Tema 2.

IGIENA AERULUI
2.1. Importanţa biologică şi componenţa chimică a aerului
Profesorii de educaţia fizică, antrenorii şi echipele de sportivi îşi petrec majoritatea timpului
de lucru în aer liber. Dacă un orăşean se află în afara încăperilor în mediu 0,5-3,5 ore zilnic, apoi
specialiştii menţionaţi se află în afara încăperilor până la 8-10 ore. Această categorie de oameni
este supusă acţiunii sistematice a factorilor meteorologici, chimici şi bacteriologici din
atmosferă, care doar în anumite limite pot avea o acţiune favorabilă asupra corpului, deseori
fiind periculoşi pentru sănătate.
După acţiunea exercitată asupra organismului uman, factorii din aerul atmosferic se împart în
două grupe mari :
a) cu influenţă pozitivă asupra orgasmului, atunci când valorile lor se află în limitele
normelor sanitaro-igienice (temperatura, umiditatea, viteza de mişcare a aerului, gradul de
ionizare şi umiditate, presiunea atmosferică);
b) cu influenţă negativă asupra organismului în orice condiţii (microorganismele patogene,
praful, substanţele chimice toxice etc.).
Din punct de vedere fiziologic importanţa aerului pentru om rezidă în următoarele:
a) asigură organismul cu oxigen şi întreţine procesele de oxidare şi respiraţie;
b) participă la procesul de termoreglare;
c) este purtător de temperatură, umiditate şi ioni;
d) participă la călirea organismului;
e) asigură iradierea corpului cu razele solare.
Arul atmosferic curat conţine circa 26 de substanţe chimice. El are următoarea componenţă
chimică (după volum):

oxigen - 20,9%, dioxid de carbon – 0,03-0,04%, azot – 78%, gaze inerte – circa 1%.

Ox1genu1 este un gaz uşor, care se formează în procesul de fotosinteză a plantelor. El este
indispensabil pentru viaţa omului, animalelor şi plantelor, se consumă la oxidarea tuturor
substanţelor organice din mediul ambiant (apă, aer, sol), în procesul de ardere, dar concentraţia
lui se restabileşte repede, menţinându-se în limitele 20,70 - 20, 93 %. La suprafaţa pământului şi
chiar în încăperile supraaglomerate, concentraţia oxigenului variază în limitele unui 1%, ceea ce
nu prezintă un pericol real pentru sănătatea omului. Scăderea proporţiei de oxigen în aer până la
18% este bine suportată de om, dar dacă aceasta atinge valoarea de I3-14%, atunci apar greţuri,
vomă, cefalee (dureri de cap) şi chiar pierderea cunoştinţei. Scăderea concentraţiei de oxigen
până la 7-8% se consideră mortală.
Fiind un gaz uşor, oxigenul difuzează prin porii materialelor de construcţie, prin crăpături,
contribuind la normalizarea componenţei chimice a aerului din încăperile închise. Cauza
senzaţiei de năduf în casele de locuit şi în edificiile sportive se datorează umidităţii sporite a
aerului, reducerii concentraţiei de ioni negativi din el şi acumulării toxinelor eliminate de om,
1
dar nu în insuficienţa de oxigen, după cum cred unii oameni. Situaţii dificile pot apărea doar în
încăperile ermetice.
În repaos omul consumă în mediu circa 12 l de oxigen/ oră, iar la realizarea eforturilor
fizice volumul lui poate depăşi 120 1/oră, de aceea aerisirea sistematică şi ventilarea sălilor
sportive este o condiţie necesară în crearea condiţiilor optime de muncă pentru sportivi.
Dioxidul de carbon (CO2) se formează în procesul de respiraţie şi la arderea combustibilului, la
descompunerea substanţelor organice. Concentraţii sporite se pot întâlni în încăperile ermetice
sau prost ventilate. Acest gaz reglează respiraţia, servind ca excitant al centrului respirator.
Concentraţia dioxidului de carbon în atmosferă variază între 0,03-0,04%. În încăperile
aglomerate cel mal frecvent sânt determinate concentraţii de 0,6-0,8%. Schimbări patologice în
organism au loc atunci, când concentraţiile dioxidului de carbon în aer ating valorile de 2-2,5%,
starea de sănătate a oamenilor agravându-se pe măsura depăşirii acestor valori. CMA pentru CO2
constituie 0,1%, iar concentraţiile mai mari semnifică despre gradul de viciere a aerului, fiind
apreciat de către oameni ca „aer stătător”. Această apreciere apare din considerentul că
concomitent cu dioxidul de carbon în încăperi se acumulează şi alte gaze, uneori urât
mirositoare, precum amoniacul, hidrogenul sulfurat, acroleină, acidul formic etc.
În starea de confort termic un om adult elimină în mediu circa 22 1 de CO2 pe oră, iar la
îndeplinirea unui efort fizic mare de 2-3 ori mai mult, de aceea chiar şi modificările
nesemnificative ale concentraţiei lui în aerul inspirat, dereglează respiraţia, influenţează nefast
metabolismul general.
Azotul este un gas indiferent pentru om, deoarece concentraţia lui în aerul inspirat nu diferă
de cea din aerul expirat. El poate influenţa nefast starea de sănătate a omului, doar dacă pătrunde
în corp sub presiune, deoarece se dizolvă în sânge în cantităţi proporţionale cu presiunea
atmosferică.
Gazele inerte, în concentraţiile existente în aerul atmosferic, nu exercită o acţiune biologică
însemnată asupra organismului.
În stare de repaus un om adult inspiră timp de 24 ore circa 13-14 m3 de aer, de aceea pentru
păstrarea sănătăţii, este importantă calitatea lui. În timpul eforturilor fizice, volumul ventilării
pulmonare creşte de la 4-8 l/min până la 60-120 l/min, ceea ce măreşte cu mult riscul pentru
sănătate a aerului poluat cu substanţe toxice.
2.2. Proprietăţile fizice ale aerului
Aerul este purtătorul unui complex de calităţi fizice însemnate, precum temperatură, umiditate,
viteză de mişcare, presiune, ionizare, de care depind starea de sănătate şi confortul termic al
omului.
Temperatura aerului. Pământul se încălzeşte de la soare, iar aerul de la sol. Pe măsura
îndepărtării de la sol, temperatura aerului se micşorează cu 0,5°C la fiecare 100 m altitudine,
constituind la înălţimea la 10 km aproximativ - 50°C.
Temperatura aerului pe pământ variază în limite extrem de mari, iar oamenii au capacitatea de a
se adapta la ele, chiar dacă acest diapazon constituie de la +55°C până la -70°C. Importanţa
igienico-fiziologică a temperaturii aerului în practica sportiva este determinată, în primul rând,
de influenţă ei asupra procesului de termoreglare a corpului. Există două mecanisme principale
da menţinere a constanţei temperaturii omului şi de adaptare la diferite valori termice:
2
a)chimic;
b)fizic.
Mecanismul chimic al termoreglării constă în faptul, că omul reacţionează la variaţiile de
temperatură ale aerului prin schimbarea valorii de termogeneză endogenă a căldurii. Astfel, la
frig se elaborează mai multă energie, iar la cald mai puţină.
Mecanismul fizic al termoreglării se manifestă prin constricţia vaselor sangvine periferice la
frig şi prin dilatarea lor la căldură.
Adaptarea organismului la frig are loc astfel: la temperaturi sub +I5°C în organism se
intensifică descompunerea substanţelor organice, care servesc drept sursă de energie termică: la
oxidarea unui gram de proteine sau glucide se emană 4,0 kcal, iar a unui gram de lipide – 9,0
kcal. Variaţiile de temperatură ale aerului sânt recepţionate de către termoreceptorii pielii, care
reacţionează la frig prin constricţia vaselor sanguine periferice.Ca rezultat, patul de sânge de la
suprafaţa corpului se îndreaptă spre ţesuturile profunde, spre organele interne şi le protejează de
suprarăcire. Scade diferenţa dintre temperatura corpului şl temperatura aerului, ceea ce duce la
micşorarea cedării de căldură.
Adaptarea organismului la căldură: la temperaturile aerului de peste +20oC, dimpotrivă,
procesul de termogeneză se micşorează, ceea ce se manifestă şi prin reducerea consumului de
hrană calorică. Are loc dilatarea capilarelor sangvine ale pielii şi datorită creşterii diferenţei de
temperatură dintre piele şi mediul extern, organismul cedează căldura.
Temperaturile aerului ce variază în limitele +18oC şi +20oC sunt cele ce creează starea de
confort termic pentru oamenii aflaţi în stare de repaos, iar cele ce se află sub sau peste aceste
limite provoacă disconfortul termic şi chiar unele maladii.
Atât în stare de repaos, cât şi în efort fizic, organismul uman tinde să-şi păstreze constanţa
temperaturii corpului, acceptând căldura din exterior la frig sau degajând-o pe cea excesivă, la
căldură. În condiţiile temperaturii confortabile (+18+20oC) în stare liniştită, organismul cedează
căldura prin următoarele căi:
 prin iradiere, căldura fiind cedată obiectelor mai reci din jur (aproximativ 45%
din cheltuielile totale de căldură);
 prin convecţie, căldura fiind cedată aerului înconjurător, care vine în contact
direct cu corpul ( aproximativ 30% din cheltuielile totale de căldură);
 prin transpiraţie, căldura se pierde odată cu sudoarea evaporată de pe piele şi
mucoasele căilor respiratorii (cheltuieli ce constituie circa 20-25% din cheltuielile
totale de căldură);
 prin contact direct cu obiectele mai reci (pereţii, aparatele sportive, banca de
gimnastică);
 prin încălzirea aerului inspirat, a hranei şi dejecţiilor (cheltuielile constituie
până la 10% din cheltuielile totale).
La temperaturi de peste +30°C cedarea de căldură prin convecţie şi iradiere treptat este înlocuită
prin transpiraţie, iar la temperatura aerului de peste +37°C, transpiraţia devine unica cale de
cedare a căldurii corpului în exterior.

3
La creşterea temperaturii aerului se intensifică respiraţia şi pulsul, apar dureri de cap, se
micşorează capacitatea de muncă fizică, poate apărea şocul termic. La temperatura aerului de
+24°C capacitatea de muncă scade cu 15%, iar la +28oc – cu 30%.
Pentru prevenirea şocului termic, temperatura aerului trebuie să fie mai mică cu cel puţin 5-I0°c
ca cea a corpului. El se poate manifesta în timpul exerciţiilor fizice pe terenuri şi spaţii ce nu se
aerisesc, în încăperi închise, la folosirea îmbrăcămintei, ce nu corespunde anotimpului. Primele
simptome ale şocului termic sânt: dereglarea coordonării mişcărilor, dereglarea respiraţiei,
transpiraţie abundentă, înroşirea sau paliditatea pielii, iar mai apoi, pierderea cunoştinţei. În
această situaţie este necesar să-i acordăm persoanei primul ajutor medical: îl scoatem din
încăpere la aer liber, îl culcăm la umbră, descheindu-i cămaşa la gât, dezbrăcându-l de hainele
călduroase, îl stropim cu apă ori îi dăm să bee apă, suc ori ceai rece, iar pe cap şi îi aplicăm un
ştergar umed sau o pungă cu apă. Dacă nu-şi revine, recurgem la respiraţie artificială, chemăm
medicul.
Pentru prevenirea şocului termic nu se recomandă de organizat competiţii atunci, când
temperatura aerului este de peste +24+25°C, iar umiditatea atinge valoarea de 80%.
Antrenamentele sportive se practică pe teren deschis, iar la fiecare 10-15 minute de lucru se
organizează pauze pentru odihnă. În zilele călduroase trebuie evitate antrenamentele în parcuri,
păduri şi scuaruri, în care adeseori se creează condiţii meteorologice nefavorabile din cauza
umidităţii sporite şi lipsei curenţilor de aer.
Iarna apare pericolul de hipotermie a corpului. Răcirea picioarelor, care este destul de frecventă
în această perioadă, se răsfrânge nefast asupra temperaturii mucoasei nazale, laringelui şi poate
provoca inflamarea acută a acestor organe şi scăderea rezistenţei organismului la bolile
infecţioase. Muşchii scheletici şi tendoanele musculare, ligamentele ce fixează articulaţiile, îşi
pierd elasticitatea, fiind supuse traumatizărilor.
Organismul uman nu dispune de mecanisme de adaptare la variaţiile bruşte de temperatură, iar
alternarea sistematică a temperaturilor ce nu diferă semnificativ, dimpotrivă, nu numai că nu-s
periculoase pentru om, dar joacă în rol benefic în antrenarea mecanismelor de termoreglare.
Răcirea bruscă a corpului integru este mai puţin periculoasă, decât răcirea unor regiuni separate.
Acest fenomen poate fi explicat astfel: la acţiunea frigului asupra organismului integru, senzaţiile
termice puternice sânt percepute imediat de către sistemul nervos central,în funcţie fiind
implicate toate mecanismele fiziologice (chimic şi fizic) de protecţie contra temperaturilor
scăzute, pe când influenţa locală a frigului, asupra anumitor regiuni ale corpului (gâtul, şalele,
faţa) nu este percepută adecvat de către creier, evitându-se astfel o implicare majoră a
mecanismelor de protecţie a lor de temperaturile scăzute. Uneori vântul rece, ce pătrunde prin
hainele subţiri, poate fi mai puţin periculos pentru sănătate, decât răcirea ocazională a
picioarelor şi şalelor, protejate inadecvat de frig.
În vederea sporirii rezistenţei corpului la frig este necesar să respectăm un şir de măsuri
simple, dar eficiente, precum călirea sistematică a corpului prin practicarea băilor de aer şi de
apă, alimentarea cu produse bogate în glucide şi lipide, folosirea hainelor corespunzătoare
anotimpului, respectarea regimului corect de muncă şi odihnă, crearea condiţiilor de muncă
favorabile omului. Pentru încălzirea corpului se recomandă consumul băuturilor fierbinţi,
precum cafeaua ori laptele cu cafea, ceaiul, care asigură creşterea temperaturii picioarelor cu
6°C peste 5-10 minute de la întrebuinţare. Consumul băuturilor spirtoase, deşi este însoţit de
apariţia imediată a unui val de căldură, ca rezultat al „ arderii combustibilului”, contribuie la

4
răcirea corpului, ca rezultat al dilatării capilarelor pielii, care transportă sângele din profunzime
spre periferia corpului.
Temperatura aerului este un factor important în activitatea sportivilor. Din acest considerent,
pentru prevenirea încordării mecanismelor de termoreglare şi menţinerea capacităţii optime de
efort fizic este necesar să se respecte următoarele valori ale temperaturii aerului:
- în sălile de luptă I6-I8°C;
- în sălile de jocuri sportive 14-16o C;
- în manejul de atletism I5-I7°C;
- în sălile de gimnastică pentru copii 17°C;
- în sălile de gimnastică pentru maturi 14-15°C;
- în sălile sportive şcolare nu mai puţin de 16 °C.
Iarna, elevii claselor primare pot participa la lecţiile de educaţie fizică în aer liber doar dacă
temperatura aerului atmosferic nu depăşeşte valoarea de - 15°C, cei din clasele medii, doar dacă
termometrul indică cifre sub -20°C, iar cei din clasele superioare, chiar şi la temperaturi de până
la - 25°C, fiind îmbrăcaţi călduros, cu condiţia, că viteza vântului nu va fi mai mare de 5 m/s.
La practicarea sportului în aer liber, valorile de temperatură nu pot fi reglementate, cu atât
mai mult, că influenţa lor asupra organismului depinde în mare măsură şi de starea altor factori
meteorologici, precum umiditatea şi viteza de mişcare a aerului. Vara, cea mai favorabilă
temperatură pentru ocupaţiile cu atletismul la distanţe scurte e de +I8+20°C, umiditatea fiind de
30-70%, iar viteza vântului de 1,5 m/s.
Umiditatea aerului este determinată de prezenţa în el a vaporilor de apă. Cu cât temperatura
aerului e mai mare, cu atât el poate fi saturat cu o cantitate mai mare de vapori. La temperaturile
scăzute nivelul de saturare poate fi atins cu o cantitate mai mică de vapori.
Umiditatea aerului se caracterizează prin următorii indici:
 umiditate absolută, cantitatea de vapori de apă, exprimată în grame, ce se conţine
într-un m3 de aer la temperatura dată (A);
 umiditate maximală, cantitatea de vapori de apă, exprimată în grame, necesară
pentru saturarea completă a unui m3 de aer la temperatura dată (M);
 umiditatea relativă (µ), raportul dintre umiditatea absolută şi cea maximală,
exprimată în procente sau saturarea aerului (în %) la momentul cercetării:
µ= A:M x 100%
Cu cât umiditatea relativă e mai mică, cu atât mai repede are loc evaporarea sudorii de pe piele,
iar omul se simte mai confortabil. Evaporarea unui gram de sudoare echivalează cu pierderea a
0,6 kcal, ceea ce perceput de om drept un efect benefic. Acest proces are loc permanent, chiar şi
în stare de repaos. La temperatura de +I5+20°C omul elimină zilnic 0,4-0,6 1 de sudoare, iar în
efort fizic până la 6-8 1.
Transpiraţia deţine un rol important în adaptarea corpului la temperaturile ridicate. Dar
eficienţa ei deprinde în mare măsură de valorile umidităţii relative: cu cât ele sunt mai înalte, cu

5
atât evaporarea sudorii are lor mai lent, iar la indicii de peste 70%, nici una din căile de
termoreglare (iradierea, convecţia, transpiraţia) nu este eficace, fiind posibil şocul termic.
Aerul rece şi umed este periculos pentru om. În aceste condiţii, vaporii de apă din aer umezesc
îmbrăcămintea, ceea ce contribuie la formarea condensatului pe suprafaţa pielii. Apa, având o
conductibilitate termică de 26 de ori mai mare ca aerul, răceşte corpul.
Aerul umed este suportat mal greu de către om, atât vara, cât şi iarna. Cele mai neprielnice
condiţii apar primăvara devreme, la topirea zăpezii. Pentru protejarea corpului de frig, în
garderoba sportivilor, antrenorilor şi profesorilor de educaţie fizică trebuie incluse scurte ori
costume sportive cauciucate, care vor îngrădi accesul vaporilor de apă spre haine, sporindu-le
astfel durata de activitate în aer liber şi rezistenţa la bolile de răceală.
Umiditatea relativă a aerului din încăperile de locuit trebuie să constituie 30-60%. Aerul cu
umiditatea sub 10-15% provoacă uscarea mucoaselor ochilor, căilor respiratorii şi pielii, ceea ce
se răsfrânge nefast asupra sănătăţii şi capacităţii de muncă a omului. Menţinerea umidităţii
normale în sălile sportive poate fi asigurată prin evitarea aglomerării acestora, prin aerisirea şi
ventilarea încăperilor, respectarea regimului corect de prelucrare umedă a suprafeţelor.
Viteza de mişcare a aerului. Datorită diferenţei de temperatură a aerului atmosferic din
diferite regiuni ale globului, el se află într-o permanentă mişcare. Curenţii de aer cald circulă de
la ecuator spre poli, iar cei de aer rece în direcţie opusă.
În practica educaţiei fizice şi sportului viteza vântului poate influenţa nu doar starea
organismului sportivilor şi antrenorilor, condiţiile lor de muncă, dar şi planurile de activitate ale
acestora în aer liber, fiind necesare anumite corective, soldate cu schimbarea locului ori timpului
de desfăşurare a competiţiilor. În acest context, viitorii specialişti din acest domeniu trebuie să
cunoască esenţa unor astfel de fenomene, precum ciclon şi anticiclon, anunţate în pronosticurile
meteorologice.
Ciclonul este o masă de aer umed cu presiune atmosferică scăzută, care se formează într-o
regiune caldă a globului şi se deplasează cu o viteză mare spre altele mai reci, aducând
precipitaţii şi schimbarea vremii. Uneori se poate manifesta prin furtuni şi vijelie.
Anticiclonul este o masă de aer uscat cu presiune atmosferică înaltă, care se formează într-o
regiune rece a globului, cel mai frecvent în Siberia, aducând vreme bună, însorită, fără
precipitaţii. Vânturile de sud-est aduc căldură şi precipitaţii, iar cele de nord - est - timp rece şi
aer uscat, cer senin.
Mişcarea aerului ce caracterizează prin direcţie şi viteză.
Direcţia vântului se determină cu girueta, aparat, care ne asigură cu datele necesare pentru
construirea „rozei vântului” pentru teritoriul investigat. „Roza vântului” este o schemă, o
prezentare grafică a direcţiei primordiale a vântului într-o localitate anume sau într-un anumit loc
din cadrul ei. Această schemă este prezentă pe proiectele stadioanelor, edificiilor sportive,
şcolilor. La alegerea terenului pentru construcţia lor este necesar să se ţină cont de modul de
amplasare a acestora în raport cu obiectivele ce poluează mediul ambiant, astfel ca ele să fie
ocolite de vântul ce aduce deşeuri periculoase (funingine, praf, mirosuri grele) de la
întreprinderile industriale şi cazangeriile din preajmă.
Viteza vântului exercită o mare influenţă asupra procesului de termoreglare, ajută la cedarea
căldurii prin convecţie şi transpiraţie. S-a constatat, că sporirea vitezei de mişcare a aerului cu 1
m/s, după senzaţiile percepute de organism, echivalează cu scăderea temperaturii lui cu 2oC.
6
 În timpul verii vântul acţionează favorabil asupra organismului, asigurând cedarea de căldură
şi adaptarea mai lesne a corpului la căldură. Iarna apare pericolul suprarăcirii organismului şi
degerăturilor. În lipsa vântului, gerul de -30-40oC se suportă mai uşor, decât cel de -10-15oC la
vânt.
Vântul puternic schimbă ritmul respiraţiei, starea emoţională, micşorează viteza de mişcare a
sportivilor pe pistele de alergări, dar şi deplasarea cicliştilor şi motocicliştilor. Astfel, vântul
din faţă, micşorează viteza de deplasare a sportivului cu 20-25%, iar cel ce bate din spate, deşi
facilitează mişcarea, denaturează rezultatele reale. Din acest considerent, recordurile sportive nu
se înregistrează atunci, când viteza vântului, care bate din spate, e mai mare de 2 m/s (sprint,
sărituri, aruncări a greutăţilor etc.). Vântul cu viteza de 6-7 m/s provoacă creşterea
excitabilităţii sistemului nervos central, senzaţia de nelinişte.
Viteza de mişcare a aerului în majoritatea sălilor sportive trebuie să constituie 0,3-0,5 m/s, în
sălile de luptă şi tenis de masă - 0,25 m/s, iar în bazinele de nataţie acoperite 0,2 m/s.
Presiunea atmosferică reprezintă presiunea exercitată de atmosferă pe suprafaţa solului.
Presiunea atmosferică normală constituie 1 at., fiind egală cu cea exercitată de o coloană de
mercur cu înălţimea de 760 mm pe o suprafaţă de 1 cm2, la temperatura de 0oC, la nivelul mării
şi latitudinea de 45oC.
Presiunea exercitată asupra unui om adult, reieşind din suprafaţa corpului de 1,5-1,8 m2, este de
circa 15-18 tone. El însă, suportă această greutate, nefiind strivit, deoarece presiunea
intracelulară este egală cu cea atmosferică. Devierile zilnice ale presiunii atmosferice pot
constitui 4-5 mm Hg, nefiind resimţite de către persoanele sănătoase. Variaţiile mai mari
provoacă acutizarea bolilor sistemului respirator, cardiovascular, locomotor etc.
Boala alpină, apare la persoanele ce escaladează munţii. Escaladările sânt însoţite de apariţia
anumitor schimbări fiziologice in organismul sportivilor, provocate de scăderea presiunii
atmosferice (la fiecare 10, 5 m cu 1 mm Hg), dar şi a presiunii parţiale a oxigenului în aer, ceea
ce conduce la micşorarea gradului de saturare a hemoglobinei sângelui cu acest compus. Ea se
manifestă prin dereglarea coordonării mişcărilor, dureri de cap, scăderea memoriei şi atenţiei,
tahicardie, tahipnee, balonarea timpanelor, abdomenului, hemoragii nazale şi din urechi,
intestinale.
Astfel:
- la altitudinea de 1 km gradul de saturaţie a hemoglobinei cu oxigen constituie 95%;
- la 2 km – 92%;
- la 4 km – 85%,
- la 6 km – 70%.
În dependenţă de această situaţie altitudinea:
- de la 0 până la 1 km – este apreciată drept zonă indiferentă pentru om.
- de la 1 la 2 km - e calificată ca drept zona reacţiilor de adaptare deplină, fiind folosită
pentru pregătirea alpiniştilor, schiorilor de munte, fotbaliştilor, maratoniştilor etc.;
- de la 2 la 4 km - zona reacţiilor de adaptare parțială a organismului;
- de 4 la 6 km – zonă critică pentru sănătate, fiind prezente unele schimbări patologice;
7
- de peste 6 km - zonă de risc mortal, pentru personale neantrenate ce nu folosesc balonul cu
oxigen.
Pentru adaptarea organismului la altitudini mari se practică antrenarea sistematică a
sportivilor în camera de decompresie, organizarea cantonamentelor în condiţii alpine (1,5 - 2
km).
În vederea prevenirii bolii alpine se recomandă: respectarea unul regim strict de activitate,
evitarea mişcărilor de prisos, inhalarea oxigenului pur începând cu altitudinea de 3 km,
consumul băuturilor fierbinţi, alimente bogate în glucide (miere de albini, ciocolată, lapte
condensat, zahăr), precum şi alte măsuri de ordin psihologic şi emoţional.
Boala de cheson. La scufundarea sub apă presiunea creşte cu 1at la fiecare 10,25 m.
La mărirea presiunii atmosferice, care acţionează asupra corpului la realizarea unor lucrări
subacvatice (chesonieri, înotători) sau la coborârea în mine, în ţesuturile corpului uman se
dizolvă cantităţi mari de azot, provenit din aerul inspirat, care, de fapt, nu prezintă pericol real
pentru viaţă. Riscul pentru viţă si sănătate apare în procesul de decompresie incorectă a
chesonierilor sau scufundătorilor la adâncimi mari. În mod normal, persoana care s-a scufundat
până la o adâncime de 40 m trebuie să urmeze o perioadă de decompresie timp de 7 min, iar dacă
durata de activitate subacvatică a fost de o oră, atunci cea de decompresie trebuie să constituie
1,5 ore. La decompresie, azotul dizolvat în sângele şi ţesuturile corpului, formează bule
(embolii) de diferite dimensiuni. La decompresia rapidă ele capătă dimensiuni mari şi obturează
vasele sangvine, împiedicând circulaţia normală a sângelui şi altor lichide tisulare, ceea ce
provoacă dereglarea aprovizionării celulelor cu oxigen, însoţită, după caz, de infarct miocardic,
pierderea vederii, dureri puternice în articulaţii şi muşchi, paralizii etc.
Pentru lucrările subacvatice sânt selectate persoane sănătoase, pregătite fizic, supuse
preventiv unui control medical riguros.
Ionizarea aerului are loc sub influenţa razelor cosmice, dar şi a substanţelor radioactive din
sol şi apă. Sub acţiunea lor moleculele de aer se descompun în radicali liberi, încărcaţi pozitiv şi
electroni liberi, încărcaţi negativ. Electronii, alipindu-se de moleculele neutre, le conferă un
potenţial negativ, formându-se ioni negativi uşori, iar radicalii liberi poartă o sarcină pozitiva, ei
constituind ioni pozitivi uşori. În consecinţă, aerul deţine conductibilitate electrică. La
interacţiunea ionilor uşori cu particule de praf, fum ori ceaţă, se formează ioni grei.
Ionii negativi, care în marea lor majoritate sânt ioni de oxigen, au o influenţă pozitiva asupra
organismului uman: sporesc stabilitatea eritrocitelor, normalizează presiunea arteriali şi
cantitatea de colesterol din sânge, optimizează raportul dintre calciu şi potasiu, micşorează
aciditatea mediului intern al organismului, dispun de un efect calmant asupra sistemului nervos
central, dilată reflector arborele bronhial şi eficienţa schimbului de gaze în plămâni,
îmbunătăţesc aprovizionarea ţesuturilor cu oxigen.
Ionii pozitivi au o influenţă nefastă asupra omului: provoacă oboseală, cefalee, indispoziţie,
scad rezistenţa corpului la efort fizic. Ionii grei prevalează în aerul din clasele aglomerate, în
sălile sportive insalubre, în oraşele industriale mari, provocând starea de disconfort termic şi
insuficienţă de oxigen.
Influenţa benefică a aerului ionizat se face simţită pe litoralul maritim, lângă cascade şi
havuzuri, aceasta fiind exprimată prin respiraţie uşoară, normalizarea tensiunii arteriale şi a
excitabilităţii sistemului nervos central.

8
 Ionizatorul aerului, este un aparat, ce poate crea în aer diverse concentraţii de ioni negativi.
El este folosit în practica medicală pentru tratarea unor maladii (astmul bronhial, nevroze,
hipertonia), dar poate fi util şi în domeniul culturii fizice şi sportului. În ultimul caz, cel mai
frecvent se foloseşte aerul cu concentraţia de 500 ioni/cm3, acesta fiind inhalat zilnic timp de 10-
15 minute înainte sau după antrenament, 3-4 săptămâni. Aerul ionizat sporeşte rezistenţa
organismului la efortul fizic, fiind indicat frecvent pentru inhalare în perioada de pregătire către
competiţii, dar şi după competiţii, deoarece scurtează durata de restabilire a sportivilor după
eforturi istovitoare.
Gradul de ionizare al aerului este un indice al purităţii lui. El caracterizează starea sanitară a
atmosferei, a aerului din locuinţe şi edificii sportive.
Radiaţia so1ară de pe pământ este determinată de Soare, un corp ceresc cu diametrul de
1 500 000km, care se află la distanţa de 150 000 000 km de la Terra, având o temperatură de
60000C.
La suprafaţa pământului radiaţia solară are următorul spectru:
- razele vizibile - 40%;
- razele infraroşii – 59%;
- razele ultraviolete – 1%.
În componenţa spectrului solar intră:
 raze vizibile, purtătoare de energie, cu lungimea de undă de 780-400 nm;
 raze ultraviolete, cu lungimea de undă de 400-290 nm;
 raze infraroşii, purtătoare de căldură, cu lungimea de undă de 3000-780 nm.
Nanometrul, este o unitate de măsură, care constituie a milioana parte dintr-un milimetru.
La altitudinea de 40 km se întinde stratul de ozon, care protejează suprafaţa planetei de
acţiunea nefavorabilă a raselor ultraviolete, de radiaţia cosmică.
Influenţa biologică a radiaţiei solare. Radiaţia solară are o acţiune biologică pronunţată pentru
organismul uman. Pentru dezvoltarea normală el are nevoie de lumină.
Radiaţia vizibilă. De ea depinde ritmul normal al vieţii umane, tonusul muscular, numărul
eritrocitelor din sânge, capacitatea de fagocitoză a leucocitelor, metabolismul, ritmul somnului,
dispoziţia etc.
Radiaţia infraroşie. Dispune de efect termic, stimulează efectele metabolice din ţesuturi,
asigurând creşterea şi dezvoltarea normală a organismului uman. Ele au o capacitate mare de
penetrare în ţesuturile corpului, dilatând vasele sangvine şi limfatice din organele interne, ceea
ce asigură drenajul acestora şi servesc ca factor de absorbţie al diferitor inflamaţii.
Radiaţiile ultraviolete au următoarea acţiune biologică:
a) provoacă eritem, înroşirea pielii, însoţită de dilatarea capilarelor superficiale, a
canalelor glandelor sudoripare şi sebacee;
b) bactericidă, de nimicire a bacteriilor patogene din aer, de pe piele, din apă, sol şi alte
suprafeţe din mediul ambiant. Ele asigură autopurificarea aerului, apei şi a solului.

9
 c) formatoare de vitamine, având capacitatea de a transforma provitamina D
(ergosterina) din piele în vitamina D (calciferol), care serveşte drept cea mai
importantă metodă în prevenirea rahitismului la copii;
d) protectoare, exprimată prin formarea pigmentului melanina, de culoare brună, care
protejează pielea de arsuri;
e) fotochimică, manifestată prin formarea substanţelor biologic active, precum
acetilcolina, colina, histamina, care contribuie la stimularea activităţii glandelor
endocrine;
f) ionizantă, exprimată prin capacitatea de a forma în atmosferă ioni negativi.
Excesul radiaţiei ultraviolete poate avea acţiuni nefaste asupra omului, manifestată prin
arsuri al stratului cutanat al pielii, afecţiuni ale ochilor, cancerul pielii.
2.3. Sursele de poluare chimică a aerului din oraşele mari
Principalele surse de poluare chimică a aerului din oraşele mari sunt:
a) autotransportul; b)întreprinderile industriale; c) termocentrale şi cazangeriile.
În aerul atmosferic permanent există o anumită cantitate da poluanţi chimici, precum substanţe
toxice, praf, funingine, fum, care chiar şi în concentraţii mici pot avea o influenţă negativă
asupra organismului. Substanţele chimice, inhalate în plămâni cu aerul inspirat, au o acţiune
mai gravă asupra sănătăţii, ca cele consumate cu apa ori produsele alimentare. Ele pătrund uşor
în capilarele pulmonare, apoi în sânge şi în ţesuturile tuturor organelor interne, evitând ficatul,
care este un organ ce detoxifică sângele. Ca rezultat, se dereglează metabolismul tisular, ceea
ce provoacă intoxicaţii acute şi cronice, maladii ale diverselor sisteme de organe.
Un pericol eminent, creat de prezenţa poluanţilor chimici în aerul atmosferic, dar şi de slaba
aerare a spaţiilor deschise, există pentru persoanele ce se antrenează fizic în preajma
magistralelor automobilistice şi întreprinderilor industriale, dar şi pentru cei care fac sport pe
terenurile sportive, amplasate în văgăuni, lângă termocentrale şi cazangerii.
Autotransportul continuă să deţină în ultimele decenii poziţia de frunte în clasamentul surselor
de poluare chimică a aerului urban. Gazele de eşapament constituie 43 - 95% din volumul total
de deşeuri gazoase ale oraşelor mari. Ele conţin peste 200 de substanţe toxice, printre care:
oxidul şi dioxidul de carbon, amoniacul, oxidul şi dioxidul de azot, hidrocarburi, benz(a)pirenul
etc. Benzina etilată, de mărcile A-93,A-95,A-98, conţine săruri de plumb. Din gazele de
eşapament ele se depun pe solul din preajma auto-magistralelor şi se absorb de către sistemul
radicular al plantelor, fiind identificate în tulpina, frunzele şi fructele lor. Sărurile de plumb sunt
identificate în ierburile medicinale, pomuşoarele, ciupercile, fructele şi grăunţoasele, recoltate de
pe aceste fâşii de pământ. Folosirea acestor produse, mai ales a nucilor, prezintă un pericol real
pentru sănătatea oamenilor, deoarece sărurile de plumb se acumulează în organism şi atacă
sistemului nervos central.
Oxidul de carbon este un gaz, care se obţine la arderea incompletă a substanţelor organice. În
timpul respiraţiei oxidul de carbon se uneşte cu hemoglobina eritrocitelor din sânge de 300 ori
mai repede ca oxigenul, de aceea intoxicaţiile cu oxid de carbon (gaz de cahlă) duc la formarea
unui component foarte stabil şi toxic, numit carboxihemoglobina, care limitează saturarea
ţesuturilor cu oxigen, contribuind destul de frecvent nu numai dereglări serioase în organism, dar
şi la deces.
10
Dioxidul de su1f are o acţiune iritantă asupra mucoaselor căilor respiratorii, provocând
intensificarea schimbului de gaze în plămâni, sporind volumul de gaze toxice, inhalate într-o
unitate de timp. În atmosferă se transformă în anhidridă sulfurică, iar sub influenţa umidităţii şi
razelor ultraviolete în acid sulfuric, care este spălat din aer de către ploi şi zăpadă.
Benz(a) pirena este o substanţă cancerigenă, ce provoacă frecvent cancerul pulmonar. Se
mai conţine în gudronul folosit pentru producerea asfaltului.
Întreprinderile industriale pot polua aerul atmosferic cu cele mai diverse substanţe chimice,
spectrul cărora depinde de procesele tehnologice, utilizate la fiecare dintre ele. Acestea pot fi sub
formă de aburi, gaze toxice ori particule solide, precum: clor, fluor, oxizi de sulf, funingine, praf
etc. În oraşele industriale mari vegetaţia piere treptat, iar respiraţia omului este dificilă. Pentru
a evita influenţa nefastă a poluanţilor chimici asupra mediului ambiant se întreprind un şir de
măsuri sanitare precum ar fi;
- Evacuarea întreprinderilor periculoase după limitele oraşului sau în zona lui
industrială;
- Modernizarea tehnologiilor de producere;
- Folosirea mijloacelor de filtrare şi neutralizare a emisiilor;
- Extinderea zonelor de protecţie sanitară etc.
Construcţia edificiilor sportive în apropierea întreprinderilor industriale este interzisă,
deoarece efortul fizic intensifică respiraţia, favorizând pătrunderea substanţelor toxice în
organism.
Termocentralele şi cazangeriile elimină în mediul ambiant dioxidul de sulf, dioxid şi monoxid
de carbon, oxizi de azot, metale grele, praf şi funingine, spectrul poluanţilor fiind determinat de
compoziţia chimică a combustibilului utilizat.

2.4. Sursele de poluare a aerului din edificiile sportive

Principalele surse de poluare chimică a aerului din edificiile sportive sunt:
a) aerul atmosferic;
b) materialele polimere, folosite pentru amenajarea sălii;
c) materialele de construcţie;
d) sportivii şi echipamentul lor.
Există o legătură directă dintre concentraţiile de substanţe chimice din aerul extern şi cel din
interiorul sălilor sportive, ceea ce se datoreşte infiltrării aerului poluat prin geamuri, ferestruici,
sisteme de ventilare. De aceea edificiile sportive trebuie amplasate la o distanţă de cel puţin 25 m
de la drum, în apropierea lacurilor, parcurilor şi pădurilor.
În complexele sportive contemporane se folosesc pe larg substanţe polimere sintetice, atât pentru
amenajarea pistelor de alergări, acoperirea saltelelor, cât şi pentru amenajarea decorativă a
sălilor. Materialele polimere elimină benzen, toluen, stiren, xilen, etilbenzen, emisia cărora creşte
substanţial în condițiile temperaturii ridicare a aerului şi umidității sporite. Există o relaţie

11
directă dintre suprafeţele materialelor polimere şi gradul de poluare a aerului din încăperile
închise. De aceea se recomandă aerisirea sau ventilarea acestora după fiecare oră de lucru.
Praful din edificiile sportive provine atât din exterior, cât şi din vestimentaţia şi încălţămintea
neîngrijită a sportivilor, din crăpăturile din podele şi saltele. Dacă el poate fi văzut cu ochiul
liber, aceasta denotă insalubritatea încăperilor. Prezenţa prafului trezeşte dezgust, dar nu numai,
el irită mucoasele căilor respiratorii şi ochii, este un factor de transmitere a agenţilor patogeni
spre persoanele sănătoase, ceea ce se poate solda cu apariția unor maladii infecţioase aerogene,
precum gripa, tuberculoza, rujeola, oreonul, meningita, varicela, rubeola etc. Din acest
considerent, persoanele bolnave, cu simptome de tuse și maladii respiratorii acute, nu vor fi
admise în sala de sport, dar vor fi îndreptate către medicul de familie pentru a se trata.
În normă, cantitatea de praf în aerul sălilor sportive nu trebuie să depăşească 0,15 mg/m3.
Prelucrarea umidă a suprafeţelor trebuie să se efectueze după cel puţin 20 minute de la
terminarea lecţiilor sau antrenamentului. Spălarea podelilor în timpul recreaţiilor este interzisă,
umiditatea lor fiind cauza unor traumatisme grave. Lunar se va efectua curăţenia generală a sălii,
prelucrarea mecanică a saltelelor în aer liber. În absenţa sportivilor se va efectua dezinfectarea
aerului din sală cu lămpi bactericide.
În timpul efortului fizic sportivul elimină intens un şir de substanţe chimice, numite
antropotoxine. Ele rezultă din cavitatea bucală, sudoare, gazele intestinale şi lingeria murdară.
Către antropotoxine se atribuie: acroleina, amoniacul, formolul, metanolul şi unele
hidrocarburi. Ele miroase urât şi influenţează nefast sănătatea omului, provocându-i greaţă,
vomă, cefalee, tahicardie, hipertensiune şi respiraţie superficială, care diminuează ventilaţia
pulmonară. Mirosul neplăcut poate cauza anorexia, reducerea capacităţii de muncă fizică şi
intelectuală.
Concentraţia antropotoxinelor din aer depinde de numărul persoanelor din sală şi de
temperatura mediului. În acest context, se recomandă evitarea aglomerării edificiilor sportive şi
aerisirea lor sistematică.
2.5. Clima şi aclimatizarea
Sportul de performanţă prevede participarea sportivului la competiţii de diferit rang, care se
desfăşoară în diverse ţări şi chiar pe alte continente. Condiţiile climaterice din aceste zone
geografice pot fi absolut diferite, faţă de cele din ţara de origine. Din acest considerent, viitorii
specialişti din domeniul sportului trebuie să cunoască principalele tipuri de climă şi caracteristica
lor igienică, ceea ce le va da posibilitatea să prevadă mai clar dificultăţile cu care se pot
confrunta pe teren, să-şi selecteze minuţios vestimentaţia, dar şi mijloacele tehnice, inventarul,
de care se vor folosi în timpul competiţiilor.
Clima reprezintă starea medie a factorilor meteorologici de pe un anumit teritoriu, stabilită în
rezultatul monitorizării lor multianuale. Există mai multe clasificări ale climei, dar cel mai mare
interes pentru practica sportivă o prezintă aceasta:
a) clima rece, caracterizată prin aer rece şi uscat, vânturi puternice, este folosită rar pentru
organizarea competiţiilor de rang internaţional. Cel mai frecvent este aleasă pentru
pregătirea sportivilor la probele sportive de iarnă (patinaj, schi, slalom etc.);
b) clima caldă, este specifică ţărilor din Asia Mijlocie, fiind caracterizată vara prin radiaţie
solară intensă, aer uscat şi fierbinte, poluat cu praf. O astfel de climă se mai întâlneşte în
Crimeea şi pe litoralul Mării Negre din Caucaz;

12
 c) clima tropicală, caracterizează prin aer fierbinte şi umed, ploi frecvente şi abundente.
Este greu suportată de nebăştinaşi, deoarece suprasolicită aparatul de termoreglare,
provocând sufocarea organismului şi reducerea capacităţii de efort fizic;
d) clima continentală, caracterizată prin devieri bruşte şi frecvente ale temperaturii aerului
pe parcursul zilei, diferenţe semnificative dintre valorile termice ale aerului vara şi iarna;
e) clima maritimă se caracterizează prin presiune atmosferică constantă, devieri
neînsemnate ale temperaturilor diurne şi nocturne, ierni calde şi veri răcoroase. În aceste
condiţii organismul este supus acţiunii razelor ultraviolete, ionilor negativi, ozonului şi
aerosolilor, care conţin săruri de iod, dar şi curenţilor puternici de aer. Litoralul mării este
folosit în decursul întregului an pentru antrenamente în aer liber şi în scopul călirii
organismului;
f) clima alpină (altitudinea 1500-2000 m), este folosită pentru organizarea cantonamentelor
sportive, deoarece dispune de o acţiune excitantă asupra organismului uman şi contribuie
la sporirea capacităţi de efort fizic a acestora în condiţii de şes;
g) clima subalpină (altitudinea 500-1000 m) se practică pentru restabilirea funcţională a
sportivilor după competiţii istovitoare.
Aclimatizarea reprezintă procesul de adaptare a omului la o nouă climă. Posibilităţile de
aclimatizare ale organismului uman sânt foarte vaste, el fiind capabil să suporte cu succes atât
clima tropicală, cât şi clima rece, care diferă esenţial, însă dislocările rapide pot provoca anumite
tulburări în activitatea sistemului nervos central şi în funcţionalitatea aparatului de termoreglare,
manifestate prin oboseală, dereglarea somnului şi scăderea capacităţii de efort fizic. Cele mai
intense procese fiziologice, menite să asigure echilibrul dintre organism şi mediul extern, au loc
în primele zile şi luni de aclimatizare.
Perioada de aclimatizare este strict individuală. De obicei, adaptarea la o nouă climă durează de
la 2 ori 3 săptămâni, până la o lună. Deosebit de dificil decurg zilele a 3-a şi a 6-a, de aceea ele
trebuie destinate odihnei.
Dacă competiţia urmează să aibă loc într-o localitate cu climă diferită de cea obişnuită
sportivilor, atunci se recomandă deplasarea lor în această zonă cu cel puţin 14 zile înainte de
concurs. Dacă, din considerente financiare, nu putem urma această recomandare, atunci vom
asigura organizarea antrenamentelor într-o zonă climaterică asemănătoare. Ajunşi la faţa
locului, ne vom ghida de următoarele recomandări:
 Organizarea antrenamentelor chiar din prima zi, indiferent de condiţiile
meteorologice;
 Trecerea treptată la antrenamente intense şi de durată, atenţia de bază fiind
acordată odihnei, şi în special, somnului;
 Stabilirea unui regim flexibil de antrenament, ghidându-ne de graficul
competiţiei;
 Organizarea antrenamentului de bază în orele de evaluare în concurs;
 Păstrarea unei raţiei alimentare obişnuite pentru sportivi. Evitarea sau folosirea
cu
precauţie a băuturilor şi produselor alimentare exotice;
13
  Aprobarea pe teren a echipamentului şi inventarului, cu care urmează să
participăm în competiţii etc.
Timpu1 reprezintă totalitatea factorilor meteorologici care se stabilesc vremelnic într-o
anumită localitate. El poate varia zilnic, fiind determinat de radiaţiile solare, temperatura şi
umiditatea aerului, precipitaţiile atmosferice, fenomenele optice şi electrice din atmosferă.
Timpul poate influenţa direct sau indirect dispoziţia, procesele psihice şi fiziologice, capacitatea
de muncă şi rezistenţa organismului la boli. De timp depind posibilităţile de organizare a
activităţilor fizice (lecţii de educaţie fizică, antrenamente, competiţii) în aer liber, el fiind
apreciat drept: foarte călduros şi uscat, călduros şi uscat, cald şi fără nori, noros, puţin noros, cu
precipitaţii, cu precipitaţii nocturne, posomorât, ploios, geros etc.

14