ELABORAREA METODICĂ Nr 2.

Tema: Componentele osoase a Sistemului Stomatognat (SS).

ÎNTREBĂRI DE CONTROL :

1. Oasele craniului. Generalități.

Craniul sau cutia craniană este o structură osoasă care conține și protejează encefalul.

Aceasta se află în partea superioară a endoscheletului mamiferelor. Craniul uman este compus
din opt oase care împreună formează o cavitate ovoidă cu duritate variabilă și cu o capacitate de
circa 1.450 ml 

Structura:
este de obicei alcătuit dintr-un:

 neurocraniu și
 viscerocraniu.

2. Morfologia funcţională a mandibulei.

Mandibula – un os mobilizabil al scheletului maxilo-facial care se dezvoltă din 2
segmente egale şi simetrice, ce se consolidează către sfîrşitul primului sau începutul
anului 2 de viaţă, formînd simfisul mandibulei.
Mandibula e compusă din corp, situat în plan orizontal şi 2 ramuri ascendente, fiecare
terminîndu-se cu 2 apofize: anterioară/coronoidă şi posterioară/condilară, care
continuă în colul şi epifiza condilului mandibular şi uneşte mandibula cu craniul. Între
apofiza anterioară şi apofiza posterioară se găseşte incizura mandibulei. Regiunea
superioară a corpului mandibulei e prezentată de apofiza alveolară.
3. Traectoriile de forţă la mandibulă şi importanţa lor practică.

Traiectoriile de forţă sunt destinate pentru suportarea şi neutralizarea forţei

masticatoare. Traiectoriile de forţă prezintă nu altceva decît stîlpii de rezistenţă, care
împreună cu plăcile osoase compacte, îi atribuie mandibulei rezistenţa cuvenită.
Localizarea, densitatea şi direcţiile acestor linii sunt în raport cu tensiunile din ţesutul
osos provocate de forţa musculară şi direcţiile ei.
Deosebim următoarele traiectorii de forţă:
 Marginale: se împart în 2 grupe îndreptîndu-se antero-posterior spre condilii
articulari unde încrucişează
 Bazilare
 Transversale
 Anterioare
 Posterioare
 Capulans
 Radiale
4. Morfologia funcţională a maxilei.
Maxila e unită imobil cu oasele craniului fiind un os pereche compus din corp şi 4
apofize: frontală, zigomatică, alveolară, palatinală. Corpul conţine cavitatea Highmori,
iar baza maxilei o constituie substanţa spongioasă inclusă în plăci subţiri ale ţesutului
osos compact. Pe suprafaţa maxilei se inseră doar muşchi mimici, din care cauză lipsesc
rugozităţile pronunţate de pe suprafaţa ei. Maxila se găseşte sub influenţa forţei care
reiese de la mandibulă. Tuberculii ţesutului spongios se grupează şi au un aranjamnt
care îi dă posibilitate maxilei să se opună forţei funcţionale respective. În sectoarele
unde presiunea funcţională este mai mare, tuberculii se îngroaşă, formînd stîlpii de
rezistenţă, care servesc la transmiterea acestei presiuni asupra oaselor craniului, astfel
neutralizînd-o.
Apofiza alveolară are în ansamblu o formă curbă prezentînd 2 feţe: o faţă
externă/vestibulară şi o faţă internă/orală. Apofiza alveolară mai poartă denumirea şi de
proces alveolar sau os dentar (după Beltrami). După pierderea dinţilor procesele
alveolare suferă procesul de resorbţie primind denumirea de creastă alveolară. Apofiza
alveolară este orientată oblic şi în jos astfel încît baza ei formată la nivelul de unire cu
maxilarul formează un arc mai mic decît arcul alveolar de la nivelul marginei libere.
Procesul alveolar maxilar este format din ţesut spongios şi delimitat de o compactă
internă şi una externă. Partea compactă externă este străbătută de numeroase orificii,
acestea permit anesteticelor să pătrundă mai repede şi mai uşor la buchetul vasculo-
nervos apical permiţînd instalarea unei bune anestezii locale pentru intervenţiile
curente din chirurgia stomatologică.

5. Stâlpii de rezistenţă verticali la maxilă şi importanţa lor practică.

 Nazofrontali: încep la nivelul arcului bazal al regiunii

incisivilor şi caninilor trecînd în pereţii nazali laterali,
îndreptîndu-se spre osul frontal
 Zigomatici: încep la nivelul apofizei procesului alveolar
corespunzător dinţilor laterali trecînd osul zigomatic. Aceşti
stîlpi descompun presiunea masticatorie transmiţînd-o la
oasele craniului

6. Stâlpii de rezistenţă orizontali la maxilă şi importanţa lor practică

 Pterigopalatinali: sunt prezenţi prin tuberozităţi maxilare şi

apofizele pterigoidiene din regiunea dinţilor laterali spre baza
craniului
  Palatini: sunt prezentaţi prin apofizele palatinale care
consolidează ambele segmente laterale ale arcadelor dentare
neutralizînd presiunea masticatorie în plan transversal
7. Morfilogia funcţională a palatului dur.

Apofizele palatinale, consolidîndu-se cu lamele orizontale ale osului palatinal formează

palatul dur. Locul consolidării apofizelor palatinale – sutura palatină mediană poate
avea un grad de proeminare diferit. Deseori pe această sutură se evidenţiază un val osos,
numit torusul palatin, care poate avea formă variată: rotunjit, alungit, pronunţat mai
mult sau mai puţin, ocupînd zona anterioară, posterioară sau fiind situat de-a lungul
bolţii palatine. Adîncimea şi forma palatului dur depinde de un şir de factori exteriori.
Pierderea dinţilor firesc duce la atrofia apofizei alveolare datorită căreia bolta palatină
capătă un caracter mai plat. Particularităţile bolţii palatine, ca şi prezenţa torusului
palatinal, au o importanţă deosebită la stabilirea tratamentului cu proteze dentare
mobile.

8. Morfologia funcţională a proceselor alveolare.

Existența apofizelor alveolare depinde de dezvoltarea, erupţia şi funcția dinților. Iată de

ce în decursul vieții forma și dimensiunile apofizelor alveolare permanent se schimbă.
Funcția dinților influențează schimbul de substanțe creînd condiții favorabile de
existență a apofizelor. Ele sunt împărțite în alveole separate, care la rîndul lor sînt
separate de septuri interalveolare, iar la dinții multiradiculari și de septuri
interradiculare. Alveolele joacă un rol important la fixarea dinților, deaceea în caz de
resorbție a lor dinții cad, iar în caz de pierdere a dinților inevitabil are loc resorbția
apofizei alveolare.
9. Vascularizația scheletului facial.

Vascularizaţia scheletului facial este asigurată în cea mai mare parte de ramuri ale arterei
carotide externe.
Artera carotidă internă prin ramura sa oftalmică participă la vascularizaţia regiunii frontale, a
dosului nasului şi pleoapelor.
Ramurile arterei carotide externe cu rol în vascularizaţie sunt artera facială, artera temporală
superficială, artera occipitală şi artera auriculară posterioară.
Artera facială străbate loja submandibulară, se orientează spre lateral şi devine superficială,
ocolind marginea inferioară a corpului mandibulei, anterior muşchiului maseter. La nivelul feţei
are un traiect flexuos şi se îndreaptă spre unghiul intern al ochiului. Ramurile faciale sunt
reprezentate de arterele labiale superioară şi inferioară, ramura laterală a nasului şi artera
unghiulară.
Artera temporală superficială, ramură terminală a arterei carotide externe, se desprinde în
parenchimul glandei parotide, posterior de colul mandibulei. Urcă anterior de pavilionul urechii
în regiunea temporală, unde are un traiect superficial şi flexuos. Din ea pornesc numeroase
ramuri destinate tegumentului feţei şi scalpului: ramura frontală, ramura parietală, artera
zigomatico-orbitală, ramuri auriculare anterioare.
Artera occipitală are un traiect postero-superior profund, fiind acoperită de muşchii cefei.
Devine superficială în vecinătatea protuberanţei occipitale externe.
Artera auriculară posterioară are un traiect superior precedentei, anterioară mastoidei şi osului
temporal. Aceste artere irigă tegumentul regiunii occipitale şi pavilionul urechii.
10. Inervația scheletului facial.

Inervatia este asigurata in mare parte de nervul trigemen si nervul facial. De la nervul trigemen
pornesc : nervul oftalmic ce da ramuri pentru pielea fruntii , pielea nasului ; nervul maxilar ce da
ramuri pentru dintii superiori , maxila si os zigomatic; nervul mandibular ce da ramuri pentru
mandibula , menton , dinti inferiori.
De la nervul facial si anume de la plexul parotid pornesc ramuri : temporala , zigomatica , bucala
, marginala a mandibulei , ce inerveaza zonele respective .