gradul respectiv, în circumscripţia consulară
respectivă.
Corp diplomatic. În sens larg, corpul diplomatic este compus din
totalitatea agenţilor diplomatici aflaţi pe teritoriul statului de
reşedinţă, împreună cu membrii familiilor lor. Corpul diplomatic, în
sens larg, este alcătuit din şefii reprezentanţelor diplomatice. Corpul
diplomatic este reprezentat de un decan (fr. „doyen”, engl. „dean”),
care este şeful misiunii diplomatice cel mai vechi acreditat în statul
de reşedinţă, cu rangul cel mai înalt.
Curier diplomatic, persoană care transportă corespondenţă diplomatică.
C.d. nu poate fi reţinut, sechestrat sau percheziţionat. Statele străine
pe al căror teritoriu trece c.d., sunt obligate, conform dreptului
internaţional, să-l sprijine şi să-l ocrotească. C.d. are paşaport
diplomatic şi buletin de curier diplomatic.
Cutuma internaţională, izvor al dreptului internaţional, c.i. cuprinde
totalitatea regulilor de conduită apărute în practica relaţiilor
interstatale şi recunoscute de state ca având valoare juridică, în
sensul că exprimă o normă de drept internaţional. La formularea c.i.
contribuie existenţa unei practici îndelungate şi generalizate a
statelor (inveterata consuetudo), precum şi recunoaşterea lor că acea
practică are forţă juridică obligatorie (opinio juris). C.i. joacă un rol
important în relaţiile internaţionale, normele dreptului internaţional
general, în bună parte, fiind de origine cutumiară.

60
Decanul corpului diplomatic, diplomatul, cel mai înalt în rang şi cel
mai vechi acreditat în acest rang într-un stat, care se află în fruntea
corpului diplomatic. În unele state, în care sunt acreditaţi nunţii pa-
pali, există obiceiul ca nunţiul, indiferent de vechimea sa în acredi-
tare, să îndeplinească funcţia de d.c.d. D.c.d. îndeplineşte funcţii de
ordin protocolar, de acord cu ceilalţi membri ai corpului diplomatic,
prezintă felicitări în numele corpului sau, după caz, exprimă condo-
leanţe guvernului sau şefului statului de reşedinţă; el conduce corpul
diplomatic la diferite ceremonii etc.; dă informaţii şi consultaţii cole-
gilor săi diplomatici asupra practicii protocolare din statul de reşedin-
ţă; informează corpul diplomatic asupra dorinţelor exprimate de Mi-
nisterul Afacerilor Externe al ţării de reşedinţă sau cu privire la di-
verse dispoziţii protocolare. D.c.d. poate lua apărarea privilegiilor de
ceremonial ale membrilor corpului diplomatic faţă de autorităţile
ţării de reşedinţă (de ex. precăderea membrilor corpului diplomatic
faţă de autorităţile locale, participarea corpului diplomatic la
ceremonii, locul corpului diplomatic la aceste ceremonii etc.). La
cerere, decanul poate avea rolul de arbitru în litigiile dintre membrii
corpului diplomatic. D.c.d. trebuie să se abţină de la intervenţii în
afacerile interne ale ţării de reşedinţă, de la exercitarea de presiuni
asupra guvernului şi de la orice acţiuni care ar duce la încălcarea
dreptului internaţional.
De facto, expresie latină ce desemnează existenţa unei anumite situaţii
de fapt, care nu are, ori care nu a dobândit şi consacrarea juridică
necesară.
De jure, expresie latină ce desemnează existenţa unei situaţii conforme
cu normele de drept.
Demers diplomatic, acţiune întreprinsă de guvernul unui stat – prin
Ministerul Afacerilor Externe, misiunile diplomatice sau alte organe
de relaţii externe – pe lângă guvernul unui alt stat.
Sub aspect formal, d.d. pot fi clasificate în trei categorii:
a) Demersurile orale, care se fac în cadrul intrevederilor dintre şeful
misiunii diplomatice şi ministrul afacerilor externe al statului
acreditar sau un funcţionar superior din acest minister.
Din categoria demersurilor orale fac parte:
- declaraţia, conţinând afirmarea poziţiei politice a statului
acreditant, fie că este vorba de o poziţie de principiu, fie că se referă
la o problemă politică determinată;

61
 - notificarea este demersul prin care misiunea diplomatică pune în
gardă guvernul statului acreditar cu privire la o anumită stare de
lucruri, atrăgăndu-i atenţia asupra unei situaţii care ar putea avea
anumite urmări;
- reprezentarea, demers de o gravitate mai mare, deoarece conţine
aprecieri ale statului acreditant cu privire la o anumită comportare a
statului acreditar;
- comunicarea, act pur şi simplu de informare a guvernului din ţara
de reşedinţă.
b) Demersurile scrise se concretizează în trimiterea de note
diplomatice. Trăsăturile caracteristice ale notelor diplomatice sunt
următoarele:
- sunt comunicări oficiale ale misiunii diplomatice către ministerul
afacerilor externe ale statului acreditar sau ale acestui minister către
misiunea diplomatică;
- pot emana de la misiunea diplomatică ca organ permanent al
relaţiilor internaţionale ale unui stat sau de la şeful misiunii;
- cuprind o expresie de voinţă unilaterală;
- trebuie sa satisfacă cerinţele stilului diplomatic.
c) Demersurile mixte care îmbină procedeele demersului oral cu ale
celui scris. Într-o primă fază, demersul se concretizează într-o
intrevedere între şeful misiunii diplomatice şi ministrul afacerilor
externe al statului acreditar; în a doua fază, printr-o notă diplomatică
se stabilesc în mod clar şi în detaliu poziţiile exprimate şi elementele
problemei.
Denunţarea tratatelor, act unilateral al unui stat, parte la un tratat,
prin care acesta face cunoscut că nu se mai consideră legat de acel
tratat. De regulă d.t. se poate face în virtutea unei clauze exprese a
tratatului, ori atunci când celelalte părţi consimt la aceasta. D.t. se
poate face atât în cazul tratatelor bilaterale, cât şi în cazul tratatelor
multilaterale. În prima ipoteză, denunţarea are ca efect încetarea
aplicării tratatului. În cea de-a doua, tratatul rămâne în vigoare faţă
de părţile care nu l-au denunţat. D.t. trebuie notificată în mod
expres. De obicei, această notificare se face depozitarului tratatului.
În situaţia când tratatul nu conţine prevederi în legătură cu
denunţarea, aceasta trebuie notificată cu cel puţin 12 luni înainte de
data de la care statul respectiv nu mai doreşte să se considere legat
de acel tratat.

62
Depline puteri (plenipotenţe), document care conferă, după caz,
persoanei indicate în cuprinsul lui, dreptul de a semna tratate
internaţionale, de a participa la congrese şi conferinţe internaţionale
sau de a purta negocieri în numele statului de la care emană.
Dreptul de azil, dreptul unui stat de a acorda în virtutea suveranităţii
sale permisiunea de a intra şi de a se stabili pe teritoriul său unor
cetăţeni străini sau unor persoane fără cetăţenie, urmărite pentru
activitatea politică, ştiinţifică etc. desfăşurată în ţara lor. Acordarea
d. de a. presupune în mod corelativ şi refuzul de a dispune
extrădarea celui ce a beneficiat de azil politic.
Excelenţă, titlu acordat, în unele ţări, demnitarilor (şefi de state, membri
ai guvernului, ambasadori sau miniştri plenipotenţiari).
Imunităţi consulare, totalitatea drepturilor de care beneficiază un post
consular şi membrii postului consular pe teritoriul statului de
reşedinţă, ca urmare a exceptării acestora de la jurisdicţia acestui
stat. I.c. se acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale.
Convenţia multilaterală de la Viena, din 1963, cu privire la relaţiile
consulare lărgeşte sfera şi conţinutul i.c. apropiindu-le de imunităţile
diplomatice.
Imunităţi diplomatice, totalitatea drepturilor de care beneficiază o
misiune diplomatică şi membrii personalului diplomatic pe teritoriul
statului unde îşi desfăşoară activitatea (statul acreditar), ca urmare a
exceptării acestora de la jurisdicţia statului de reşedinţă. I.d. se
acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale, în virtutea
egalităţii suverane a statelor, în scopul de a asigura îndeplinirea în
cât mai bune condiţii a funcţiilor misiunii diplomatice. I.d. sunt
reglementate şi prin Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la
relaţiile diplomatice.
Principalele imunităţi ale misiunii diplomatice sunt: inviolabilitatea
localurilor misiunii, a arhivei şi documentelor diplomatice; organele
statului de reşedinţă nu au dreptul să pătrundă în localul misiunii
decât cu consimţământul şefului misiunii; misiunea are deplina
libertate de a comunica cu guvernul său, inclusiv prin intermediul
curierilor diplomatici, mesaje prin cod sau cifrate şi poate utiliza, cu
asentimentul statului de reşedinţă, un post de radioemisie;
corespondenţa oficială şi valiza diplomatică sunt inviolabile; curierul
diplomatic se bucură de inviolabilitatea persoanei sale.
În ce priveşte i.d. personale ale agenţilor diplomatici, de care
beneficiază şi membrii familiilor acestora, sunt următoarele:

63
 inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic (acesta neputând fi
reţinut sau arestat sub nici o formă), precum şi a locuinţei sale
particulare, a documentelor, corespondenţei şi bunurilor sale; se
bucură de imunitate deplină de jurisdicţie penală a statului acreditar
şi, cu anumite excepţii, de imunitate de jurisdicţie civilă şi
administrativă. Deşi nu există obligaţia statelor de a acorda i.d. şi
membrilor personalului administrativ şi tehnic, precum şi celui de
serviciu, totuşi, pe bază de reciprocitate şi de curtoazie internaţio-
nală, statele acordă acestor categorii de persoane anumite imunităţi,
dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar. Această practică a fost
consacrată şi în Convenţia de la Viena din 1961 (art. 37).
I.d. încep să-şi producă efectul din momentul în care persoana,
îndreptăţită să beneficieze de ele, a trecut graniţa statului de
reşedinţă şi încetează în momentul în care acea persoană a părăsit
teritoriul statului acreditar. Persoanele ce beneficiază de i.d. au
datoria să respecte legile statului acreditar şi să nu se amestece în
treburile interne ale acestuia. La i.d. nu poate renunţa decât statul
acreditant, agenţii diplomatici neavând un astfel de drept.
Instrument de ratificare, document prin care se confirmă ratificarea
unui tratat bi- sau multilateral de către statul care l-a încheiat.
Semnat de persoana care este competentă să angajeze statul parte la
tratat şi care este, de obicei, şeful statului, documentul este destinat
să fie remis fie guvernului celuilalt stat contractant, fie unui alt
guvern, anume indicat în tratat (depozitarul). Nu toate tratatele sunt
supuse ratificării. Sunt tratate care intră în vigoare fără a aştepta
procedura schimbului instrumentelor de ratificare, adică la semnare
sau aderare.
Inviolabilitate, imunitate conferită de dreptul internaţional, de care se
bucură anumite persoane când se află în străinatate – şeful statului,
şeful guvernului, membrii reprezentanţelor diplomatice, membrii
forţelor armate ş.a., precum şi bunurile statului aflate în străinatate.
I. personală a diplomatului, cea mai importantă dintre imunităţile şi
privilegiile personale ale diplomaţilor. Ea constă în ocrotirea
diplomatului, de către statul de reşedinţă, împotriva oricăror atentate
şi în garanţia că impotriva persoanei lui nu vor fi aplicate nici un fel
de măsuri de constrângere şi nici un fel de presiuni din partea
autorităţilor şi a funcţionarilor ţării de reşedinţă. Diplomatul nu
poate fi arestat sau reţinut pe cale judiciară sau administrativă, iar
autorităţile ţării de reşedinţă trebuie să ia toate măsurile pentru a

64
 împiedica orice atingere adusă persoanei diplomatului, libertăţii,
demnităţii şi onoarei lui. I. sediului şi a arhivelor misiunii
diplomatice obligă autorităţile statului de reşedinţă să nu pătrundă şi
să nu permită ca cineva să pătrundă în sediul misiunii diplomatice
fără asentimentul şefului misiunii. Statul de reşedinţă are obligaţia
de a lua măsurile necesare pentru ocrotirea sediului misiunii
diplomatice şi a arhivei împotriva oricăror atentate.
Însărcinat cu afaceri, şef de reprezentanţă diplomatică de clasă
inferioară. Spre deosebire de ambasador, care este acreditat pe lângă
şeful statului, î. cu a. titular este acreditat pe lăngă ministrul
afacerilor externe, printr-o scrisoare de cabinet. Î. cu a. pot fi
permanenţi şi temporari sau ad-interim, când înlocuiesc pe şeful
reprezentanţei în timpul absenţei sale din statul de reşedinţă, sau în
cazul decesului acestuia. În prima situaţie, î. cu a. este numit de
ministrul afacerilor externe, în a doua situaţie, devine însărcinat cu
afaceri un membru al reprezentanţei. Numele acestei persoane se
comunică Ministrului Afacerilor Externe.
Legaţie, misiune diplomatică cu rang diplomatic inferior ambasadei.
Primele l. au fost înfiinţate în sec. 16. L. sunt conduse de un trimis
extraordinar şi ministru plenipotenţiar sau de un insărcinat cu
afaceri. Celelalte ranguri diplomatice au aceleaşi denumiri ca la
ambasade. Personalul l. este, de obicei, mai redus decât cel al
ambasadelor.
Ministru consilier, funcţie sau rang dipliomatic într-o misiune
diplomatică sau minister al afacerilor externe.
Ministru plenipotenţiar (trimis extraordinar), agent diplomatic care
îndeplineşte în mod permanent funcţia de şef al unei misiuni
diplomatice cu rang de legaţie.
Ministru rezident, al treilea rang diplomatic în ierarhia claselor şefilor
misiunilor diplomatice, stabilită la Congresele de la Viena din 1815 şi
Aix-la-Chapelle, din 1818. În practica actuală a statelor, rangul de
m.r. nu mai este folosit. Convenţia referitoare la relaţiile diplomatice
de la Viena, din 1961, nu a mai menţionat acest rang diplomatic.
Misiune diplomatică. Organ specific, în domeniul relaţiilor externe, ce
are ca scop asigurarea şi dezvoltarea relaţiilor normale dintre state şi
promovarea intereselor reciproce dintre acestea. Are sediul
permanent pe teritoriul statului acreditar şi funcţionează pe baza
normelor şi principiilor dreptului internaţional, ale dreptului
diplomatic şi a acordului dintre state. M.d. permanentă a apărut ca

65
 instituţie a relaţiilor internaţionale şi a dreptului internaţional după
Pacea Westfalică din 1648, respectiv în perioada formării şi
dezvoltării statelor centralizate europene. Principalele aspecte ace
acestei instituţii au fost pentru prima dată reglementate pe plan
internaţional prin Regulamentul de la Viena, din 1815, si Protocolul
de la Aix-la-Chapelle, din 1818. După al doilea război mondial, ca
urmare a transformărilor profunde înregistrate în relaţiile
internaţionale, s-a impus necesitatea adaptării normelor anterioare
privind relaţiile diplomatice, inclusiv m.d. şi, ca atare, a fost
negociată şi adoptată Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice de
la Viena, din 1961.
Misiune permanentă, reprezentanţa unui stat pe lângă o organizaţie
internaţională în scopul de a asigura o legătură permanentă între
acel stat şi organizaţia respectivă. Apărute în perioada Societăţii
Naţiunilor (în 1930 existau 43 de astfel de reprezentanţe), şi
asimilate din punct de vedere al statutului lor cu misiunile
diplomatice (în acest sens Consiliul federal elveţian, pe teritoriul
căreia se aflau, a emis o hotărâre în 1922), m.p. s-au înmulţit
continuu în ultimele decenii, îndeosebi ca urmare a creşterii rolului
organizaţiilor internaţionale în realizarea diferitelor forme de
colaborare între state.
Misiune specială, misiune temporară, reprezentativă, trimisă de un stat
pe lângă un alt stat, cu consimţământul acestuia din urmă, pentru a
trata cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini, pe lângă el,
o anumită sarcină. M.s. este constituită din unul sau mai mulţi
reprezentanţi ai statului trimiţător, dintre care este desemnat şeful
misiunii şi poate cuprinde, în plus, personal diplomatic,
administrativ, tehnic şi de serviciu. M.s. capătă o importanţă tot mai
mare în prezent, fiind folosite pentru contacte la nivel înalt între
state.
Modus vivendi, expresie latină cu sensul de „mod de existenţă”, folosită
pentru a desemna acorduri internaţionale cu caracter temporar,
provizoriu, ce urmează să fie înlocuite ulterior printr-un tratat sau
printr-o convenţie definitivă. De obicei, statele recurg la această
formă de acord internaţional atunci când nu au ajuns decât la o
soluţionare parţială a problemelor negociate, ori când situaţia
concretă ce face obiectul tratativelor impune ca până la realizarea
unui acord complet sau de lungă durată să existe o reglementare, fie
ea şi provizorie, rezervându-se poziţia părţilor pentru viitor, când se

66
 va reglementa problema în cauză. Din punct de vedere al forţei sale
obligatorii, m.v. are aceeaşi valoare ca oricare alt acord internaţional.
Notă diplomatică, formă a corespondenţei diplomatice între Ministerul
Afacerilor Externe sau alt organ central al unui stat şi misiunile di-
plomatice străine, acreditate în acel stat şi viceversa, precum şi între
misiunile acreditate în aceeaşi capitală. Ea poate avea mai multe for-
me:
1) Nota verbală: este o comunicare scrisă, nesemnată, redactată la
persoana a III-a şi care emană de la misiunea diplomatică sau de la
ministerul afacerilor externe al statului acreditar; în introducere şi in
încheiere, nota verbală conţine formule consacrate de curtoazie.
Notele verbale se folosesc de obicei în urma unei întrevederi pentru a
fixa în scris ceea ce s-a discutat verbal.
În principiu sunt utilizate în materie de importanţă secundară; to-
tuşi, faţă de supleţea lor, ele pot fi folosite şi pentru probleme mai im-
portante.
2) Nota semnată: este un document mai solemn; este adresată perso-
nal ministrului afacerilor externe sau şefului misiunii; este semnată
de expeditor.
Nota semnată începe prin formula „Domnule ministru” sau „Domnule
ambasador” şi se termină prin formula de curtoazie „vă rog să
primiţi, domnule ministru, asigurarea înaltei mele consideraţiuni”.
3) Scrisoarea personală este adresată de şeful misiunii diplomatice
ministrului afacerilor externe şi invers. Este un document mai puţin
protocolar decât notele, ţinând mai degrabă de domeniul relaţiilor
personale, amicale, decât de domeniul relaţiilor oficiale. Scrisoarea
personală are aplicaţie limitată; prin ea nu se angajează statele, cum
este cazul notelor diplomatice.
4) Nota colectivă este o formă de comunicare deosebit de solemnă.
Nota colectivă se adresează guvernului statului de reşedinţă de
reprezentanţii mai multor state, exprimând punctul de vedere comun
al acestora.
5) Aide mémoire-ul este un document având drept scop să puncteze
aspectele unei probleme care a făcut sau urmează să facă obiectul
unor tratative, să sublinieze consecinţele juridice şi să arate punctul
de vedere al statului care trimite aide-mémoire-ul.
Acest document emană de la misiunea diplomatică ca organ al relaţii-
lor externe al unui stat, este adresat ministrului afacerilor externe al
statului acreditar, nu este semnat şi nu conţine formula de curtoazie.

67
 6) Memorandumul, identic ca formă cu aide-mémoire-ul, diferă de
acesta în ceea ce priveşte conţinutul său mult mai complet. Scopul
memorandum-ului este de a face istoricul problemei şi al negocierilor
în curs, de a justifica politica urmată de statul care-l trimite, de a
preciza termenii politici şi juridici ai unei probleme.
Memorandum-ul este adresat adesea si unor state terţe pentru a le
demonstra justeţea pretenţiilor sau poziţiei statului de la care emană.
Pe de altă parte, nu numai misiunile diplomatice, ci şi delegaţiile
statelor la conferinţele internaţionale pot face uz de
memorandum-uri.
7) Schimbul de note are loc între ministrul afacerilor externe şi
misiunea diplomatică atunci când negocierile s-au încheiat cu succes,
printr-un acord.
Forma şi conţinutul notelor se stabilesc în prealabil de comun acord
iar schimbul lor se face în acelaşi timp.
Notele pot avea forma unor note verbale (în cadrul unor chestiuni
secundare, de exemplu: reglementarea unui incident) sau a unor note
semnate (în cazul încheierii unui acord etc.).
8) Ultimatum-ul este documentul prin care un stat îşi exprimă faţa
de un altul, poziţia sa ultimă şi irevocabilă.
Oficios, ştire sau comunicat ce emană de la o autoritate, fără a avea însă
un caracter oficial. Calificativ dat organelor de presă, agenţiilor de
ştiri etc. care exprimă punctul de vedere al unui guvern, fără ca
acesta să fie însă oficial. Acestea au o strânsă legătură cu autorităţile,
redau linia lor politica, însă formal nu depind de ele şi, în ultimă
instanţă, nu le angajează.
Parafare, semnare prealabilă a tratatelor sau a unor părţi ale acestora
numai cu iniţialele numelui împuterniciţilor părţilor contractante. P.
marchează acea fază în procesul de încheiere a tratatului în care
părţile s-au înţeles asupra textului elaborat al tratatului care
urmează să fie supus guvernelor respective spre a hotărâ dacă
instrumentul, cuprinzând textul parafat, va fi încheiat. P. are drept
efect, în principiu, certificarea textului rezultat din tratative: acesta
nu mai poate fi modificat de împuterniciţi. P. poate constitui o
semnare definitivă atunci când părţile care au negociat textul
tratatului respectiv s-au înţeles în acest sens. Statele în cauză pot
conveni să modifice textul parafat.
Persona grata, expresie latină cu sensul „persoană agreată”, folosită în
relaţiile diplomatice spre a desemna un diplomat pentru a cărui

68
 numire în calitate de şef al misiunii diplomatice, statul acreditar şi-a
dat agrementul. Orice alt membru al personalului diplomatic al
misiunii devine p.g. după primirea vizei diplomatice de intrare pe
teritoriul statului de reşedinţă al misiunii sau după ce numirea sa a
fost adusă la cunoştinţa Ministerului Afacerilor Externe al statului
de reşedinţă şi acesta nu a manifestat opunere într-un termen
rezonabil.
Persona non grata, expresie latină cu sensul „persoană neagreată”
folosită în practica diplomatică spre a desemna o persoană pentru a
cărei numire în calitate de şef al misiunii diplomatice nu s-a primit
agrementul statului acreditar. De asemenea, este considerat p. non
g. diplomatul căruia statul de reşedinţă al misiunii i-a cerut să pără-
sească teritoriul său, fie datorită comportării ofensatoare la adresa
guvernului, a intervenţiei în afacerile interne ale acelei ţări, a neres-
pectării legilor şi obiceiurilor locale, a folosirii abuzive a privilegiilor
şi imunităţilor diplomatice, a încălcării normelor generale de compor-
tare a diplomaţilor, fie ca retorsiune împotriva declarării p. non g. a
unui diplomat al statului de reşedinţă de către statul trimiţător. Ter-
menul de p. non g. este folosit doar pentru membrii personalului
diplomatic. În urma declarării p. non g., diplomatul trebuie să pă-
răsească în cel mai scurt timp teritoriul străin; în caz contrar împo-
triva lui se poate lua măsura expulzării.
Plenipotenţiar, persoana investită cu depline puteri de către autoritatea
competentă a unui stat, în scopul de a reprezenta acel stat în vederea
negocierii, adoptării, autentificării sau semnării unui tratat interna-
ţional. Spre deosebire de trecut când p. angaja, de regulă, statul pe
care îl reprezenta, în prezent el are puteri limitate (stabilite prin
mandatul primit), a căror depăşire sau încălcare lipseşte de orice va-
loare juridică actele încheiate. Termenul de p. este folosit adesea în
preambulul ori în clauzele finale ale tratatelor, pentru a desemna
persoana însărcinată să negocieze, să redacteze ori să semneze trata-
tul. P. trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, rang diplomatic
stabilit de Congresul de la Viena din 1815 şi recunoscut prin
Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice.
Precădere diplomatică, una dintre cele mai importante instituţii ale
ceremonialului diplomatic, conform căreia se stabileşte locul fiecărui
diplomat cu ocazia festivităţilor sau primirilor oficiale. P.d. poate fi
de mai multe feluri: a) precăderea corpului diplomatic invitat la
adunări sau festivităţi publice; i se acordă un loc de onoare, în apro-

69
 pierea şefului statului sau guvernului statului gazdă, acelaşi pentru
toţi membrii corpului diplomatic; b) precăderea între şefii misiunilor
diplomatice; este stabilită conform claselor, rangurilor din care fac
parte, iar în cadrul fiecărei clase după vechimea în acreditare.
Precăderea între ceilalţi diplomaţi se stabileşte după rangul lor, iar la
rang egal după vechimea în rangul actual în statul de reşedinţă. În
unele ţări catolice, nunţiul papal se bucură de precădere faţă de
ceilalţi ambasadori; c) precăderea între reprezentanţii diplomatici şi
autorităţile ţării de reşedinţă se stabileşte după regula că
ambasadorii străini, reprezentanţi ai şefului statului lor, urmează
imediat după şeful statului de reşedinţă; din considerente de
curtoazie, ambasadorii străini cedează însă acest loc primului
ministru al ţării de reşedinţă; d) precăderea diplomaţilor, în cadrul
personalului misiunii diplomatice este stabilită de statul pe care îl
reprezintă misiunea diplomatică şi comunicată statului de reşedinţă.
Privilegii consulare, totalitatea înlesnirilor şi avantajelor juridice,
altele decât imunităţi acordate unui post consular şi membrilor
postului consular pe teritoriul statului de reşedinţă. P.c. se acordă pe
bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale. Convenţia
multilaterală de la Viena, din 1963, cu privire la relaţiile consulare
lărgeşte sfera p.c., apropiindu-le astfel de privilegiile diplomatice.
Trebuie făcută distincţia între privilegiile acordate postului consular
şi cele de care beneficiază membrii postului consular. În prima
categorie sunt incluse: dreptul statului trimiţător de a folosi drapelul
său naţional şi stema sa pe clădirea postului consular şi la reşedinţa
şefului oficiului consular; exonerarea de impozite a postului consular
pentru taxele percepute în legătură cu actele consulare. În ce priveşte
privilegiile acordate membrilor postului consular, de care beneficiază
şi membrii familiilor acestora, ele sunt următoarele: scutirea de toate
obligaţiile prevăzute de legile şi regulamentele statului de reşedinţă
în materie de inmatriculare a străinilor şi de permise de şedere, ori
de permise de muncă; scutirea fiscală, cu excepţia impozitelor
indirecte, a celor pe bunuri imobile particulare ori pe venituri
particulare, a celor privind drepturile de succesiune ori a taxelor
judiciare, scutirea de taxe vamale şi de control vamal pentru obiectele
de uz personal; scutirea de prestaţii personale.
Privilegii diplomatice, totalitatea înlesnirilor şi avantajelor de care
beneficiază o misiune diplomatică şi membrii personalului diplomatic
pe teritoriul şi din partea statului unde îşi desfăşoară activitatea

70
 (statul acreditar). P.d. se acordă pe bază de reciprocitate, prin
convenţii bilaterale, în virtutea egalităţii suverane a statelor, în
scopul de a asigura îndeplinirea în cât mai bune condiţii a funcţiilor
misiunii diplomatice. P.d. îşi găsesc reglementarea şi prin Convenţia
de la Viena, din 1961, cu privire la relaţiile diplomatice.
Principalele privilegii ale misiunii diplomatice sunt următoarele:
misiunea şi şeful său au dreptul să arboreze drapelul şi să aşeze
stema statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv reşedinţa
şefului de misiune, şi pe mijloacele de transport ale acestuia; statul
acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice impozite şi taxe
asupra localurilor misiunii, cu excepţia impozitelor sau taxelor
percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate; sunt
scutite de orice impozite şi taxe drepturile şi taxele percepute de către
misiune pentru actele oficiale întocmite.
În ceea ce priveşte privilegiile personale ale agenţilor diplomatici, de
care beneficiază şi membrii familiilor acestora, ele sunt următoarele:
scutirea de orice impozite şi taxe personale sau asupra bunurilor, cu
excepţia impozitelor indirecte, a impozitelor şi taxelor asupra
bunurilor imobile particulare aflate pe teritoriul statului de
reşedinţă, dacă diplomatul nu le foloseşte în scopul indeplinirii unor
atribuţii de serviciu, a impozitelor pe succesiune, a impozitelor pe
venituri particulare, a impozitelor pentru prestări de servicii şi a
taxelor judiciare; scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate
uzului personal al agentului diplomatic ori a membrilor familiei sale;
scutirea de controlul vamal a bagajului personal. Pe bază de
reciprocitate şi de curtoazie internaţională, statele acordă unele
privilegii şi membrilor personalului administrativ şi tehnic, precum şi
celui de serviciu, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar. P.d. îşi
produc efectul din momentul în care cel îndreptăţit să beneficieze de
ele a trecut graniţa statului de reşedinţă şi încetează atunci când
acea persoană a părăsit teritoriul statului acreditar.
Pro memoria (în practica relaţiilor diplomatice), document fără
semnătură şi lipsit de formule de politeţe, care conţine o simplă
expunere a unor fapte sau redarea unor taxe care privesc obiectul
unei convorbiri, înmânat de un diplomat celeilalte părţi „pentru
memorie”.
Promulgare, act prin care organul de stat competent, stabilit de
Constituţie, constată că o lege a fost adoptată de forul legislativ. P.
are drept efect de a face ca legea să devină executorie.

71
Protocol, înţelegere internaţională încheiată în diferite domenii (de ex.
protocolul de la Geneva din 1925 pentru interzicerea folosirii gazelor
asfixiate, toxice sau altele asemănatoare şi a mijloacelor
bacteriologice). Accesoriu la un tratat, prin care se modifică, se
completează, se înterpretează, se prelungeşte valabilitatea unui
tratat încheiat anterior (protocol adiţional). Document întocmit
pentru a consemna o acţiune în domeniul încheierii tratatelor (de ex.
Protocolul referitor la schimbul instrumentelor de ratificare, la
semnarea unor tratate, la încheierea unor tratative etc.).
Procesul-verbal al dezbaterilor conferinţelor sau al sesiunilor
organizaţiilor internaţionale, care este semnat de participanţi.
Ceremonial, etichetă. V. şi protocol diplomatic, totalitatea regulilor
care stabilesc formele ceremoniale ale relaţiilor dintre diplomaţi şi
dintre aceştia şi reprezentanţii ţării de reşedinţă, precum şi modul de
desfăşurare a diferitelor manifestări diplomatice.
Publicarea tratatelor, ansamblul de măsuri luate la nivel
guvernamental pe plan intern şi internaţional pentru ca tratatele
internaţionale încheiate de un stat să fie aduse la cunoştinţa
generală. P.t. pe plan intern are loc, de regulă, prin inserarea
textului lor în buletinul oficial de publicaţii al statului respectiv. Pe
plan internaţional, p.t., a cărei apariţie se datorează dorinţei de a
desfiinţa diplomaţia secretă, este reglementată din timpul Societăţii
Naţiunilor, fiind consacrat în Pactul acestei organizaţii. P.t. este
consacrată în Carta O.N.U., care prevede că tratatele încheiate de
membrii O.N.U trebuie înregistrate la Secretariatul O.N.U şi
publicate de către acesta. Tot astfel, Convenţia de la Viena asupra
dreptului tratatelor (1969) prevede p.t. după intrarea lor în vigoare.
De asemenea, orice schimbări privind părţile la tratat ori clauzele
acestuia trebuie să fie înregistrate la Secretariatul O.N.U. şi
publicate în colecţia de tratate ale acestei organizaţii.
Ratificare, act prin care un stat, prin organele sale competente, îşi
exprimă consimţământul de a fi parte la un tratat semnat de
plenipotenţiarii săi. Un tratat supus r. nu are forţă obligatorie decât
după r. sa. În general, r. este de competenţa şefului statului sau a
parlamentului. R. constituie un act de suveranitate a statului; ca
atare ea poate fi refuzată, fără a fi necesară motivarea refuzului. Cu
prilejul r. unui tratat multilateral, statele pot face rezerve. R. se
efectuează prin întocmirea unui document special, denumit
instrument de r. Tratatele bilaterale intră în vigoare la data

72
 efectuării schimbului instrumentelor de r. Instrumentele de r. ale
unui tratat multilateral se depun spre păstrare statului depozitar al
tratatului, iar în cazul tratatelor încheiate sub egida O.N.U.,
Secretariatului O.N.U. Intrarea în vigoare a unui tratat multilateral,
pentru statele care au r. tratatul, are loc după depunerea unui
anumit număr de instrumente de r. prevăzut în tratat.
Raţiune de stat, teorie politică şi diplomatică după care interesele de
stat primează asupra oricăror considerente de drept şi morală.
Expresia se foloseşte în unele state drept explicaţie, fără alte
argumente, pentru măsuri luate în cadrul politicii externe sau
interne a statelor respective.
Relaţii diplomatice, raporturi politice cu caracter oficial şi de
continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voinţă reciproc,
prin misiuni diplomatice permanente pe care statele şi le trimit în
scopul dezvoltării colaborării internaţionale şi al apărării intereselor
fiecărui stat şi ale cetăţenilor săi pe teritoriul celuilalt stat. R.d.
reprezintă forma superioară a legăturilor dintre state; ele contribuie
la lărgirea şi intensificarea raporturilor bilaterale în toate domeniile
de activitate (politic, economic, cultural-ştiintific, consulare etc.).
Resortisant, termen folosit în literatura de drept internaţional, uneori
sinonim cu acela de naţional (cetăţean), iar alteori, într-o accepţie
mai largă, desemnând toate persoanele care sunt supuse
suveranităţii unui stat. El se referă atât la persoanele fizice, cât şi la
persoanele juridice care au naţionalitatea unui anumit stat. În mod
excepţional, termenul r. a fost folosit de jurisdicţia franceză în
aplicarea dispoziţiilor tratatelor de pace cu privire la bunurile,
drepturile şi interesele „resortisanţilor” statelor inamice, în legătură
cu apartenenţa unei persoane, care, fără a avea naţionalitatea unui
stat inamic, a servit în armata acestuia.
Restitutio in integrum, reparare integrală a prejudiciilor cauzate cu
încălcarea normelor de drepr, prin restabilirea situaţiei care existase
înainte de producerea actului ilicit. Este modul cel mai adecvat
pentru repararea prejudiciului cauzat, atunci când acest mod de
reparare este posibil în practică. În cazul în care r. in i. nu este
posibilă, răspunderea celui în culpă se va materializa într-o
despăgubire bănească sau o altă formă de reparaţie cunoscută de
părţi sau hotărâtă de instanţa juridică competentă.
Ruperea relaţiilor diplomatice, curmarea raporturilor diplomatice
directe între două state prin rechemarea agenţilor diplomatici, la

73
 iniţiativa unuia din statele în cauză. R.r.d. se poate produce în
împrejurări diverse ca urmare a unor dificultăţi intervenite în
raporturile dintre cele două state sau în caz de război. R.r.d. trebuie
să rezulte din declaraţii sau acte fără echivoc. Spre deosebire de
starea de război, r.r.d. nu duce la desfiinţarea tratatelor bilaterale
între cele două state (cu excepţia celor care presupun în mod necesar
existenţa acestor relaţii), nici la înlăturarea tuturor raporturilor
bilaterale. Statele respective pot întreţine, în continuare, raporturi
consulare, legături comerciale, pot trimite şi primi misiuni speciale
etc. Se face distincţie între r.r.d. (când misiunea diplomatică
încetează definitiv, întregul personal al misiunii este rechemat etc.) şi
suspendarea relaţiilor diplomatice (retragerea temporară a
personalului misiunii).
Schimb de note, mod de realizare a unei înţelegeri între două state,
într-o anumită problemă, pe calea remiterii reciproce a unor note
diplomatice, având acelaşi conţinut şi purtând aceeaşi dată. S. de n.
se efectuează de către Ministerul Afacerilor Externe şi misiunea
diplomatică a celuilalt stat acreditată în ţara respectivă.
Scrisoare de acreditare, document oficial, emanând de la statul
acreditant, prin care se atestă calitatea oficială a şefului misiunii
diplomatice. S. de a. sunt semnate de şeful statului acreditant şi
adresate şefului statului acreditar, în cazul în care şefii de misiune
sunt ambasadori sau miniştri plenipotenţiari. S. de a. pentru
însărcinatul cu afaceri este denumită scrisoare de cabinet. De regulă,
s. de a. cuprind numele, titlul, calitatea specială a diplomatului,
obiectul general al misiunii sale şi apelul de a i se acorda sprijin în
îndeplinirea acesteia etc. Remiterea s. de a. fixează, de regulă,
momentul începerii activităţii oficiale a şefului misiunii diplomatice.
Acţiunea de remitere are lor în cadrul unei ceremonii solemne.
Acreditarea concomitentă a aceluiaşi şef de misiune pe lângă două
sau mai multe state este denumită dublă acreditare, acreditare
multiplă sau concurentă. Ea se poate efectua numai cu
consimţământul fiecăruia dintre statele în cauză. Situaţia inversă
acreditării multiple este acreditarea de catre mai multe state a
aceleiaşi persoane ca şef de misiune pe lângă un stat, dacă acesta este
de acord.
Scrisoare de rechemare, document care confirmă faptul că şeful
misiunii diplomatice, ambasador sau ministru plenipotenţiar este
rechemat din funcţie de către guvernul său. S. de r. emană de la

74
 şeful statului pe care îl reprezintă diplomatul şi sunt adresate şefului
statului de reşedinţă a misiunii diplomatice. De obicei, în s. de r.
sunt explicate, pe scurt, cauzele oficiale ale rechemării (cererea
reprezentantului diplomatic de a fi rechemat, starea sănătăţii,
încredinţarea altor însarcinări etc.). S. de r. sunt înmânate şefului
statului de reşedinţă fie de către reprezentantul diplomatic care este
rechemat, în cadrul unei audienţe de rămas bun, fără ceremonii
speciale, fie, dacă reprezentantul diplomatic a părăsit teritoriul ţării
de reşedinţă a misiunii, de către succesorul lui în acel post, cu ocazia
prezentării de către acesta a scrisorilor de acreditare, ca şef al
misiunii diplomatice.
Sigiliu, pecete, ştampila pe a cărei faţă este desenată stema statului şi
înscrisă denumirea acestuia, şi care se aplică pe un act, tratat,
convenţie etc. Împreună cu semnătura şefului statului sau
guvernului, ori a plenipotenţiarului îndrituit, conferă acestora
autenticitate.
Sine die, expresie latină cu sensul „fără termen”, folosită pentru a se
arăta că realizarea unor acţiuni a fost amânată în viitor, fără a se
preciza vreun termen oarecare în această privinţă.
Statu quo, expresie latină, având în limba română sensul: „în situaţia în
care”. Expresia, având o frecventă aplicaţie în limbajul diplomatic,
evocă o situaţie de fapt existentă la un moment dat, determinarea
momentului de referinţă fiind foarte importantă.
În literatura engleză se foloseşte expresia „status quo”, cu aceeaşi
semnificaţie. Se mai folosesc expresiile „statu quo ante bellum” sau
„statu quo ante”, având sensul: „în situaţia dinainte de război”.
Ultimatum. Ultimatum-ul este un document diplomatic redactat de
regulă în formă de notă sau memorandum, în care se pun condiţii
irevocabile, reprezentând „ultimul cuvănt” înainte de ruperea
negocierilor. Prin ultimatum, una din părţi aduce la cunoştinţa
celeilalte că dacă nu va primi un răspuns satisfăcător până la o
anumită dată, la o oră determinată, se vor produce anumite
consecinţe.
Aceste „consecinţe” nu trebuie să fie, neapărat, războiul; astfel
ultimatum-ul nu este sinonim cu „declaraţia de război”, aşa cum este
privit uneori.
Nu întotdeauna ultimatum-ul constituie un mijloc de intimidare; el
poate fi o ultimă încercare de rezolvare paşnică a unui diferend
internaţional.

75
Valiza diplomatică. Prin această expresie se desemnează în practica
diplomatică coletul sau coletele care conţin documente diplomatice
sau obiecte de uz oficial.
Valiza diplomatică nu poate fi deschisă nici reţinută: ea este
încredinţată curierilor diplomatici, persoane care posedă paşapoarte
speciale şi care, în exerciţiul lor, se bucură de protecţie în statul
acreditar.
Deşi în practică valiza diplomatică conţine şi corespondenţa
particulară, precum şi obiecte de uz privat, tendinţa practicii
diplomatice mai recente este de a limita folosirea valizei diplomatice
la documentele strict personale.

_____________
(Termeni şi informaţii din: Dicţionar diplomatic, Bucureşti, 1979; M. Maliţa, Di-
plomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970; H. Nicolson, Diplomacy, Londra,
1950; L. Dembinski, The modern law of diplomacy. External missions of states
and international organizations, Boston, Dordrecht, Lancaster. 1988; W. Watson,
Diplomacy. The dialogue between states, Londra, 1982; I.M. Anghel, Dreptul di-
plomatic, Bucureşti, 1984; I.M. Anghel, Dreptul consular, Bucureşti, 1978; A. Bon-
ciog, Drept diplomatic, Bucureşti, 1997; J. Serres, Manuel practique de proto-
cole, Paris, 1992; P. Tănăsie, Uzanţe diplomatice şi de protocol, Bucureşti, 1993)

76
 SINTEZE ŞI STUDII DE CAZ

Negocierea

I. Tehnici şi tactici integrative (cooperative, constructive)

 Tehnica concesiilor simetrice

 Negocierea tip „salam“ (felie cu felie, punct cu punct)

 Tehnica lărgirii câmpului de negociere

 Tehnica transformării câmpului de negociere

 Tehnica de folosire a circumstanţelor

 Tehnica apelării la un terţ

 Jocul cu cărţile pe faţă

 Tactica prieteniei şi a ospitalităţii

 Reformularea propunerilor

 Promisiunea condiţionată

 Apelul la legislaţie

 Testările

77
  Abţinerea sau punerea între paranteze a unei probleme dificile

 „Ceea ce pot accepta este doar 60%“

 Persuasiunea

II. Tehnici şi tactici manipulatoare

 Scurtarea perioadei de negociere

 Tehnica concesiei limită

 Tehnica enervării partenerului

 Tehnica culpabilizării

 Tehnica apelării la „marele patron“

 Tehnica „Da, dar...“

 Ultimatumul

 „Bluff“-ul sau praful în ochi

 Dezinformarea sistematică

 Minciuna sistematică

 Atacul la persoană

 Adresarea agresivă

 Ameninţarea

 Ironizarea

78
  Apelarea la informaţii false

 Politica faptului împlinit

 Surpriza

 Tactica tăcerii

 Pauzele

 Schimbarea planului negocierii

 Mimarea ignoranţei

 Revenirea la punctele deja discutate

 Obiecţiile sistematice

 Apelul la tactici nonverbale (mimică, gesturi etc.)

III. Principii privind acordarea concesiilor

 Nu se fac concesii înainte de a fi nevoie

 Este necesară pregătirea unei motivaţii credibile pentru o marjă

de negociere de 10-20%

 Nu se acceptă prima oferă a partenerului

 Nu se cedează de la început într-un aspect major; se începe cu o

concesie minoră

 Concesiile nu se acordă pe gratis

 Concesiile se contabilizează – ca număr şi ca valoare – pentru a

se putea reacţiona corespunzător

79
  Ritmul concesiilor trebuie să fie reciproc – ca valoare – între părţi

 Dacă nu se obţine o concesie trebuie să se încerce cel puţin o

promisiune

 Eşalonarea concesiilor trebuie să urmeze o „schemă“, care să

asigure „beneficiul“ final

Studiu de caz Tactica tăcerii *

În cursul celui de-al doilea război mondial, primul ministru

englez Chamberlain a demisionat, propunându-i regelui George
al V-lea să-l numească pe Lord Halifax în locul său şi rugându-l
pe Churchill să primească să fie „numărul doi“. Aflând acest
lucru, Beaverbrook, magnatul presei conservatoare, se duce glonţ
la Churchill acasă strigând: „Winston, nu ţi se potriveşte rolul de
strălucit secund“. El îi smulge omului politic o promisiune: „Când
veţi fi convocaţi pentru acceptul definitiv, jură-mi că vei păstra
trei minute de tăcere înainte de a spune «da»“. Chamberlain îi
cheamă pe Churchill şi pe Halifax. El îi cere lui Churchill să
confirme că acceptă să fie „numărul doi“. Churchill aşteaptă 20
de secunde, 30, 60, un minut şi jumătate... Atunci, Halifax se
ridică şi afirmă flegmatic: „Am înţeles. Nu eu trebuie să fiu prim-
ministru, ci Winston Churchill“.

Imunităţi şi privilegii diplomatice

Studii de caz

În 1982, un om a fost împuşcat într-un bar din Washington, de

către un tânăr de 18 ani, fiul unui diplomat de la Ambasada Bra-
ziliei în S.U.A. Acesta nu a fost nici arestat şi nici judecat şi,

*
Micaela Gulea, Strategii, tehnici, tactici de negociere, ASE, Bucureşti, 1995, p. 42.

80
 beneficiind de imunitate ca membru al familiei unui agent diplo-
matic, i s-a permis să părăsească liber teritoriul S.U.A. *

În 1984, o poliţistă britanică, Yvonne Fletcher, a fost ucisă cu fo-

curi de armă trase din clădirea ambasadei Libiei la Londra. Mă-
sura întreprinsă de guvernul britanic a fost aceea de a rupe rela-
ţiile diplomatice cu Libia, ceea ce impunea părăsirea Marii Brita-
nii de către toţi agenţii diplomatici libieni. În conformitate cu
imunitatea la care au dreptul agenţii diplomatici, s-a asigurat
ieşirea liberă din ţară a întregului personal diplomatic libian,
inclusiv făptuitorul omorului, iar curierul diplomatic al ambasa-
dei, care cu certitudine conţinea şi arma cu care s-a tras, nu a
fost confiscat. **

Violarea dreptului inviolabilităţii poate lua forme mai puţin

vizibile, însă mult mai sofisticate. Aşa s-a întâmplat, de exemplu,
în Varşovia, când dispozitive de ascultare au fost descoperite în
noile clădiri ale ambasadelor americană, engleză şi franceză, lo-
caţii construite prin contracte locale. Cazuri similare au avut loc
şi în alte capitale. O instalaţie de o importanţă particulară a fost
găsită în 1978 în ambasada americană din Moscova. Ca replică la
protestul american, autorităţile sovietice au afirmat că dispoziti-
vul era pur şi simplu o măsură de protecţie împotriva spionajului
şi activităţilor subversive ale serviciului secret american. Depar-
tamentul de Stat a descoperit totodată că ambasada americană
din Moscova a fost expusă timp de 10 ani unor radiaţii misterioa-
se, a căror natură şi origine nu au putut fi determinate. Presupu-
nea era că acestea serveau fie pentru blocarea echipamentului
electronic de supraveghere al ambasadei, fie ca telecomandă pen-
tru dispozitivele secrete de înregistrare. ***

*
L. Dembinski, The Modern Law of Diplomacy, Boston, Dordrecht, Lancaster, 1988,
p. 14-15.
**
G.V. McClanahan, Diplomatic Immunity Principles, Practices, Problems, Hurst &
Company, London, 1989, p. 5.
***
L. Dembinsky, op. cit., p. 194.

81
 Un caz semnificativ de refuzare a azilului diplomatic s-a produs
din partea ambasadei Israelului la Washington. Jonathan J.
Pollard, un cetăţean american care lucra pentru serviciile de in-
formaţii israeliene, aflat sub supravegherea F.B.I., a solicitat, la
21 noiembrie 1985, ambasadei Israelului din Washington azil
diplomatic, împreună cu soţia sa, Anne Henderson-Pollard. Azi-
lul i-a fost refuzat, probabil pentru a se evita complicaţiile politi-
ce care ar fi apărut în relaţiile dintre S.U.A. şi Israel, de altfel
deosebit de strânse. Cele două persoane de contact ale lui Pollard
din ambasadă, care aveau, bineînţeles, imunitate diplomatică, au
fost retrase imediat de la post. Pollard şi soţia lui au fost ares-
taţi, iar în procesul care a urmat, Pollard şi-a recunoscut vinovă-
ţia la acuzaţia de spionaj. *

Un caz deosebit s-a petrecut în iulie 1984, când un camion de 9

tone, sigilat împotriva inspecţiei vamale, a venit din Uniunea So-
vietică în Elveţia cu titlu de „valiză diplomatică“. Vama elveţiană
nu a acceptat să trateze camionul sigilat drept valiză diplomatică
şi a cerut fie să inspecteze camionul, fie ca acesta să fie retras.
Camionul a fost deplasat de sovietici în Germania federală, unde
autorităţile, de asemenea, au apreciat că o „valiză diplomatică“
motorizată, capabilă să se deplaseze singură, nu se înscrie în
înţelesul pe care Convenţia de la Viena îl dă valizei diplomatice.
În cele din urmă, camionul a făcut cale întoarsă în Uniunea So-
vietică. **

Presa română a relatat cazul a doi diplomaţi nord-coreeni acredi-

taţi la Bucureşti, care au fost reţinuţi de autorităţile bulgare la
punctul de frontieră Giurgiu-Ruse. Cei doi călătoreau cu un mi-
crobuz aparţinând ambasadei R.P.D. Coreene la Bucureşti şi au
declarat că transportau valiza diplomatică. Documentele prezen-
tate au trezit suspiciunea vameşilor bulgari, care au insistat că
verifice transportul. Diplomaţii au refuzat, cerând asistenţa con-

*
G.V. McClanahan, op. cit., p. 55.
**
T. Chebeleu, Drept diplomatic şi consular, Oradea, 2000, p. 542.

82
 sulului nord-coreean de la Bucureşti, care s-a deplasat la faţa lo-
cului. După 10 ore de proteste, diplomaţii nord-coreeni au accep-
tat controlul vamal, în urma căruia au fost descoperite ţigări de
contrabandă în valoare de 20.000 dolari, cumpărate în Bulgaria.
Autorităţile bulgare au dispus confiscarea întregului transport,
precum şi a microbuzului cu care călătoreau diplomaţii nord-
coreeni, cărora li s-a permis a doua zi să părăsească teritoriul
bulgar. *

Deosebit de interesant este cazul cardinalului Joszef Mindszenty

care, în timpul evenimentelor din Ungaria din 1956, s-a refugiat
la ambasada S.U.A. de la Budapesta. A rămas în localul ambasa-
dei S.U.A. timp de 15 ani, dat fiind că autorităţile ungare au re-
fuzat să-i permită părăsirea ţării. S.U.A., care nu recunosc insti-
tuţia azilului diplomatic, l-a tratat pe cardinal ca „oaspete“ al
ambasadei lor la Budapesta; pentru guvernul ungar, prezenţa
cardinalului în localul ambasadei S.U.A. era un act ilegal, pentru
repararea căruia nu putea însă face nimic, dat fiind că ambasada
se bucura de inviolabilitate. Cardinalul a putut părăsi ambasada
cu consimţământul autorităţilor ungare abia în 1971, ca urmare
a unei înţelegeri între guvernele celor două ţări, care s-a putut
realiza în condiţiile destinderii intervenite în acei ani în relaţiile
dintre statele occidentale şi cele aşa-numite socialiste. **

Semnificaţia diferenţelor culturale în relaţiile cu străinii

Studii de caz ***

Un american la Ploieşti...

Printr-un concurs de împrejurări, vara anului trecut societatea

la care lucrez a avut ca vizitator un om de afaceri din S.U.A.

*
T. Chebeleu, op. cit., p. 543-544.
**
T. Chebeleu, op. cit., p. 617.
***
Gh. Iacob, Introducere în diplomaţie, Iaşi, 1998, cap. V.

83
(unul din cei mai mari distribuitori de produse alimentare şi
nealimentare de pe coasta de vest).
Surpriza cea mare pentru mine a fost momentul în care direc-
torul general m-a întrebat dacă mă simt în stare să fiu transla-
tor. Spun surpriză, pentru că trebuie să recunosc cu toată sinceri-
tatea că nu stăpânesc limba engleză la perfecţie. În plus, mai era
un punct delicat; omul trebuia să plece din ţară convins că una
din cele mai sigure investiţii ale sale ar putea fi în România, iar
singura şansă pentru a reuşi era să o facă prin noi. Eu, ca trans-
lator şi însoţitor trebuia să-i răspund la întrebări şi să-i înfăţişez
lucrurile în aşa manieră, încât să fie convins că numai aici şi nu-
mai prin noi putea da lovitura vieţii lui.
În fine, a venit ziua cea mare. Toată lumea la aeroport; şeful,
un prieten al celui ce urma să vină (stabilit de câţiva ani buni în
America), şoferii şi, bineînţeles, eu. Bănuiesc că fiecare din noi,
mai puţin prietenul lui, şi-l imagina în felul său pe marele om de
afaceri venit să salveze o parte a economiei naţionale de la ruină.
În momentul apariţiei, toată lumea a scos un suspin. Aveam în
faţă un bărbat înalt, gras, cu ochelari şi mustaţă, în blugi şi că-
maşă cadrilată, ceva între un şofer de camion din filmele ameri-
cane şi un bunic sfătos şi glumeţ. În plus, părea aproape la fel de
dezorientat ca noi. Şeful a murmurat printre dinţi „Ăstuia, vaca-i
mai lipseşte“ şi a pornit zâmbind spre el. Momentul în care toată
lumea a făcut cunoştinţă a mai fost cum a mai fost; s-au folosit
câteva cuvinte uzuale, întâlnite de altfel în orice ghid de conver-
saţie. Disperarea mea a început în maşină, în drum spre Ploieşti,
unde urma să fim cazaţi. Omul nostru şi românul americanizat
stăteau de vorbă bine mersi pe bancheta din spate. Din cauza
accentului tipic (care nu semăna cu nimic din ceea ce auzisem eu
până atunci) şi a emoţiei, nu reuşeam să înţeleg o iotă din ce spu-
nea.
Drumul Bucureşti – Ploieşti nu e un traseu din cele mai pito-
reşti, dar fiind oră de după-amiază, în tipic stil românesc, prin
sate lumea ieşise în faţa porţii la o vorbă, se aduceau vitele de la
păşune şi aşa mai departe. La un moment dat, omul nostru se
apleacă spre mine şi mă întreabă: „De ce fiecare bărbat şi femeie
plimbă câte o vacă?“. Zbang. Fie că-mi convine sau nu, acesta a
fost realul început al conversaţiei noastre.

84
 Ajungem la hotel. Ne aşezăm, coborâm la masă. Aşezaţi alături,
încercăm fiecare din noi să ne spunem câte ceva. Până la urmă,
ca să ajungem la un oarecare fir, mă roagă să-i povestesc despre
România. Îl întreb ce ştie despre noi.
Răspunsul vine prompt – sângeroasa „revoluţie“, împuşcarea
soţilor Ceauşescu în seara de Crăciun şi copii handicapaţi şi
abandonaţi. În plus – Dracula. În concluzie, o imagine „de râs“ a
ţării noastre. Cert este că discuţia despre România a durat pe
parcursul celor zece zile cât a durat vizita sa.
După masă – întâlnire în holul hotelului. Urma să-i prezint în
detaliu programul celor zece zile ce urmau (în mare, acest pro-
gram îi fusese prezentat cu două săptămâni înainte de venirea în
ţară). Tot programul fusese alcătuit după gustul celor de aici şi
nimeni nu se gândise că omul ar fi putut avea şi alte gusturi
decât ale noastre, că venea dintr-o ţară cu o civilizaţie, dacă nu
complet, atunci în foarte mare parte diferită de a noastră, că ar fi
putut avea anumite preferinţe în privinţa programului. Asta am
aflat-o de la el mai târziu. Pentru el, întâlnire de afaceri înseam-
nă văzut, discutat, stabilit, strâns mâna, eventual, şi la revedere.
Se fixează întâlniri cu prefecţi, primari, directori de societăţi
comerciale ale marilor oraşe, vizite în ministere, bănci, în fine,
întâlniri cu tot felul de personaje şi formalităţi.
Orice european, nu mai vorbesc de un român, ar fi fost flatat de
această avalanşă de întâlniri oficiale şi de vizite (care s-au dove-
dit ulterior a se desfăşura cu mare tam-tam din partea româ-
nească – doar veneau americanii, nu?).
În momentul în care s-au terminat de înfăţişat programele,
omul nostru cu toată prestanţa pe care o avea, s-a făcut mic şi a
întrebat: „Chiar trebuie să fiu arătat tuturor acestor oameni?
Chiar trebuie să am toate aceste întâlniri plictisitoare? Aş fi vrut
în zilele astea să fac pur şi simplu un studiu al pieţei din punctul
de vedere al consumatorului“. Până la urmă a trebuit să-i explic
că în România oricât de mulţi bani ai avea, ori marfă extraordi-
nară, ori idei de investiţii nemaipomenite, nu poţi realiza nimic
fără o relaţie potrivită, la locul potrivit.
Exact în momentul în care discuţia prinsese cheag, cu cea mai
mare nonşalanţă din lume, omul şi-a pus picioarele pe masă (era
o măsuţă joacă, ca-n orice hol de hotel). În momentul acela m-am

85
blocat, mi-am cerut scuze şi am încercat să-i explic că a-ţi pune
picioarele pa masă, la noi, este un act cât se poate de nepoliticos.
Cu cea mai mare naturaleţe mi-a spus că în cazul acesta se
poate descălţa. Am crezut că leşin şi i-am explicat că, în general,
a-ţi pune picioarele pe masă, acolo unde se pune paharul sau
farfuria, nu este acceptat sub nici o formă.
Şi-a cerut scuze, explicându-mi că la ei a te simţi bine este cel
mai important lucru.

(D.T., studentă anul IV, Finanţe)

Femeia în lumea musulmană

Implicaţiile educaţiei religioase în raporturile cu străinii trebu-

iesc privite cu cea mai mare atenţie, pentru că acestea pot genera
conflicte cu implicaţii şi importanţă deosebite.
În acest sens, voi exemplifica cu o întâmplare reală, trăită per-
sonal la locul de muncă.
Ca referent, în cadrul Serviciului Operaţiuni Necomerciale,
una din sarcinile mele de serviciu este de a efectua operaţiuni de
cont curent personal pentru persoanele fizice străine. Într-o zi
obişnuită de lucru am terminat operaţiunile cu clienţii de la ghi-
şeul meu. Deoarece la ghişeul de alături erau mai multe persoa-
ne, am chemat două dintre acestea să vină să le efectuez eu
operaţiunile dorite. Două persoane s-au deplasat pentru aceasta.
Erau doi tineri din Pakistan, studenţi la U.M.F.
Tânărul, care stătea mai în faţă, a aruncat două paşapoarte pe
ghişeu şi s-a instalat confortabil, cu spatele la tânăra care îl
însoţea. Am luat paşaportul de deasupra în vederea efectuării
operaţiunilor de cont. Am solicitat ca posesoarea paşaportului să
se apropie, pentru a putea discuta cu ea. În acel moment, s-a de-
clanşat starea conflictuală: tânărul pakistanez a început să voci-
fereze pe un ton agresiv, susţinând că pe mine nu trebuie să mă
intereseze persoana cealaltă, că el este cel cu care trebuie să dis-
cut şi, în asemenea condiţii normale pentru el, eu nu trebuie să
apelez la titulara paşaportului. Educaţia islamică îşi spunea cu-
vântul.

86
 I-am explicat cu calm că nu am nimic personal cu el şi că îmi
făceam doar datoria de a verifica identitatea fiecărui client şi a
asculta cererea verbală a acestuia în vederea efectuării operaţiu-
nii. Cred că am făcut o greşeală în momentul în care i-am spus
tânărului că în România, de obicei, tinerii sunt politicoşi cu
doamnele sau domnişoarele şi le acordă întâietatea în cele mai
multe cazuri. Această remarcă a mea a determinat ca tânărul pa-
kistanez să se înfurie şi mai tare şi să ceară lichidarea ambelor
conturi, spunând că el nu va mai apela niciodată la serviciile
băncii. Am cerut confirmarea celor spuse şi de la tânăra clientă,
după care am procedat la efectuarea dorinţelor lor.
Am fost ameninţat că voi fi reclamat directorului pentru com-
portamentul meu şi i-am răspuns că, dacă doreşte cu adevărat, îl
voi conduce personal la biroul acestuia. Am spus aceasta din
două motive: în primul rând pentru a-i tempera avântul şi, în al
doilea rând, pentru a putea înfăţişa evenimentul şi din punctul
meu de vedere.
Totul s-a terminat fără alte incidente verbale dar, la plecarea
clienţilor, am observat că fata îl urma pe băiat la câţiva paşi în
urmă, cu capul plecat şi am realizat că în tot timpul incidentului
aceasta nu a vorbit din proprie iniţiativă, ci numai în momentul
în care eu am insistat să-mi confirme cerinţele însoţitorului ei.

(M.T., studentă la Şcoala Postuniversitară SCOP-2M)

Să doarmă, dar de ce cu lumina aprinsă?...

Întâia oară când am avut posibilitatea să cunosc îndeaproape

un străin – şi nu un român stabilit în străinătate – a fost în
primul an de liceu, imediat după 1989. În acea perioadă a venit
în România primul val de profesori „misionari“, după cum le
spuneam noi, din alte ţări. Deşi ad litteram apelativul nu era
valabil, ne consideram îndreptăţiţi să-i numim astfel, dacă fiind
structura şi motivaţia lor personală, unele dintre ele erau foarte
tinere, care nu-şi mai găseau locul sau utilitatea acolo, sau cum
am spune cu puţină răutate, se plictiseau şi au venit să sondeze
noi terenuri. Pe-atunci nu-mi amintesc să mă fi frapat, în primul

87
rând, diferenţele culturale. Este adevărat că îi priveam ca venind
din altă lume (şi aşa şi era), lume la care, dată fiind vârsta şi
„epoca“ plină de speranţe, aşteptam să accedem în curând. Le
ascultam, aşadar, povestirile ca pe ceva ce ni se va întâmpla, şi la
noi.
Ulterior, într-o lume care dacă se mişcă atunci involuează în
cele mai frecvente cazuri, starea de spirit s-a schimbat. Însă noi,
românii, am fost mai întâi furioşi, apoi am început să ne amuzăm
(un umor oarecum „disperat“) pe seama a ceea ce ni se întâmpla;
ca popor, devenisem incorigibili. Interesant, totuşi, că reacţionăm
plini de indignare atunci când străinii în vizită în România,
extrapolând puţin starea de fapt, ne încadrau în rândul ţărilor
din lumea a treia. Şi aceasta nici măcar explicit, ci relatând ceea
ce au văzut sau li s-a întâmplat în România. Se pare că oricât de
realist ar fi, omului nu-i place să i se spună în faţă un adevăr,
chiar dacă acceptat. Şi apoi, cum să nu te înfurii când eşti
întrebat dacă toată lumea în România are televizor! Deşi...
Aceasta, legat de impresiile pe care ni le-au produs întâlnirile
cu străinii veniţi în România.
Aş mai avea ceva de adăugat, ceva ce are de-a face cu faptul că,
oricât de cunoscut, chiar legendar ar fi un lucru, acesta nu are un
efect atât de puternic ca atunci când iei contact cu el. Într-una
din întreprinderile ieşene lucrează temporar un maistru german.
Venit să supravegheze realizarea unor lucrări pentru firma
germană la care lucrează şi care „înnebuneşte“ pe toată lumea,
chiar şi numai prin energia de care se arată capabil. Cei de acolo
spun că numai cinci ca el ar pune pe roate întreaga economie
ieşeană. Într-o noapte, trecând printr-o secţie, şi-a exprimat
uimirea că, deşi aceasta era în funcţiune, nu era nimeni care să
lucreze. Cum putea fi altfel, dacă imediat i-a găsit pe toţi
dormind de-a binelea pe la vestiare. Reacţia pe care a avut-o
spune multe, dacă mai era nevoie, despre ei: „Că dormeau, nu ar
fi un capăt de ţară, vor fi concediaţi (deşi, bineînţeles, nu a fost
aşa); dar de ce ţineau lumina aprinsă?“

(G.A., student anul IV, REI)

88
 Salutul la francezi

Îmi amintesc de primul meu contact cu o familie de francezi.

Ajungând dimineaţa în Chambery, profesorul care s-a ocupat de
noi pe timpul sejurului în Franţa, ne-a condus de la gară direct
acasă la el. Atunci când ne-a prezentat soţia, eu, ca un „bine
crescut român“, am luat mâna pe care dumneaei mi-o întinsese şi
i-am sărutat-o. Am simţit o uşoară împotrivire, dar gestul meu
sigur şi neaşteptat a luat-o prin surprindere. Mai târziu, după ce
ne cunoscusem mai bine, ne-a povestit amuzată cât de surprinsă
a fost de gestul meu. A fost chiar puţin speriată. Pentru ei, gestul
de a săruta mâna este un gest de galanterie rar utilizat. Este un
gest care s-ar potrivi mai ales unei relaţii amoroase, gest expri-
mând sentimentele profunde, împărtăşite de două persoane între
care există o legătură afectivă puternică. Strângerea uşoară a
mâinii ce ţi-o întinde o femeie, însoţită de formule verbale, este
gestul de salut obişnuit la francezi.
După câteva săptămâni, am asistat amuzat la o situaţie în care
un alt român, în acelaşi context, a „forţat“ mâna doamnei Barte-
lémy, cu acelaşi gest galant.
Când am început să frecventăm cursurile de la D.E.S.S. (studii
aprofundate), am observat alte diferenţe între modul de salut. În
primul rând, mi se părea puţin ridicolă formula de salut folosită
între colegii mai apropiaţi. La intrarea în sala de curs, fiecare
dintre fete (de regulă, ele aveau privilegiul de a iniţia acest „ri-
tual“), după banalul „bonjour“, se apropia de fiecare şi îşi lipea
într-un gest scurt faţa de cea/cel salutat, schiţând cu buzele un
sărut. Când am fost pus şi eu într-o astfel de situaţie „delicată“,
am reprodus (credeam eu!) acelaşi gest. Mai târziu am remarcat
că nu trebuie să atingi cu buzele obrazul celuilalt, ci doar să îţi
lipseşti uşor obrazul şi să schiţezi acel sărut imaginar, însoţit de
un sunet discret, exprimând simbolic sărutul.
Într-o zi, am înţeles că acel banal „bonjour“ poate şi el avea
sensuri diferite. Înainte de începerea unui curs, pe măsură ce ne
adunam în sala în care avea să aibă loc întâlnirea cu profesorul,
fiecare nou venit saluta cu un „bonjour“, iar ceilalţi răspundeau.
La un moment dat, fiind prins într-o discuţie, am răspuns mai
târziu celui care tocmai intrase şi ne salutase. El s-a întors sur-

89
prins şi mi-a spus că m-a salutat deja. Am rămas puţin contra-
riat şi nu am înţeles de ce mi-a replicat. Într-o altă zi, mi se în-
tâmplă acelaşi lucru cu o colegă. După o discuţie puţin confuză la
început, am înţeles în sfârşit. Cel care salută primul rosteşte un
„bonjour“ sonor, uşor cântat, cu ridicarea tonului spre finalul cu-
vântului. Cel care răspunde la salut rosteşte acelaşi „bonjour“,
dar pe un ton mai jos. Aceleaşi reguli sunt respectate şi în cazul
formulei „Salut“.

(T.C., preparator, Catedra de psihologie)

Bahus şi marcajul

La serbarea tradiţională a firmei Microsoft Seattle am sesizat o

brăţară din plastic la încheietura soţului meu. Cum îi ştiam rafi-
namentul şi refuzul categoric kitsch-ului, m-a mirat, aşa că, evi-
dent, l-am chestionat. Răspunsul a fost total neaşteptat pentru
mine. Era semnul că, „în conformitate cu legislaţia americană,
era major“ pentru licori bahice şi acces la punctele unde se distri-
buiau. Nu am putut să nu remarc şi să compar diferenţa faţă de
lumea românească tradiţională, în care Bahus intră dezinvolt
chiar şi în lumea copilăriei ca... tămăduitor.
Acelaşi zeu, alte credinţe şi, mai ales, uzanţe.

(D.R., absolventă Psihologie)

90
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Anghel, I.M., Dreptul diplomatic, Bucureşti, 1984.

2. Anghel, I.M., Dreptul consular, Bucureşti, 1978.
3. Barston, R.P., Modern diplomacy, Londra, New York, 1988.
4. Berridge, G.R., Diplomacy. Theory and Practice, Londra ş.a., 1995.
5. Burton, J.W., Systems, States, Diplomacy and rules, Cambridge, 1968.
6. Burton, J.W., Conflict and Comunication. The Use of Controlled in Inter-
national Relations, Londra, 1969.
7. Bonciog, A., Drept diplomatic, Bucureşti, 1997.
8. Chebeleu, T., Drept diplomatic şi consular, Oradea, 2000.
9. ***, Dicţionar diplomatic, Bucureşti, 1979.
10. Clark, E., Corps diplomatique, Londra, 1973.
11. Dupont, C., La Négociation: conduite, théorie, aplications, Paris, 1994.
12. Dupont, C., La Négociation: applications et exercices, Paris, 1994.
13. Dussault L., Protocolul – instrument de comunicare, Bucureşti, 1996.
14. Denza, Eileen, Diplomatic Law, New York, Londra, 1976.
15. Dembinski, L., The modern law of diplomacy. External missions of states
and international organizations, Boston, Dordrecht, Lancaster, 1988.
16. Deutsch, K.W., The analysis of international relations, ed. a II-a, New
Jersey, 1978.
17. Dixon, M., Textbook on International law, ed.a III-a, London, 1990.
18. Hall, T., Hall Mildred, Guide du comportement dans les affaires interna-
tionales, Paris, 1990.
19. Hoffman, A.S. (ed.), International Communication and the New Diplomacy,
Londra, 1968.
20. Kissinger, H., Diplomacy, New York ş.a. 1994.
21. Lauren, P.G., Diplomcy. New approaches in history, theory and policy,
Londra, 1979.
22. Maliţa, M., Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970.
23. Marin, G. (coordonator), Uzanţe diplomatice şi de protocol. Caiet de
seminar, Bucureşti, 1996.
24. McClanahan, G.V., Diplomatic Immunity. Principles, Practices Problems,
Londra, 1989.

91
25. Martin, L.W., Diplomacy in Modern European History, New York, Londra,
1966.
26. Năstase, A. şi alţii, Drept diplomatic şi consular, Bucureşti, 2002.
27. Nicolson, H., Diplomacy, Londra, 1950.
28. Idem, Arta diplomatică, Bucureşti, 1966.
29. Pistol, G.M., Negocieri şi uzanţe de protocol, Bucureşti, 1999.
30. Plantey, A., La negociation international. Principes et metodes, Paris,
1992.
31. Plischke, E. (ed.), Modern diplomacy. The art and the artisans, Washington,
1979.
32. Pruteanu, Şt., Comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi, 1998.
33. Serres, J., Manuel practique de protocole, Paris, 1992.
34. Shaw, M.N., International Law, Cambridge, 1995.
35. Tănăsie, P., Uzanţe diplomatice şi de protocol, Bucureşti, 1993.
36. Tănăsie, P., Marin, G., Dumitriu, D., Uzanţe diplomatice şi de protocol, 2000.
37. Thayer, Ch., Diplomat, Londra, 1960.
38. Ury, W., Dincolo de refuz, Timişoara, 1994.
39. Watson, W., Diplomacy. The dialogue between states, Londra, 1982.

92